Ce m-a determinat să scriu, mai profund, pe această temă?

O profesoară a rămas mirată, când un elev i-a spus: doamna profesoară, eu nu țin minte cum a fost viața mea în celălalt trup. Extraordinar, unde s-a ajuns cu erezia reîncarnării!
Mai sunt situații asemănătoare. De data asta, profesori creștini au vorbit elevilor despre reîncarnare. Aceste situații m-au determinat să fac un studiu mai aprofundat despre erezia reîncarnării. Erezia reîncarnării, prostie de la religii necreștine.

Noi știm, conform mărturiei biblice că fiecare om are identitate proprie, are suflet propriu, are o singură viață părintească. Oasele lui Iacov au fost aduse din Egipt în țara sfântă (Ieș. 13,19).
Avem un exemplu foarte ziditor din viața proorocului Ilie. Când acesta a fost găzduit, din porunca lui Dumnezeu, în casa văduvei din Sarepta Sidonului. În acel răstimp a murit copilul acesteia, iar mama lui a rămas foarte dezamăgită. Proorocul Ilie a luat trupul copilului mort, l-a dus într-o altă cameră și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu să se întoarcă sufletul acestui copil în el. Și a ascultat Domnul glasul lui Ilie; și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat” (III Reg. 17, 21-22).
Deci, să reținem: sufletul copilului s-a întors la el. Așadar, sufletul lui nu a fost în alt trup. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut trei învieri din morți: 1). pe fiica sutașului Iair (Luca 8, 54), aflându-se în casa acestuia; 2). pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 14-15), în drum spre cimitir și 3). pe prietenul Său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 43-44), aflat deja în groapa cimitirului. Trupurile acestea au primit, la înviere, sufletele lor.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit, răstignit fiind pe cruce, Sf. Evanghelist Matei spune că: „… pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Mt. 27, 51-53).
Tâlcuitorii Sf. Scripturi spun că acești sfinți care au înviat la moartea Mântuitorului și după aceea s-au arătat multora erau cunoscuți celor din Ierusalim, fiind mutați la Domnul cu câțiva ani înainte, încât erau recunoscuți de către iudei. I-au recunoscut atât după fizionomie cât și după grai, darul ce aparține sufletului. Deci, au înviat fiecare cu sufletul său.

La schimbarea Sa la față, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a adus pe muntele Taborului pe Moise și pe Ilie (Mt. 17, 3, Mc. 9, 4, Lc. 9, 30). Sufletul lui Moise nu s-a aflat în alt trup.

Cum descrie Serafim Rose această groaznică erezie: „printre ideile oculte larg discutate și uneori acceptate… chiar de către unii oameni de știință, se află ideea reîncarnării; anume că sufletul, după moarte, nu are de trecut prin judecata particulară și apoi de mers în locul hărăzit lui, din rai sau din iad, așteptând învierea trupurilor (conform învățăturii ortodoxe) și Judecata de Apoi, ci revine pe pământ și ocupă un nou trup, fie de animal și de om” (Sufletul după moarte, trad. în lb rom., 2002, pag. 130).

Acest mare teolog și un neobosit cărturar amintește trei dogme ortodoxe importante care resping această învățătură ocultă. Creștinul ortodox din ziua de azi care se simte ispitit de această idee sau își pune întrebări asupra presupuselor dovezi în sprijinul ei este suficient să cugete asupra trei dogme creștine fundamentale, care duc în final la respingerea oricărei posibilități de reîncarnare.
1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morți cu același trup în care a și murit moartea firească a oricărui om, devenind astfel pârga pentru noi, a tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi la fel înviate în Ziua de Apoi, spre regăsirea sufletelor, în vederea dobândirii vieții veșnice din rai sau din iad, potrivit cu judecata lui Dumnezeu asupra vieții lor pământești. Acest trup înviază exact ca trupul lui Hristos însuși, dar va fi deosebit de trupurile noastre pământești prin aceea că va fi mult curățit, iar natura lui îngerească va predomina pentru că altfel nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu, unde nu este moarte sau stricăciune, dar totuși va fi același trup restaurat în chip minunat și potrivit vieții veșnice prin lucrarea lui Dumnezeu, după cum a văzut Ezechiel în vedenia „oaselor uscate” (Ezechiel 37. 1-14).
2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup și prin viața Sa pământească și prin moartea pe cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului și a morții. Prin Puterea Sa noi suntem mântuiți și pregătiți în vederea dobândirii Împărăției Cerurilor (deci nu prin trecerea sufletului prin mai multe trupuri).
3. Judecata. „Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evr. 9, 27). Viața pământească este un proces unic și definitiv, după care nu mai urmează o „a doua șansă, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât și milostivă); omul este judecat după măsura stării sufletului său atunci când și-a încheiat viața de pe pământ” (Ibidem, pag. 134-135).

În cele ce urmează aș dori să amintesc de învățătura a trei mari duhovnici ai țării noastre.

1. Părintele Teofil Părăian întrebat de ce teoria reîncarnării contrazice Învierea Domnului? el spune: „gândiţi-vă că, dacă e vorba de o teorie, o tot poţi contrazice. Dacă ar fi vorba de un adevăr, atunci ar fi ceva, dar când e vorba de o simplă teorie… Domnule, dacă omul se mântuieşte prin vieţi succesive, printr-o experienţă pe care o face, înseamnă că nu are Mântuitor, ci îşi este el însuşi mântuitor, experienţa îi este mântuitor. Or, noi credem că mântuirea se face prin Domnul Hristos, şi atunci îţi este de ajuns o singură viaţă ca să te întâlneşti cu Domnul Hristos şi să fii în veşnicie cu El, mai ales că desăvârşirea e fără hotar. Dacă ai trecut în cealaltă viaţă şi duci o viaţă în plan spiritual, cum sunt sfinţii, cum e Maica Domnului, nu rămâi în starea în care te găseşte moartea, în sensul că nu mai poţi progresa, ci progresezi în veşnicie, precum sfinţii. Fiind fără hotar desăvârşirea, nu-i nevoie ca omul să revină pe alte planuri, pe planuri inferioare, în care faci şi rele, pentru că nu poţi spune că dacă ai făcut o experienţă în viaţa asta, nu mai repeţi nişte lucruri rele într-o altă viaţă. În cazul acesta, vieţile succesive aduc şi încărcătură, nu aduc numai limpezire. Învierea Domnului Hristos are putere pentru suflet acolo unde segăseşte acesta, nu trebuie să vie el să facă o experienţă.
Acesta este un punct de vedere. Cei care susţin reâncarnarea poate au şi ei punctele lor de vedere, însă noi, pentru că Biserica aşa ne învaţă, credem aşa, şi Dumnezeu să ne ajute să ne desăvârşim cum credem noi, cum învaţă Biserica despre desăvârşire” (Veniți de luați bucurie, 2001, pag. 120).

2. Părintele Adrian Făgețeanu spune că: „chiar în Vechiul Testament, proorocul Ezechiel a avut o vedenie în care a văzut ţarina plângerii, unde erau mii şi mii de cadavre. El vede că în oase vine Duhul Sfânt, le înveleşte în carne şi-n piele, pe urmă începe Duhul Sfânt să sufle asupra lor şi fiecare începe să se mişte, înviază şi încep să se roage, să-L laude pe Dumnezeu, să-L preamărească. Şi noi spunem, în biserică: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm. Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru!”, nu? Deci, încă în Vechiul Testament, Ezechiel vede cum va fi învierea de apoi. Nu contează dacă ai ars într-un incendiu, dacă ai căzut din avion, te-ai înecat în mare, te-au mâncat fiarele sau… Nu contează nimic! Toate vor ajunge Ia înviere.
Şi atunci cum susţin ei teoria reîncarnării? Există o teorie a reîncarnării, care este foarte la modă” (Viața mea, mărturia mea, 2011, pag. 141-142).

3. Sf. Ilie Cleopa adaugă: „cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri de dobitoace, de fiare, de păsări etc. În toată învăţătura dumnezeieştilor Scripturi şi Evangheliei lui Hristos, în învăţăturile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi nu găsim vreo mărturie despre această rătăcire şi păgânătate. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în dumnezeiasca Sa Evanghelie, ne arată unde merg sufletele oamenilor după moarte, zicînd: „Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi s-a înmormântat” – apoi arătând unde s-a dus zice: „Şi în iad ridicându-şi ochii săi fiind în chinuri el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16, 22-23).

Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepţi şi păcătoşi după moarte. In rai, sânul lui Avraam, sau în iad, unde a mers bogatul cel nemilostiv.

De unde a ieşit această idee de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a ieşit această nebună rătăcire că omul moare de multe ori şi intră în diferite trupuri? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel care zice: „Şi precum este rânduit oamenilor ca o dată să moară iar după aceea să fie Judecata” (Evrei 9, 27; Iov 30, 25; Isus Sirah 14, 12; 40, 3-4). Oare nu aud aceşti rătăciţi de la adevăr ce zice dumnezeiasca Scriptură: „Că mai înainte de a se întoarce ţărâna în pământ precum a fost. Şi duhul la Dumnezeu, Cel ce l-a dat pe el” (Ecclesiast 12, 7)? Vedem dar destul de luminat că o dată i s-a dat omului să moară, cînd trupul se întoarce în pământ şi sufletul se întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el. Şi nu arată că ar merge prin alte trupuri cum bănuiesc cei fără minte şi înţelegere. O dată moare omul cu trupul său şi o dată va fi învierea morţilor. Auzi ce zice Domnul: „Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din mormânt vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). De unde a ieşit această păgânătate să se creadă că sufletele oamenilor, după moarte, intră în alte trupuri? Oare nu auzim ce zice marele Apostol Pavel: „Căci ştim că dacă acest trup, locuinţa noastră cea pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (II Corinteni 5,1). Unii din cei rătăciţi cred că omul s-ar naşte de mai multe ori cu trupul şi, auzind că Sfântul Ioan Botezătorul ar fi Ilie, au întrebat pe Sfântul Ioan Botezătorul zicînd: „Dar cine eşti tu? Eşti Ilie?„. Zis-a el: „Nu sunt„. Apoi iar l-a întrebat: „Eşti tu proorocul?„. Şi a răspuns: „Nu”. Deci au zis lui: „Cine eşti tu? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis (adică fariseilor). Ce spui tu despre tine însuţi?„. El le-a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: «îndreptaţi calea Domnului!», precum a zis Isaia proorocul” (Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, 2004, pag. 235-236).

Pr. dr. Nicolae Lauruc

Volumul recent apărut „Temeiuri biblice ale învățăturilor ortodoxe”, autor Preot dr. Nicolae Lauruc (tehnoredactare – Camelia Matruk, lector de carte – pr. cons. Marius N. Lauruc, tipar – Aska Grafika) a fost tipărit cu binecuvântarea Î.P.S. Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

„Este dureros să constatăm că se acordă mai multă atenție ecranelor pământești decât ecranului cerului. Se fac înregistrări exagerate pe ecranele tehnicii digitale. Sărbătoarea nu mai este sărbătoare, Cununia nu mai este Cununie, onomastica nu mai este onomastică etc. dacă nu sunt puse pe Fcebook! Oamenii petrec ore în șir cu ochii pe ecranele pământești. Asta înseamnă deconectarea noastră de la comuniunea pe care trebuie să o avem permanent cu Dumnezeu și Sfinții Săi. Această lucrare trebuie să fie prioritară. Dușmanul nostru nevăzut a înmulțit necazurile, grijile, durerile și suferințele noastre, iar apoi ne îndeamnă să căutăm rezolvarea acestora în ecrnele pământești. Acesta e, de fapt, scopul lui să ne distragă atenția de la cer. (Preot dr. Nicolae Lauruc – fragment din volumul „Temeiuri biblice ale învățăturilor ortodoxe”, 2025)

Salut, Sighet!

Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „Nu omul cel vechi este om, ci omul cel nou”. Cu adevărat, cuvinte grele de înțeles! De ce oare? – Pentru că omul cel vechi poartă în mintea sa sămânța minciunii (Tatăl minciunii către strămoșii noștri: „Nu, nu veți muri!… vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” Fac.2,4-5).

Tocmai de aceea și Sf. Justin Popovici spune, că: „A fi om nu înseamnă nimic altceva decât a fi întruparea adevărului”. Așadar, omul cel nou – creștinul – trebuie să se lupte a purta în sufletul său sămânța adevărului. Virgiliu Gheorghe spune, că omul se află: „…între domnia minciunii și Împărăția Adevărului”. Acest mare apologet al credinței vremurilor noastre consideră că:  „…trăim fără să ne dăm seama sub adevărata dictatură a minciunii… Acum însă, minciuna este mult mai persuasivă, îmbrăcată în hainele poleite ale adevărului democratic, urcată sus  pe scena lumii mediatice… Minciuna s-a insinuat într-o măsură fără precedent ca adevăr al mulțimilor, deziderat al omului de mâine…”1).

Tot mersul vieții trebuie să-lprivim prin prisma cuvântului Sf. Scripturi. Însă, cuvântul proorocului Amos parcă este mai actual ca oricând. „Iată, vin zile zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine și nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului”. (Amos 8,11).

Prima binecuvântare care a dat-o Dumnezeu oamenilor a fost procrearea. „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți.” (Fac.1,27-28). Însă, dușmanul neamului omenesc nu s-a mulțumit doar cu scoaterea strămoșilor noștri din rai, ci a început lupta împotriva omului, ridiculizând binecuvântarea lui Dumnezeu. „Această luptă se extinde la întreaga istorie și se amplifică cu trecerea timpului” 2).

Nu ne permite spațiul a face o exegeză profundă a primei binecuvântări date omului de către Dumnezeu, dar totuși aș dori să privim puțin asupra a două daruri: „stăpânirea pământului” și  „procrearea umanității”. De la bun început trebuie să spun că Biserica Ortodoxă (privesc aceste cuvinte din prisma Bisericii Ortodoxe) nu este împotriva performanțelor tehnicii vremurilor noastre, ci doar împotriva stăpânirii tehnicii asupra omului. Biserica ne îndeamnă ca noi să stăpânim tehnica, având discernământ autentic creștin.

Folosirea rețelelor de socializare: facebook, telefonul inteligent, televizorul fără discernământ a dus la concluzia oamenilor de știință, că „noii mediatori au devenit tirani”. Aceștia creează „imagini trucate a lumii reale”, spune Virgiliu Gheorghe.

„Deși tinerii de astăzi dețin mai multe informații ca în trecut, ei se dovedesc totuși incapabili de a face conexiuni, de a organiza cunoștințele pe care le posedă, de a trage concluzii… Televiziunea în loc să-i provoace, să-i obișnuiască pe copii să persevereze, să lupte pentru a dobândi ceva, îi învață să aștepte ca înțelesurile și lumea să li se descopere singure, să se desfășoare în fața ochilor lor sub formă de imagini. Învățarea departe de a fi facilitată de televizor, este chiar defavorizată de acesta.” 3)

Binecunoscutul psiholog și teolog francez Jean-Claude Larchet a scris o carte având titlul sugestiv „Captivi în internet”.
Deși vorbește despre devierile umanității, în introducere spune următoarele: „Nimeni nu contestă aportul pozitiv al noilor mijloace de informare în masă, în materie de comunicare, de informare, de acces la cultură în diversele ei forme.” 4)
Însă, tot în introducere spune următoarele: „Scopul studiului nostru este acela de a invita la o reflecție critică asupra folosirii acestor noi mijloace de comunicare, care au devenit pur și simplu invadatoare și cu efecte în mod vădit negative. Pornind de la o mai bună cunoaștere a deviațiilor provocate de noile media și a efectelor patologice reale și potențiale să învățăm să le controlăm și să reducem utilizarea lor în zona în care produc efecte nedorite. 5)  Amintește de o mulțime de stăpânitori falși ai bietului om, între care falsa impresie de libertate, distrugerea relațiilor interpersonale, patologii psihice, diminuarea capacităților intelectuale și sărăcirea vieții spirituale.

Tinerii zilelor noastre care sunt atacați cum nu au mai fost niciodată așa de atacați și hrăniți cu mâncarea antihristului (drogurile) sunt ispitiți și privitor la viața  spirituală. Li se propune să formeze o altă religie, care să nu aibă nicio legătură cu cerul, ci numai cu pământul.
Acest subcapitol este intitulat „O înlocuire a verticalului cu orizontalul”.

Astfel este amintit Alain Finkielkraut, care propune că „…odată cu noile tehnologii, e vremea ca lumea caracterizată prin reculegere și verticalitate să se sfârșească, pentru a intra într-o lume caracterizată prin deschidere și orizontalitate.” 6)

Cei ce mai citesc în Sf. Scriptură înțeleg prin aceasta că este vorba de pregătirea venirii antihristului. Iată ce ne spune, legat de aceasta, Domnul și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Eu am venit în numele Tatălui meu și voi nu mă primiți; dacă va veni un altul  în numele său pe acela îl veți primi.” (In 5, 43)/ Antihristul nu are nicio legătură cu cerul.

Încheierea cărții lui Jean Claude Larchet este destinată capitolului „Terapii și profilaxii”, care trebuie să înceapă cu buna educație a copiilor.

Acest subcapitol are un motto foarte edificator și anume un text din psalmi: „Să rupem legăturile lor și să lepădăm de la noi jugul lor” (Ps.2,3) Spre aceasta ne îndeamnă și Sf. Ap. Pavel, care ne învață: „Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși” (II Cor. 6, 14)
Jugul străin este distrugător de suflete nevinovate, iar jugul lui Hristos este ușor și de suflete odihnitor. (Mt.11, 29-30)

Privitor la ridiculizarea primului dar al lui Dumnezeu, cel al procreației, dat omenirii, avem multe dovezi ale oamenilor de știință cinstiți și credincioși care spun că teoria suprapopulării pământului este neîntemeiată.
Foarte interesant, că această teorie au început dușmanii adevărului să o transmită tinerilor: „…există prea mulți oameni în lume. Nu mai avem  spațiu. Nu mai avem resurse energetice. Nu mai avem hrană. Și deși prea puțini oameni își dau seama de acest lucru, timpul trece cu repeziciune.” 7)

Elevii au fost îndemnați să citească cartea lui Paul Ehrlich, „Bomba demografică”. Astfel, au fost învățați „…în mod fals, că populația lumii crește cu 2% pe an, iar rezervele de hrană, cu 1% pe an… Apoi, elevilor li se mai spunea că familiile cu copii mulți cresc problemele suprapopulării și pe lângă asta, copiii sunt o povară costisitoare care au nevoie de atenție, 24 de ore din 24 și că distrug mariajele, făcându-i pe tații lor geloși, iar pe mame epuizate.” 8)

Profesoara Jacqueline  Kasun a făcut cercetări în urma cărora a tras următoarea concluzie: „În ceea ce privește pretențiile economice ale controlorilor demografici, ele dispar la o examinare atentă. Resursele, departe de a fi limitate, abundă. Nu mai mult de 1-3 % din suprafața pământului neacoperită cu gheață este ocupată de ființe umane, Populația mondială din prezent se poate susține pe sine și chiar dacă ar fi de 8 până la 22 de ori mai mare, cu actualul standard de viață.” 9)

 Pr. dr. Nicolae Lauruc

Bibliografie:

1. Virgiliu Gheorghe, Între domnia minciunii și Împărăția Adevărului, Rev. Familia Ortodoxă, nr.2/2025, pag. 4
2. Vocabular de teologie biblică, Ed. Arhiepiscopiei Rom – Cat., București, 2001, pag. 586
3. Virgiliu Gheorghe. Efectele televiziunii asupra minții umane, Ed. Evanghelismos, București, 2005, pag. 195
4. Jean- Claude Larchet, Captivi în internet, Ed. Sofia, București, 2018, pag. 5-6
5. Ibidem, pag. 7
6. Ibidem, pag. 282
7. Jaqueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb.română Provita Media, București, 2008. Pag. 20
8. Ibidem, pag. 21
9. Ibidem, pag. 316

Foto: Ion Mariș (stânga – „Inima albă” de Adrian Chira, dreapta – „Rio – Contre jour” de Valentin Rozsnyai)

Fiecare perioadă istorică a avut problemele ei, legate de viața creștinească, politică și social-economică. Perioada anilor 1970-1989 a fost o perioadă plină de încercări și pentru Biserica Ortodoxă din România.

În acea perioadă, în care s-a resimțit puternic lipsa alimentelor, medicamentelor, combustibilului și au fost mari restricții la materiale de construcție, zidirea bisericilor a fost o cruce grea. În acea perioadă, singurul ajutor financiar pentru parohii era doar cel dat de către Fondul Central Misionar. Acesta însă era simbolic.

Aș dori să mă refer la partea financiară. Pot să spun că a fost o adevărată minune să mi se deschidă calea Mănăstirii Frăsinei. Un frate de  mănăstire (M.R.) mi-a facilitat accesul la Mănăstirea Frăsinei și la fostul stareț, arhim. Neonil D. Ștefan. Ajungând acolo, m-am întâlnit cu câțiva preoți veniți din toate colțurile țării să primească ajutor financiar, în vederea zidirii sfintelor lăcașuri. Frăsineiul era o salvare pentru foarte multe biserici din țara noastră. Eu eram singurul din Maramureș, venit pentru biserica din Poienile de sub Munte. După ce i-am prezentat documentația, părintele stareț mi-a dat un ajutor financiar destul de mare, spunându-mi că atunci când voi avea nevoie să vin din nou la Mănăstirea Frăsinei.

Astfel, prin aceste ajutoare financiare (au fost în total șase la număr) am primit sume de bani la care nu mă așteptam. Mi s-a spus că banii sunt destinați construcției bisericii, neputând fi folosiți în alte scopuri.

Întrucât rămâneam la slujbele de noapte, părintele stareț mai stătea de vorbă cu mine, după terminarea slujbelor. Într-una din aceste discuții m-a întrebat despre viața creștinească din Sighet. „Te întreb de Sighet – spunea starețul – deoarece am făcut armata la Sighet, iar în duminici și sărbători țineam cârja episcopului Policarp Morușcă”.

În contextul acestor discuții i-am spus că la Sighet au început să  zidească o frumoasă catedrală, sub conducerea părintelui protopop Mihai Oprișanu.

La aceasta, părintele stareț îmi spune: ,,să vină și părintele protopop Mihai Oprișanu, cu documentația și chitanțierul, că am să-l ajut”.

Păstrez în sufletul meu amintirea acelor clipe pline emoții sufletești  și de încărcătură duhovnicească.

Trei lucruri mi-au rămas adânc întipărite în suflet de la Mănăstirea Frăsinei:

• Milostenia trebuie făcută în duhul smereniei. Chiar și ultima dată, când m-am dus să-l invit la sfințirea bisericii și să-l rog – cu toată rușinea – să ne ajute financiar la acest eveniment,  părintele stareț mi-a spus: „să nu amintești nimic de noi la sfințire, ca să nu fie îngropată în pământ truda rugătoare și milostenia obștii monahale de aici”.
• Mi-a dat un sfat, spunându-mi: „despre lucrurile pe care te pregătești să le execuți la biserică să nu vorbești cu nimeni (înainte), nici chiar cu soția ta”. Foarte interesant sfat!
• După o slujbă de noapte a fost o discuție foarte interesantă cu fostul secretar al mănăstirii, părintele arhim. Ioanichie, căruia preoții din sudul țării i-au spus că apar multe cruci, în miezul lemnelor în Serbia. Părintele Ioanichie a zis: „țineți minte, că țara aceasta va avea mult de suferit”. Nu a trecut mult timp de atunci și ei au fost bombardați. Astfel de semne au apărut, ceva mai târziu, și în zona noastră, prevestind vremuri de pătimire.

În concluzie, aș putea spune că în acele vremuri era criză materială iar în vremea noastră este criză a credinței creștine. Avem de toate, dar nu avem credință suficientă pentru a fi vrednici de iubirea lui Dumnezeu. Toți căutăm numai binele nostru. Trebuie și asta, dar scopul Marelui Post este preamărirea Mântuitorului, Care va fi preamărit mereu în veșnicie pentru Jertfa Sa. Sfintele Liturghii actualizează toată activitatea pământească a  Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos. Ori, cum participăm la Sfintele Liturghii?

Dacă în acele vremuri, Dumnezeu nu a părăsit Biserica Sa, nici în  aceste vremuri nu o va părăsi dacă vom avea credință vie și smerită și vom fi ființe ecleziale.

                                                                                                Pr. dr. Nicolae Lauruc

În aceste vremuri de grea încercare pentru umanitatea întregii lumi, când aproape toate instituțiile vitale sunt afectate de această nemai oprită pandemie, întâlnim și această întrebare – de unii pusă din sinceră îngrijorare, iar de alții tendențios – care va fi perspectiva Bisericii? Se are în vedere, bineînțeles, Biserica cea vie, instituția divino-umană. În cele ce urmează aș dori să aduc răspunsuri la aceste nedumeriri din perspectiva Bisericii Ortodoxe.
Cel mai corect răspuns la aceste întrebări nu-l poate da nimeni altul decât Cel ce a întemeiat-o, adică Domnul nostru Iisus Hristos. Și iată, răspunsul Domnului pentru toate timpurile și locurile «…voi zidi Biserica Mea și nici porțile iadului nu o vor birui» (Mt.16, 18). Cred că ar fi suficient doar acest răspuns, însă pentru o și mai bună întărire în cuvintele Mântuitorului, trebuie de amintit și câteva tâlcuiri ale sf. părinți și ale marilor teologi privitor la cuvintele Mântuitorului. Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuind aceste cuvinte pleacă de la primele două versete ale psalmului 147 (,,laudă Ierusalime pe Domnul că a întărit încuietorile tale,,) și spune: «…El a întărit Biserica mai sigur decât a întărit Ierusalimul, nu cu încuietori sau porți, ci a îngrădit-o cu Crucea Sa și cu manifestarea propriei Lui puteri, prin care a ridicat zid din toate părțile… La început, toți împărații și neamurile și cetele demonilor și însăși tiraniile diavolului și mii de alți dușmani s-au năpustit asupra Bisericii și totuși toate acele potrivnicii s-au surpat și s-au nimicit, dar Biserica mărindu-se a fost înălțată, într-atât, încât a covârșit cerurile înseși» [Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, edit. Doxologia, Iași, 2011, pag.717;]). Într-o altă omilie a să găsim aceste cuvinte: «mai lesne s-ar stinge soarele în cer, decât să piară Biserica. Cine este cel ce a zis aceasta? (se întreabă Hrisostomul) – Cel ce a întemeiat-o a spus aceasta». Marele duhovnic al Greciei, Sf. Porfirie Kavsokalivitul, răspunzând întrebărilor ce i-au fost puse de către pelerini, a răspuns și la această întrebare, legată de viitorul Bisericii. «Nimeni nu va putea să desființeze Biserica sau s-o veteme în vreun fel, de vreme ce nici pe Dumnezeu nu poate să-L biruiască, sau să-L veteme cineva. <porțile iadului nu o vor birui>, ne spune Sfânta Scriptură (Mt.16, 18). Va rămâne pentru totdeauna așa cum a rămas și până acum, nezdruncinată, că este întemeiată pe Atotputernicia lui Dumnezeu, de asemenea și pe iubirea dumnezeiască nemărginită și pe Pronia divină atotînțeleaptă. Hristos este unit în mod indisolubil cu Biserica, Trupul Lui. Nu poate exista niciodată Trup fără Cap» [Ierom. Sava Aghioritul, Taina Bisericii, Păr. Porfirie, Viața și cuvintele, edit. Egumenița, Galați, 2014, pag.39-40]).
Că Biserica este întemeiată pe Atotputernicia lui Dumnezeu, pe Hristos Domnul, Piatra cea vie o spune clar și Sf. Ap. Petru. «Apropiați-vă de El – zice Apostolul Petru – Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă și de preț. Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru că scris este în Scriptură: <Iată Eu pun în Sion piatră din capul unghiului, aleasă de mare preț și cel ce va crede în El nu se va rușina>. Pentru voi deci care credeți (Piatra) este cinste, iar pentru cei ce nu cred, Piatra care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului și piatră de poticnire și stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului spre care au și fost puși» (1 P 2,4-8)
Prin aceste cuvinte, Sf. Ap. Petru nu numai că face o exegeză frumoasă și profundă cuvântului <Piatră>, dar elimină orice suspiciune privitoare la persoana sa ca fiind considerat el piatra de temelie a Bisericii. Deci, din cuvintele sale înțelegem clar, că Iisus Hristos, Domnul nostru – Piatra cea vie este Capul Bisericii, iar nu el Apostolul Petru. Cuvintele lui le lărgește marele nostru teolog, părintele Stăniloae. «Ca să fie Cap al Bisericii, Hristos trebuie să aibă ceva comun cu cei ce constituie Trupul Lui. Dar în același timp trebuie să aibă poziție specială de Cap, adică să aibă și ceva deosebit de toți cei ce constituie Trupul Lui. Acest ceva deosebit e dumnezeirea Lui. Hristos e prin aceasta un Cap care vede incomparabil mai departe decât vede orice om prin capul sau mintea lui și poate comunica Bisericii Sale o lumină și o viață incomparabil mai mari decât o poate comunica trupului său capul obișnuit al omului» [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pag. 219-220;]). Foarte profundă definiție o dă Bisericii sfântul Nicolae Velimirovici, spunând, că: «Biserica este o comunitate unică în istoria omenirii căci ea este familia lui Dumnezeu, creată prin cuvântul și Sângele lui Iisus Hristos și condusă și însuflețită de Dumnezeu prin Sf. Duh» [Sf. Nicolae Velimirovici, Credința sfinților, edit. Biserica Ortodoxă, București, 2004, pag.61]. Cât de mult înseamnă faptul că Biserica este întemeiată pe dumnezeirea lui Iisus Hristos o spune așa de profund sf. Justin Popovici. «Pe adevărul că El este Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos a zidit Biserica Sa. Iar Biserica este Biserică prin dumnezeirea Domnului Iisus. Fără aceasta, este cămin mort, peșteră tâlhărească, nălucire. Prin dumnezeirea Domnului Iisus, în ea totul este minunat și de minuni făcător. De aceea, totul în ea este și adevăr și viață șu slujire dumnezeiască. Totul este zidit pe dumnezeirea lui Iisus și prin ea totul este viu, totul este veșnic și mântuitor. Acesta este motivul pentru care Biserica a îndurat și îndură atâtea lupte…» [ Sf. Justin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. II, edit. Doxologia, Iași, 2020, pag.76].
La sf. Teofilact al Bulgariei găsim o precizare inedită privitor la expresia <porțile iadului>. «Spunând Biserica Mea, Domnul arată prin aceasta că El este Stăpânul tuturor, căci lui Dumnezeu toate Îi slujesc. Porțile iadului sunt prigonitorii… și ereticii. Mulți prigonitori și eretici a biruit Biserica. Dar și fiecare din noi este biserică, fiind casă a lui Dumnezeu. Așadar, dacă noi mărturisim pe Hristos, atunci nici porțile iadului,adică păcatele nu ne vor birui» [ Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia după Matei, trad. în lb. ucr. Lvov, 2017, pag.129]. Marele biblicist român, profesorul Nicolae Gheorghiu ne-a lăsat o tâlcuire adâncă a cuvintelor Mântuitorului privind întemeierea Biserici Sale.
«Domnul vorbește de Biserica Mea, pentru că El este Întemeietorul, Pronietorul și Stăpânul ei… Domnul îi spune lui Petru că nici porțile iadului nu o vor birui. Porțile iadului reprezintă cea mai formidabilă forță potrivnică Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos Între Biserica Domnului Iisus Hristos și porțile iadului se vor da, în cursul vremurilor, cele mai înverșunate și mai grele lupte… însă trebuie să se știe, că nici cele mai înverșunate atacuri care vor veni din partea puterilor demonice împotriva Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos nu o vor putea răpune. Biserica va rămâne triumfătoare pentru că Întemeietorul ei este Însuși Fiul lui Dumnezeu. Comunicarea aceasta este pentru noi membri ai Bisericii Sale foarte mângâietoare» [Prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Cernăuți,1933, pag.508]. Sf. Ioan Casian vorbește despre pericolul ereticilor pentru Biserica lui Hristos. «Porțile iadului – spune el – sunt credința cea rea a ereticilor. Cât de departe este cerul de iad, atât de departe de cer este cel ce tăgăduiește că Hristos este Dumnezeu» [Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, edit. IBMO, București, 1990, pag.801].
Înțelesul bun al Bisericii lui Hristos se întemeiază pe înțelesul bun al creației, după învățătura părintele Alexandru Schmemann. «Dumnezeu a făcut lumea, apoi omul – zice el – a dăruit lumea omului, pentru a se hrăni. Lumea e darul lui Dumnezeu, ea nu e existență în sine,ci trebuie transformată, trebuie să devină viață și să-I fie oferită Domnului, ca dar al omului… Omul căzut a văzut lumea ca pe ceva singular, seculară și profană, iar religia a privit-o ca fiind solitară, separată, privată. Sensul sacramental al lumii s-a pierdut…. Prin Euharistie se realizează o nouă creație în Hristos a lumii întregi» [Pr. Alexander Schmemann, Biserica, lume, misiune, edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pag. 321-322]. Nichifor Crainic vorbește adânc despre Biserică, înțelegând-o ca a doua creație a lumii. În monumentala sa carte , interzisă de regimul ateist, găsim aceste minunate cuvinte: «Creștinismul (Biserica) este a doua creație a lumii, adică refacerea ei în har, prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului. Ce e lumea în sine, de unde vine și încotro merge nu vom ști niciodată, dacă nu vom primi descoperirea dăruită prin Iisus Hristos… Când zicem Creștinismul este a doua creație a lumii, nu înțelegem suprimarea radicală a păcatului din lume, operată de Dumnezeu, fără considerarea omului… Dacă ar fi lecuit păcatul, suprimând libertatea omului, aceasta ar fi însemnat o nouă desfigurare a lumii… În Creștinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoașterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei în har» [Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, pag. 7-9]
Nichifor Crainic vorbind despre dorul omenirii după Raiul pierdut, numește aceasta, iar părintele Dumitru Stăniloae vorbind despre rezidirea creației folosește expresia <Iisus Hristos, sau restaurarea omului>. «În Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat – spune el – se cuprind toate puterile de refacere ale omului din orice timp și implicit toate comorile de înțelepciune (Col. 2,3). În El avem răspunsul la toate problemele care se pun rând pe rând, din interes teoretic, sau din aprigă luptă cu greutățile vieții spiritului omenesc. El este pururea actual și anticipează continuu actualitatea» [Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, București, 2013, pag. 15]. Ce gândire sfântă și profundă!
Omul trăind doar biologic, aparținând lumii secularizate nu va putea gusta niciodată din profunzimea tainei ce a sădit-o Dumnezeu în el. Doar în Biserică, care este prelungirea Întrupării Domnului «…oamenii își găsesc adevăratele dimensiuni, orientarea adevărată, funcționarea și viața cuvenită, își realizează scopul de a se altoi și transforma în Trup al lui Hristos… își găsesc adevărata finalitate care est Dumnezeu» [Panayotis Nellas, Ortodoxia, divino-umanism în acțiune, edit. Deisis, Sibiu, 2013 pag. 208-209]. La teologul grec am întâlnit expresia <altoiți în Trupul Domnului>, la părintele Galeriu întâlnim expresia <răsădiți în Hristos>. «Toate darurile împărtășite prin Biserică… adâncesc răsădirea noastră în Hristos Domnul» [Păr. Constantin Galeriu,Vocația Pascală a Creației, edit. Basilica, 2019, pag. 150-151]. Spre ce lucrare măreață a lui Dumnezeu, spre ce taină mare este chemat omul! De aceea este nevoie de conștientizarea creștinilor privind apartenența lor la zidirea Trupului tainic al Domnului, care în eshaton va primi denumire de. Creștinilor din toate timpurile ne spune Sf. Ap. Pavel: «…nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu. Zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită crește ca să ajungă un locaș sfânt în Domnul» (Efes.2,19-21). «Nu mintea întunecată a oamenilor ce au devenit dușmanii propriei sale ființe ține această lume, ci înțeleapta viețuire a creștinilor face să se prelungească mila lui Dumnezeu față de creația Sa», scria un teolog. «Sufletul este închis în trup, dar el ține trupul și creștinii sunt închiși în lume, ca într-o închisoare, dar ei țin lumea» [Epistola către Diognet, Scrierile părinților filocalici, edit. IBMO, București, 1979, pag.341], ne spune o scriere veche a părinților apostolici. Paul Evdokimov spune, că noi creștinii «…trebuie să transformăm chipul lumii acesteia, să-i schimbăm chipul care devine icoană a Împărăției» [Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, București 1993, pag.208]. Ce fel de creștini? – Creștinii practicanți, creștinii ,,ființe liturgice,, după cum spune mitropolitul Ioanis Zizioulas. Pentru întărirea noastră,în aceste vremuri de grea încercare, trebuie să înnoim în viața noastră o practică esențială a primilor creștini: chemarea mai deasă a Numelui Iisus Hristos. Este această rugăciune ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care să o rostim cum putem pentru ca să ajungem să o rostim în Sf. Duh. Ce atacă în aceste vremuri virusul acestei groaznice pandemii și toată propaganda lui ? –Atacă mai ales mintea și inima omului. Iar acestea trebuie să le păzim prin practicarea rugăciunii lui Iisus, numită și ,,rugăciunea minții” sau ,,rugăciunea inimii” Părintele Boris Bobrinskoy vorbind despre obârșia ei spune: «Înainte de a primi numele de „creștini” în Antiohia, după cum o spun Faptele Apostolilor, ei se numeau simplu ,,Cei care cheamă numele Domnului” (1 Cor. 1,2) … primii creștini se deosebeau de iudaism… tocmai prin chemarea Numelui Domnului» [Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, edit. Renașterea, Cluj-Napoca, 2017, pag. 148-149]). În prefața la cartea episcopului Kallistos Ware, <Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă>, părintele Galeriu scrie extraordinar despre importanța acestei rugăciuni. «Rugăciunea lui Iisus a devenit comoara cea mai de preț a inimii ortodocșilor creștini. Cu ea a biruit încercările cele mai presus de fire neamul nostru, în acest veac, atât de pătimitor și însângerat, în feluritele și nesfârșitele suferințe. Numele lui Iisus le-a fost lumină, haină și pâine martirilor și mărturisitorilor… Cu Numele lui Iisus se întăresc mereu cei suferinzi ,din spitale sau din alte locuri ale durerii…». Cu numele lui Iisus Hristos pe buzele noastre și în inimele noastre să trăim și cu Numele lui pe buze și în inimă să plecăm din această viață. Atunci se va împlini în viața noastră cuvântul Sf. Apostol Pavel: «…și dacă trăim și dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom.14,8).
Cu Numele lui Iisus Hristos în mintea și în inima noastră vom avea mai puțină tristețe și mai multă credință, după cum spune Sf. Nicolae Velimirovici. «Amintiți-vă – spune el – când aveau greutăți Moise și David? Aveau greutăți, când își pierdeau încrederea în Dumnezeu și se încărcau cu întristări fără de număr, bazându-se pe ei, și pe puterile lor… …Evanghelia lui Hristos este bucurie, iar nu tristețe! Ușurare, nu întristare. Un gram de credință valorează mai mult decât o întreagă încărcătură cu tristeți. Creștinul care nu a conștientizat aceasta și nu a acceptat-o este botezat doar cu apă, nu și cu Duhul Sfânt» [Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, edit. Doxologia, Iași, 2016, pag. 193-196] Problema necazurilor, a durerilor, a suferințelor nu trebuie atribuită lui Dumnezeu care este Dumnezeul iubirii și al mângâierii. Oare în ce context putem înțelege strigătul apocaliptic: «să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul» (Apoc.11,18)?
Cred că numai în contextul nemulțumirii Bisericii cerești față de lucrarea de distrugere a creației de către lumea secularizată. Merită să amintesc (și m-aș bucura să fie acceptate cuvintele acestea în revistă) trei idei al renumitei profesoare americane Jacqueline Kasun privitor la lucrarea lumii secularizate. Privitor la numărul mare al populației globului pământesc spune: «Populația mondială din prezent se poate susține pe sine și chiar dacă ar fi de 8 până la 22 de ori mai mare, cu actualul standard de viață, utilizând tehnologia din prezent». Privitor la noua ordine economică mondială, spune: «…panica încălzirii globale prin politicienii care ,,politizează clima” sunt tactici care atrag atenția asupra tabloului de coșmar edificând copiii de mici și băgând spaimă în ei și în părinții lor ca să accepte guvernare globală». Și a treia idee este presărată de un optimism creștin, demn de toată lauda. «Cei care totuși mai cred în adevărul etern nu trebuie să dispere. La fel ca și slujitorii lui Elisei, să se uite sus spre munte, deasupra orașului înconjurat (de oștire cerească). Ei ar putea vedea, la fel că muntele este plin de cai și care de foc» [Jacyueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb. rom. la edit. Provita Media. București, pag. 316-332] Extraordinare descoperiri, pe fondul credinței vii în Dumnezeul cel viu! În urma tuturor acestor învățături putem conchide că Biserica lui Hristos, sub aspectul său pământesc se va subția cantitativ, dar se va întări, ca și în primele veacuri creștine, calitativ.

Preot dr. Nicolae Lauruc

Bibliografie

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, edit. Doxologia, Iași, 2011;
2. Ierom. Sava Aghioritul, Taina Bisericii, Păr. Porfirie,Viața și cuvintele, edit. Egumenița, Galați, 2014;
3. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II;
4. Sf. Nicolae Velimirovici, Credința sfinților, edit. Biserica Ortodoxă, București, 2004;
5. Sf. Justin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. II, edit. Doxologia, Iași, 2020;
6. Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia după Matei, trad. în lb. ucr. Lvov,2017;
7. Prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, vol. II, Cernăuți,1933;
8. Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, edit. IBMO, București, 1990; Pr. Alexander Schmemann, Biserica, lume,misiune, edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
9. Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului;
10. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, București, 2013;
11. Panayotis Nellas, Ortodoxia, divino-umanism în acțiune, edit. Deisis, Sibiu,2013;
12. Păr. Constantin Galeriu,Vocația Pascală a Creației, edit. Basilica, 2019;
13. Epistola către Diognet, Scrierile părinților filocalici, edit. IBMO, București, 1979;
14. Paul Evdokimov, Vârstele vieții spirituale, București 1993;
15. Pr. prof. Boris Bobrinskoy, Compasiunea Tatălui, edit. Renașterea, Cluj-Napoca, 2017;
16. Sf. Nicolae Velimirovici, Omilii despre pocăință, dragoste și optimism, edit. Doxologia, Iași, 2016;
17. Jacyueline Kasun, Războiul împotriva populației, trad. în lb. rom. la edit. Provita Media. București

(Articol publicat și în Acta Musei Maramorosiensis, vol XVI, 2020, pag. 760-767)

Preotul dr. Nicolae LAURUC este autorul unei lucrări interesante, „Să învie Dumnezeu”, care a fost tipărită recent și semnalată pe site-ul nostru (aici). Preotul Nicolae Lauruc este autorul mai multor cărți de învățătură ortodoxă dar, pe lângă darul scrisului, părintele are și darul… filantropiei.

Din suma încasată din vânzarea ultimei cărți publicate, părintele a decis să direcționeze o parte din bani spre Spitalul Municipal Sighet – secția de terapie intensivă (3.250 lei) și o altă parte spre Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (750 lei). Astfel, părintele Nicolae Lauruc, respectat de către înteaga comunitate sigheteană, a trecut de la „vorbe” la fapte, de la pildele „teoretice” la concretul milostivirii, iar dacă din banii donați secției ATI s-a achiziționat lenjerie de pat, din suma donată Centrului de Educație Incluzivă se va achiziționa o tabletă pe care o va utiliza unul dintre școlarii cu CES (cerințe educaționale speciale).

„Dăruind vei dobândi” este pentru părintele Lauruc mai mult decât un îndemn creștinesc, este și trebuie să fie un atribut moral al oricărui cetățean responsabil. De altfel, părintele Nicolae Lauruc și Parohia Ortodoxă Ucraineană Sghetu Marmației au sponsorizat și alte activități școlare și extracurriculare ale elevilor cu CES.

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (director, prof. Marfici Oresia Aurora) a derulat până la această dată un proiect foarte generos „Îmi pasă”, care a avut deja trei ediții. Chiar dacă pandemia a adus întregii lumi distanțare și socializare… virtuală, chiar dacă online-ul se instalează insidios în viața noastră, putem să ne apropiem prin fapte caritabile, firești, de cei care simt acum, mai mult ca altădată, lipsa apropierii și-a comunicării live.

Părintelui Nicolae Lauruc îi pasă și nouă ne pasă! Să (re)învie… milostivirea!

Ion MARIȘ

NR: Fotografie din arhiva Parohiei Ortodoxe Ucrainene Sighet.