Prima celulă a tatălui meu (autor, Marius Vișovan)

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN




În Spania, morții vorbesc… (autor, Marius Vișovan)

Deși am fost de multe ori în Spania, anul acesta am avut ocazia să văd pentru prima dată niste spații cutremurătoare… cimitire imense pe locul gropilor comune în care zac victimele asasinate acolo de comuniști în 1936. La Paracuellos de Jarama (la est de Madrid) 11.000 de morți, asasinați în câteva zile, la Aravaca (la vest de Madrid) „doar” 800 de morți. Și asemenea masacre au avut loc în multe orașe din Spania acelor ani din ordinul guvernului de stânga, controlat de comuniști sau a diverselor autorități locale în subordinea acestuia.

Simt că pământul arde și morții vorbesc… acești oameni, ale căror oseminte zac sub picioarele noastre nu au murit în luptă, nici nu au trecut vreodată prin fața unui tribunal, au fost arestați la grămadă și în mare grabă în toamna anului 1936 pentru opoziția reală sau presupusă față de regimul dirijat de la Moscova… mulți preoți și călugărițe, militari suspectați, membri reali sau presupuși ai partidelor de dreapta, femei, copii și bătrâni din familiile opozanților politici sau pur și simplu aflați la locul nepotrivit în timpul raziilor… Închisorile din Madrid au devenit repede arhipline și atunci comuniștii au organizat repede câteva sute de spații de anchetă și detenție ad – hoc, numite ceka, după modelul sovietic. Acolo, sub conducerea consilierilor sovietici, s-au aplicat torturile care au îngrozit Madridul. Umbra lui Stalin se întindea peste Europa….

Când trupele naționaliste s-au apropiat de Madrid, autoritățile comuniste (generalul Miaja și Santiago Carillo, ulterior mare prieten al lui Ceaușescu) simțind că pierd controlul situației, au evacuat toate închisorile… dar nu pentru a-i elibera pe deținuți ci pentru a-i lichida în masă! Asta s-a întâmplat la Paracuellos de Jarama – un adevărat abator al Spaniei comuniste și în alte locuri. Un Katyn al Spaniei!

După 3 ani, la terminarea războiului civil, gropile comune au fost descoperite… și de atunci încoace cimitirele înseși și monumentele comemorative constituie un locaș de reculegere și rugăciune. O parte din cei asasinați au fost deja canonizați de Biserica Catolică (în total, 1918 martiri spanioli uciși în perioada 1936-1939 au fost canonizați până acum de Papa Ioan Paul al doilea, Papa Benedict al XVI- lea și actualul Papa Francisc) iar alte dosare de canonizare sunt în curs de finalizare.

Stau și mă gândesc… și încerc o comparație… în România comunistă nu au fost masacre cu mii de victime în câteva zile… dar am avut Piteștiul și Gherla cu spălarea creierului, torturi zi și noapte ani de zile la rând… Canalul cu exterminarea prin muncă forțată epuizantă… alte zeci de închisori în care frigul, foamea și mizeria au secerat mai lent dar sigur atâtea vieți… doua milioane de români întemnițați… teroarea generalizată asupra populației… minciuna perversă inoculată decenii la rând…În Spania, comuniștii au ucis mult și repede fiindcă nu aveau mult timp la dispoziție… la noi însă au avut timp nelimitat să ducă barbaria și dezumanizarea la cote performante și s-o extindă la scara întregii societăți, cu viclenie și rafinament tot mai mare… lichidarea valorilor și instituțiilor și înscăunarea diavolului ca „înger de lumină”, un dresaj în masă care a pervertit în mare măsură sufletul poporului nostru, care după 3 decenii de oarecare libertate încă nu s-a trezit pe deplin din coșmar…. Constatăm cu durere mereu mai mare proporțiile dezastrului comunist din România și consecințele sale pe termen lung… În Spania anilor ’30 comuniștii au făcut doar un… „antrenament”.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Marius Vișovan




Crăciun întemnițat (autor, Aurel Vișovan)

Închisoarea Pitești, 1949….

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte. (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu , Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Crăciun
de Aurel Vișovan

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi !

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
(închisoarea Aiud, decembrie 1963)

sursă foto: www.ziarelive.ro