PoetikS – Hajnalka CUTH

Hajnalka Cuth

Ploile s-au potolit!

ploile s-au potolit!
lacul din ceruri e lin, armonios
îmi oglindește sufletul mai clar ca oricând
noianele de gânduri m-au părăsit
m-am eliberat de neliniștea devenirii
limpezimea vieții prinde formă, așa cum e ea
nu e nevoie de explicații rotunde,
de jocuri egoiste, convingeri drepte
las totul așa cum e,
și e bine!

liniștea e mai profundă
chiar nu aud nimic
doar natura respirând
respir și eu odată cu ea,
batăile inimii încep să se potrivească cu ritmul celest
dragostea nu-și mai schimbă sensurile, doar forma

toate săruturile mi le-am luat înapoi
le-am sudat pe o pânză ruptă din coastă
am modelat amitirile într-un aluat frumos,
l-am copt la flacăra fericirii,
mirosul fricii nu-l mai simt
ploile s-au potolit!

 

Portret de vară

țipete stinghere, furate de pescăruși sunt duse peste mări
iubiri uitate se aprind din nou sfințind apusul,
colorează cerul cu dor trăgând apoi din stele străluciri nemaivăzute,
hrană pentru suflet din belșug doar să lași porțile deschise…

veșnicia se așterne ca o basma strămoșească
aduce cu ea mireasma înțelepciunii
căutările, așteptarea, dezamăgirile alunecă în neant
un adio sublim adulmecă schimbarea

ființa mea aleargă despletită cu tălpile goale in iarba fericirii,
simfonia verii e viața absolută,
hai s-o ascultăm pâna e cerul senin!

 

călăuză spre calea împlinirii

o inimă fragilă pictează stelele cu dor
să-i lumineze acele nopți
când gândul fuge de tine
se ascunde în închipuiri colorate
formează portretul tău
cu acel zâmbet fin înțeles doar de mine,
privirile tale îmi sunt imprimate ca un tatuaj
ce-l simt mereu după ce apune soarele
uneori apare pe tot corpul
alteori doar pe buze și mă arde,
mângâierile tale le-am primit din depărtări
le păstrez pentru zilele goale

nemurirea din noi mă face să sper
că am să te-ntâlnesc în alte vieți,
dragostea transcende porțile timpului
universul ți-e prieten bun
o călăuză spre calea împlinirii

mă vei întâlni pe o câmpie de maci
zburdând după fluturi cu sufletul blând,
poate vei aștepta o flacăra să izbucnească
atunci când mă vezi
să topească anii de lumină parcurși
să topească suferința așteptării,
n-ai să vezi decât o copilă într-o ie
țesută din flori
fiecare petală acum e a ta
să te-mbeți cu parfumul lor.

 

Gând de toamnă

praful din odaie se ridică în lumina dimineții
plutește ca fluturii ce învață să zboare
dragostea toamnei se lasă peste noi
culorile mele preferate se plimbă pe frunze,
în parcuri, în grădina cu flori,
în ochii tăi se oglindesc ultimele zile de vară,

tremurul firelor de iarbă în ceața deasă mă zguduie
mai e puțin până ultima floare îmi spune adio
apoi spre somnu-i lung se-ndreaptă iar
cu toții ne pregătim!

soarele își acoperă fața și îmi zâmbește mai rar
un anotimp se va așterne în sufletele primitoare de nou,
nopțile lungi îmi vor fi muza creatoare
liniștea iernii va stăpâni zilele
cu toții ne pregătim!

dar parcă aș vrea rugina din copaci să nu piară
iar verdele de azi să-mi mângâie ochii încă o clipă
căldura s-o îmbrac ca pe o cămașă de bumbac
să mă iubească până la sfârșit de februarie.

Hajnalka CUTH




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Iarna pe care n-am mai atins-o

Era cald ca o dragoste de septembrie.
Strugurii se sfârșeau la capătul unei lumi unde oamenii treceau zilnic cu fețele acoperite. Dumnezeu locuia aproape precum cerul ce plânge în șoaptă. Numai să credem că rostul nostru nu este să ne frângem inimile, nici să ne temem când întunericul ne va strânge ori când umbrele cad ca niște răni vechi, curățind drumul dinlăuntru. Sunt slabă și oasele-mi dezvelesc dimineața când singurătatea îmi zâmbește obraznic.

Câteodată în pieptul meu aud cum bate inima unui înger, poate această ascultare mă ține vie, să nu mă frâng, doar îmi cunosc patimile în lumina ce-mi pătează fereastra.
O agățare vie a pleoapelor bâjbâind în zăpadă ca într-o îndrăgosteală oarbă.
Îmi întinzi inima, să-mi arăți cum este de fapt dragostea în carantină. Un acoperiș bizar peste suflete înecate ce lasă ploaia să cadă-n voie.
Din cealaltă cameră, bunica din fotografie împletește fluturi
iar eu o privesc dând la o parte perdeaua din ochii ei.

Când iubești e ca atunci când ții cartea deschisă și cuvintele topesc în sufletul tău
zăpezile din iernile din totdeauna.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: 1.bp.blogspot.com




PoetikS – Timeea IVAN (debut)

Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie.

Azi, tânăra Timeea Ivan debutează și pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”

***

în jur de șase dimineața

se trezește în jur de șase dimineața adică în
zori zorii sunt la șase vara dar
iarna sunt la cinci cel puțin asta
spune el el care nu mai
iubește nici animalele nici
nici covrigii calzi ce îmblânzeau agitația dimineților nici
nici părinții nici
nici monogamia nici
nici poligamia nici
nici nici nici
el nu mai
iubește nimic nu
mai privește nimic cu
ochi buni de parcă ar fi
vreun ursuz sihastru ce
se mulțumește cu singurătatea
și
și
și oricum era
ursuz și dacă nu
nu era singur sau
sihastru
sihaștrii nu vorbesc cu
nimeni nu ascultă de
nimeni nu mănâncă cu
nimeni nu râd cu
nimeni nimeni este
prietenul lor cel mai bun
poate că
așa e mai bine pentru ei poate
doar așa cred ei
sunt ca niște preoți siguri pe
ei siguri că
fac lucrul bun siguri că
sunt slujitori dedicați ai divinității
siguri sunt siguri pe ei dar
sunt ca mass-media de azi atât de
cenzurată încât încât discrepanța dintre
adevărat și fals nu se mai observă cum
se observă
discrepanța la logică și argumentare între
termeni între termenii afirmativi și
și termenii negativi
se trezește în jur de șase dimineața ca
să scrie și
merge în cișmigiu ca să
își extindă ura pentru
sinastrofie sau
nu știu ce nu știu
nu l-am
întrebat niciodată și
oricum nu puteam pentru
că mă
urăște și
pe mine da

***

în acel miez de noapte de martie

scriam cu stiloul și cu pixul și cu creionul
în acel miez de noapte de martie
eram de o calmitate debordantă
de pus la zid
cum i-au pus pe ceaușescu și pe elena
într-o zi de crăciun nu știu care zi
în noaptea dinaintea acelui miez de noapte dinaintea
zilei ce avea să urmeze
scriam nu știam ce are să se-ntâmple
a doua zi a doua zi am bătut același drum bătătorit spre
școală am
venit în același mijloc de transport cu aceiași
oameni plictisiți parcă de viață sau de nu știu ce
am deschis televizorul știrile nu
mai erau aceleași
am primit un apel de la mama cineva
apropiat nu știu cine nu îl
cunoscusem decât la o nuntă și oricum nu
vorbisem prea mult
avea virusul acela nu știu care virus
eu sunt din românia china e
departe și oricum nu aș
fi putut ajunge
la știri au
anunțat că vom sta acasă o perioadă scurtă
așa spuneau ei așa spuneau
se credeau binefăcători eroi poate erau
a doua zi am plecat acasă veseli credeam că
va dura doar o săptămână o săptămână nu știu câte
luni are are multe sau nu știu
știam nu știam știam știam
știam ce va urma cel puțin
anticipam după acea săptămână
totul avea să reintre la
normal la normal dar la care normal
eu încă aștept să se termine săptămâna săptămâna
aceea
eu nu cred în covid nu cred nu cred decât în
poezie sau în
ce mai scriu eu

***

pe banca din parcul de la heleșteul din

spatele palmelor ce
îmi țin inima în brațe și
își mișcă degetele în sus și în jos pe
coama ei cum sora mai mică o
piaptănă cu degetele pe sora mai mare când
părul îi este încâlcit de la
atâta suferință
și cu lacrimile mele îmi ud mormântul
și cu lacrimile tale îmi curăț sufletul
ca să trec în nesimțire curat și
citesc horoscopul de dimineață ca să
știu cât timp să îmi las inima să
fugă la tine

cu ochii tăi mă privesc
cu ochii mei te ador

Timeea Ivan




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Să fii sfințit

Am tăcut, când ți-am întins mâna și chipul acelei
dimineți de duminică a intrat ca o suliță adâncă,
mușcând din odihna apelor.
Te numeam vindecare, căci numai rostirea numelui
Tău, mă tămăduiește dinlăuntrul oaselor.
Vântul sufla până la cer, în fiecare colțisor de viață.
Brusc, frigul se tămăduise de el însuși, nemaiavând
nicio putere.
Cu poarta deschisă, stăteam în fața bisericii
iar fiecare cuvânt rostit în inima mea, era un clocot
de lumină.
Atunci am știut că stai și asculți, căci atingerea Ta
semăna unei oglinzi în care se varsă liniște ca o
ploaie mult așteptată peste pământul însetat
buzele mele păstrau încă sărutarea prafului, dar
undeva înlăuntru știam că dincolo de noapte, nimic
nu mai ocolește întunericul.
Dincolo de noapte, mâinile Tale așteaptă, ca o casă
zidită-n mijlocul pustiului, lăcaș pentru cei zdrobiți în
nesomn.

Dacă durerea și-ar alege un alt nume, dacă moartea
s-ar topi pe drumul ei și toate rugăciunile noastre
ne-ar trezi din miezul acestei vieți ca dintr-un vis
dulce, întru odihna dragostei noastre din care să se
risipească toate umbrele.

În sinceritate, până și moartea devine îmbrățișare.
O căldură vie, de care te desparți când ți-e cel mai drag.
Totul ar fi curat și alb,iar peste tulburările
noastre s-ar vărsa verdeață, ca într-o grădină în care
Stăpânul a semănat veșnicie. Tot El ar îngădui ploaia
și tot ce s-ar naște ar purta numele frumuseții.

Dar eu stau în fața bisericii cu uși închise, cu sufletul
aprins în întuneric și știu că singura lumină ce se
poate privi are numele chipului Tău.

Antonia Luiza DUBOVICI




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV




PoetikS – Antonia Luiza Dubovici

Antonia Luiza Dubovici

Magic. Beyond

Nu te teme de această lume. Când închizi ochii
doar dragostea mai rămâne să se ascundă ca o molie orbind în lumină. Tot așa, inimile noastre
tremură-n singurătate, la capăt de linie.
Dar tu, șterge-mi sudoarea cu ochii tăi negri, ca o liniște din care ceva viu s-ar întinde peste infinit, peste sufletul meu
s-ar coace cerul iar din loc în loc păsările ar șchiopăta pe sub mantia unor stele fierbinți.
N-ar fi nici urmă de ploaie, până și lacrimile s-ar rispi înlăuntrul lor.
Unde vii tu, nimeni nu te poate privi, nici măcar eu, cea care îți cunoaște glasul.
Doar îmi întind mâna sus de tot, unde stelele se desfac de rouă.
Acolo unde dimineața este întreagă, iar pe sub tălpi zăpada curge fierbinte.
Dacă pășesc în acest vis, sufletul meu se dezlipește de mine și simt că pot începe numărătoarea norilor din abis.
Limpede ca-n oglindă, trupul meu își învață pe de rost fiecare cicatrice. Mă văd clar și-mi îmbrățișez viața, mai ales către sfârșit.

De câte ori închid ochii
o pasăre adoarme departe de cuibul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Întâia flacără

întâia flacără
se naște
dintr-un cărbune de trecut
cu ale cărui urme
mi-am înnegrit și degete și suflet

întâia flacără
dansează
iar scânteile sale
reverberează-n adâncul meu
și-l încălzesc și-l risipesc

întâia flacără
arde
iar cenușa sa se împrăștie
spre toate extremitățile infinite
ale minții mele

întâia flacără
moare
dar în urma sa se aprinde
începutul unei ființe
care cunoaște focul

 

Linii

o dâră
armonia degetelor
pe dosul palmei tale
pe care oricând o strâng
o simt ostentativ de rece
și-o voi strânge până trece
și ultima ninsoare
și ultimul vânt
pe cuvânt

 

Mâna ta

cu degetele reci și lungi
mâna ta o strâng într-a mea
și mă trezesc prizonieră –
implor tăcerea universului
să nu ne despartă
să nu ne împartă

nu mai distingem binele de rău
doar stăm la margine de hău
uităm de tot ce ne-nconjoară:
fie-ne țărâna ușoară

 

Adăpost

se crapă norii
și se scurge dimineață
se crapă buzele
și se scurge sânge

și se prelinge câte-un strop
pătându-ți rădăcina
copacul meu
iar iertarea mi-o voi cere
într-o altă viață

zgâriat mi-e cerul
s-a împrăștiat în juru-mi
parfumul ploii
umbrelă nu-mi trebuie
și nici cuvinte

mă voi adăposti
sub ramul tău
copacul meu veșnic
pot doar să sper
că mă vei recunoaște

 

Cântec nocturn

e Martie și e târziu
timidă luna se acoperă cu nor
și temătoare licăresc fărâme de aur
tremurând pe pânza neagră

printre ramurile tale
copacul meu
dansează un scâncet de bufniță
și câte o fluturare de aripă
îndulcește șoapta vântului

un greier insomniac
chibzuind în tulburare
din când în când mai scânteiază
câte o notă muzicală încărcată
de neliniște își continuă vibrația

iar tu îi asculți înfricoșat
cântecul întrerupt și parc-ai vrea
să-i descâlcești gândurile
să-i ridici povara nopții

și-atunci
de ce-ai mai fredona
târziu în nopți de Martie?

Anastasia HERBIL
clasa a VIII – a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”, Sighet




Flori de cireș într-o zi de primăvară (autor, Andrada Grad)

Andrada Grad

Flori de cireș într-o zi de primăvară
Iar tu pierzându-te
În camera ta cu pereții pictați în roz,
Un roz atât de banal, o culoare a copilăriei,
Suflete pierdute printre geamuri de sticlă colorată
Visând acum la lucruri simple…

Suflete pline de speranță, care până azi nu s-au descoperit
Iar acum, speriate de reflexia fricii,
Se ascund printre cuferele cu amintiri ale bunicilor

Flori de cireș fredonând bucuria primăverii,
Fără plimbări în parcuri și-n gălăgioase companii,
Cu zile călduroase luminate de propria fereastră
Și acadele de zahăr care și-au pierdut gustul.

Flori de cireș care nu pot fi așezate în palmă
Doar cu ajutorul gândului care deja a obosit.
Amintiri care azi te chinuie să le descoperi adevăratul sens
Cuvinte aruncate aiurea pe hârtie…
Care-nțelese, spun povești.
Apusuri care până ieri,
Nu rezonau cu mine
Azi îți oferă speranța
Unui nou început.

În jurul tău, totul e liniște
Iar haosul e în propria ta cameră
Sau poate doar la tine în suflet .
Lucruri care până ieri ți se păreau banale
Azi îți lipsesc …
Și în toată această tăcere
Tu speri, visezi și mergi înainte…
Privind apusuri și rememorând răsărituri.

Andrada-Lacrima GRAD
Clasa a XI-a F, CNDV




PoetikS – Sebastiana Joicaliuc

Sebastiana Joicaliuc

Wallflower

Toată viața mea
Tot ce am făcut a fost să scriu
Despre bune și rele
– Dar mai mult despre rele
Despre iubire și despre… iubire
– Dar mai mult despre consecințele ei
Despre tine și despre noi
– Dar mai mult despre mine

Când toată viața ta ești condamnat
Să înțelegi mai mult decât trebuie
Să vezi mai mult decât poți
Și să simți mai mult decât vrei
Ești blestemat să rămâi singur
Și nu mă refer la distanța geografică
Pentru că te țin de mână acum
Și între noi e cerul și pământul
Și în distanța asta dintre degete
Se prăbușesc vise și ard corăbii
Și tu chiar crezi că avem timp

Când ești condamnat să rămâi tu cu tine
Cuvintele îți devin super putere
E ca și cum ai vorbi cu cineva care înțelege
Sau măcar te aude
Aș vrea să poți să-mi auzi cuvintele
Ca să te vezi puțin prin ochii mei
Și cred că ți-ar plăcea mult
Că nu-s cuvinte complicate
Dar tu mereu le-ai citit pe dos
Și n-ai știut să-mi cauți în dicționar
Sensurile
Cică aveam prea multe pagini rupte
Și prea puține momente culminante
Aș încerca să îți explic
Să îți recit din mine
Dar m-am săturat să vorbesc cu inimi dislexice
Și să fiu singura responsabilă
Pentru transmiterea corectă a mesajului
Ești prea multe semne de exclamare
Și sufletul meu a obosit să își mai pună întrebări
Toată viața mea am crezut că „a fi bun la cuvinte”
E un dar
Dar de fapt
E doar un blestem
Când tu ești singurul care le înțelege.

Sebastiana JOICALIUC
studentă, Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Din douăzeci și opt

Magia, aparent, se termină prin „două’ ș-opt”.
Apoi, nu are același gust nici cozonacul copt,
Nici bucătăria parcă nu-i la fel de parfumată,
Nici ciocolata de pe brad nu e atât de aromată.

Clopoțeii nu mai sună, beteala-i dată jos din brad,
Și-n fiecare noapte, temperatura pierde-un grad.
Sania pe zăpadă nu mai alunecă atât de bine,
Și nu mai zice nimeni „Moșul vine”…

Nu mai sclipește zăpada, nici vreun ochi blând de copil,
Iar vântul mândru și sălbatic, brusc a devenit umil.
Farmecul s-a șters din stradă, armonia a pierit.
Roșul, verdele, albastrul… vechiul gri le-a-nlocuit.

****

E iar…

E iar decembrie afară,
În urlet dureros de sincer,
În gust de dragoste amară,
Dar cu Crăciun și glas de înger.

E iar ianuarie afară,
Gheața din inimi se întinde
Și frigul sufletelor – fiară –
Focul încearcă a-l aprinde.

E iar februarie afară,
Și haosul se potolește.
Învie vis de primăvară,
Iar vrăjitoarea se-odihnește.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, CNDV

foto: Kanyuka Mihai