Horoscop

Nu te uita la cel ce poartă
poemul scris într-un colț de pancartă.
Oricum
nu mori acum
mai poți risipi boarea
ce vine odată cu înserarea
crescută în pripă
sub a liliacului de beznă aripă.
Și fă-te că nu te supui
Nici Lui nici Lui nici Lui.
Acolo cuvântul n-are răbdare
silabele se rostogolesc în pudoare
se fac subțiri ca luciul gheții
pe care lunecă spre amiază
cel ce încă treaz mai visează.
Îngăduie, Doamne, vieții
să se oglindească pe sine
să-și acopere ochii
și să vadă mai bine
și urechile să le astupe
cu ceară de viespi și făină de pupe.
Adaugă, totuși, două rime mai rare
ce nu spun nimic dar încearcă să zboare
peste țarina cu mărăcini și trifoi.
Nu te uita înapoi
nici înainte
piatra de moară
macină aceeași făină precară
și-un steag oarecare
flutură peste vină și resemnare.
Ce singure dau dezlegare
dimineața foarte devreme ori pe-nserare
la îmbălăciuni și la jurăminte.
Și, câteodată, la smintirea de minte.

* * *

VASILE IGNA s-a născut la 4 martie 1944 în comuna Ardusat, județul  Maramureș.
Urmează liceul la Șomcuta Mare, apoi la Baia Mare, cu bacalaureatul luat în 1961. Continuă studiile la Facultatea de Filologie din Cluj, secția de Limba și literatura română, pe care o absolvă în 1966.
Un timp este profesor la o școală generală din judetul Cluj (1966-1969), apoi este numit redactor la Editura Dacia. Din 1970 până în anul 1994 ocupă funcția de șef de secție și o perioadă îndelungată este directorul acestei cunoscute edituri clujene .
A debutat publicistic în anul 1963 cu poezia „Seara în cherhana”, apărută în revista  „Viața studențească”. De-a lungul timpului a mai publicat versuri, eseuri, cronici literare și plastice, traduceri în „Luceafărul” și în alte reviste de cultură, îndeosebi în cele clujene: „Steaua”, „Tribuna”, „Echinox”. Poemele sale au aparut în volume, antologii și reviste literare din numeroase țări europene, precum și în SUA, Canada, India și Coreea de Sud.
Între anii 1994 – 2007 a activat în diplomație (Paris, București, Berna).

Volume de versuri: Arme albe (1969), Fum și ninsoare (1972), Provincia cărturarului (1975), Starea de urgență (1981), Grădina oarbă (1984), Insula verde (1986), Orbite (1989), Călăuzele oarbe (1999);  Clepsidra cu cenușă (antologie, 1999); Urme și semne (2004); Provincii. Grădini. Orbite. (antologie, 2006); Lumină neagră (2008); Brume (antologie, 2010); Animale domestice (2011); Locuri pustii (Cartea Românească, 2013); Periscop (2019); Capcanele (Editura Limes, 2022), Cartea din vis (Antologie de autor, 1969-2024), Roata (2024).
Proză: Ora morilor de vânt (povestiri, 1978), Andante (roman, 2006); Camera obscură (roman, 2013), Ora închiderii (2016); Paragina (2023).
Eseuri: Naufragii în bibliotecă (2010); Subteranele memoriei (2001); Marx contra Isus (2003).
Cărți pentru copii: Poveștile ariciului Păpădie (1999); Pisoi mai mari, pisoi mai mici și un castel cu cinci pitici (2009); Vara căluțului de lemn (2024),

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club și laureat al mai multor premii literare.

La mulți ani, Domnule Vasile IGNA!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Cu tine

cu tine apusul
nu mai are gust
de moarte –
adună liniști pictate
și le adoarme

cu tine noaptea
nu mai poartă frică –
doar vise
presărate peste noi
în praf de stele

cu tine dimineața
e mai luminoasă
răsăritul mai parfumat

cu tine eu
sunt mai frumoasă
și zâmbesc altfel

doar cu tine
sunt vie

Ireală

fulgere se răsfrâng
prin străveziul parbrizului
care ne ocrotește

împânzit e cerul de cenușiul
topit în umbra furtunii

e caldă mâna ta
ești caldă tu
caldă e și inima ta
care suspină în bătăi sfioase

o aud cum bate
și mă topesc precum ploaia
în brațele tale acoperite
de hârtie

mă întreb uneori
dacă părul tău e de cerneală –
atât de negru și moale –
dacă verdele ochilor tăi
e zugrăvit din cuvinte

n-am cum să nu mă-ntreb
pentru că-mi pari
prea firavă pentru a fi adevărată

mă-ntreb asta
pentru că mă tem
să nu exiști doar
în caietul meu cu poezii
și în temnița minții mele

dar topită în brațele tale
de hârtie
parcă-mi vine
să cred că nu ești
doar o statuie iluzorie
menită să-mi înfrângă singurătatea

parcă-mi vine să cred
că inima ta chiar bate
în realitate

Hanorac

încolăcită –
e cald hanoracul
încă-și are mirosul
și e moale
ca pielea ta

păzitoarea mi-e pe cer
însă tot simt întunericul –
mă zdruncină
mă mestecă
mă înghite

atât de frig
atât de dur
chiar dacă hanoracul
e cald
e moale
e al tău

înfloresc cuvintele cusute pe el
mă străpung spinii lor
precum m-ai străpuns și tu
și m-ai învelit în sânge negru

eu încă sângerez
și mă las cuprinsă
de brațele hanoracului tău

Anastasia HERBIL

Marți, 14 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației s-a vorbit despre prozatorul sighetean Alexandru Ivasiuc. Dacă n-ar fi fost brutalul cutremur din 04 martie 1977 care i-a curmat viața și cariera în plină ascensiune azi ar fi fost – probabil – unul dintre marii scriitori ai secolului… XXI. Dacă ar fi trăit, la 12 iulie anul curent, ar fi împlinit 87 de ani. Destinul absurd i-a frânt cariera înainte de-a împlini 44 de ani dar, cele zece volume care i-au apărut (7 romane, 2 volume de eseuri și unul de nuvele) au fost și sunt „totuși” garanția unu loc important în literatura română.

Ne-am (re)întâlnit la Centrul Cultural din Sighet (manager interimar Ioan Tivadar, șef serviciu Vasile Muste) la un eveniment organizat de doamna Ileana Pop – Nemeș, într-un grup foarte disciplinat (evident, mă refer la distanțarea socială și mai puțin la cea literar – artistică). Curtea Centrului Cultural, păstrând parfumul vremurilor secolului prin care a trecut și Alexandru Ivasiuc, a fost „percutată” de vocea energică a marelui prozator prin intermediul unor înregistrări de arhivă dar și de intervențiile personalităților locale prezente la întâlnire: Pablo Romaniuc, Nicolae Iuga, Gheorghe Todincă, Horia Picu. Eu mi-am exprimat dorința de-a auzi vești despre cei care-l citesc (pe bune!) pe cel născut la Sighet și de-a ne bucura că mai există…. cititori!

În completarea evenimentului in memoriam Alexandru Ivasiuc s-a vorbit un pic (atât cât  trebuia!) și despre… poezie. Au fost acordate premii celor mai „adecvați” participanți la concursul de creație literară „Talente sighetene” (ediția a III -a). Laureații au fost de fapt… laureate, domnișoare eleve la Colegiul Național „Dragoș – Vodă”: Locul II (ex – aequo) – Mădălina Rednic și Nicoleta – Daniela Giurgi, Locul III (ex aequo) – Andrada – Lacrima Grad și Mihaela – Ioana Trifoi. Juriul (format din Rândunica Petrulescu – Anton și Gabriela Cosovan) nu a acordat Locul I.

Deși există o placă poziționată pe casa unde a locuit Alexandru Ivasiuc, scriitorul născut la Sighet poate fi constant comemorat și omagiat – mai presus de nuanțele protocolare – citindu-l, parcurgându-i opera, altfel literatura (română) va… dormi în muzee!

Ion MARIȘ

Avem timp, oameni buni din Sighet!

Suntem acasă?
Suntem încă pe drumuri?
Suntem printre străini?
Nu pregetaţi să vă gândiţi cu dragoste unii la alţii,
Să vă faceţi planuri frumoase pentru planeta aceasta,
Pentru spaţiul şi timpul în care se vor ridica urmaşii noştri !
Eu sunt religioasă, cred în Sfânta Treime, cred în Sfânta Maică a lui Isus Hristos.
Aşa m-a crescut mama
Cu puterea faptelor de acum 2000 de ani.
Dar asta nu contează. Puteţi să credeţi în ce vreţi atâta timp cât vă priviţi semenii în ochi cu iubire, înţelegere, cu compasiune şi mai ales, şi dacă mai faceţi ceva important pentru ei.

Azi, pentru cei care învaţă să fie răbdători şi deschişi , vă propun un poem de Octavian Paler!

Doina Rândunica ANTON

plouă cu lene

casa răsuflă ușor,
ploaia cerută de florile suferinde a răcorit țigla veche cu mici crăpături, ce îngăduie stropii mai curioși să invadeze podul casei unde-mi ascundeam grijile.

cu toții am vrea să culegem lauri,
doar dacă am scăpa din cușca lenei, mai ales sâmbetele.

scufundată printre cearșafurile plictisite mă văd printre flamuri zburând cu un zâmbet glorios,
dar apoi cad în ghimpii realității ce mă înțeapă mereu în același loc.

liniștea mă ridică pe vârfuri și ascult pasărea din priviri,
atunci când nu clipesc simt cum zboară înapoi la mine.

eternitatea mă ține de un picior și nu pot păși pe calea pietruită,
doar glasul meu atinge pereții fericirii iar notele pure se-ntorc spre suflet în ecou.

*

zile lungi, o viață scurtă

ne-am născut fară să vrem
într-o lume care ne-a învățat ce să nu fim,
straturi de dogme, credințe, recenzii netrăite se depun ca cenușa sub unghii și intră până în carne,

haosul monden te ia din patul cald și te azvârle în strada ce miroase a covrigi și urină,
te întrebi ce cauți aici, dar nu ai timp să-ți răspunzi căci îți sună telefonul iar ziua își ia cursul la fel ca și ieri.

soarele apune repede fără să îți dai seama, cafeaua cumpărată în grabă stă răcită pe jumătate savurată pe același birou cu care ți-ai petrecut jumătate din viață.

poza soției îți zâmbește și-ți amintește parcă aparții cuiva,
cineva apasă un buton iar picioarele te duc la ușa cărămizie ce ar trebui revopsită, cheia se potrivește în zăvor spre mirarea ta, încăperea te face să te simți real.

mirosul ei te duce-n dormitor unde deslușești o mângâiere caldă, sufletul ți-e blând și nu vrea nimic decât zile mai lungi
ca tu să ajungi acasă la timp înainte ca viața să se scurgă prin sita timpului pierdut…

Hajnalka CUTH

Stabilită de peste un an în Statele Unite ale Americii, poeta Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) s-a întors (pentru scurt timp) acasă, la Sighet. Dorul de casă și dorul de poezie „gândită” și scrisă pe românește, au determinat-o pe Antonia să revină pe meleagurile natale pentru a participa la „inaugurarea”… Templului de Adamamt!

Cel de-al treilea volum de poezie al Antoniei, „Templul de Adamant” (Editura Valea Verde, 2019), volum trilingv (română – engleză – ucraineană), va fi lansat luni, 12 august 2019, orele 17:00, la Galeria Vassiliev în prezența unor oaspeți din SUA și Ucraina (Lvov) dar și a numeroși prieteni iubitori de poezie.

Cei care doriti să vă „închinați” poeziei pentru/în Templul de Adamant sunteți invitați la întâlnirea cu Antonia Luiza Dubovici (Zavalic).

Salut, Sighet!

Mirajul apei de graniţă…

Tocmai a apărut la Editura JUNIMEA, colecţia „Cantos”, „ultima pagină” – noua carte de poezie a lui Echim Vancea, cu un cuvânt însoţitor de Gheorghe Grigurcu, desenul coperţii – Ioan Pop-Vereta.

Prima secţiune a cărţii, „firea umbrei”, este o familiarizare cu umbra, o precunoaştere a „umbrei atotştiutoare” (M. Eminescu), a ceasului la care, în indiferenţa ce o împresoară, (pasărea) nu mai zboară nici măcar „zborul nereuşit”. ( – despre nereuşita zborului unei păsări)

Au loc lungi călătoriri spre „apa de graniţă”, cu mijloace de transport în comun, „în vacarmul liniştii”, sau stând „pe zăpada neagră rezemat în cârje”,/ neştiind încotro se îndreaptă apusul” ( – firea umbrei). Căci, faţă de umbra propriu-zisă, ar trebui să ne ruşinăm de jocurile şi umbrele noastre… – zice poetul.

…Şi iedera cuprinde porţile, locuirea: „o umbră cu gesturi lente/ se caţără pe iedera amiezii // e lumina ce nu vorbeşte…”(umbra). Dureroasă orice nouă zi pentru cel ce nu poate să plece în zori, deşi „noaptea a trecut de mult” şi „floarea soarelui nu te cunoaşte”: „a pleca nu ştiu când voi putea / iată o definiţie a umbrei” – poem (I).

Nevoia de empatie, de solidaritate este clamată şi pentru celelalte ceasuri ale zbaterii – noaptea, apusul, amiaza: „crede – crede în cum ni se pare nouă/ sfârşitul acesta al nopţii” (crede) sau: „apusul aşezându-mi caldarâm roşu sub picioarele / ademenite de ziua şi somnul / inundate de jale” (poem II) sau: „drumeţ de la un miez de zi la altul” (– poem în două părţi). Din nevolnicie („prea mulţi stăpâni / sunt pe ziua de mâine” – poem III), se înalţă un fel de rugă-indicaţie/…/: „..doamne, / tu îţi fă treaba / acolo sus / eu aici am uitat / ce am de făcut” (– o clipă s-a dus). Clipă de clipă durează aşteptarea-eşuarea-„căutarea zilei sorocite” (– în tăcerea cuprinsă de amurg)…

„Îndoielnica supravieţuire” se numeşte fascicola a doua a cărţii (triptic?), după Constanţa Buzea. Într-o fotografie, parcă, un străin, parcă, parcurge continuu drumul de noapte şi singurătate „ce duce la apă”, la „apa de graniţă”, spre umbra „în care te vezi”: „fără ceas îi noaptea / fără umbră-i gardul / fără teamă-ar fi / zidul / de-ar putea cânta”. De la clamări se trece la relatarea alertă a parcursului dintre „înainte şi după aceea” – fragmente sacadate, disparente, măiastru indeterminate. Din când în când, din cânt în cânt, poetul se întoarce la clamare, la rostirea patetică, atingând maxima frământării lăuntrice. „Staţiile” sunt: dezamăgirile de aproapele, strigătul de singurătate şi nemulţumire, îndoiala, vina, înstrăinarea…

Partea a treia a acestui triptic al suferinţei, „ultima pagină”, titlu împrumutat întregii cărţi, se vrea sub semn borgesian: „Singurătatea mea se mulţumeşte cu această elegantă speranţă”. Sunt alternate elegii citadine echimeşti „clasice”, poeme „de după” (ciudată „situare”, un adevărat imaginar, o „geografie” a acelei… locaţii!), reminiscenţe, „recapitulări”, refreshment-uri ale nenorocului, notaţii ale împuţinării şi trecerii, autoderiziuni, scrise „la malul apei zălăzite” sau „la patru sute douăzeci”… Ciclul se încheie, totuşi, cu poemul „revenire”. Multe poezii minunate în această secţiune a cărţii, dacă accepţi situarea în orizontul lexical al unor situaţii-limită abia încifrate/simbolizate, cuvintele de-a dreptul („moarte”, „mormânt” ş.a.)…

Confruntarea făţişă, doar cu armele scrisului, cu zona coşmarescă, este preschimbată de poet într-o frescă a suferinţei, o viziune însufleţită asupra elementelor şi a omenescului. Vor urma alte volume de poezie semnate Echim Vancea, fiecare trăit şi scris ca o ultimă pagină – căci a scrie poezie altfel, încă nu s-a inventat…. Citiţi-l! E greu, e dificil, dar cât de frumos!

