#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Dimitrie D. Stan

Un alt profesor care și-a onorat cu strălucire anii petrecuți la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, a fost Dimitrie D. Stan. Născut în 27 iulie 1906 la Lugoj, a fost remacat, încă din primii ani de școală, și ajutat să se realizeze de profesorul său, Ion Vidu (1863-1631), merele dirijor și compozitor bănățean. După terminarea studiilor la Lugoj, a urmat Academia de Muzică din București, dar a făcut, în paralel, și teologia. A fost unul dintre studenții preferați ai profesorilor Kiriac și Brăiloiu. A cântat în corul Bisericii „Domnița Bălașa” dar și în Corul „Carmen”, patronat de Casa Regală, ocazie cu care l-a cunoscut și s-a bucurat de aprecierile lui George Enescu. După absolvire a fost repartizat la Liceul „St. O. Iosif” din Odorhei. În 1931, la funeraliile mentorului său, Ion Vidu, la Lugoj, s-a întâlnit cu corul Astrei din Sighet, condus de profesorii: Elisabeta Jurca și Coriolan Simu, foști, și ei, elevi și discipoli ai celui dispărut. Conducătorul delegației maramureșene era Dr. Vasile Ilea, președintele Astrei din Maramureș, iar printre coriștii prezenți se afla și Dora Cservenyi, studentă la clasa de canto clasic a Conservatorului din Cluj. În anul următor, Dr. Vasile Ilea, care era acum și prefect de Maramureș, a reușit să obțină pentru tânărul profesor D.D.Stan transferul la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Un tânăr care stăpânea foarte bine vioara și pianul, dar și cu o voce foarte frumoasă, arătos, elegant și inteligent, sociabil într-un mod foarte natural, expansiv chiar, nu putea să nu fie bine primit în rândul profesorilor și în înalta societate locală, în care profesorii dădeau tonul. Erau și cei mai vocali și mai numeroși. Așadar, Traian Bilțiu-Dăncuș l-a cooptat numaidecât în cercul său de excursioniști pe coclaurile Maramureșului, alături de Mihail Iosivaș, Andrei Radu și alții. „Figură aristocratică de bănățean, gata de orice cântec, orice nebunie, orice farsă. Cu ochelarii încălecați pe un nas de o perfectă tăietură, cu figura distinsă și expresivă, el răspândea în jur o atmosferă de glumă și bună dispoziție.” Așa ni-l prezenta, câțiva ani mai târziu, colegul și prietenul, Andrei Radu, în cartea sa, „Din Țara lui Dragoș”(București, 1941). Dar mai întâi de toate, D.D.Stan era un profesor cu chemare pentru această muncă: foarte bine pregătit, exigent cu cumpătare și deosebit de perseverent, aflăm din presa vremii că: „După abia trei luni de la sosirea în Sighet, profesorul Stan își face simțită prezența cu ocazia serbărilor de 1 Decembrie, în cadrul cărora s-au remarcat corul și orchestra școlii, iar cu ocazia serbărilor de la 24 Ianuarie orchestra cuprinde 28 de elevi, execută bine bucăți destul de grele, iar corul, din peste 200 de elevi, cântă îndelung aplaudat și bisat la toate ocaziunile.” În aprilie, tot în „Graiul Maramureșului”, scria: „Elevii de la „Dragoș Vodă” au luat parte la concursurile literare și de coruri din București, iar gazetele bucureștene au vorbit foarte elogios despre corul nostru, punându-l alături de cele din capitală și a fost distins și mult aplaudat, iar apoi a fost invitat la Radio, unde a cântat „Câtu-i Maramureșu…”* Lauda i se cuvine d-lui profesor D. Stan, hărniciei și talentului său…pentru această frumoasă manifestație a elevilor noștri în capitala țării”. Și, numaidecât, tânărul profesor a fost cuprins și în conducerea Astrei locale, atribuindu-i-se coordonarea activităților muzicale ale acesteia, corul și orchestra, cu care, după o muncă de doi ani, avea să pună în scenă, cu succes și pentru prima dată în Sighet, operetele: „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu (1935) și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu și să susțină o serie de spectacole în oraș, în județ, în țară (Vișeu, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți) și chiar peste hotare, în Cehoslovacia (Kosice).

Și tot imediat după sosire i-a fost atribuită și conducerea școlii de muzică din oraș, pe care o va reorganiza, o va aduce sub oblăduirea Astrei și, în timp de doi ani, avea să o ridice la rang de conservator popular. „În 1935 (D.D.Stan n.n.) a reușit să obțină Autorizația nr. 198129/1935, emisă de Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor din România, pe numele „Conservatorului de muzică și dicțiune” al Societății Astra din Sighet” și astfel, acesta intra în structura ministerului, căpăta drept de publicitate, putând elibera diplome care se bucurau de toate drepturile legale, era considerat școală de rang superior (cum puține orașe din țară aveau la vremea aceea) și avea drept la subvenție bugetară. Și, tot sub egida Astrei și a Conservatorului, același neobosit D.D.Stan organiza, la Băile Coștiui, în vacanțele de vară, cursuri (gratuite) de pregătire pentru dirijori de coruri, la care au participat o mulțime de învățători de prin satele Maramureșului. I-a inițiat în arta dirijatului dar i-a învățat și să culeagă cântece populare cu text și partitură.Toate rezultatele acestea n-ar fi fost posibile dacă D.D.Stan n-ar fi avut-o alături pe soția sa, Dora, care, după absolvirea studiilor clujene, a renunțat la șansa de a rămâne la Opera din Cluj și a venit profesoară la Școala de muzică din Sighet, a cântat în corul Astrei și i-a asigurat cu succes rolurile cele mai grele din spectacolele de operetă realizate. Și, ca și cum cele înșirate mai sus, ca rezultate ale muncii sale, n-ar fi suficiente, o să mai menționam că D.D.Stan a fost și unul dintre ziariștii cei mai activi, a publicat în „Astra Maramureșană” și, mai ales, în „Graiul Maramureșului”, a fost unul dintre redactorii acestuia, a fost membru în Asociația presei.

În septembrie 1940 s-a refugiat la Lugojul natal, au fost imediat de primiți, împreună cu soția, ca profesori la Conservatorul de Muzică și Dicțiune de acolo, iar în anul următor a fost numit director al acestuia și a rămas pe acest post până în 1963, când a fost numit director al Casei Regionale a Creației Populare din Timișoara și profesor de teorie și solfegiu la Facultatea de Muzică a institutului de acolo. Dirijor coral împătimit, D.D.Stan a preluat de la Filaret Barbu (1903-1984) conducerea renumitului cor lugojan, „Ion Vidu” și a obținut cu acesta, timp de peste 25 de ani, o seamă de prestigioase distincții naționale, care l-au așeazat între marii dirijori români ai vremii: D.D.Botez, Ion Românu, Marin Constantin. În 1960, la sărbătorirea a 150 de ani de activitate a corului lugojan, dirijorul său, profesorul Dimitrie D. Stan a fost onorat cu titlul și medalia de „Artist Emerit”. În 1968 însă, ritmul trepidant al vieții lui D.D.Stan s-a întrerupt brusc și-ca un dat al sorții!-clipa aceea s-a petrecut pe o scenă. Avea doar 61 de ani și era încă în plină forță creatoare. „Dimitrie Stan a încetat din viață dirijând Corul „Ion Vidu” din Lugoj și prima telegramă de condoleanțe a venit de la Sighetul Marmației, unde dăduse prima oară strălucire talentului său. Sighetul a însemnat pentru el dragoste, împlinire, tinerețe unită cu munca pentru a da strălucire muzicii ca expresie a omeniei.”* Da, prima telegramă de condoleanțe a sosit din Sighet, de la Școala populară de artă, fiindcă, după plecarea nedorită din 1940, legătura sa cu Maramureșul a rămas vie și puternică, a trăit mereu. Dora, maramureșanca, soția sa i-a fost sprijinul cel mai de preț. Într-una dintre scrisori, Filaret Barbu îi scria:„Numai alături de un muzician ca Dora Stan ai putut să realizezi o operă atât de vastă și o calitate atât de deosebită corului („Ion Vidu” n.n.)pe care îl conduci.”

 

Născută la Sighet dintr-o mamă, Teodora Ivașco, fiica protopopului din Rozavlia și un tată de origine cehă (inginer și mulți ani director al salinelor (Ocna-Șugatag și Coștiui și a Fabricii de sare de la Cămara-Sighet) Dora a făcut studii strălucite de canto clasic la Conservatorul din Cluj, fiind colegă cu Mircea Popa, Ioan Dacian și alți mari cântăreți ai scenei românești. La absolvire i s-a oferit șansa de a rămâne la Opera clujeană dar a ales catedra de canto clasic de la Sighet și viața alături de profesorul Dimitrie Stan. „Urmându-și soțul la Lugoj, în refugiu, Dora Stan a devenit una dintre îndrăgitele „privighetori” ale Banatului. Mereu alături de soțul ei și ea i-a îndrăgit pe lugojeni (…) săvârșind astfel o punte culturală de suflet și cântare între Lugoj și Maramureș. (…) Poate că viața nu are sfârșit, poate că ea continuă să curgă în ființa semenilor pe care îi crești și că Sighetul și Lugojul mai portă ceva din marea iubire și talentul celor doi înaintași, truditori pentru cântec și armonie pe aceste meleaguri”.* Da, Sighetul, Maramureșul nu l-a uitat pe D.D.Stan, așezându-l la locul de cinste ce i se cuvine în paginile unor cărți*, bănățenii i-au dat numele său unei străzi din Timișoara, Școlii de artă din Lugoj, iar în anul 2006, i-au cinstit centenarul nașterii cu o frumoasă lucrarea monografică: „Centenar DIMITRIE STAN. Cântecul străbate lumea”.

*Cântecul cu acest nume a fost armonizat pentru cor de D.D.Stan. După ce a fost înregistrat și transmis la radio, a fost preluat de Maria Tănase și cântat cu mare succes în 1934, în primul ei turneu în Statele Unite.
*Din scrisorile trimise nouă de doamna profesoară Doina Mărgineanțu, născută la Sighet și stabilită la Timișoara, nepoată a doamnei Dora Stan.
*Idem
*„ Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației. 140 de ani de învățământ artistic” de I.Ardeleanu-Pruncu, Aska Grafika, 2006.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Iacob Dermer

Profesor Dr. IACOB DERMER

S-a născut în 1891 la Ipoteștii Sucevei, a absolvit studii juridice la Cernăuți, a continuat studii filologice la Viena, a revenit la Cernăuți și a făcut un doctorat în filosofie, apoi a fost mobilizat și trimis pe front. După terminarea războiului, în urma absolvirii unor noi cursuri și examene, în 1920 a fost repartizat profesor de geografie și istorie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Fire deschisă, comunicativă, mare amator de drumeții și bun cunoscător al tainelor naturii, tânărul profesor Iacob Dermer, care venea și dintr-un mediu multicultural asemănător, și-a câștigat repede simpatia noilor săi elevi, pe-atunci numai băieți.

A fost și un pasionat și bun fotograf, multe din pozele sale au fost folosite în publicațiile vremii. Sesizând nevoia acută a unui manual de geografie pentru elevii de aici, a pornit la documentarea și elaborarea unui astfel de manual, dar bogăția materialului adunat și colaborarea cu inginerul Ion Marin de la Vișeu, îl determină să-l transforme într-un adevărat studiu monografic, tipărit sub semnătura celor doi la „Cartea Românească” în 1934, sub titlul „Maramureșul românesc”.

A bătut cu pasul întreg ținutul, a făcut diverse măsurători și schițe, hărți, tabele și sute de fotografii, o parte dintre ele completând fericit textul lucrării, a cules informații din arhive, din instituții ale administrației, dar și de la simpli cetățeni de-ai locului, rezultând o lucrare foarte necesară atunci Maramureșului și poate și mai necesară țării și noilor instituții, Maramureșul fiind atunci un ținut prea puțin cunoscut acestora. După câțiva ani avea să scoată totuși, împreună cu învățătorul Petre Lenghel-Izanu, și un manual de geografie a Maramureșului pentru clasa a IV-a primară, cel pentru clasele secundare fiind elaborat tot în anii aceia de către profesorul Gheorghe Vornicu de la Școala Normală.

Dar Iacob Dermer a fost o prezență activă și în conducerea Astrei maramureșene, în Asociația Presei, fiind mulți ani bibliotecarul Clubului Ziariștilor dar și un prolific ziarist, mereu prezent în coloanele „Gazetei Maramureșene”, ale „Astrei Maramureșene”, ale „Graiului Maramureșului” sau „Frontul Maramureșului”, dar și în publicațiile naționale: „Lumea românească”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Cuvântul” sau „Die Stimme” din Viena, al căror colaborator (corespondent) local a fost. Deși evreu de origine, ziaristul Iacob Dermer a fost unul dintre cei mai virulenți combatanți ai baronului local, Groedel, al modului în care acesta exploata pădurile și, mai cu seamă, al căilor și mijloacelor prin care acesta a ajuns în posesia lor. A scris, în 1932, în „Astra”, aproape vizionar despre Hitler: „Se poate întâmpla ca acest Adolf Hitler să rămână numai un episod în istoria atât de zbuciumată a Germaniei învinse, dar se poate și ca Hitler să însemne, nu numai pentru Germania, ci și pentru toată lumea, începutul unei epoci noi, adică trecerea de la un sistem parlamentar la un sistem de conducere a statului printr-un singur partid, într-o formă sui generis, diferită de cea încercată de Lenin și Mussolini.”

În câteva articole din „Graiul Maramureșului” a criticat atitudinea excesiv de tolerantă a autorităților față de „Boicotul împotriva limbii române”, numit așa într-un articol din 1934, publicat în „Graiul Maramureșului”, din care cităm: „Cerem ca școala să-și facă pe deplin datoria în ce privește menirea ei ca factor al culturii românești. Cerem sancțiuni aspre împotriva tuturor acelora care întrebuințează sau admit întrebuințarea limbii maghiare în școlile românești. Vom fi neîmpăcați urmăritori ai tuturor acelor care nu se vor conforma acestei juste cerințe, le vom publica numele și vom insista să fie mutați de aici și înlocuiți cu alții mai conștienți de menirea lor”.

Demn de relevat este și faptul că numele lui n-a fost găsit pe nici o listă electorală și n-a fost înscris în niciun partid și n-a fost implicat în niciun proces de presă. După august 1940, a fost obligat să se refugieze. Fiind un bun cunoscător al locurilor și munților de pe granița de nord, a încercat să ajungă, pe jos, la Cernăuți și i s-au pierdut urmele. Se zvonise că a fost prins prin munți de soldați ucrainieni și fiindcă s-au găsit asupra lui aparatul de fotografiat și ceva hărți ale zonei, a fost crezut spion și împușcat. Nu suntem siguri că așa s-a întâmplat și nici că ar fi fost evreu. Știm însă că activitatea sa de profesor la liceul nostru și articolele sale din presa vremii, deci întreaga sa activitate desfășurată timp de două decenii și pusă în slujba Maramureșului, constitue dovada cea mai clară că profesorul Iosif Dermer a fos un bun cetățean român și merită să ne amintim din când și de el.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




#CNDV100 – Liceul „Dragoș Vodă” în perioada interbelică. Câteva personalități | Ion Modreanu

Chiar de la înființare, liceul nostru a avut noroc de o serie de cadre didactice de înaltă ținută morală și profesională, intelectuali valoroși, care s-au implicat cu mare dăruire și în școală, dar și în viața culturală, socială și politică a locului, marcând pozitiv generațiile de elevi, în amintirea cărora au rămas ca modele demne de urmat. Cel care merită locul din frunte, este, indiscutabil, Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii temeinice la universitățile Imperiului (Budapesta și Viena), repartizat, ca director și profesor de matematică și fizică la acest liceu, în 1920. El a fost cel care a ridicat liceul, din mai nimica, la nivelul celor mai bune din Transilvania și tot el a fos și cel care, în 1940, la plecarea în refugiu a luat cu sine, salvând de la dispariție, arhiva școlii. O bună parte dintre ei au fost fiii acestor locuri, o altă parte au venit de pe alte meleaguri, unii dintre aceștia din urmă s-au integrat numaidecât în spiritul locului și și-au dăruit acestuia toate energiile și priceperea. Dăm și un exemplu: tânărul profesor Emil Domide a stat aici doar câțiva ani, dar, am găsit în presa vremii numeroase referințe despre activitatea sa, iar în momentul în care a fost transferat la Liceul din Bistrița, o mulțime de elevi au vrut să-l urmeze. Pe cei mai mulți dintre ei i-au oprit părinții, câțiva au plecat, totuși, făcând drumul pe jos, și au frecventat acel an școlar la liceul respectiv. Așadar, ne-am propus să prezentăm sub genericul din titlu câteva schițe biografice.

Ion Modreanu

ION MODREANU

S-a născut în 1890, la Dărmănești și a absolvit Școala normală de învățători din Câmpulung Muscel. În 1914, când a fost mobilizat, era învățător în Vălenii de Munte. A făcut războiul de la un capăt la altul, a obținut distincții și medalii și s-a lăsat la vatră cu grad de căpitan. A urmat apoi cursurile de scurtă durată ale Universității din Cluj și, în 1922, a fost repartizat profesor de limba română la Liceul din Sighet. Aducea cu el un volum de povestiri de război, proaspăt publicat, o bogată bibliotecă personală – din care s-au împărtășit mulți dintre învățăceii săi – și o numeroasă familie, care a continuat să sporească numeric și aici, drept pentru care a primit locuință în Palatul Culturii. Dascăl cu har, iubit de elevi, Ion Modreanu a fost un om activ și dornic să se remarce în tot ce făcea. A scos din anonimat Societatea de lectură a liceului, atrăgând spre literatură și spre creație o seamă de elevi, cu care a reușit apoi să realizeze, în 1924, prima revistă literară a liceului. S-a numit „Zări senine”, dar, din pricina costurilor tipografice mari, au apărut doar 11 numere.

 

prof. Ion Modreanu cu elevii Societăţii de lectură (1935)

În afara școlii a fost unul dintre membrii activi ai Astrei Maramureșului, implicat în ridicare bustului lui Ioan Mihalyi de Apșa, a ținut o serie de conferințe-în stilul său oratoric original și atractiv – a scris în publicațiile locale ale timpului și a înființat Asociația „Vitejii Neamului” din Maramureș. La sărbători și la ocazii festive îmbrăca întotdeauna – cu o mândrie sinceră și nedisimulată – frumosul său costum popular din zona Muscelului. Despre anii de profesorat la Sighet, fostul său elev, Andrei Radu, ne-a lăsat în cartea sa, „Mierea amintirilor” câteva pagini frumoase, conturând un remarcabil portret sentimental. Lansat în arena politică țărănistă, în 1933 a ajuns deputat. Admirator al lui Carol II și susținător al politicii sale culturale, profesorul Modreanu a fost și unul dintre cei trei autori ai volumului „Regele Carol II – 5 ani de domnie” (București, 1935). După expirarea mandatului de parlamentar (1936) a rămas la Bucurști și a fost unul dintre apropiații Regelui, fiind apoi răsplătit de regimul de „democrație populară” cu câțiva ani de pușcărie.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Sighet – Album retro (XV)

Turnul de observare și popicăria de pe platoul Solovan la sfârșitul perioadei interbelice. Accesul era destul de facil, pe serpentinele amenajate ale Solovanului.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

 

Salut, Sighet!

 




Alexandru Vișovan, luptător maramureșean pentru Marea Unire (autor, prof. Cristina Teleptean)

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean