Îngerul meu umblă-n opinci

Un înger iscălește în locul meu
când se crapă de ziuă își ia cuvintele în desăgi și le dă de pomană, că altfel cum îți poți sătura sufletul dacă nu dai din ce n-ai.
Visul ierbii-i ca un cavou fără mort. Că așa-i datina p-aici, pui moartea să moară în locul tău și no, ai treabă bugăt, n-ai timp de hodină.

Îngerul meu grăiește-n limba pădurii, cutreieră hotarele morilor, închină cu tăți sătenii. Când nu-l văd, mere și cântă la ceteră. Dar nu-i bai, inimă sfântă lasă-mă să iubesc să mi se stingă dorul.

Viața e un luminiș ce vânează tăt ce capătă și din căpătate se trece așe iute ca abia apucă să-ți sie dragă.

*

Dimineața, iubind

La urma urmei nu suntem decât prăpastia dintre îngeri.
O jumătate de cărămidă ce se visa locuită și sfărâmată în restul zilelor.
Iubim roua sângelui, crestăm cuvinte în praf cu degete fantomă.
Aș putea să duc sufletul tău deasupra apei. Ca o pasăre fluidă ce îngenunchează la țărm. Sub ape un sărut sângerează.

Dumnezeu îmi vorbește iar eu am buze fără granițe.
În visul meu se sfințește lumină.

Pot să jur că o dată am auzit o perlă plângând când cineva o smulgea din carnea ei.

Am să despart lacrimile cu un toiag iar poate atunci dragostea își va culca îndrăgostiții înapoi în stele.

*

Risipiri în frontul de Est

Când dispari de pe fața pământului cu tinerețea smulsă ca niște pantofi scoși din oameni, îți visezi restul vieții, copiii nenăscuți, dragostea ca un vehicul de mântuire în care n-ai să mai urci. Cineva sus operează un bisturiu cu îndemânare scoțând totul la suprafață. Te vezi viu ca o arsură pe suflet. Dumnezeu devine clar, e prima dată când îl vezi, poți să-L atingi și cuvintele sunt trase din trupul lor.

Inima morții nu simte nimic, niciodată. Ești ca-ntr-un tablou de Dali, cu mecanisme plutitoare în forma unui ceasornic ce strânge în jurul lui universul întreg, se așterne liniște ca într-un vis frumos
privești cerul și ochii limpezesc perdeaua zorilor.

Eroi dați uitării pe pământul înghițit de cruci și rugăciuni zgâriind noroiul uscat.

Cineva umblă în furtună, are numele îngerului meu.
Oamenii se șterg ca într-o pânză neclară,
păianjeni noi ies în lumină
cerul își vărsă sângele.

La un moment dat devine imposibil sa despărți sufletul tău de sufletul altora, tentacule uriașe ca niște magnolii înflorite pentru puțin
cad în neștire peste locul ce nu va fi aflat niciodată.

Antonia Luiza Dubovici

Sursă foto: Pinterest

Te cânt de dor

iubesc să te cânt pe clapele albe,
pe cele negre le-am lăsat pentru revedere,
dar sihastrul cântec sună a moarte,
și inima inertă zace în durere.

urlă înfiorător notele pe portativ,
pentru compozitorul ce a uitat să zâmbească,
din toate una mi-a șoptit:
dacă viața n-o iubești,
ea n-o să te iubească.

…

iubesc să te cânt pe clapele negre,
da, poate ne-am revăzut,
dar n-a fost dulce revedere
tot mai tare m-a durut.

acum te cânt din nou de dor
cu un strop de disperare,
însă nimic nu e întâmplator,
noi ne vom întâlni,
în viața următoare.

***

Oameni

oamenii mereu au crezut că sunt niște vorbe
prea mari,
pentru un suflet atât de mic,
și niște dureri mult prea tari
pentru „adevărata lor durere” cu final unic.

***
șapte volume aș mai scrie,
și poate… încă șapte,
șapte vieți te-aș contura în poezie,
fără îndoială, le-ai merita pe toate.

șase melodii cu versuri imperfecte,
și poate… încă șase,
șase vieți te-aș fredona în cântece selecte,
fără îndoială, le-ar face mai frumoase.

cinci ani te-aș mai iubi,
și poate… încă cinci,
cinci vieți cu tine aș mai trăi,
fără îndoială, m-ai vindeca de orice frici.

și-atunci când toate vor sfârși,
vom fi doar stele, care cad și mor.

și-n iad frumos vom povesti,
c-am fost în rai, când ne strângeam la piept de dor.

Diana Rednic
clasa a XII-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

ceva

am jurat solemn
că lucrurile vor sta altfel,
că nu mă voi mai gândi la atingerile tale
care-mi inscripționau pe piele hieroglife,
pe care numai noi doi le înțelegeam cu adevărat.
ploaia și vântul îmi desenează alte tatuaje;
mă sleiesc, mă eliberează și apoi uit.
uit de tot ce îmi păsa cu adevărat și mă gândesc din nou
s-o iau de la capăt.

***

de când mă știu

de când mă știu creez, compun
și mă transpun…
rup bucăți din amintiri care mă dor.
amintirile le iau, le pictez,
le rostogolesc și mă înjunghii cu ele
creez
și nu mă opresc.
mă aflu printre ele, le mai ucid cu stiloul cu un peisaj
în singurătate și iar mă ridic,
devin puternică și plec;
cu speranța că n-am să mă mai întorc.

Alina POP
CNDV, clasa a XII-a F

Întâiul

E întâiul toamnei
nu mă acoperi cu nimic
lasă-mi coastele să degere
pe asfaltul proaspăt rece
de sub picioarele tale
leagă-mă cu rădăcini
dintr-o mușcată ofilită
strâns, cât să-mi îmbrățișeze
venele
să fim siguri amândoi
că mă voi îmbăta
privind cerul pustiu
dar nu-ndrăzni
să te îndrăgostești
de corpul meu fluid
și-atât de obosit de beznă

N-am timp!
ți-am dat rețeta magică
dar să nu cumva să uiți
prea-mărite, că eu sunt vrăjitoarea.

***

4 secunde cu soarele

Soarele îmi îmbrățișează
gâtul rece și fragil
cu raze cu miros
de vanilie
ard, îngheț, sau mi-e dor?
sau mi-e dor să mai simt
ceva
și pur și simplu
am ales dorul
pentru că nu aveam
din ce să aleg
precum o mamă
săracă
cu puiul pe drumuri

Nici nu mai contează
s-a dus și soarele
și dorul și vanilia
am rămas din nou
pierdută, complet prezentă
fără muzică, fără ciori
și cu gâtul rece

Nicoleta GIURGI
clasa a XI-a B
C.N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest

Poate c-ar trebui mai des
Ca să mă uit la părul creț
Care-mi șoptește-n miez de noapte :
Rămâi copil până la moarte.

N-am ascultat nici de oglindă
În care mă priveam timidă.
O tot priveam cu nepăsare
Iar astăzi vin să-i cer iertare.

Ea o să ierte, și-o să uite
Căci am zburat prin viață iute
Dar nicidecum nu va uita
Că nu mai sunt ce-am fost cândva.

„Fetița junglei” de-altădată
Azi e femeie calculată
N-aleargă după porumbei
Dar are aripile ei

Nu crede-n Făt Frumos și știe,
Că e frumos în teorie,
Dar când ea va dori să zboare
El va alege-o altă cale.

Copilă dragă-n zborul tău,
Să duci departe dorul meu
Îl voi simți oriunde-ai fi
Copilărie-ai să mai vii?

Autor, Ioana TRIFOI

Sursă foto: gokid.ro

Ultimul înger

îngerii se ascund sub pat
simt până în șira spinării
când se izbesc sălbatic cu capul de saltea
își smulg unghiile unii altora
iar când își scobesc ochii din orbite
îi îngroapă sub perna mea

unul dintre ei are mai mult curaj
într-o seară de iarnă s-a cuibărit lângă mine în pat
mi-a spus să nu țip
și n-am țipat, pentru că îmi plăceau ochii lui
foarte mult

îngerul curajos mi-a spus
că îl cheamă Ascellix
nu e sigur dacă e băiat sau fată
sau înger sau un baubau
eu și Ascellix suntem prieteni

are aripi nu foarte mari
cu plasturi și cusături
și sunt puțin jumulite
cu urme de dinți și de cuțit
mi-a spus că ceilalți îngeri sunt foarte agresivi

într-o noapte când Ascellix s-a urcat în pat
îi lipsea un ochi și avea mâna bandajată
– nu plânge, kvitochka moya*
poate mâine nu voi mai veni
dacă ceilalți îngeri mă vor îngropa sub pat
să mă îngropi și tu în inima ta

i-am cusut o aripă ruptă
cu ață roșie, nouă, pe care am cumpărat-o special pentru el
tremurau oasele sale negre
de sub ambalajul palid de piele
Ascellix e foarte curajos
n-a urlat, chiar dacă se zbătea impulsiv de durere
i-am pus bandaje curate și albe precum ochiul său
și am strecurat în ele flori de lavandă
și flori de iubire și lacrimi de iubire
el zâmbea cu colții ascuțiți dezveliți de buze
m-am uitat la îngerul meu curajos
și l-am ținut de mână pentru că plângea

nu am vrut să-l las să se întoarcă sub pat
am vrut să mă târăsc eu acolo
și să-i trag afară pe ceilalți îngeri
să-i spânzur de tavan
ca să-i poată dezmembra îngerul meu curajos

îngerașul
moare dacă-l vede soarele
așa că l-am vârât în dulap
sub pat am pus otravă de șoareci

dar îngerii agresivi n-au murit din păcate
au ronțăit otrava ca pe bomboanele bunicii
trebuie să găsim o soluție mai repede
– poate chiar soluție cu clor –
când luna se umple ca o ceașcă prăfuită
îngerii trebuie să moară
dintre ei unul singur va trăi
pentru că eu i-am decis supraviețuirea

eu și îngerul ales așteptăm
să adoarmă mami și tati și toți frații
doarme soarele dorm vecinii
am adormit și eu dar Ascellix mi-a lins nasul
ca să îmi deschid ochii așa cum un chirurg
deschide corpuri pe mese de metal
mama a ascuțit cuțitele alaltăieri
nu mai țin minte pe cine a tăiat

lamele lungi și subțiri lucesc de parcă
ar avea furnici de lumină gri alergând pe ele
sunetul lor metalic e un cântec de leagăn
somn ușor, îngeri împielițați
vă alunecă pleoapele peste ochii de lapte
luna vă e aproape, plină ca
o bunică ce adoră prăjiturile cu cenușă pudrată
somn ușor, e prima dată când dormiți
visul e nesfârșit
visați un rai agonic
oasele sunt negre unghiile sunt rupte
nu știți ce culoare are sângele
dar veți afla din trădare

eu sunt viața și moartea
sfârșitul ce nu va fi un început niciodată
dreptatea o creez dimineața
și o distrug seara dacă doresc
îl aleg pe unul dintre voi
și îi dăruiesc viața pe care
am stors-o din măruntaiele voastre

înainte de răsărit Ascellix a spălat totul
ce a curs a băut, ce s-a sfâșiat a gustat
eu am un vis frumos
cuțitele sunt în sertar
mama mi-a făcut clătite
le-am împărțit cu ultimul înger

*kvitochka moya = floricica mea (lb. ucraineană)

*

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu

dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

*

Stelele nopții noastre

stelele noastre
au înflorit în ochii tăi
au împânzit tavanul de cerneală

întunericul de ianuarie
s-a vărsat peste noi
într-o seară în care tu-mi erai lumină
iar eu îți eram floare

frigul nostru cald
a îmbătrânit (și noi la fel)
s-a preschimbat în gerul acesta mușcător
care mă roade pe dinăuntru

ochii tăi poate sclipesc pentru altcineva acum
însă luna înfrigurată în ianuarie
încă sclipește pentru noi
și ne veghează, deși stă să se stingă

stelele nopții noastre lucesc în ochii tăi
iar dragostea noastră învechită
lucește în ai mei
dar ochii tăi nu o mai zăresc

*

Mi-ai fost

mi-ai fost
lumină
și beznă cumplită
și lumânare și candelă
și foc de artificii

în fiecare tresărire de foc
din fiecare chibrit
chipul tău se mistuia
ca un paradis copleșitor

dacă tu erai
iadul îngeresc
nimic n-aș fi dorit mai mult
decât să-mi adâncesc în pământ
al meu mormânt

mi-ai fost
ce n-am putut nici eu să-mi fiu

și aș vrea să răsucesc
limbile ceasului
și să mă prefac că încă-mi ești
tot ce mi-ai fost

*

Celest

s-a îngreunat luna
căci o port pe spate
și tot mai multe stele
se agață de brațele mele

mă poticnesc
sunt prea adâncită
în smoală
și nu știu
dacă mai pot face
vreun pas

se dărâmă cerul
și mă îngroapă sub el
iar cărămizile sale
se preschimbă
într-un ocean de beznă

și mă înec
în negurile galaxiei
iar infinitul constelațiilor
mă înghite cu totul

Anastasia HERBIL
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a IX-a B

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.

Stă sus printre luceferi și stele cu
ochii în șapte să

păzească versul ce zburdă din
filă în filă din caiet în caiet
din editură în editură din
mânâ în mână cum
aleargă în goană calul lui
harap-alb în goană când el strigă precum
o domniță la ananghie cu
părul lăsat până în călcâie
și cu rochia scurtă până la genunchi
căci spânul aleargă printre casele oamenilor
și oferă cărbuni copiilor nevoiași și
se strâmbă la oamenii bolnavi și se
plimbă din susul în josul străzii
și intră pe geam și deschide ușa ca să
aerisească în casa întreaga și
iese prin horn ascultând cu ochii și văzând cu urechile
fiecare mișcare și faptă rea ca să
poată răsplăti fiecare copil cu o joardă
iar poetul se miră de mișcarea ritmică a
stihurilor ce dansează tango și trec în
tandem trecerea de pietoni de la
colțul purgatorului dintre carul mic și carul mare
ca să ajungă tot mai aproape de stele și
să ajungă tot mai mult în mințile oamenilor și
să șadă în dreapta tatălui de vers
lângă eminem al veacului de nesfârșit
care cunoaște ordinea fiecărei litere și a
fiecărui sunet

căci cu eminescu a început poezie
căci prin eminescu nu se va sfârși
căci cu eminem al poeziei
poezia se cunoaște de la sunet până la vers
și se întinde spre sorii zilei de apoi

***
De-am fi fost luați de crivăț
și aduși captivi în

timp cu gratii ca la temnița cea mai mare din lume cu
un nume ciudat pe care îmi e
destul de greu să îl pronunț cum
dorothy gale a rămas captivă cu totto chiar cu
totto chiar cu totto în
în tărâmul de basm ca în
albă-ca-zăpada sau nu
mai știu ce basm era nu
îmi mai aduc aminte și chiar de
mi-aș aduce nu aș mai putea să
îi pronunț numele căci m-a
oripilat de-a dreptul cu
cu soarele care răsare de la vest la est cu
oamenii de zăpadă care fac oameni cu
oasele de la dinozaurii care
cred că au murit și dacă nu poate s-au
îmbrăcat în rochii și smochinguri să
meargă la nuntă în paleolitc
și și
de am fi privit cu coada ochiului înțepat către
adulții din noi sau adulții din curtea inimii vecinului
care stau într-un
colț și se miră de
arterele care îi înconjoară sunt
oameni de afaceri și se gândesc să
investească sau
sau chiar să
dărâme ceva nu știu nici ei nu știm nici noi nu știu nici ei
sau sunt
avocați și caută oameni să îi apere sau
sau sunt polițiști și caută oameni să îi aresteze
sau sunt medici și verifică dacă sunt
sănătoase arterele sau ce o mai avea inima
și de-am mai fi copii să alergăm după înghețată
la colțul străzii la singura prăvălie
și să privim spre adulți oricum suntem
mai mici decât ei și să ne minunăm cum
marea și râul și izvorul și soarele și luna
și noi trecem nu rămânem nu
și ne scufundăm în fum de țigară pe
pe leagănul din spatele alunului din curtea din spate
și ne descotorosim de scrumul de țigară ca
timpul de oameni

***
Ne cunoaștem de
când aveam aproape șapte ani și

puțin foarte puțin nu știu cât aproape
dar parcă nu
ne mai știm pe noi doi
copii ce cântă balade la
geamul spart al unei case părăsite vechi
ca să audă iarba și să ne
cunune
cum a fost încoronată regina
elisabeta și nu mai știu cum cu o
coroană din aur sau nu știu ce
nu am fost acolo și
chiar dacă aș fi fost tot nu aș fi
observat
frunzele de flori de nu-mă-uita sunt
deliciul vieții
nu ne mai știm cu zâmbetele cum
furam cireșele din copacul vecinului vecinului tatălui
meu și
vedeam cum soarele se-ntoarce cu susul în jos
la orele douăzeci și două și
vindeam lunii ponturi despre cum să câștigi la
la bingo în
dragoste
ne cunoaștem de mici și
nu mai știm că la ora
nouă și trei sferturi noaptea se
bate orologiul pentru iubire și
vin oamenii de la muncă și
ne văd dezbrăcați de sentimente goi și
ne văd în roșu galben și negru și
nu mai știm că
iubirea e pe gratis

***
Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie. În decursul lunii ianuarie a acestui an, a participat la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, unde a obținut premiul I.

Zi geroasă –
o ţarcă strigă în vârful
nucului desfrunzit
*
Flori de gheaţă-n geam –
toporul e înţepenit
într-un butuc
*
Primul peşte prins
sare din nou în copcă –
pescar amator
*
Rar cate un fulg –
în vârful unui copac,
mierla aşteaptă
*
Liniştea serii –
din când în când câte-un fulg
peste cei de ieri
*
Noapte geroasă –
„Lunga vară fierbinte”
pe programul doi
*
La gura sobei –
citind aceleaşi scrisori
din tinereţe

Maria TIRENESCU

Iarna tinerilor

Copii grămadă
pe uliţă la şotron–
primii fulgi de nea
*
Moină de seară –
ea desenează un cal
alergând pe câmp
*
Patine ruginite –
copiii joacă fotbal
pe zăpada moale
*
Aşteptând trenul –
mâinile îngheţate
pe bagaje
*
Dealul satului –
crivăţul colorează
feţele copiilor
*
Tren de navetă –
galerie de artă
pe-un geam aburit
*
Cer de iarnă –
zărind un asteroid
printre stele
*
Cosând o inimă
pe căciuliţa fetei –
ninge domol
*
Zăpada sclipeşte –
două inimi desenate
pe fereastră
*
Ninge cu fulgi mari –
ea visează un tort
ca o inimă

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

Ceva ce nu ne sfârșește

Undeva într-un colț al lumii, sufletul meu tânjește după dragoste ca după soarele lui, ca atunci când te trezești dimineța și lumina se stinge mai departe de inima ta, ca o despărțire făcută-n grabă. Oftezi. Recunoști conturul draperiilor sorbind praful. Ai putea atârna de norii diluați în ferestrele înghețate, reci și de nepătruns.
Dar nu-i decât o amăgire visul cules după ce ai atins zăpada iar pielea ta n-a găsit nevăzutul. Aerul îți inundă plămânii, tu nici măcar nu realizezi cât efort îi trebuie trupului tău să se trezească. Ca o viață nouă după moartea cea veche.
Îți începi rugăciunea așa: „Doamne, îți mulțumesc că m-ai trezit astăzi”.
Gustul de ieri dispare. Buze fierbinți, umede deschid fereastra către o altă zi. Apoi lumina se amestecă încet cu părul tău încât nu mai știi să le separi.
Trăiesc la suprafață, iar înlăuntrul meu trăiesc mai puternic. Timpul îmi cade ca o rochie întunecată. Întreg și risipit, pe alocuri ceva viu și halucinant. Într-o noapte ca aceasta, lumea s-a ascuns definitiv.
Dragostea îmi este ca o singurătate cu mâini calde, ca atunci
când privești fotografii, îi vezi pe cei ce nu mai sunt, te doare, dar măcar poți să atingi fericirea de alătădată. Că atunci când ai iubit, ai întins sufletul tău pe o aripă și zborul te-a dus mai sus decât puteai să vezi.

Un sărut în care îți vine să țipi, să-i spui vieții să nu se dezlipească vreodată de cel ce-l iubești, dar undeva înlăuntrul tău păstrezi gândul că tot ceea ce se sfârșește nu poate fi decât frumos.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest