Cred că nu știu

Crezi că nu știu
că în spatele toamnei căzute în arămiu se ascunde durerea dinaintea morții
timpul laș își maschează trecerea în cele mai pastelate culori
ne amăgește…
cu o altă mască
născută dintr-o altă iluzie
nealungată din frică
știu….
nu va rămâne neplătită.

***
După – amiază

După – amiază tristă ca o statuie fără cap
aștept noaptea
ca să te pot îmbrățișa
în vis
să nu rătăcim…
în furtuna ce poate veni
dar noi încă n-am murit
de mult…
moartea stă la masă
contabilizează prezentul și trecutul
îmbracă viitorul în cifre
până când va veni marea noapte și marea tăcere
cu vârful degetelor pline de mângâieri moarte și ele
mângâieri ce nu le-am oferit.

***
Nu cred

Nu cred în definiția fericirii tale
scrisă ca epilog într-o carte
nu m-ai lămurit cine închide ușa singurătății
și de ce totul se scaldă în lacrimi
de ce trăiești în mine
când ai o altă viață
aveam o toamnă a noastră cu spaime sub tălpi
în care nebunii ucideau fruzele galbene
crezând că suntem noi
în toate nopțile plâng visele neîmplinite
neadormite de atâta suspin
așa golită de anotimpuri
mai sper.

***

Chiar nu mă prefac

Chiar nu mă prefac toamnă
sunt toamnă
de tristețe, gândurile mele se sinucid
închid ochii
cobor pleoapele ca și cum aș închide fereastra dinspre lume
îmi acopăr umerii cu palmele încrucișându-mi brațele peste sâni
peste o nouă zi lungă plină cu umbre
departe de tine
strâng dorul în brațe
închid ferestre dinspre lume
e toamnă
de plâns.

Maria KASTAN

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth