Marți, 17 iunie 2025, Memorialul Victimelor Comunismului și al  Rezistenței și-a onorat cu succes titlul de simbol al memoriei și al istoriei, al  dezbaterilor de idei, de purtător de mesaj al valorilor perene. Sala de conferințe a Memorialului a fost gazda, pentru a câta oară?, a unei  sesiuni de comunicări științifice de o largă respirație, o veritabilă istorie a credinței și identității, cu titlul generic de Vicariatul Ortodox Ucrainean – 35 de ani de la reînființare, eveniment moderat magistral de către pr. consilier Marius N. Lauruc.

În deschidere, P.S. Varlaam Ploieșteanul, episcop vicar-patriarhal, a vorbit despre unitatea creștinilor și unitatea de credință, a marcat semnificația anului 2025,  de la Conciliul de la Niceea încoace, autocefalia Bisericii Române sau sfințirea din toamnă a mozaicului Catedralei Neamului. Domnul Ciprian Vasile Olinici, Secretar de Stat pentru Culte, a punctat în discursul său, cum valorile testamentare, precum limba, memoria și credința, pot păstra vie identitatea unui popor, tot atâtea căi și mijloace regăsite în istoria Vicariatului Ortodox Ucrainean din România. Excelența Sa, Domnul Ihor Prokopchuk, Ambasadorul Ucrainei în România, a insistat pe contactele strânse dintre cele două națiuni, română și ucraineană, de-a lungul istoriilor lor cultural-religioase, pe modelul oferit de Biserica Ortodoxă Română în obținerea Autocefaliei Bisericii Ucrainene (2019).

Vasile Moldovan, Primarul municipiului Sighetu Marmației, a transmis un mesaj de felicitare, în acest moment important,  comunității ucrainene, cu rol esențial în mozaicul etnic al orașului, după care au urmat șapte comunicări științifice, respectându-se ordinea cronologică a conținutului tematic. Domnul Teofil Ivanciuc, în Două vechi biserici de lemn ale ucrainenilor maramureșeni, a trecut în revistă istoricul cercetărilor, a inventariat bisericile existente, câte au mai rămas în urma disparițiilor bisericilor de lemn între anii 1950 – 1967, de pe Valea Ruscovei, și a prezentat cele două biserici de lemn demolate și identificate recent de către Domnia Sa: cea de la Rona de Sus (demolată în jurul anului 1890), respectiv cea de la Crăciunești (demolată în anul 1955). În fapt, destinul acestora: cea de la Rona, transformată în șură și o parte la Muzeul Maramureșan (cu lemn de 300 de ani, tăiat la 1699), și cea de la Crăciunești, in situ altarul și fundația, iar lemnăria în casă tradițională, azi tencuită. Oare se mai poate restaura așa cum se păstrează în fotografia din anul 1913? Pr. drd. Gheorghe Cinar a încântat audiența selectă cu prezentarea Cărți de cult cu însemnătate istorică din parohiile ortodoxe ucrainene maramureșene, de la Poienile de sub Munte, Repedea, Crasna Vișeului, Rona de Sus și Sighet.  Din arhivele parohiilor au fost prezentate Trioduri de secole XVII – XVIII, tipărite la Lvov,  sau câte un Octoih, Ceaslov, Apostol, Liturghier mai deosebit, din bogata zestre arhivistică, cu tot cu numele donatorilor și cu poreclele lor. Una dintre cele mai fascinante biserici de zid din Maramureș, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Câmpulung la Tisa, ne-a fost adusă spre cunoaștere la 225 de ani de zidire, de către pr. Gheorghe Chascear. Este suficient să amintesc aici faptul că iconostasul, icoana Nașterii Domnului și cea a Adormirii Maicii Domnului au fost pictate de către Antin Pylykhovskyi. Lucrarea pr. consilier Marius N. Lauruc, Ucrainenii ortodocși din România în perioada comunistă, a fost structurată pe două paliere distincte: perioada 1949 – 1952 când, potrivit Deciziei 34695 a Ministerului Cultelor, Vicariatul avea 31 de parohii (15 în Maramureș, 5 în Bucovina, 7 în Satu Mare și 4 în Banat), respectiv 1952 – 1990, când, odată cu desființarea Vicariatului, au fost „inventariate” bunurile bisericești, iar unii preoți au fost urmăriți de Securitate, interogați, închiși pe motiv c-ar fi uneltit împotriva țării sau considerați naționaliști sau iredentiști. Oarecum firesc, pr. Vicar Nicolae Lauruc a trecut în revistă cele mai importante momente prin care a trecut Vicariatul  Ortodox Ucrainean din România în ultimii 35 de ani de la reînființare, fiind urmat în luările de cuvânt de pr. Protopop Petru Rosoca, care a creionat un scurt istoric al Protopopiatului Ortodox Ucrainean Lugoj.

„Într-o lume tot mai secularizată și dezorientată moral, în care tinerii credincioși au nevoie de repere clare, autentice și veșnice, educația religioasă devine o necesitate pentru formarea unei identități creștine puternice”, am selectat din prezentarea Pr. Protopop Petru Rahovan Importanța educației religioase în viața tinerilor creștini din cadrul Vicariatului Ortodox Ucrainean.

La finalul întâlnirii, Părintele Marius N. Lauruc a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări pentru cititorii Revistei online „Salut, Sighet!”, și nu numai, pentru a ne putea bucura împreună:

Marius Voinaghi (M.V.): Cum a evoluat identitatea religioasă și culturală a comunității ortodoxe ucrainene din România în ultimii 35 de ani?
Marius N. Lauruc (M.N.L.):  De la Revoluție și până astăzi, au avut loc câteva schimbări în cadrul populației ucrainene din România. Însă acestea oglindesc schimbările pe plan demografic și religios la nivelul întregii țări. În primul rând, observăm o scădere demografică, însă aceasta este proporțională cu scăderea întregii populații a țării. Mai apoi, pe plan religios, conform datelor obținute prin recensămintele realizate, se poate constata o relativă diversificare a opțiunilor confesionale în rândul populației ucrainene, deși cea mai mare parte e reprezentată de către creștinii ortodocși. Pe plan cultural avem de-a face, mai ales în ultimul deceniu și jumătate, cu o creștere a numărului organizațiilor constituite de către etnici ucraineni în vederea conservării identității etnice. Lucrul acesta este îmbucurător, deoarece demonstrează o creștere a ponderii persoanelor care doresc să se implice în viața comunității ucrainene și să devină factori decizionali  în procesul de conservare a identității etnice.

M.V.: Ce provocări majore a întâmpinat Vicariatul Ortodox Ucrainean în menținerea și promovarea tradițiilor religioase și limbii ucrainene în contextul românesc contemporan?
M.N.L.: Până acum câțiva ani, cei care nu aveau contact direct cu membrii comunității ucrainene din România, aveau dificultăți în a diferenția moștenirea culturală ucraineană de cea rusă, respectiv, poporul ucrainean de cel rus. Această confuzie, cu care aveam de-a face des, a dispărut odată cu războiul din Ucraina. Însă, cele mai mari provocări în acest sens au venit odată cu debutul agresiunii ruse în Ucraina. Vedem războiul informațional ca o realitate cotidiană. Dezinformarea diseminată cu scopul de a manipula și dezbina nu avea cum să ocolească Vicariatul Ortodox Ucrainean, cea mai mare instituție a ucrainenilor din România, cea mai mare comunitate a noastră, cu peste 30.000 de membri. Pentru noi este clar că simpla existență a unei comunități ucrainene de o aemenea amploare îi deranjează pe dușmanii istorici ai ucrainenilor, pentru că are cuvântul cel mai greu de spus în efortul de conservare a identității etnolingvistice.  Însă, asemenea fraților noștri din Ucraina, noi luptăm pe „baricade” și nu ne vom da învinși.

M.V.: Există inițiative concrete de colaborare între Vicariatul Ortodox Ucrainean și alte structuri religioase sau culturale din România și Ucraina pentru sprijinirea comunității ucrainene din diaspora?
M.N.L.: În ultimii 35 de ani, Vicariatul a colaborat cu diverse instituții bisericești din Ucraina și Polonia. Mulți din preoții noștri sunt școliți în Ucraina. Din păcate, după începtul războiului din Ucraina, odată cu escaladarea tensiunilor religioase din Ucraina, am fost nevoiți să suspendăm orice legături cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, până la limpezirea situației. Sperăm ca acest lucru să se întâmple cât mai curând. În schimb, ne bucurăm de o relație foarte apropiată cu Ambasada Ucrainei în România. Meritul îi revine, în mare parte și Excelenței Sale, Dlui. Ihor Prokopchuk, care manifestă un interes real față de etnicii ucraineni din România; vizitează des comunitățile ucrainene din țară pentru a afla provocările cu care se confruntă și pentru a identifica posibile soluții. În toamna anului trecut, Ambasada Ucrainei, în colaborare cu Vicariatul și câteva organizații ale ucrainenilor din România (Asociația Ruscovan din Cluj Napoca, Asociația pentru Educație și Cultură „Lesia Ukrainca”, din Sighet, Asociația Dobrotoliubie Sighet) a organizat expoziția de fotografii „Cultură versus război”, în centrul Sighetului, pentru a sensibiliza oamenii cu privire la ororile războiului care se duce dincolo de Tisa.

M.V.: În ce măsură a contribuit Vicariatului Ortodox Ucrainean nu doar la păstrarea identității religioase, ci și la reziliența culturală și civică a comunității ucrainene din România în fața presiunilor istorice și contemporane?
M.N.L.: Ca și în cazul oricărei minorități etnice, cel mai mare pericol îl reprezintă, pentru ucraineni, pierderea identității etnice și asimilarea. Cea mai importantă stavilă în acest sens o reprezintă identitatea lingvistică, pe care Vicariatul o cultivă cu sfințenie, folosind limba ucraineană în cult și în predică. De aceea, fără exagerare, Vicariatul este factor determinant în acest sens. Datele recensământului din 2021 relevă faptul că acolo unde Vicariatul are parohii (Maramureș, Timiș, Caraș-Severin), ponderea ucrainenilor care folosesc ucraineana ca limbă maternă este ridicată. În schimb, în zonele țării în care Vicariatul nu are parohii, ponderea este mult mai scăzută. De pildă, în jud. Suceava, din aproape 8000 de etnici ucraineni, doar puțin peste 5000 folosesc limba ucraineană, iar în jud. Tulcea, din 900 de ucraineni declarați, doar 300 folosesc limba ucraineană. Această tragedie evidențiază, odată în plus, rolul de coeziune și de conservare pe care Vicariatul Ortodox Ucrainean îl are în cadrul comunității noastre.

M.V.: În încheiere, ce proiecte de viitor vă așteaptă?
M.N.L.: În viitorul apropiat urmează premierea cîștigătorilor concursului „Istoria văzută prin ochii bunicilor”, desfășurat în premieră, la nivelul Vicariatului. Acest concurs va fi încununat prin publicarea tuturor lucrărilor într-un volum, o veritabilă colecție de istorie orală. Mai apoi –  publicarea unui volum aniversar, despre Vicariat, în limba ucraineană.
Mă bucură enorm faptul că în ultimii patru ani a început să crească exponențial numărul activităților desfășurate în Vicariat, tocmai cu scopul de a oferi o vizibilitate crescută ucrainenilor din România, pentru a întări identitatea etnică, precum și faptul că începe să se coaguleze un grup de preoți și profesori pasionați de cercetarea istoriei noastre.

M.V.: Părinte, vă tare mulțumesc!

Marius Voinaghi

Foto: I. Mariș

Cunoscutul istoric maramureșean Teofil Ivanciuc, adunând fărâme de informații legate de soarta bisericii de lemn din Rona de Sus, aranjându-le asemenea unor piese de puzzle, a făcut o descoperire remarcabilă: bârnele care alcătuiau vechea biserică de lemn, demontată în 1895, considerate dispărute, au fost redescoperite de către dânsul, în anul 2023. Despre epopeea acestei redescoperiri ne vorbește însuși Dl. Ivanciuc în captivantul interviu de mai jos.

Pr. Marius N. Lauruc: Domnule Teofil Ivanciuc, ați făcut o descoperire importantă nu doar pentru comunitatea ucraineană din Rona de Sus, dar pentru toți ucrainenii din România, pentru istoria lor. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre această descoperire.
Teofil Ivanciuc: Este vorba despre identificarea celor două părți care au constituit biserica de lemn din Rona de Sus. Prima parte, prima serie de lemne se află în apropierea bisericii din Rona, deci se află la fața locului, remontată, reasamblată sub forma unei șuri cu grajd, o practică curentă. În Maramureș avem o mulțime de biserici care au fost deconsacrate și lemnele lor folosite ba la construirea de case, ba la șuri cu grajduri, deci nu este nimic șocant în această situație. Al doilea grup de lemne a fost montat la casa parohială din Rona de Sus, sub forma unei alte șuri, iar această parte a lemnăriei nu se mai află acolo, la fața locului, ci în Muzeul Satului din Sighet. La prima vedere, după cum pare volumul de lemn din cele două construcții, dă senzația că ar fi întreaga biserică. Sunt lemne suficiente pentru o biserică întreagă. Acum, chiar și dacă nu este așa, chiar dacă sunt și adaosuri ulterioare, dacă lemnele unor alte construcții au fost incluse în aceste două clădiri, oricum am lua-o, acest grup de lemne constituie cel mai mare fond. Oricum, din toate bisericile demolate, niciuna demolată și salvată parțial, nu are mai mult lemn original decât aceste două construcții puse împreună. Mă refer la Maramureș. Așadar, din acest punct de vedere, situația este absolut specială. Cum am aflat? O să râdeți. În monografia Comunei Rona de Sus, apărută în 2010, la istoricul bisericii, scrie că biserica actuală, construită în 1895, a fost construită peste biserica veche, la sfârșit, cea veche a fost demolată, o parte dată la familia cutare, la Rona de Sus, nr 12**, și cealaltă la parohie. Deci scrie acolo, în monografia Ronei. Eu știam informația încă de atunci, de când a apărut monografia, dar n-am ținut cont de ea. În noiembrie, anul trecut, în 16 noiembrie, făcând o cercetare de teren, am ajuns la Slătioara și, întotdeauna când treceam prin Slătioara, treceam pe la grajdul cu șură, care este construit din lemnele vechii biserici din Slătioara. Când ajung, în 16 noiembrie, cu o lună înainte am mai fost, nu era nimic schimbat, aoleu, proprietarul începuse lucrări masive, cu drujba secționa lemnele într-o veselie, spunând că el transformă grajdul într-o construcție mult mai arătoasă, pentru că este prea veche și urâtă și îi e rușine. I-am spus: „Știi că e biserică?” – „Da”. Bun. Am dat telefon rapid la Baia Mare, Consiliul Județean Direcția de Cultură, Muzeul Județean de Etnografie, pe toată lumea am alertat-o. Omul s-a oprit. A doua zi au și venit cei de la Baia Mare; s-a discutat. Peste patru zile lemnele fostei biserici au fost demontate din grajd și duse la Baia Mare în siguranță. A doua zi după ce am văzut grajdul, am zis „Stai. Mai este o construcție în pericol. Cea din Rona de Sus, pe care tot am omis s-o caut. Să văd, nu cumva am întârziat vreo 13 ani și deja e demolată și făcută praf? Ia să mă duc eu până la Rona”. M-am dus la Rona, la familia respectivă. Un grajd masiv, bârne masive, în curte, cu șură. Vine proprietarul și zice „Da știu. E din biserică”. Mă duce înăuntru și îmi arată acea cruce inscripționată în interior. Apoi am luat legătura cu dumneavoastră, preotul Marius Lauruc. În paralel, în Monografia Ronei scria că acea construcție din curtea parohiei Rona, care a fost ridicată din lemnele fostei biserici, a fost vândută Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, din București. Era o informație complet eronată, care te deruta și te arunca complet departe. Am verificat. În București nu au nici un fel de construcție din Rona de Sus. Și atunci mi-a picat fisa. „Măi, păi cea mai masivă construcție din Muzeul Satului din Sighet, cea mai masivă șură este din Rona de Sus”. Vorbesc cu directoarea Muzeului, cu dna Mirela Barz, zic „Uită-te, te rog frumos, în fișă, ce zice acolo la șură?” Zice. „Da. E cumpărată de la parohie în 1970”. De acolo încolo totul a fost legat.

Pr. Marius N. Lauruc: Pe baza materialului existent, pentru că spuneați că s-a păstrat aproape tot materialul care a intrat în componența bisericii, se poate face o estimare asupra dimensiunilor, asupra particularităților arhitecturale, dacă a fost ceva deosebit sau nu, legat de biserica din Rona?
Teofil Ivanciuc: Revenind la cele două grupuri de lemne, șura din Rona și șura din Muzeu, la șura din Rona, în momentul reconstrucției, în 1895, în acea proprietate locuia primarul de atunci. Practic, s-a împărțit între parohie și primărie lemnăria veche, pentru că erau niște bârne foarte frumoase, foarte masive. Și în ziua de astăzi, iată, la atâtea sute de ani, încă arată impecabil. Sunt salvate ca atare. Acolo îmbinările sunt, cum spunem noi, în coadă de rândunică, îmbinare nemțească, o îmbinare mai sofisticată. În timp ce șura din Muzeul Satului este în îmbinarea veche, cheotoare românească, cum i se spune, acea îmbinare mai primitivă. Asta i-a derutat pe toți. Și de aceea nu a băgat nimeni în seamă șura de la Muzeul Satului. Dată fiind această îmbinare simplă, care de obicei era folosită la casele oamenilor simpli sau la grajduri, nimeni nu s-a gândit că poate să fie îmbinare de biserică. Apropo, aceste îmbinări par să fie originale, de la șură; o parte dintre ele. Și celelalte au fost tăiate după același model. Dar, lumea nu știe, în Ucraina, în Maramureșul de Nord, există, în picioare, acum, trei biserici vechi, de secol 16-17, 17-18, cu acest tip de îmbinare. Așadar, acest tip de îmbinare, cheotoarea românească, a fost folosită și la biserici și avem martori în picioare. Când i-am spus dlui Alexandru Baboș (arhitect, expert în cercetarea patrimoniului, n.r.) că l-am contactat și pe cel mai mare expert în biserici de lemn din România, care trăiește în Suedia, a rămas și el ultra-surprins, pentru că nici el nu s-a așteptat ca acea șură din Muzeul Satului să fie parte de biserică și că acel tip de cheotoare a putut fi folosit și la Sud de Tisa. Deci, încă un motiv pentru care această biserică este unică și specială. Nu știu să mai existe undeva, în România, o biserică cu acest tip de cheotoare, care dintr-un anumit punct de vedere pare simplă, dar este mult mai deosebită, pentru că, iată, face legătura între casă și biserică. Aceea a fost prima etapă. Când credincioșii au ieșit din casa în care se rugau la început și și-au construi o biserică. Indiferent ce vechime au lemnele. Dar principiul, tipul de construcție este, clar, prima etapă pe care o putem semnala. Revenind din nou, la întrebarea dumneavoastră, da, un expert, și mă refer neapărat la Alexandru Baboș și la ceilalți pe care îi mai avem pe teritoriu românesc, trebuie mai întâi să facă expertizarea dendrocronologică a lemnelor. Din câte am dedus, după ce am trimis un articol scris despre bisericile pierdute ale Maramureșului, care este acum în curs de publicare la Baia Mare, la Muzeul Etnografic al Maramureșului, am aflat ce vă spun acum. Șura de la Muzeul Satului a fost datată dendrocronologic. Eu nu am știut, așadar articolul nu conține această poveste. În articol vorbesc despre faptul că, în conformitate cu tradiția satului, biserica a fost construită în anul 1640. Eu am găsit un Șematism din anii 1760-1774 care zice că biserica a fost construită în anul 1646, Șematismul fiind, așadar, scris la 100 și ceva de ani după și că a fost reparată în anul 1745. Aia spune Șematismul. Datarea dendrocronolgică despre care n-am știut la momentul potrivit, dar acum știu, a descoperit, iarăși, o situație neobișnuită. Au scos 30 de mostre de lemn din acele bârne de la Muzeul Satului și constatăm că primul lemn, cel mai vechi, are datare 1485, există alte trei lemne din jurul anilor 1540-1550. Deci, la prima senzație, credem că s-a refolosit lemnăria veche ori a unei case, ori a unei alte biserici, datate de la 1550. După care avem un alt grup de lemne, de la anii 1630, 1640, 1690 și un grup mare de lemne din jurul anilor 1740. Deci, ar bate cumva, ceea ce a spus tradiția istorică semnalată în acel Șematism cu aceste datări făcute la Muzeul Satului care, cred eu, ar trebui repetate într-un alt laborator, cu o altă serie de inele dendrocronologice pentru acuratețe; la fel și toate lemnele din Rona de Sus, din grajdul din Rona, trebuie obligatoriu datate. După ce avem datările știm odată perioada, după care, un expert ca Dl. Baboș trebuie să vadă îmbinările, ce a fost tăiat atunci, ce a fost salvat din îmbinările vechi. Dacă s-au păstrat îmbinări vechi, da, automat, deja putem vedea. Eu am văzut minuni făcute de dl. Baboș, chestii incredibile; el, din trei bârne, a fost în stare să refacă tot iconostasul, reconstituirea virtuală. Din trei bârne. Deci am toată încrederea că dacă Alexandru Baboș vine și vede cele două corpuri de lemn ale fostei biserici, o va putea reconstitui. Atunci când s-a făcut datarea dendrocronologică la șura din Muzeul Satului, care conține bârnele bisericii de la Rona de Sus, s-a mai constatat un lucru care, cred că este unicat pe teritoriul național: dimensiunea lemnelor. Aceasta se referă nu neapărat la câți centimetri grosime are o bârnă, ci câte inele se află în acea bârnă, deci ce vârstă avea lemnul acela. Dacă mergem să vedem bârnele celor mai vechi biserici, cum ar fi altarul bisericii din Cornești, care este datat ferm 1515, sau altele, vom vedea, de cele mai multe ori, că bârnele au 80 de inele, 60 de inele, 100 de inele, deci vârsta lemnului bun. Pentru că s-a scos exteriorul, cu coaja și ce era sub coajă. Ei bine, la Rona există cred că 10 sau 12 bârne care au peste 200 de ani și este una de 282 de ani, deci 282 de inele. Asta sunt aproape sigur că nu mai există nicăieri în România. E ceva fabulos. Fabulos.

Pr. Marius N. Lauruc: În încheiere, o întrebare puțin mai amplă. Știm că tradițiile și obiceiurile unui popor sunt într-o continuă fluctuație, chiar dacă lucrul acesta este mai puțin sesizabil de-a lungul unei singure generații. Credeți că trecerea de la arhitectura în lemn la arhitectura în zidărie a avut și are anumite efecte în tradițiile și cultura unei etnii, unui popor?
Teofil Ivanciuc: Foarte greu să mă hazardez să dau un răspuns. În acest stadiu îmi este imposibil să spun. Chiar nu știu. Și da și nu.

Pr. Marius N. Lauruc: Toate bisericile de lemn poartă amprenta particularităților arhitecturii zonale. Bisericile noi, construite de la începutul secolului al 19-lea încoace, poartă deja amprenta unor curente arhitecturale moderne. Este mai puțin vizibilă amprenta locală.
Teofil Ivanciuc: Da. În acest context, la arhitectura bisericească, da.

Pr. Marius N. Lauruc: Această întrebare este legată și de arhitectura bisericească dar și de arhitectura oamenilor de rând.
Teofil Ivanciuc: Este, clar, o rupere. Noi am emigrat la noi acasă. Aceasta este formula. Noi nu am părăsit teritoriul acesta, ne aflăm în locul de unde avem rădăcinile, dar noi am emigrat într-o altă lume. Am părăsit lumea aceea simplă, cu ferma de subzistență în care noi ne asiguram totul. Am asistat la inaugurarea primului supermarket în Maramureșul istoric în 2003, Artima, și a fost un moment istoric, că toată lumea era fericită iar mie îmi venea să plâng, pentru că știam că de aici încolo începe sfârșitul. Iar acum, așa cum ați văzut, în toate comunele există supermarketuri. Încet – încet am fost obligați și de societate, de modul de trai și de asimilare a tot ce vrem noi. Am fost și obligați, dar și voluntar facem aceste modificări. Dar nu atât exteriorul mă doare pe mine la construcții. Mergem la Săpânța și vedem că acolo 90% din fondul construit sunt case noi, cu geamuri termopan și așa mai departe. Dar sunt cel puțin 100 de case noi în care există o cameră tradițională, integrală. Nu numai că au mutat din casa veche tot ce au avut textil și mobilă și altele, dar în Săpânța pereții sunt zugrăviți într-o manieră specială. Costă enorm. Sunt pictați, practic. Se pictează toți pereții și tavanul. Sunt doi meșteri în Săpânța care fac acele picturi în continuare. Costă enorm. Și au făcut eforturi să-și mute esența, până la urmă, legătura lor cu trecutul, în casa nouă. Ei bine, acest lucru, în alte comunități, este aproape dispărut. Deci, pur și simplu, ne-am luat lucrurile vechi, obiectele strămoșești și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat la anticari, în cel mai bun caz, la muzeu, dar de cele mai multe ori le-am aruncat. Am șters cu buretele tot. Și lucrul acesta are efect distructiv total asupra noii generații, care nu are cum să se regăsească în trecut. Nu are cum copilul care apare acum. El trăiește într-o comunitate modernă, merge într-o școală modernă, nu are un obiect de care să se lege, nu are o poză de familie, nu are trăistuța bunicului, cum o am eu. Eu am trăistuța bunicului dinainte de Primul Război Mondial. Am primit-o, am reușit să îmi conving rudeniile să o salvez să îmi rămână mie. Înainte ca bunicul meu să meargă la război, avea trăistuța lui de fecior și uite, o am și eu și vreau să o transmit mai departe. E o legătură esențială cu trecutul. Dar câtă lume are așa ceva? Extrem de puțină. Și pierdem foarte mult pentru că ajungem ca și oșenii. Acesta e riscul. Nu e vorba de arhitectură, e vorba de mentalitate. Putem vorbi mult pe această temă. Dar aceasta este ideea: am emigrat la noi acasă și asta va avea efecte catastrofale în viitor.

Pr. Marius N. Lauruc: Vă mulțumim foarte frumos pentru interviu și vă felicităm pentru descoperirea făcută.
Teofil Ivanciuc: Mulțumesc, dar nu am făcut chiar nimic.

Acest amplu interviu ne-a fost acordat vineri, 12.01.2024, la sediul Vicariatului și la Muzeul Satului din Sighetu Marmației. Părintele Vicar Nicolae Lauruc i-a înmânat D-lui Teofil Ivanciuc o Diplomă de Onoare, pentru prețuirea pe care o are față de istoria acestor meleaguri, în numele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
La sfârșit, Părintele Vicar a spus: „Este o zi deosebită, pentru că am văzut cu ochii mei această clădire (șura de la Muzeul Satului, n.r.), pentru că domnul Teofil Ivanciuc a făcut o descoperire în premieră, care va bucura pe locuitorii din Rona de Sus, iubitori de istorie și de cultură. Dar cel mai mult va bucura Vicariatul nostru Ortodox Ucrainean, pentru că de multe ori suntem întrebați: „Ce aveți din istoricul dumneavoastră? Ce păstrați dumneavoastră din valorile trecutului?” Astăzi a fost o zi deosebit de importantă datorită faptului că ne-am dus cu domnul Teofil Ivanciuc exact acolo la șura de la Muzeul Satului, iar lemnul vechi, foarte, foarte vechi, de aproape 3-400 de ani, este luat din fost biserică de la Rona de Sus. Știam de la domnul Pipaș (Nicolae Pipaș, proprietarul impresionantului Muzeu de la Tisa, n.r.) că în aproape toate localitățile erau biserici vechi și, cu timpul, ele au fost ori distruse, ori strămutate. Spunea chiar și de Sighet „Și la dumneavoastră, părinte, au fost alte două biserici vechi”. Și e normal să credem acestor cuvinte, pentru că avem, în Biblioteca noastră, a parohiei noastre Ortodoxe din Sighet, cărți vechi, de la 1650, 1601. Așa cred că este și la Rona de Sus și în alte localități. Or, cărțile acestea n-au stat în văzduh, ci au fost folosite în bisericile vechi, care nu știm cum au fost demolate, cum au fost distruse. Să rămână această descoperire un imbold puternic pentru părintele de la Rona de Sus, Cinar Yura, pentru locuitorii din Rona de Sus, pentru intelectualitatea de acolo, și pentru întregul Vicariat, în a prețui trecutul, cum spune și psalmistul în psalmul 101, „să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină”. Să știe tinerii noștri că au o istorie foarte bogată. Să fie această zi și această descoperire spre bucuria Ronei de Sus, spre bucuria Vicariatului și spre slava lui Dumnezeu.”
Datarea bârnelor păstrate la Muzeul Satului din Sighetu Marmației ne îndreptățește să afirmăm că în această construcție au fost încorporate bârne dintr-o altă biserică, mai veche, posibil cea mai veche biserică a ucrainenilor din România, cu câteva decenii mai veche decât biserica de lemn din Poienile de sub Munte (1595). Însă cercetarea rămășițelor acestei biserici de abia acum începe.

Preot Consilier Marius N. Lauruc