Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Capcane și „căpcănele” în grilele de la Academie

Voi continua să prezint câteva dintre „capcanele” din grilele de la gramatică, oprindu-mă la cea cu numărul 29 /varianta B1.

În enunțul: „Îi respect pe cei care și-au înțeles menirea.”, cuvintele „cei”, „care”, „și-„, îndeplinesc, în ordine, următoarele funcții sintactice:
a) complement direct, subiect, complement indirect;
b) complement direct, subiect, atribut pronominal;
c) complement direct, atribut adjectival, atribut pronominal;
d) complement indirect, atribut pronominal, complement direct ;

Pentru stabilirea variantei corecte, candidații aveau de evitat câteva capcane:
1. enunțul este o frază, prin urmare, prima „măsură” consta în despărțirea acesteia în propoziții, mai ales că primele două cuvinte de analizat fac parte din propoziții diferite;
2. cuvântul „cei” poate fi confundat cu articolul demonstrativ, în realitate avem de-a face cu un pronume demonstrativ rezultat din căderea vocalei inițiale și a cele finale (aceia);
3. relativul „care” îndeplinește funcția sintactică de subiect în propoziția atributivă, din păcate însă se confundă deseori funcția sintactică cu felul subordonatei, adică se consideră că pronumele relativ are funcția de atribut pronominal ;
4. în ceea ce-l privește pe „și-„, trebuie să avem în vedere valorile morfologice ale acestuia (pronume reflexiv, cu și fără funcție sintactică, conjuncție sau adverb);
5. sublinierea de către autor a pronumelui „cei” fără morfemul „pe”, poate reprezenta o capcană pentru mulți candidați .

După parcurgerea aestor „etape”, ne va fi foarte ușor să stabilim varianta corectă, respectiv „b”.

PS. Iubiți-vă limba, că tare-i frumoasă!

prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Când trece trenul printr-o… frază (II)

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Urcăm cu greu la punctul b), doar o să ajungem la fraza cu pricina. Da de unde! După cum erau ”așezate” cuvintele din ea, era cât pe ce să credem că e vorba de ”nenorocitele” alea de subordonate circumstanțiale de timp. Numai că având experiență cu anterioarele, am fost foarte vigilenți și am descoperit ”șmiculația”. Substantivul ”ziua” ne duce el cu gândul tot la timp, numai că aici e vorba de ”ziua” ca regent, NU al unei propoziții circumstanțiale de timp, ci al unei propoziții atributive determinative. În propoziția atributivă, ”când” îndeplinește funcția de complement circumstanțial de timp, iar substantivul ”ziua” rămâne în propoziția principală ca regent al unei propoziții atributive. Domnul care e autorul acestei fraze, a crezut că noi vom confunda aici ”aia” cu… prefectura. Pe deasupra, propoziția asta atributivă mai e și intercalată în regentă, mai pe românește ”și-o băgat nasul unde nu-i fierbe oala”.

Iată-ne, cu ajutorul domnului, la punctul a), unde musai trebuie să dăm peste comoară.
Aruncăm o privire generală asupra frazei, încercând să-i găsim ”firul miraculos”. Nu-i ușor deloc. Dacă în frazele anterioare ni se arunca o momeală – adverbul relativ ”când”- aici nici vorbă de așa ceva. Citim și recitim fraza. Evrika! ”După lupte seculare ”, descoperim ”descoperirea”, o locuțiune conjuncțională subordonatoare specializată numai pentru a introduce circumstanțiale de timp: ÎNAINTE CA SĂ (ÎNAINTE SĂ). Of !, numai că ”autorul a distrus” locuțiunea, trăgând trenul la peron tocmai prin ”inima” acesteia. Bine că ne-am prins și am descoperit subordonatele cu pricina. Totuși, ceva nu iese bine, a doua propoziție subordonată e introdusă, credem noi, prin conjuncția subordonatoare SĂ, conjuncție care nu introduce niciodată, singură, o subordonată circumstanțială de timp. ”Bâjbâim” încă prin ”meandrele” frazei și, deodată, o tresărire! Oare așa să fie? Oare să ne salveze ”piticul” de ȘI, o conjuncție care-i ”abuzată” toată ziulica, când în propoziție, când în frază? Trebuie să vedem ce rol are aici ”piticotul” de ȘI. Această conjuncție coordonatoare are mai multe drepturi decât altele, ea putând coordona atât propoziții principale, cât și subordonate de același fel. Oare ce vom face, cum ”vom mărita” subordonata introdusă prin SĂ și cum o vom putea coordona cu cea din fața sa? Tot cu ajutorul acestui ȘI care acceptă ca a doua subordonată să fie ”văduvită” de elementul subordonator al primei subordonate temporale ”înainte ca trenul să fie tras la peron”.

Și uite-așa am descoperit că fraza de la punctul a) conține numai propoziții circumstanțiale de timp.

PS. Dragi viitori polițiști, vă dau ca temă să precizați felul subordonatelor din fraza pe care am compus-o pentru voi: ”Înainte ca mașina să intre în casa cetățeanului, trebuia ca radarul să înregistreze viteza de 120 kilometri la oră.”

prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Când trece trenul printr-o… frază

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Fraze una și una, tocmai bune să-i deruteze pe viitorii apărători ai ordinii și siguranței publice. Nu degeaba numea Ion Creangă gramatica lui Măcărescu, „un cumplit meșteșug de tâmpenie”.

S-o luăm însă cu „ghinișorul”, de la coadă spre cap. Avem la punctul d) o frază „tentantă” din cale-afară, cu două elemente de relație, tocmai bune pentru a face o ciorbiță cu două propoziții circumstanțiale de timp. Oricât ar fi de tentantă alegerea, varianta d) este imposibilă. De ce? Pentru că regentul este o locuțiune verbală tranzitivă, numai bună pentru contextul „Cineva FACE ceva.”, adică în loc de CEVA se potrivesc două frumuseți de propoziții completive directe. Se mai poate greși la acest punct confundând felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului „când” din cele două completive directe.

Să trecem „cu voia d-voastră” la fraza de la punctul c). Aici, doamne ajută-i celui care a compus-o, nu a fost o bătaie de cap prea mare, doar propoziția a doua putea fi luată circumstanțială de timp din cauza elementului de relație, dacă se confunda felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului relativ „când”. În ceea ce privește a doua subordonată, lucrurile sunt simple, deoarece conjuncția subordonatoare „fiindcă” s-a specializat numai pentru cauzale. Nici regenta nu ne-a dat voie să considerăm propoziția a doua ca fiind circumstanțială de timp, întrucât predicatul său este „orfan”, pe deasupra mai este exprimat printr-un verb reflexiv impersonal, al cărui subiect este tocmai propoziția „înșelătoare”, introdusă prin adverbul „timpului”, „când”.

„Urcușul” fiind greu, vom continua săptămâna viitoare.

prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Drumul spre… Academie poate fi uneori hazliu (partea a III-a)

Vă voi prezenta acum într-un ,,stil” puțin umoristic punctul 13/B1, pentru a ne destinde puțin, să nu ziceți că gramatica e ,,mai rigidă” decât matematica. Iată mai întâi comanda :

Cuvântul „a” din enunțul: „Miroase în toată casa a pâine caldă.”, este:
a) articol posesiv-genitival ;
b) verb auxiliar ;
c) prepoziție ;
d) interjecție;

Vă las, dragi prieteni, în compania acestui pricăjit de „a” să vă explice el „duios” cam cât e de valoros.

„Știu că atunci când vedeți cifra 13, vă trece un junghi prin șira spinării. Să știți că nici eu nu m-am simțit mai confortabil văzând unde am fost azvârlit de anumiți domni. Acei domni vă cer să precizați ce rol am eu în enunțul de mai sus. În primul rând, trebuie să știți că eu nu-s oricine, chiar dacă par pricăjit și amărât. Aflați, domnii mei, că eu am foarte multe valori și pot să vă încurc pe toți, profesori și candidați, de numai stele verzi vedeți.

Începem, ia să vedem dacă eu sunt sărăntoaca lumii sau nu. Ghiciți numai ce valoare am când mă blindez între niște ghilimele:

„A” este prima literă a alfabetului.

Ei, și când însoțesc substantive sau pronume în genitiv (cu excepția celui posesiv), ce valoare am căpătat? Una capitală, aceea de articol posesiv-genitival! Și apoi să vedeți minune, când însoțesc un substantiv, ce bătaie de cap vă mai dau,  pentru că eu nu mă acord cu oricine, nu, eu mă acord doar cu substantivul determinat, și NU cu substantivul sau pronumele în genitiv:
O fată a vecinului este studentă la medicină.
Livada de pomi a bunicilor…

Cea mai grea sarcină o am când intru în alcătuirea pronumelor și adjectivelor pronominale posesive, pentru că sunteți grei de cap și nu pricepeți că în exemple de tipul: „A mea este mai frumoasă.” „Cartea este a mea.”, nu indic cazul genitiv, ci nominativ.

Tot în calitate de articol posesiv, mă întreb ce s-ar face unele numerale ordinale fără mine:
M-am așezat în a doua dintre băncile de lângă geam.

Acum, cu voia d-voastră, să trecem la grăsanul ăsta de verb, îi cât un elefant, și tot nu-l satură Dumnezeu. După ce că-i obez, mă mai cheamă și pe mine să-l ajut. În ce calitate? Aceea de verb auxiliar, zice că n-are pe cine să pună la persoana a treia, singular, perfect compus:
El a recitat o poezie.

Stau apoi și mă întreb, ce-i mai trebuie și poporului ăstuia un viitor musai al lui, doar așa, să se fandosească? Bineînțeles că tot la mine o apelat:
Ana a cânta mâine la serbarea de sfârșit de an școlar.

Credeți că am scăpat? Nici vorbă!Până și țepenele astea de părți de vorbire neflexibile au alergat după mine. Prima a fost prepoziția, care nu-i stăpână să trăiască singură,  agățându-se ba de un substantiv, ba de un pronume, ba de un numeral sau verb. Uneori a reușit să încurce mai mult lucrurile. Că iată, vin cu exemple concrete. Unele numerale cardinale vor și ele să stea în fruntea mesei și o trebuit să li se ofere cazul genitiv. Și pe cine credeți că o găsit? Tomai pe mine, pricăjitul de „a”:
Cărțile a doi dintre colegi erau rupte.
Am discutat cu părinții a tustrei.

Cazul acuztiv nu l-am putut refuza pe motiv că-i cel mai sărac caz, nu are decât vreo două hectare de prepoziții:
În cameră miroase a busuioc.

Luptă grea a trebuit să duc și cu arțăgoasa de interjecție, șefa cu onomatopeele și cu toate țipetele animalelor și cu cotcodăcitul găinilor, cu ghiorțăitul mațelor după o ciorbă de fasole cu ciolan. Și iată-mă-s ajuns interjecție, responsabil ba cu nenorocirile, ba cu bucuriile, ba cu admirațiile:
A! ce nenorocire!
A! ce bine-mi pare!
A! ce frumoasă dirigintă avem!

P.S. Vă las pe d-voastră să alegeți soluția corectă.

prof. Vasile POP




Domnul ministru și… limba (autor, Vasile Pop)

Multe necazuri mai pot cădea pe capul omului! Auzi, doamne, tocmai din cauza unui amărât de „i”. A râs iarăși o țară întreagă de „talentul” gramatical al d-voastră. Știți cum se zice în comuna natală a soției mele? „O tacă plătește o vacă” sau pe „domnește”, „Dacă tăceai, filozof rămâneai”.

Să știți că am postat pe feisbuciuc niște materiale despre cunoștințele gramaticale ale DOMNIEI-VOASTRE, dar văd că nu v-ați uitat peste ele. Chiar la rubrica „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ” am compus niște exerciții legate de scrierea cu doi sau trei „i”a substantivelor și adjectivelor.

Nu știu cine v-a împins (dacă nu necuratul), să vorbiți iar pe la televiziuni, acuzându-l pe unul dintre consilierii d-voastră că ar fi vinovat de ștergerea unui „i” din cuvântul „copiii”. Totuși, când reportera v-a întrebat ce reprezintă cel de-al treilea „i”, ați cam dat-o din colț în colț, făcându-vă de rușine pentru nu mai știu a câta oară.

Cineva titra ieri că ar trebui să fiți demis pentru greșeala impardonabilă cu ,,pricăjitul” ăsta de al treilea ,,i”. Altcineva vă cerea să vă dați d-voastră demisia. Cum să vă dați demisia sau cum să fiți demis, când noi abia așteptăm să auzim sau să vedem cum „mângâiați” d-voastră „limba noastră cea română”!

Râdem și glumim pe seama d-voastră, domnule ministru, dar situația este, din păcate, dacă nu tragică, atunci, dramatică.

Am acum o propunere pentru d-voastră. În cel mai scurt timp, să-i convocați la minister pe cei mai buni specialiști pentru elaborarea unui manual de gramatică destinat claselor liceale. Cred că o oră de gramatică pe săptămână ar fi suficientă pentru a remedia situația dramatică în care se află scrierea și exprimarea liceenilor și, nu numai.

La umila mea rubrică „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ”, am introdus exerciții cât mai variate, nu pentru a-mi arăta ,,deștăptăciunea”, ci pentru a-i ajuta pe aceia care întâmpină greutăți în scrierea limbii române. Nu mi-aș dori ca unul dintre voi, dragi prieteni, ajungând ministru, să se exprime ca actualul Farfuridi.

Am compus, de exemplu, un exercițiu ortografic, care conține nu mai puțin de 70 de situații cu scrierea corectă a unor substantive și adjective.

În data de 8 septembrie am postat un exercițiu legat de foloosirea corectă a conjuncției compuse ,,CA SĂ”. Am fost sigur că nu voi avea prea mulți „admiratori” din cauză că exercițiul mi s-a părut și mie prea „tehnic”. Din păcate, o banală conjuncție subordonatoare, „CA SĂ”, poate provoca vorbitorilor mari dureri de cap. Amărâta de ea, nu introduce decât două tipuri de subordonate: de scop și consecutive, iar noi, vorbitorii, am extins folosirea ei la aproape toate tipurile de subordonate. Priviți, vă rog:
1.) Trebuie ca să învăț., în loc de „Trebuie să învăț.”
2.) Datoria ta este ca să înveți ., în loc de „Datoria ta este să înveți.”
3.) Nu mai vrem ca să plecăm., în loc de „Nu mai vrem să plecăm.”
4,) Se temea ca să intre în pădure., în loc de „Se temea să intre în pădure.”
5.) Vin la voi cu condiția ca să mă ajutați., în loc de „Vin la voi cu condiția să mă ajutați.”

OBS. Când elementele conjuncției sunt disociate, putem construi subordonate SB, PR, CD, CI, AT (de exemplu):
Trebuie ca zilnic să învăț.

PS.1.) Vom continua peste câteva zile.
PS.2.) Salutări „călduroase” domnului ministru, consătean cu nevastă-mea.

Autor, prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de… limbă (autor, Vasile Pop)

Cum e corect: „Fata CARE o iubesc este studentă.” sau „Fata PE CARE o iubesc este studentă.”?

Pronumele interogativ-relativ „CARE” cu funcția sintactică de complement direct apare, obligatoriu, precedat de prepoziția ,,PE”: „Parlamentarii PE CARE îi alegem, uită adesea de noi.”; „Tu ai doi frați. PE CARE îl iubești mai mult?”.

OBS. 1) Apariția lui „PE” este interzisă când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, denumește inanimate: „Nu mi-a spus CARE roman îl va citi în vacanță”; „CARE pix mi-l împrumuți?”

OBS. 2) Apariția lui „PE” este obligatorie când substantivul cu funcția sintactică de complement direct, regent al unui adjectiv pronominal, este nume de persoană: „N-am văzut PE CARE coleg l-a lovit.” ; „PE CARE colegă o apreciezi mai mult?”.

Autor, Vasile Pop




Pi(ș)cătura de limbă (autor, Vasile Pop)

Când scriem și pronunțăm „ORI”/ Când scriem și pronunțăm „OR” ?

Cele două conjuncții se confundă pentru că: . 1) se aseamănă atât formal (fiind paronime); 2) cât și funcțional – semantic, ambele fiind conjuncții coordonatoare.

Totuși, între cele două conjuncții există deosebiri semantic funcționale: 1) „ORI” exprimă un raport disjunctiv: Scrii ORI citești? Cine cântă mai frumos, Ion ORI Mihai?. 2) „ORI” poate fi substituit și este, în același timp sinonimul lui „sau”. 3) ,,OR” realizează un raport adversativ, de tipul „însă”, dar cu un grad redus al ideii de opoziție. Rolul lui „OR” este de a argumenta, menit să justifice sau să corecteze ceva: Doamna învățătoare m-a acuzat că am spart geamul. Or, în pauza respectivă, nici nu eram în clasă.

,,ORI” ȘI ,,OR” se deosebesc prin:

  1. „ORI” poate fi distribuit atât în propoziție, cât și în frază: Pleci luni ori marți? Citești ori privești la televizor?
  2. „OR” se folosește numai în frază, legând două propoziții: Colegii s-au supărat că nu i-am însoțit în excursie; or, în ziua aceea, am avut o febră foarte mare.

Punctuație și etimologie

1. Înainte de „OR” se pune punct și virgulă, iar după, numai virgulă.

2. „ORI” estu un cuvânt moștenit din latină, iar OR este un neologism de origine franceză.

Autor, Vasile Pop