POETIKA – Debut: Maria KASTAN

Toată viaţa am aşteptat
să-mi crească aripi
şi când mi-au crescut
n-am mai ştiut ce să fac cu ele.

***

Vezi,
îmi sângerează drumul ce-mi crestează palma:
dezgoleşte-mi aripile
am uitat cum se zboară
le-am folosit doar în vis
cu toate ușile zăvorâte.

Buzele tac.
Mă pândesc spaimele după ce mi-au hăituit singurătatea
cu dureri de piatră
și-aștept
să mă dezleg de umbra ta.

***

Parcă aștept să se zărească capătul unei învieri din nimic
în timp ce exersez
mersul invers acelor de ceasornic.

***

Stau în fața ta cu sufletul dezgolit:
în pumni îmi strâng aripile.
Îmbrățișează-mă!

***

noi doi construind îngeri de zăpadă

***

Spune-mi tu, pe ce drum s-o apuc să uit de mine?
Spune-mi dacă are capăt chemarea?
Spune-mi, cum să mă rog zilei de mâine
să-mi aducă înapoi ce mi-a răpit ziua de ieri?
Spune-mi, dacă închid ochii întâlnesc uitarea
sau chiar trebuie să mor?
De unde să știu ce se întâmplă
dacă nu iubești!?

***

Vorbește lumea. Țipă.
Cuvinte arse-n adn-ul zilei.
Nu mai pot face nimic:
viața atârnă nehotărâtă.

***

Când aripa-i rănită la ce mai folosește cerul?

***

Ai să mă recunoști:
voi săruta în felul meu umbra
când tu vei rătăci la miezul nopții pe strada noastră
singur.
Vei dori să-ți abandonezi dorul
și vei face semne nopții să te cuprindă
iar și iar.

Autor, Maria Kastan

Foto: Peter Lengyel