Marin SLUJERU

Tânăra Adriana Tiodar a fost distinsă cu premiul I, categoria 14-18 ani, la Concursul ”Talente Sighetene”, ediția a II-a.

*

ARTĂ

m-am îndrăgostit de singurătatea mea,
de liniştea mortuară a sufletului meu,
de oglinda oceanului liniştit la suprafaţă,
dar care poartă fiare şi demoni în adâncu-i.

m-am îndrăgostit de-o umbră a eului meu trecut,
de-o reflexie ştearsă din oglindă,
o reflexie a fricii, deznădejdii şi suspinului.

m-am îndrăgostit de întuneric
şi de şoapta lui înceată,
de un demon blând cu nume de tiran,
m-am îndrăgostit de Artă,
căci ea e însăşi Lumina din ocean.

*
DAT DISPĂRUT

l-am aşteptat la un colţ de stradă
timp de o oră –
nu şi-a făcut apariţia.
îi cumpărasem gumă Turbo şi bere la cutie…
ah, câte amintiri !
asta era mantra noastră:
pace, bucurie şi bere la cutie !

îl aştept în fiecare seară
de aproape două luni,
încă nu ştiu de ce,
ştiu doar că n-o să mai vină niciodată…

eu însămi i-am scos inima din piept
şi l-am aruncat în ocean…
măcar aşa par credibilă –
o fată îndurerată
care îşi aşteaptă iubitul dispărut…

nimeni nu bănuieşte nimic.

*
JUNGLĂ

m-au aruncat într-o junglă –
nu m-a întrebat nimeni nimic,
doar m-am trezit
alergând într-o ceată de necunoscuţi
pe care-i numesc prieteni.
suntem toţi
animale raţionale.

am obosit
să lupt cu celelalte minţi.
cu dinţii sfâşie suflete vii
urcând durerea
la un alt nivel.

”Vânează sau eşti vânat” ,
mi-au spus,
dar nu asta e hrana mea!
încercând,
m-am sfâşiat singură…

am ales să mă încui într-o colivie,
în colivia sufletului meu
sau … ce-a mai rămas din el.
îmi continui existenţa acolo –
mă vânează,
dar nu mai ajunge nimeni la mine.

Adriana TIODAR,
clasa a XII-a B
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”

E-liberare

Palmele-mi respiră muzică
Și-apoi cântă pe o foaie albă pură
Cuvinte mari și mici, ce sună lin și curat.
Sufletu-mi e plin de proza neinterpretată,
Așteaptă un semn de la dirijor
Dar nimic!
Ochii mei strigă versuri neauzite
Ce se pierd în apusul infinit,
Suferința îmi mângâie încet inima fragilă
Și simt cum mă doare,
O durere ce bate mereu la ușa sângerând a zilei de azi;
Prăbușirea o simt ca o reverie nemiloasă
Aștept un sfârșit istovitor
Sunt la limita zorilor
Dar nimic!
Îmi deschid plămânii,
Plumbul ce s-a așternut e prea încărcat
De mânie și nesiguranță
Căderea devine penibil de lungă și chinuitoare
Doar îngerul creator din mine mă poate salva,
Hai coboară la mine
Atingerea ta vindecătoare mă va elibera!
…
Și mă scald în lumină…

Si re ♩♪

Tot ce știu e nimic
Și parcă totuși am un aer măreț
Oglinda-mi reflectă un necunoscut
Și când vorbesc am o voce ciudată
Credeam ca îmi ajung anii ce-i am
Să mă cunosc
Se pare că nu sunt ce-am crezut că am fost!

La sol ♩♩

Barza se plimbă grațioasă în grădina plină cu flori muritoare:
Aș vrea să fiu ca ea lipsită de griji,
Dar sunt încărcată de cuvinte grele
Ce mă trag la pământ
Buzunarele-mi sunt pline de chicoteli bârfitoare
Țin fermoarul închis
Încerc să închid ochii dar le tot aud
O plenitudine de fantezii alb negre
Se ridică la cer
Balonul cu aer cald colorat îmi iese de sub cămașă
Eu mă întorc la pământ și-l umplu cu saci de osmiu
Ce mă blochează la sol!

Hajnalka Cuth

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth