VIAŢA CONTINUĂ
Înmormântare. Din corul minimal se desprinde o coristă. Aleargă la intrarea în cimitir (acolo locuieşte) şi îşi adună rufele de pe sârmă. Tot în pas alergător, se-ntoarce în formaţie. Ajunge fix când se reia cânticelul. Se-anunţă ploaie.

CARTIER
În spatele blocului, doi burlaci masivi pornesc agale, legănat, într-o nouă zi cu spirt. Câinii, copiii, toţi îi petrec. Până să golească sticlele, oamenii ăştia umplu locul, de dimineaţă.

ÎMBRĂCAŢII
O poză din anii ’70. Serată dansantă la liceu. Băieţii, cu mâna stânga în faţă, păstrează o distanţă speriată. Ele se lasă conduse cu greu, drepte ca scândura. Cu toţii, încheiaţi la ultimul nasture. Doamne, ce-mbrăcaţi eram!…

ANOTIMPURILE
Ticsit oraşul de-atâta mamiţe şi cuconiţe, încât, doar un miros puternic de muşeţel mă face atent la bătrâna de-mi trecu razant pe sub nas.

ADEVĂRATE CUMPĂRĂTURI
Vine admirată de trecători, dinspre „Piaţa ruşilor”, agăţată de mămica ei. E toată o încântare. Are o rochiţă nou-nouţă, cu broşă şi se tot împiedică, de bucurie, în ea.

PROLEGOMENE…
Apar pe aleile noului hipermarket, afundate în cizmuliţele lor. Îmi plutesc prin faţă, cu zâmbetul desenat, prora uşor ridicată. – Aşa se vor preumbla şi prin Rai…

SĂRBĂTOARE
Trei fire semimoarte de iasomie, o băbucă cu ele în mâini – se duc la slujba de Înălţare, tremură plăpând. La geamurile farmaciei au înflorit toate „pirulele”.

STRANIERII
Iată-i şi vara asta! Se plimbă pierduţi prin oraş, cu şi mai puţină bucurie pe faţă. Revin an de an în oraşul natal. „Cum s-ar face inventarul”, remarcă prietenul meu, fost magazioner.

ANGRENAJUL
Ea râde, el îi mai toarnă o cupă de şampanie argintie. La urmă, el citeşte şi reciteşte nota de plată (ochelari întristaţi), ea priveşte Solovanul, îmbufnată (s-a reîntors, în sfârşit, de la grupul sanitar muzical). La masa de-alături, doi nemţi dau calificative angrenajului hotelier: „ţais!, Zeiss!”.

ATENTAT…
În zona pieţei ambulante de la „Big” se încalcă inviolabilitatea persoanei. Mă hărţuiesc, sar pe mine ceapa verde, ridichile, busuiocul, pătrunjelul, îmi puşcă-n nări și-n ochi mărarul. Ca să nu mai vorbesc de florile aduse din grădinile dinspre râu – cum îmi caută faţa, cât se mai unduie în aerul prin care trec!

Marin Slujeru

În urmă cu câţiva ani eram prieteni cu ruşii. Ne plăcea tot ceea ce produceau şi cumpăram de la ei. Aşteptam în fiecare săptămână să vedem ce marfă aduc. Cu siguranţă mai bună şi mai ieftină decât în restul buticurilor din oraş. Stăteam la cozi şi dădeam o bancnotă sau câteva monede pentru a avea acces la ei. Nu mergeţi prea departe cu gândul, ci mai degrabă apropiaţi-vă de vestita cândva, Piaţă a Ruşilor. Ne-a plăcut pentru că era varietate. Pentru că negociai. Pentru că poate aveai impresia că ceea ce cumperi are o viaţă mai îndelungată decât orice alt produs pe care îl găseai în altă parte. Copil fiind aveam mereu impresia că mă pierd dacă nu îmi ţin mama de mână prin aglomeraţia de curioşi. Hainele erau întinse pe mese improvizate din lemn, papucii stăteau care pe unde încăpeau. Era viaţă, forfotă şi mulţi bani care se învârteau zi de zi, în Piaţa Ruşilor. Pentru mulţi oameni, a fi vânzător în această piaţă era o meserie adevărtată, care îţi ocupa o bună parte din timp. Aveai de făcut curse frecvente, cu camioane încărcate de marfă, fiindcă dispărea destul de repede de pe tarabe. Astăzi a rămas o umbră a ceea ce a fost. O umbră modernizată fiindcă acum există căsuţe, geamuri termopane şi o oarecare ordine.

Este, totuşi, o amintire tristă, o imagine îngheţată a unor pâlcuri de oameni care se strâng în jurul unei tarabe şi stau la bârfe: vânzătorii şi nicidecum cumpărătorii. Deşi au căsuţe, toţi scot marfa şi o întind pe mese, aşa cum au fost învăţaţi. ”Cumpărătorii nu stau să intre. Ei doar trec prin piaţă, iar marfa trebuie să fie sub ochii lor”, spun ei. Unii încă mai au speranţa că lucrurile se vor dezgheţa. ”A fost un vad comercial bun fiindcă oamenii din fabrici veneau şi cumpărau. Astăzi din păcate chinezii ne-au luat faţa. De când s-a deschis magazinul, oamenii preferă marfa lor fiindcă este mai ietină.”, spune unul dintre comercianţi. Există vânzători care dau marfa pe caiet. Şi e un caiet gros, cu multe file. Sunt oameni care poate au cumpărat cu câteva luni bune în urmă şi nu au mai trecut să plătească. E riscul meseriei. Se fac compromisuri în speranţa că poate, touşi, se mai vinde ceva. Faptul că ne-am împrietenit cu chinezii nu e ceva specific zonei. La nivel de ţară am ales marfa ieftină, dar de calitate proastă. De ce? Pentru că e mai multă. Putem cumpăra mai mult, chiar dacă nu de calitate, şi nu de durată. Am ajuns să trăim într-o cultură a plasticului şi a kitsch-ului şi am renunţat la producătorii locali, la tradiţii. Am devenit mai comozi pentru că e mai uşor să poţi la final de zi, să-ţi cumperi o pereche de adidaşi cu 30 de lei, un trening cu 49 de lei şi 3 perechi de şosete la 10 lei, de la chinezi. Ne mai rămân bani şi pentru un ”Noroc” la 1 litru, iar pe masă punem o pizza încălzită în cuptorul cu microunde, semipreparată, la 5 lei cutia.

Ne place să trăim bine, nu-i aşa?

Diana Mariana Apopi