Acolo

Vreau să plec acolo unde se termină cărările
acolo unde pot să ating cerul,
umbra unui stejar crescut din bătrânime
să-mi fie loc de casă și ramurile lui să-mi fie acoperiș,
liniștea să-mi fie prietenă când singurătatea mă adulmecă ostil
iar vântul de amurg să îmi mângâie trupul
atunci când îți mai duc dorul acesta derizoriu chiar ridicol uneori…

Vreau să plec acolo unde să fiu doar eu cu marea
albastrul să-l respir, să-l simt până-n oase,
pe stânci negre din lavă nouă crescute să mă răcoresc,
valurile însetate să mă sărute-n ritmuri vii
primite cu surâsuri dulci pierdute-n cochilii…

Vreau să plec acolo în pustietăți deșarte
unde lumina de alamă nu cruță niciun gând,
topește minți mărunte, întunecate de teluricul stăpân
ce viața ne-o conduce cu-n orgoliu păgân…

Vreau să plec acolo unde chipul nopții mi-e oglindă
și-ntunericul mă adoptă ca pe-un copil de-al său,
acolo în pânza lunii să adorm neîmpovărată
prinsă-n vis să înot cu stele dansatoare
în valsul cosmosului-sărbătoare.

*****

Vis viu

Împart cerul în bucăți
și-mi iau câte o porție de albastru
atunci când soarele plânge că nu te poate vedea,

o jerbă de neauzite reverii
mânate de sufletul mai neliniștit ca altă dată,
se opresc pe buzele-mi calde,
așteaptă chemarea ta plăpândă
ce se pierde la poarta singurătății mele,

laleaua galbenă primită de la tine
se-ntreabă unde-s furnicile ce-i țineau companie
în grădina în care și-a trăit copilăria,

prezentul devine sufocant,
prefer să evadez iar în vise vii,
misterul primăverii îmi sărută obrajii scufundați în alean
ochii-mi cerșesc iubirea păpădiilor,

flirtrez cu întunericul ce-mi inundă odaia
și-mi mângâie coapsele dezvelite,
cămașa de noapte își caută nasturii pierduți,
sfâșiați de dorul stelelor…

inima îmi dansează în oceanul cerului,
picură stropi de dragoste
într-o cadență percepută doar de mine.

Hajnalka CUTH

*****
Stropi de ploaie-n geam –
iubita adormită
într-un vis străin.

*****
Cireșe cercei –
bunica citind povești
târziu în noapte.

*****
Ochii iubitei –
Munte oglindit în lac
limpede, rece…

*****
Primăvară-n toi –
clepsidre pline de praf,
cărți cu ex libris.

*****
Talisman la gât –
punctul de cotitură
pierdut în vară.

*****
Liniștea din lan –
Muntele din ochii ei,
verde irizat.

*****
Lecturi de vară –
nisip scurs din clepsidră,
printre degete.

*****
Umbra iubitei –
silabe aruncate
aiurea-n aer.

*****
Flori de tei la geam –
să fie oare vară
atât de puțin?

Marius VOINAGHI

Înfrângeri

Să-mi construiești o casă din inimi frânte
departe-n întunericul des, unde e greu să ajungi,
rodii dulci să-mi așterni pe buzele uscate
să mă hrănesc din ele mai apoi,
când ultimul strop din eternitate va aluneca din universul meu,
timpul râde de mine că nu i-am deslușit secretul,
chipul meu de copil se-ntreabă unde-am fugit,
știe că n-am să mă-ntorc acasă…
păsări fără aripi cu pene umflate,
în șir indian se clatină pe străzi,
eu sunt una din ele, ieșită din rând
cu pene mai lungi, puțin colorate și grele,
număratul stelelor acum m-a obosit,
vreau să-nchid ochii în pustietatea serii
să cad în visul neștiut,
cortine lungi, să curgă praf din ele
să nu mai văd sfârșitul iscălit, pe foi de dud uscat
închise-n temple albe,
să nu mai cer trecut nici viitor
că tot ce am, ce sunt, oricum se va cerne.

Învăț

Învăț cum să-mi iubesc tălpile ce se plimbă pe meleaguri noi,
învăț să-mi iubesc glasul ce cântă note neatinse până acum,
învăț să-mi ascult inima ce slugă a minții nu mai e,
învăț să mă iubesc așa cum sunt…

acceptarea e cea mai frumoasă vindecare,
când fluturii numără clipele iar tu nu mai socoți anii
muzica nepurtată îmbracă sufletul răzvrătit,
cerul curge lin, norii sărută pământul viu,
vapori de iubire ascund iarba trufașă
ce dansează împlinit un dans al păcii,
iar eu învăț să trăiesc ceasul de acum.

Între două lumi

E greu să tot cauți și să nu afli nimic
frământările cerului sunt și ele de prisos,
plutesc între două lumi
una ce-mi găzduiește trupul ostenit
iar alta ce-mi caută sufletul:
nu știu când ne vom întâlni!

Dar atunci când nisipul nu va mai curge,
iar gândurile vor pieri o dată cu apusul
o lume înnoită va răsări în mine
lumina va pătrunde și-n colțul întunecat al uitării
mă va elibera de povara ascunsă de strămoși:
doar pacea și liniștea vor curge.

Hajnalka CUTH

Petale

Simțăminte reci și moarte,
Îngropate-n trandafiri,
Mai tresară, printre șoapte,
În definirea unei firi.

Bucle mari și-ntunecate
Ce ți se varsă pe umăr,
Ochi jucăuși, buze spurcate,
Și surâsuri fără număr.

Iară ochii tăi de sticlă,
Parcă desprinși dintr-o carte,
Îți pierd sufletul prin pâclă,
Iar tu vrei să pleci departe?

Tu, foaie albă de crin,
Cum mă lași în astă viață?
Cum mă lași singură-n chin?
Cum ai vrea să fac eu față?

Nu da drumul mâinii-mi reci
Ce te mângâie cu dor,
Strânge-o-n palmă, iar când pleci,
Să ții minte că te-ador.

Dar nu pleca, nu azi, nici mâine,
Cum n-ai plecat nici când te-am plâns,
Și de-ai mai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

Te rog, nu mă sparge încă,
Nu mă rupe-n bucățele,
Căci nu sunt făcută-n stâncă,
Sunt doar buchet de lalele.

Sunt doar un pumn de mărgele,
O frunză dansând în vânt,
Sunt un gram de praf de stele,
Un ghiocel ce s-a frânt.

Nu vreau să mă prăbușesc
Când adie-ntâia oară.
Vreau albă să înfloresc,
Ca un vis de primăvară.

Vreau să mă culegi pe mine
Dintr-un câmp întreg de flori,
Vreau să mă vrei lângă tine,
Vreau să vrei să-ți dau fiori.

Strânge-mă încă o dată,
Nu mă lăsa să mă sting,
Că-s o lumânare uitată,
Și după flacăra mea strig.

Tu, foaie albă de crin,
Floare gingașă de vară,
Simt că sufletul ți-e plin
Și-ți porți pe umeri povară.

Dă-mi o petală și mie,
Căci spinii tăi m-au străpuns,
Dar de-ai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

*

Mă uit

Mă uit la chipul luminat
Ce radiază ca un astru,
Și ascult râsu-i de băiat,
Că asta-i el – băiatul nostru.

Mă uit la ochii lui oceanici
Și lucitori, arzând ca stele,
Ce-nalță privirea, euforici,
Spre toate zâmbetele mele.

Mă uit la părul lui bălai,
Și printre degete-l simt moale.
Și parcă-i coborât din Rai,
Și luminează-a noastră cale.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Zâmbesc și plâng de bucurie,
Că am creat noi, amândoi,
O astfel de minune vie.

Mă uit cum a-nflorit a noastră
Iubire, de pus în ramă,
Iar bobocul, floare-albastră,
Aleargă și mă strigă ‘Mamă!’.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
De toate clipele apuse,
De acel drum, parcurs în doi,
De sentimente dulci și spuse.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Cum am înfruntat de toate,
Cum am simțit soare și ploi.
Dragoste, fără dar și poate.

Mă uit și nu-mi pot stăpâni
Nici lacrima, nici măcar râsul.
Mai știi ce-am zis, că vreau copii?
Uite,-l avem acum pe dânsul.

Mă uit și nu mă mai satur
De el, care încă nu pricepe
Că răul aș vrea să-l înlătur
Din calea sa ce-abia începe.

*

Ea

O neagră dantelă, fină,
Învelește trupu-i rece,
Iar pe-obrazul de petală
Un strop de furtună trece.

Și pășește ca prin flori,
Lăsând în urmă-i văl de fum,
Când pe umărul cel alb
Lunecă dâra de scrum.

Iar pletele-i despletite,
Peste ochii săi căprui,
Se strecoară pân’ la nasul
Ei înecat în pistrui.

Uite-i buza pătimașă,
Ruptă, căci ea și-o mușcase,
Așteptând o sărutare,
Cea pentru care luptase.

Și te vrea numai pe tine,
Te visează, venerează,
Speră la o re-ntâlnire,
Într-o zi, -ntr-o după-amiază.

*

O clipă

Doar o clipă, atât cer,
Și îți promit că-mi va ajunge,
Dar, să știi, n-am spus-o sincer,
Și nu-ți voi zice de voi plânge.

O clipă vreau, să te mai strâng,
Deși nu știu de-ți voi da drumul,
Iar dacă m-aprind, n-o să plâng,
Ci-mi voi lăsa în urmă fumul.

Dă-mi o clipă, ca să vezi
Câte simt când ești cu mine,
Sigură-s c-o să mă crezi,
Căci fierbe sângele-mi în vine.

Căci fierbe așa cum se zbate
Când îți simt degetele lungi,
Când inima ți-o aud cum bate,
Când lumea mi-o pictezi în dungi.

O clipă, și te voi ruga
Arzător să mă asculți.
Aproape implor, nu pleca,
Iar dac-o faci… Să nu mă uiți.

Și iată-ne-n ultima clipă,
Și ți-am promis că n-o să plâng,
Dar am mințit, inima-mi țipă,
Că vrea-n brațe să te mai strâng.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, C. N. ”Dragoș Vodă”

*****
Pașii iubitei –
cor de greieri peste zi
rămas pe buze.

*****
Casa bunicii –
puf de plop purtat de vânt
pe ochi, pe obraji…

*****
Careu de șotron –
copii așteptând la rând
vara târzie.

*****
Tocuri pe podea –
Soare-n paharul cu vin,
un du-te-vino…

*****
Vârful Dealului –
hocus-pocus alb verde,
nori aduși de vânt.

*****
Vechea fântână –
livada bunicului
tot mai uscată.

*****
Drumuri în răscruci –
nori albi nemișcați pe cer,
cireșe în pârg.

*****
Pași în zăpadă –
pini lăsând umbre subțiri
pe malul apei.

*****
Raze de soare –
pe umărul iubitei
tatuaj alb, fin.

Marius VOINAGHI

Foto: Marius Voinaghi

*****
Scriu cu lacrimi de sânge,
O ultimă scrisoare spre nemurire.
Am fost târâtă spre porțile iadului,
De unde te vedeam pe tine.
Mă îndrăgostisem pe loc,
de căldura,
suferința,
și focul din privire;
Vedeam dincolo de toate!
Și totuși simțeam durerea
fiecărui om
care hotărâse să îți treacă pragul!

*****

Mi-aș fi dorit o viață cu tine!
Pe un drum anevoios
dar măcar te țineam de mână.
Într-o lume plină de oameni
care văd totul în roz,
noi vedeam negru!
Ne bucuram de întuneric!
De ce?
Pentru că mereu în acel întuneric
ne străluceau visele precum stelele.
Un cer înstelat de speranțe, dorințe
arzătoare, spre un viitor împreună.
Apoi a apărut luna!
Iar tu ai început să iubești lumina ei
și ușor, ușor, stelele au fost acoperite de un nor…
tu ai plecat spre lună!
Iar eu,
eu am rămas pitită într-un colț!

Ana-Maria POP
clasa a XII-a F, CNDV

sursă foto: pinterest

*****
Casa cu bunici –
anii noștri scrijeliți
pe tocul ușii.

*****
Mai, nori grei pe șes –
rapița încremenind
în aur livid.

*****
Măceș înflorit –
lumânări stinse-n altar,
îngemănate.

*****
Creangă de cireș –
haijin scriind un haiku,
fără cuvinte.

*****

Început de an –
fața plină a lunii,
inelul promis.

*****
Trei fluturi în dans –
ochii verzi ai iubitei,
drum fără nume.

*****
Cinci bucăți de aer,
șapte silabe pe pian –
surâs de haijin.

*****

Focuri în apus,
furtuna de zăpadă –
mirosul tatei.

*****
Coșul pieptului –
la umbra liceului
strat proaspăt de nea.

*****
Ţigară-n balcon,
luna umbrită de nori –
somn fără vise.

Marius VOINAGHI

*****
Hornuri fără fum –
iubita lipsind de-o zi,
de primăvară.

*****
Soare după ploi –
cărăbuș ascuns într-un
salcâm înflorit.

*****
Râul la vale,
fluture-n lanul de grâu –
haijin c-un creion.

*****
Flori de tei pe jos –
pui de bufniță țipând,
după furtună.

*****
Zăpezi de Munte,
pe umărul dezgolit –
fata morgana.

*****
Răsărit de Mai –
umbra templului în vânt
pe Muntele alb.

*****
Punte peste râu –
fotograf cu trepied,
pe pleoape grele.

*****
Mă iubește, nu…
tot așa de nouă ori –
coronițe-n Mai.

*****
Onomastică –
petale de trandafir
purtate de vânt.

*****
Somnul iubitei –
luna ce stă să cadă
la miezul nopții.

Marius VOINAGHI

*****

Nori suflați de vânt –
prieteni în livadă
discutând aprins.

*****

Ploaie de vară –
soare întins pe ziduri,
vânt întors pe dos.

*****

Marea la reflux –
barză… două, pardon trei,
iar lună plină.

*****

Munte în beznă,
soare ascuns în palmă –
luminiș cu flori.

*****

Ploaie rece-n Mai –
la marginea drumului
o floare de mac.

*****

Munți înzăpeziți –
bufoni ce plâng în oglinzi
seară de seară.

*****

Copilărie –
grădina bunicilor,
puf de păpădii.

*****

Mere coapte-n fân –
scrisori îngălbenite
în iarna lungă.

*****

Bătrân în balcon –
în rotocoale de fum
pierzându-se, dus.

*****
Aprilie-n zori –
mâna ei pe ochii lui,
cer acoperind.

Marius VOINAGHI

E toamnă!
Natura își oferă roadele
dar sufletul meu nu are ce oferi.
Îl asemăn cu un copac,
un copac gol,
iar sub el sunt visele
așternute precum un covor
pierite din cauza ignoranței de copil.

Îl simt pustiit de sentimente și
parcă mi-aș dori să îi readuc primăvara
dar simt cum se apropie o iarnă grea.
Suflet! Precum un copac în primăvară plantat
va suferi înghețat, la prima cădere a zăpezii.

Și e toamnă!
Nu toamna cu un hanorac și o cafea,
nu aleea ruginie de melancolie pavată,
ci toamna din sufletul meu
c-un vânt ce sfâșie tot ce-am plantat,
și crescut,
în vara sufletului trecut!

Ana-Maria POP,
clasa a XI-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”

Foto: Peter Lengyel