Bolnav de albastru

Ah, cer albastru,
De ce ascunzi tu al meu astru?
Şi-mi juri seară de seară,
De parc-ar fi prima oară,
Că-l voi vedea oarecând
Din poama Lunii muşcând?
Că va veni doar la mine,
Iar dacă voi fi-n ruine
În braţe mă va ţine.
Iar sus, pe dealul umbrelor,
Tresar de dorul norilor,
Din lacrimi îmi fac scut:
Azi am curajul să te-nfrunt.
Iar de n-am dreptul la iubire,
Lasă-mi măcar o amintire,
Căci cu spaimă te privesc,
Şi voia lunii împlinesc.
Trăiesc prin tine-n două chipuri,
Visez preaplin, culeg nimicuri.
Mă-ncearc-o tainică ispită,
Astăzi chiar eu mă cred pedepsită.
Şi-ţi aduc ofrandă blesteme,
Nu-ţi mai scriu poeme,
Pentru că tot ce tu ai vrut
A fost să-mi vezi sufletul slut!
Acum în ceas de seară,
Când lumea mi-e amară
Mă sting, mă ofilesc,
Din zbor mă prăbuşesc
Albastrului mă dăruiesc,
Dar nu-ncetez să cresc.

*
De mine fug?…

Văd chipuri rele,
Care smulg zâmbetele mele.
Şi fug …
Pe toţi vreau să-i alung!
Lumea zâmbeşte-amar,
Cu zâmbet fad de chihlimbar.
În ochii lor eu văd minciuna…
Atât de aproape este ura!
Iar stelele-s păcate,
Chiar dacă-n veci sunt luminate.
Sunt reci și sunt de neatins,
În ele-ţi ţin sufletul prins.
Cea mai strălucitoare stea
În plâns te va întemniţa !
Dar le privim și le iubim,
Cu ele ceru-mpodobim.
Eu totuşi fug…
Cu vântu-aş vrea să m-ascund
Şi să m-aşez la colţ de lume,
Ca să ascult ce Soarele are a-mi spune.
Dar îmi e frig şi către Soare strig.
Apoi… stând pe un nor,
Un înger îmi dă aripa să mă-nfăşor.
Iar preamăritul Soare-mi spune
Că se va risipi această lume.
Şi stelele nu vor mai fi,
Iar în lumina Sa toţi vom zâmbi.

Zâmbesc deja… zâmbesc…
Se încălzeşte lumea ce-o privesc.
Azi nu mai fug…
Căci viaţa arde-n mine-un rug.

*

Plasa de vise

Sunt captivă într-o plasă de vise.
Un vis mă prinde în ale sale tentacule
Şi-mi arată puţinele lumini rămase aprinse.
Chiar dacă fug
Răvășind pământul,
Spre un capăt de lume,
Visul mă strigă pe nume,
Mă prinde în mreje,
Mă aruncă spre Soare
Ca să umplu paginile goale.
Sunt captivă într-o plasă de vise…
Oare mă voi îmbolnăvi?
Scriu poezii.
Îmi mai trebuie şi alte „doftorii”?!

Nemeș Bianca,
clasa a VI-a A,
Școala Gimnazială ”George Coșbuc”, Sighet

sursă foto: http://www.vinsieu.ro/

Poezia Doinei Rândunica Anton (D.R.A.) mă uimeşte continuu, din anii ’70, prin elanul iubirii şi prospeţimea metaforei. Ilustrează canonul modern în manieră romantică. Visează şi afirmă. Are francheţe, altitudine – şi atitudine. Nu face concesii -isme-lor zilei (mizerabilism, narativism şcl.). De Ziua ei, îi doresc să continue să scrie precum respiră (zilnic, natural), să-i rămână spiritul tânăr, să ne ţină în raza bunăvoinţei ei confraterne!
La Mulţi Ani, Rându’…!
(Marin Slujeru, noiembrie, 2017)
*
Când oferi viață cuvintelor, înzestrându-le din plin cu ceea ce ai mai de preț, prin poezie- inima tuturor emoțiilor, faci un micro cosmos să vibreze cu ecou în alte lumi, în alte vieți, oprindu-te mai departe și mai departe, până când nemurirea se prinde de stolul celor mai lăuntrice zboruri. Când mă gândesc la poezia doamnei Rândunica, îmi vin în minte cuvintele ei, despre cercul poeților de pretutindeni: „Noi nu vorbim, dar tragem de inima pieței ca de un clopot”. Cine se naște în constelația zborului și ajunge să atingă frumusețea cuvintelor în stare pură, este cu adevărat binecuvântat.
La mulți ani, doamnă Rândunica!
(Antonia Luiza Dubovici)
*
Pe unii oameni îi cunoşti suficient de bine chiar dacă nu petreci mult timp în compania lor, le ştii esenţa, culoarea, muzica şi sensul. Sunt prezenţi tot timpul undeva în colţul minţii, stau acolo confortabil şi chiar dacă nu îi soliciţi în mod special ei vor fi acolo când vei avea nevoie de ei. Rândunica se numără printre acei oameni ai mei. Pentru nişte zâmbete, vorbe şi discuţii care au venit în momente potrivite. Pentru aerul misterios pe care îl are. Pentru poezia pe care o respiră. Sau pe care noi o respirăm în preajma ei. Pentru buna dispoziţie şi cheful de viaţă. Pentru profunzimea şi tristeţea ei. Îţi doresc numai bine, om fain, zile şarmante cu soare şi nebunia creatoare a calului pur sânge!
(Crina Voinaghi)
*
La mulți ani!

Urarea, În ce mă privește,
Spre Rândunica o transmit,
Eu sper că nu se plictisește
Iubind… Tărâmuri de nelocuit!
(Ion Mariș)
*
Dragă Rândunico, să zbori prin/cu poezie, mulți, mulți ani!
(Brîndușa Oanță)

Orașul nostru din acest colț îndepărtat de țară a fost binecuvântat cu multe. O astfel de binecuvântare sunt poeții, acești șlefuitori de cuvinte măiastre. Poate cel mai reprezentativ dintre ei, o figură proeminentă de dac liber, este domnul Echim Vancea, care azi își aniversează ziua de naștere. Este precum un lac cu ape limpezi și adânci, dar care te învăluie în undele lui atunci când îi lecturezi poezia.

Urându-i un călduros „La Mulți Ani!”, citez din poezia „Umbra” a Maestrului: „[…] de afară nimeni niciodată nu vede locul încărcat/ de tăcerea care nu ascultă decât de ea însăși/ într-o totală și rece mânie trebuind să petreacă”. (UMBRA nu îşi împarte PRADA cu nimeni, Ed. Echim, 2016)

Cu respect,
Eva Oanță

***

Bădiţa Echim locuieşte dealul cel verde, valea cea plină de clocotul vieţii
Jur împrejur, ca nişte mesteceni tulburaţi de culori,
Pribegim noi, fraţii lui, ca poeţii
Si uite cum îmi râde inima de câte ori se uită spre mine,
Dar gândul cel bun e uneori doar unduirea tristeţii,
Căci aşa de aproape trăim încât ne vorbim foarte rar
Însă azi, de luminoasă aniversare,
Îţi urez viaţă lungă, Echime, şi cât mai
senină,
Cu tine cel împătimit de toate,
plină!

Doina Rândunica Anton

***

Iată o zi minunată în care se sărbătorește un poet! Domnule Echim, un întreg anotimp vă sărbătorește astăzi, sub “o pânză de toamnă târzie”, cum nu se poate spune în cuvinte. Astăzi, 19 octombrie, este cea mai frumoasă zi în care putea să se nască un mare poet. Citindu-i poemele acestui om dăruit cuvintelor privesc un “vitraliu fără nici o fisură”, prin înșiși ochii luminii.

La mulți ani poetici, Domnule Echim!

Cu prețuire,
Antonia Dubovici

***

Toamna își revarsă aurul în frunza codrilor și în foșnetul anilor prietenului, colegului și poetului Echim Vancea, cel inconfundabil, nonconformist, care refuză clișeele și-n viață, și-n literatură. Ba se și revoltă, nu de puține ori! Ne-am născut în același an, în același sat – Nănești, dar în zodii diferite. Pe Iza noastră mitică, ne leagă amintiri de neuitat, care în biografiile noastre au valoare de tezaur. Boala scrisului, cum zic unii, împătimirea întru cuvânt, ne-a prins din tinerețe. El este astăzi un  poet legitimat, prin cele 20 de cărți și, mutându-se, contaminat de aerul multiculturalismului, mai are încă multe de spus și de scris.

Și nu uita, Echime, că astăzi nu aniversăm doar ziua ta de naștere, ci și 47 de ani de când, după ce făcuserăm o petrecere, în spirit tradițional, împreună cu Gheorghe Pârja și fratele meu, Vasile, în casa în care te-ai născut în Nănești, ne-am dus în cătănie. Amintirea aceasta ne restituie sentimentul tinereții fără de sfârșit.

La Mulți Ani, Echime, și ignoră-i – așa cum știi tu – pe cei care au dovedit ingratitudine, din ignoranță, pentru persoana omului de cultură și a poetului Echim Vancea!

Salutare, frate!

Gheorghe Mihai Bârlea

***

O mare bucurie poemele de Octombrie ale lui Echim Vancea, scriitor român contemporan! Imensă munca lui poetică, copleşitoare roadele ei (căt’ă 20 de volume, pline-ras de poezie)! Operă de cunoaştere şi autocunoaştere poetică tot mai profundă. Nu-i pe măsura orişicui să o asimileze în devenirea ei. De aceea, m-am limitat la a-l întâlni zi de zi şi a-l lăsa să mă sfădea în voie. Căci mângâioasă este căldura mâinilor sale mari! La Mulţi Ani, prietene, Echime! Fă ce-i fa’ şi fii sănătos! Boldog születésnapot kivánom!! Igen!

Marin Slujeru
19.10.2017

***

PRECUM Echim, puțini poeți!
“Rău” dar cu suflet admirabil, bătăios dar respectând valorile, prea discret cu propria-i poezie, ereticul de/la serviciu Echim Vancea își tot caută lumea lui, pe care ceilalți i-o refuză. Se mânie doar pentru a-și ascunde durerea, fiind nepregătit pentru compromisul cu… trecătorii.

La anii pe care i-a atins îi doresc să-și completeze opera și, la cele douăzeci de volume de poezie pe care le-a publicat să adauge, scriind, diferența până la… 66!
La mulți ani, Maestre!

Ion Mariș

Sursă foto: Ion Mariș

Seara e momentul prielnic pentru întâlniri de suflet, pentru povești cu prietenii, pentru discuții cu noi înșine. Seara e momentul pentru a face bilanțul unei zile, e timpul pentru organizarea zilei ce va veni, e clipa când tot și toate capătă o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă așteptare.

După ce l-am cunoscut pe Ion Mariș ca publicist, realist, analitic, provocator, iată că prin „Vesperare” facem cunoștință cu poetul. Introspect, sensibil , melancolic. Versurile sale sunt un amestec de sentimente, de gânduri și frământări, de întrebări pentru a înțelege neînțelesele căi pentru că poezia lui Ion Mariș, declanșează întrebări care nu au neapărat răspunsul standard, creionează stări și surprinde esențe: ,,Toată bucuria ce ne ispitește nu vine/ fredonând vocea uitată/ din înțelepciune și nici din ură,/ se naște din ceea ce am pierdut” („Profeții despre trecut”).

Volumul scoate la lumină același om pe care îl știm din viața reală într-o continuă mișcare, într-o continuă activitate, într-o continuă preocupare de toți și toate, care, poate, de multe ori uită de propria persoană pentru a întinde mâna și a-l ajuta pe cel de lângă el, dându-i impresia că de fapt se ajută singur: ,,De-aş putea m-aş naşte / pentru viaţa de-apoi cu alte / aripi / să te-ajut să rişti / să cazi/ în golul nopţii / înfruntându-ți abisul.”

„Vesperare” nu e o colecție de poezii, e poezie vie, e viață pusă în strofe, e frământarea unui suflet care însumează frumusețea, tristețea, iubirea, e un volum care te face să citești și poezia următoare, să vezi fiecare mesaj, să descifrezi metafora din spatele rândurilor, să te întrebi care e limita suferinței, a credinței și a iubirii, ,,câte semne într-o picătură de viaţă?!….” („Spovedanie”). E romantism și neomodernism împletite în cugetări, în aforisme, în cuvinte atom, în cuvinte simbol. În „Timpul la timp”, de exemplu, am găsit o asociere interesantă a cuvântului „dor” cu „embrion”, cu ceva primordial, dar totuși făcut pentru a deveni ființă, esența care devine viață .

Am văzut în „Vesperare” însumarea a ceea ce afirma Tudor Arghezi: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Dacă timpul vă permite, dați ascultare spovedaniei lui Ion Mariș făcută la ceas de seară.

Roxana Pontoș

Jumătatea mea deszăpezită

ne lăsăm dragostea să ne soarbă în aglomerație,
ne desprindem de umbre,
în metrouri,
pe străzi.
Suntem tandri și sfidători pe unde rătăcim,
pe unde lăsăm
un colț de lumină și câteva bucățele de pâine
nimeni nu va veni în urma noastră să ne stingă
rănile.

O parte din trupul meu este
crestat în marginea oglinzii.
Ochii tăi mă văd
până unde coboară întunericul,
până unde zăpada atinge
acea goliciune adâncă de care se prind cuvintele
și vidul acestei
vieți.

Dar eu pornesc pe acest drum lung
îți întind mâna în singurătate
îți întind frigul
și ploaia,
ca într-o promisiune sfântă.

Fotografie

Erai tânăr și visător.
Stingeai viața printre femei și scrum de țigară.
Dacă era frig și ningea tu aveai mâinile calde,
ca o picătură de soare
îmblânzind
străzile pustii din oraș.
Nimic rău în ochii tăi calzi,
nimic care să înceteze pe timpul nopții.

Iubeam cum priveai în gol,
cum priveai fix în locul care se deschidea ca o ușă
întărită
prin legături metalice
într-un moment
care dezvălea primele slăbiciuni ale dimineții.
Îmi amintesc că te rugai
singur pe drumul tău
ocolind cele mai comune
cărări.

Când ai murit, nu ai fost nici singur
nici îndoliat.
Doar alții te-au plâns și te-au dus în locul
unde râurile
se opresc.

Te-a atins viața și atât a fost.

Acum dormi într-un pat care nu este al tău.
Pui capul pe o pernă care cade într-un vis
îmbrățișând lumină
iar eu
te visez cum uzi florile
și zâmbești.
Nu spui nimic,
ești desculț în zăpadă
îndurând frumusețea care
pălește-n gândul meu.

Antonia Zavalic

sursă foto: internet

Nu există preț care să echivaleze cu ceea ce „rupi” din tine. Ca scriitor, ca om, nu poți decât să dăruiești la infinit. Cu cât dăruiești mai mult cu atât ești mai mult. Pentru mine, a scrie nu este un hobby și nici un job, e ceva mai mult: o întrecere cu propria-mi ființă.

Poezia creează legături între lucruri, între fapte, între oameni, fiind, în opinia mea, cea mai înaltă formă de comunicare. Spun cea mai înaltă formă de comunicare pentru că poate permite o conectare totală între cititor și scriitor, fără ca mesajul să fie alterat de bariere de comunicare. Nu mai suntem condiționați de aparențe, pentru că și aceste bariere dispar. Pătrunzi în lumea ideilor pure, atingând vieți. Atât ca cititor cât și ca scriitor ai ocazia să îți extinzi hotarele sufletului, iar toată această expansiune te face mai bogat și mai bun. Îndrăznesc să cred că singura bogăție reală este aceea de a-ți accesa sufletul și de a-i învăța și pe alții să facă la fel.

Cred că scriu de dinainte să scriu, cel puțin așa îmi aduc aminte. Întâi au fost gândurile, emoțiile, bucuria de a le stoarce și de a le întoarce pe toate fațetele.

De când eram copil aveam un univers propriu, un refugiu numai al meu, unde mă conectam la frumusețe și pur și simplu mă încărcam cu ceva, pe atunci, nu puteam defini ce era acel ceva, de care te umpli și nu te mai saturi. Era o poezie intangibilă, de nespus, de nescris. Trebuia doar să treacă un anumit timp, să existe un stimul care să declanșeze tot acel șuvoi.

Am obținut câteva premii frumoase, dar aceste premii nu le consider ale mele, ci ale poeziei pe care am simțit-o și la un moment dat am reușit să-i dau contur, deci mie personal nu-mi atribui niciun merit. Tot ceea ce am căștigat este universul răscolitor, unde toate cuvintele sunt anotimpurile vii.

Poezia e ceva cu care te naști, e de fapt cea mai înaltă dimensiune a spiritului, locul unde nimic nu poate fi alterat sau distrus: un regat care reunește și conectează toate dimensiunile invizibile care fac parte din ființa noastră. Tot ceea ce îți rămâne după ce fiecare zi se risipește sau te rispiește. Fiecare poem este o picătură de nemurire pe care poetul îndrăznește s-o captureze și s-o pună în fața cititorului.

Poezia este cea mai pură și candidă lume pe care o știu, de aceea o iubesc. Am descoperit-o în momentul în care am îndrăznit să mă privesc dincolo de oglindă, dincolo de materie și de alte granițe efemere. Așa am ajuns să accesez o realitate nouă și totalmente diferită de cea pe care societatea îți pune în cârcă. După ce scriu, simt că nimic nu-mi mai aparține, fiecare poem mă părăsește și-și trăiește viața, pe picioare proprii, pentru că fiecare poem în sine este o entitate vie, matură și cu un destin absolut unic.

Poezia este o frumusețe atât de dură încât uneori doare. Dacă doare s-o scrii, sau dacă doare s-o citești? Hm, poezia poate fi binecuvântare și blestem deopotrivă, binecuvântare fiindcă te face să simți toate limitele, fiind mai puternică decât orice drog, fiindcă te transportă la granița dintre realitate și vis. Poezia poate fi și blestem fiindcă s-o atingi înseamnă să înveți să-ți iubești rănile, să te bucuri de ele, să fii un preafericit bolnav incurabil.

Din punctul meu de vedere adevărata poezia nu are de-a face cu lucruri precum: ce sau câte cărți ai publicat, unde ai publicat sau împreună cu cine, ea se ridică cu mult deasupra tuturor acestor detalii, cu toate că are nevoie și de suport material, esența ei este dincolo de aceste aspecte. Imaginați-vă bucățele din suflet smulse pe fiecare pagină. Iar acum încercați să vă închipuiți că așa este ea în realitate. Așa vă îndemn s-o citiți!

Dacă cineva va deschide una dintre cărțile pe care le-am scris și va prețui gândurile acestui suflet (care astăzi este) încă lipit de materie, zboruri și praf, mă declar împlinită.

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Cuvânt de întâmpinare

Dragi sigheteni, mai de demult
Aveați „Jurnalu”-n bătătură
Și-așa tot omul era cult,
Știa ce mișcă în cultură

Și-n viața urbei, zi de zi,
Mondenități, politichie,
Ce-a fost, ce este, ce va fi,
Chiar și umor și parodie

Dar vremuri grele au venit
Și-aici, ca-n tot cuprinsul țării,
Orașu-n neguri amorțit
Ce-i bun, curând a dat uitării.

De-aceea încercăm acum,
Chiar de-i în ceasul doisprezece,
Să o pornim din nou la drum
On line, și-așa, ca un duș rece

Să vă trezim dragi cititori
Iar gustul pentru pulsul vieții,
Să credeți iar în zâmbet, flori,
Să spargeți negurile ceții!

Revista se va strădui
Să vă prezinte totu-n toate
Și zilnic, dac-o veți citi,
Sunt satisfacții garantate.

Eu, oricum împăcat în tot,
Cu satisfacție deplină,
Pot spune și-o să spun, cât pot:
SALUT SIGHET, SALUT LUMINĂ!

Autor, Lucian Perța

Sursă foto: facebook