Sunt fericit. Sunt fericit alături de poporul meu! Suntem răi (de gură!) da’ pașnici! Atacăm doar… Guiness Book (cu excepția situațiilor când atacăm marile puteri cu inimaginabile, mioritice… surprize)!

Avem – europeni viteji fiind – zile multe libere, că, de!… mai trebuie să ne și relaxăm, să ne gândim mai mult la fizicul și psihicul nostru tulburat de prea multa muncă, de-a lungul secolelor! Dacă franțujii-și reduc cu nesimțire săptămâna de lucru, nemții se țin – vrând – nevrând – și ei pe-aproape, alături de tot occidentul discriminat pozitiv de câmpul muncii, e cazul ca și noi să avem cât mai multe zile libere, să bem, să ne relaxăm, să ne trăim clipa și să ne obișnuim cu binemeritatele bonusuri oferite de capitalismul zilelor noastre. Dacă tovarășii comuniști ne băgau munca pe gât (și nu numai!) și-n sfânta zi de duminică, capitaliștii politically omenoși & prietenoși ne bagă frigăruile și berea în multele zile libere pe care ni le dăruiesc… democratic. Dintr-un popor flămând și îmbuibat cu muncă & muncă, am ajuns un popor îngrășat forțat cu produse mirobolante, care mai de care mai colorate, mai “apetisante”, ca să ni se tulbure mințile de bine! Îmi veți spune că noi, românii, mai cârcotași decât capra vecinului (ungur și de data asta!), nu ne convine – vorba omului de la munte – nici… șe, nici șe! Adică muncă multă nu vrem, cu zilele destule (de) libere nu se satură omu’… ce dracu dorește națiunea mai puțin unitară română?!

Eu vă spun: sunt fericit pentru poporul meu! Avem și zile bune, în principal trei sărbători care ne satisfac poftele… culinare! Mâncăm bine mai ales de Crăciun, de Paște și mai ales de… Unu Mai! Mai avem multe, alte multe zile libere votate strategic de Parlamentul nostru minunat dar mai ales de Unu Mai este… veselie beton (așa zicea recent o intelectuală cu mult botox prin ea!).

În aceste zile de Unu Mai Muncitoresc – în care simțim în toate papilele ce este patriotismul – dă în clocot cazanul românesc. Sfârîe în aceste zile grătarele în România, că transpiră ungurii originari pe la graniță zăpăciți de mirosurile apetisante ce depășesc toate simțurile etnice & estetice. Asta-i Țara Românească, mici, bere, frigărui, până și niște fructe de mare merg printre oalele tradiționale, si să zbârnăie… sentimentele maneliste! Să moară dreacu toți dușmanii… poporului nostru!

Păi avem mâncare, avem băutură, zile libere din belșug, ce naiba ne mai interesează pe noi PIB –ul și deficitul bugetar?! Cu ce se mănâncă astea? Avem chermeze periodic, șogori de top, sărbători laico – religioase recunoscute SUS ce ne oferă gura de oxigen pur pentru un trai “creștin”, la ce să (mai) gândim?… Merită să ne batem capul cu teorii, strategii, gargară capitalistă?

Și… cireșica de pe tortul muncitoresc de Unu Mai, ai noștri au făcut un mic de 64 – 100 metri! Da, bă, fraților! Ne băgăm ceva și noi în cartea recordurilor cu toată opoziția… dușmanilor invidioși, cu tot Brexit-ul sau mai știu eu ce gărgăuni au occidentalii ăștia.

Sunt fericit! E Unu Mai adevărat, cu cele mai iubite emisiuni culturale, cele de bucătărit, cu chef-i inteligenți și atenți la detalii asezonate lingvistic, care ne fericesc pe bandă rulantă! Ce ne mai trebuie? Vorba unuia mai hâtru plecat în lume departe: România-i țară mare/ ne batem doar în/cu grătare!

Dragi români, poftă mare!… de la MIC până la… mare!

Ion Mariș
(gurmanderist)

Poate că dă norocul și bunăstarea și peste românul de/din rând!… Ar fi și timpul, după zeci de ani de restricții, să ne gândim la ziua de azi, la consolidarea clipei și nu la strategii pe termen foarte lung sau pentru… “secole”. Evident trebuie gândit totul în termenii unei economii echilibrate, nu țintind investiții forțate dar nici “exagerând” cu protecția socială.

Ce putem spune azi, când conducătorii se gândesc – în sfârșit! – la cetățeanul de rând, la omul simplu? Să-i contrazicem, să-i criticăm? Să nu acceptăm plata adecvată pentru munca depusă?! Cu ce fel de argumente? Deficitul bugetar, PIB-ul per capita, productivitatea muncii, etc sunt argumente… “umane”? Oare omul este doar o cifră, o simplă “necunoscută” într-o ecuație politico – economică apriori nesustenabilă?

Mergând pe logica omului de bun simț, economia de piață, gestionată corect, ar “trebui” să-și devoaleze beneficiile în sfârșit și în România. Prea mulți ani, foarte mulți ani, au fost nevoiți românii să se sacrifice: pentru desăvârșirea omului nou, pentru achitarea datoriei naționale, pentru conectarea la globalism, pentru “pătrunderea” în Europa, pentru atragerea investitorilor străini, etc. Până când? Poate era – sau nu? – momentul pentru relaxare fiscală și pentru îmbunătațirea – în termeni reali – a nivelului de trai, dar, o clarificare a gestului “populist” al programului social – democraților se va vedea în mod practic chiar din primele luni de implementare.

Populația își dorește în mod clar un alt standard de viață. Destul am fost slugi la porțile Europei, este momentul să nu mai exportăm medici, IT – iști, specialiști, buni meseriași, este cazul să-i păstrăm plătindu-i bine aici, acasă.

Am apreciat în primul rând oferta noului premier pentru o… Românie normală. Asta a lipsit întotdeauna – evident nu la modul declarativ – strategiei țării noastre. Tendința de aducere la un nivel de trai rezonabil a majorității populației țării, fără a ne căciuli în fața unor… infringement – uri ipotetice este un gest de normalitate.

O altă discuție este cea pur economică sau mai corect spus, macroeconomică. Întrebarea neretorică este simplă: creșterea economică din ultimii ani permite sau nu o ajustare a bunăstării populației? Nu știu și nici nu mai contează! Există în toate guvernările – sau ar trebui sa fie – și factorul de responsabilitate socială. Aici am avut probleme în ultimii mulți ani, în general guvernanții au mers pe “responsabilitatea” de gașcă, a familiei. Putem umple zeci de pagini de analize sofisticate, am putea să previzionăm depășirea deficitului de 3% impus de UE, poate chiar îl păstrăm la limită, nu cred că în acest moment este clar ce ni se va întâmpla, dar îmi amintesc o mică axiomă ce spune că “prea multă analiză duce la paralizie”, așadar haideți să mergem pe prezumția de normalitate: populația țării – in integrum – contează!

Evident că o alocare “exagerată” pe îmbunătățirea nivelului de trai a populației poate duce la o posibilă descreștere a investițiilor în sectorul public chiar păstrând sau crescând nivelul PIB-ului (sunt condiții favorizante de mărire a consumului, generat de surplusul de lichidități de la populație, rezultat din creșterea salariului minim dar și de alte “relaxări” fiscale anunțate, ce pot însă determina diminuarea cheltuielilor de capital). Oricum, ne-am lămurit și cu eficiența derulării coerente, fezabile a investițiilor până la acest moment. Creșterea salariului minim poate genera și creșterea somajului, e posibil ca angajatorii privați să “impună” creșterea productivității muncii și/sau eventual să mențină la aceleași valori bugetul alocat forței de muncă diminuând numărul de salariați.

Nu ar fi exclus să asistăm și la o scădere a investițiilor private (deși anul 2016 a fost unul de creștere importantă pe segmentul investițiilor străine directe), ținând cont de pierderea “atractivității” țării noastre în contextul programului de guvernare social – democrat, dar, nu există absolut nicio garanție că totul va merge pe această direcție.

Ceea ce este foarte important pentru sănătatea și stabilitatea țării, România trebuie să fie atentă la susținerea capitalului privat autohton, în condițiile în care coeziunea europeană este amenințată iar protecționismul corporatist ne poate arunca într-o criză provocată, premeditată, în care noi să fim “surprinși” total descoperiți.

Dar în mod cert, în evoluția societății este bine întotdeauna de luat în considerare mai ales tic-tac-ul “bombei” sociale, care poate da peste cap ierarhii politice și chiar economice. Evident este ideal când se poate “controla” efectul acestei psihologii a mulțimii, tocmai de aceea gestul firesc de-a satisface nevoile minimale, de bază, ale populației ține și de respect și de normalitate.

Repet, efectele unui program “prea” social, pot fi total incontrolabile – chiar în condițiile existenței unei fundamentări ultra – tehnice – în contextul imprevizibilelor fluctuații globaliste dar, să nu uităm, bunăstarea populației (autohtone) este prioritară și pentru conducătorii germani, francezi sau italieni. Prin urmare, “apăsătorul” deficit de 3% impus României, nu poate constitui un factor de constrângere într-o politică de relaxare fiscală și mai ales în condițiile unei creșteri economice realiste, previzionată și pentru următorii ani de către instituțiile internaționale “credibile”.

Nu ne rămâne decât să sperăm că programul de guvernare social – democrat a fost gândit de către specialiști și nu de către diletanți, și că “abaterile” de la previziuni vor fi în limite normale, negeneratoare de tensiuni politice inutile. Din păcate toate “pariurile” se fac pe viitorul României și nu pe cel al clasei politice eminamente… efemeră.

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel