Filiala PNL Maramureș, Organizația PNL Sighet (Comisia pentru Cultură, Culte, Minorități a PNL) vă invită sâmbătă, 21 aprilie 2018, la Simpozionul: „Gheorghe I. Brătianu, 65 de ani de la moarte”.

Vor conferenția: dr. Liviu Brătescu, prof. dr. Bogdan Caranfilov, dr. Marius Oprea, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea.

Program:

ora 10:00 – Memorialul Sighet – Sala Gheorghe I. Brătianu
ora 11:00 – Școala de Muzică, Sala „Monica Chifor” – desfășurarea simpozionului
ora 13:00 – Cimitirul Săracilor – depunere de jerbe de flori

*

GHEORGHE I. BRĂTIANU (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa/Iaşi – d. 27 aprilie 1953, Sighet)

Membru titular – 28 mai 1942 (membru corespondent – 2 iunie 1928).

Studii universitare la Facultatea de Drept a Universităţii din Iași, continuate la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études din Paris, obţine titlul de doctor în filozofie la Universitsatea din Cernăuţi (1923), şi în litere la Paris (1929). Îşi începe cariera de profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (1923–1940), după care se mută la Bucureşti la Catedra de istorie universală a Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti (1940–1947), succedându-i lui Nicolae Iorga. Decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere (1941–1943), profesor la Şcoala Superioară de Război (1942–1943); director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga” (1941–1947). Opera sa istorică abordează teme şi problematici fundamentale ale istoriei naţionale. Celebră rămâne polemica cu fostul său profesor de la Sorbona, Ferdinand Lot, un medievist de notorietate, finalizată prin publicarea studiului: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940). Dintre lucrările mai importante amintim: Originea şi formarea unităţii româneşti (1942); Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945); Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române (1995).

În anul 1926 a intrat în viaţa politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, iar 1930 a fondat o mişcare dizidentă numită Partidul Naţional Liberal (Gh. Brătianu), cunoscută ca gruparea georgistă.

Atacat violent în presa pro-comunistă încă din toamna anului 1944, la 15 august 1947, invocându-se existenţa unor „împrejurări care necesită asigurarea securităţii sale”, i s-a fixat domiciliu forţat în locuinţa sa din Bucureşti, strada Popa Chiţu, nr. 26. Cei aproape trei ani de domiciliu obligatoriu (15 august 1947 – 6 mai 1950) au fost extrem de dificili pentru familia Brătianu. În locuinţa istoricului a fost instalat un post fix de supraveghere neîntreruptă, profesorului fiindu-i impuse o serie de interdicţii: părăsirea domiciliului, interzicerea, pentru o vreme, de a asculta la radio posturi străine, suspendarea convorbirilor telefonice, precum şi interzicerea deplasării la dentist timp de şapte luni (din noiembrie 1948 până în iulie 1949). Abia la 5 iulie 1949, când Gheorghe Brătianu a coborât din dormitor, „zbierând şi ţipând că îl doare gura”, conducerea Securităţii i-a permis să meargă, însoţit de un agent, la dentist. Greutăţilor, nevoilor şi umilinţelor zilnice, impuse de regimul domiciliului obligatoriu i s-a adăugat şi dorul copiilor, plecaţi din ţară în ianuarie 1944.

A fost arestat în dimineaţa zilei de 6 mai 1950, după o percheziţie domiciliară, efectuată pe motiv că „la locuinţa din strada Popa Chiţu nr. 26 se găsesc materiale ce interesează ordinea şi securitatea poporului”. Au fost ridicate „dosare de partid P.N.L., agende, fotografii, diferite notiţe pentru triere, un încărcător Walter cu 6 cartuşe calibru 6,35 mm”. După reţinere a fost depus în subsolul M.A.I., unde s-a încheiat procesul-verbal în care erau trecute obiectele care se găseau asupra sa: „2321 lei, portofel, buletin de identitate, ceas de mână marca Longines, cravată, ochelari de vedere (citit), bretele, şireturi, tub de sticlă pentru perie de dinţi”. La 7 mai 1950 a fost încarcerat la Penitenciarul Sighet. Internat administrativ  în U.M. prin Decizia M.A.I. nr. 334 din 1 august 1951 pe o perioadă de 24 luni, pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Decizia M.S.S. nr. 559 din 6 august 1953, cu toate că istoricul decedase patru luni mai devreme, la 27 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani.

Profesorul Constantin C. Giurescu relatează o întâmplare care s-ar fi petrecut cu o zi înainte de moartea istoricului: „În după-amiaza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la plimbare şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea. «Ce cauţi acolo?», răsuna vocea acestuia din urmă. «Unde ţi-am spus eu să te duci?» «Aici mi-aţi spus», răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai «Aici, hai?» Replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. «Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie! Mişcă sus!» Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale”.

Părintele Gheorghe Pătraşcu, responsabil alături de episcopul Alexandru Todea cu măturatul pe coridoarele închisorii, a povestit cum a aflat despre decesul istoricului: „Într-o noapte, trezindu-mă din somn și fiind cu patul lângă peretele ce mă despărțea de scările ce duceau la etajul de sus, am auzit foarte clar un fel de zgomot, ca și cum ceva ar fi fost târât pe scări în jos. Dimineața, reluându-ne ocupația de măturători, am observat împreună cu Prea Sfințitul Alexandru Todea o dâră ce cobora de la o cameră de la etajul doi, care rămăsese cu ușa deschisă. Era semn vădit că locuitorul camerei murise și a fost pus într-un sac și coborât la căruța care venea noaptea și transporta mortul la cimitir (…) Întrebându-l noi, la ușă, pe părintele Rațiu [Alexandru] cine era în acea cameră fiindcă el era mai vechi și cunoștea mai bine pe toți de acolo, ne-a spus că era Gheorge Brătianu, marele om politic liberal”.

Potrivit unei mărturii, în perioada detenţiei de la Sighet au existat încercări ale autorităţilor de a-l determina să-şi revizuiască unele teze referitoare la Basarabia în schimbul eliberării sale. Dar a avut forţa morală şi intelectuală să pună mai presus convingerile sale ştiinţifice şi patriotice unei libertăţi condiţionate: „Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric și nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească”. Este răspunsul istoricului care a trăit în credinţa potrivit căreia „Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi”.

De-a lungul anilor, asupra morţii istoricului Gheorghe Brătianu s-au emis mai multe ipoteze: asasinat (lovit în cap), boală sau sinucidere („tăindu-şi venele gâtului”). Din lipsa documentelor de arhivă relevante, niciuna din aceste ipoteze nu pot fi verificate. Certificatul de deces a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, la rubrica cauza morţii se menţionează: „insuficienţă circulatorie, datorită caşexiei neoplasmice stomacale”. La 2 octombrie 1971, în urma aprobărilor primite din partea autorităţilor, rămăşiţele pământeşti considerate ca fiind ale lui Gheorghe Brătianu au fost reînhumate în cavoul familial de la Florica, din judeţul Argeş.

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.