Încă din prima zi a invaziei Rusiei în Ucraina, 24 februarie 2022, Î.P.S. Onufrie, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Ucrainene – Patriarhia Moscovei (B.O.U.-P.M.) a condamnat această agresiune, numind-o fratricid și i-a cerut lui V. Putin să oprească agresiunea, respectând suveranitatea Ucrainei. Mai mult i-a binecuvântat pe soldații ucraineni în dificila lor misiune de apărare a țării.

Pe data de 27 mai, la Kiev, s-a întrunit Sinodul B.O.U.-M.P., iar hotărârile luate în urma discuțiilor episcopatului au fost surprinzătoare (nota de subsol 1). Pe lângă condamnarea războiului ca o încălcare a poruncii „Să nu ucizi”, și reînnoirea îndemnului la negocieri pașnice, Sinodul și-a exprimat dezacordul față de poziția Patriarhului Kiril în ceea ce privește războiul din Ucraina. Ba mai mult s-a hotărât schimbarea și completarea Statutului B.O.U.-M.P., în care să fie subliniată „independența și autonomia deplină” acestei Mitropolii a Patriarhiei Moscovei. În continuare, Sinodul și-a exprimat intenția de a înființa noi parohii ucrainene, în străinătate, acolo unde se vor stabili cei mai mulți refugiați ucraineni. Membrii Sinodului critică Biserica Ortodoxă a Ucrainei – Patriarhia Constantinopolului (B.O.U.-P.C.) pentru preluarea forțată de parohii, dar speră la stabilirea unui dialog serios între cele două Biserici, în perspectiva înnoirii unității bisericești în Ucraina.

Aceste hotărâri au dat naștere unor discuții și previziuni referitoare la modul în care va evolua această situație. Însă toate aceste idei, dar mai ales textul (disponibil și în limba română) trebuie analizat cu atenție. În primul rând, în comunicatul oficial este evitat termenul bisericesc „autocefalie”, care ar sugera o rupere oficială de Patriarhia Moscovei, însă este precizat faptul că B.O.U.-P.M. își va pregăti singură Sfântul Mir (se sfințește în fiecare an în Joia Mare, de obicei în catedralele patriarhale). Dacă s-ar fi folosit termenul „autocefalie”, atunci am putea vorbi despre o rupere de facto de Patriarhia Moscovei, situație în care B.O.U.-P.M. s-ar afla într-o conjunctură canonică nefavorabilă, autocefalia ei nefiind recunoscută de către celelalte Biserici Ortodoxe.

Însă, în răspunsul (2) la această situație, Patriarhia Moscovei, prin vocea Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk, Președintele Departamentului de Relații externe al Patriarhiei Ruse, nu vede în aceste hotărâri o rupere de Biserica Ortodoxă Rusă. Dimpotrivă, Mitropolitul Ilarion afirmă că această situație este cauzată de „presiunea” uriașă la care este supusă B.O.U.-P.M. din exterior („cercurile naționaliste” din Ucraina) iar Patriarhia Moscovei este alături de clerul și credincioșii din Ucraina.

Arhimandritul ucrainean Kiril Hovorun sugerează (3) că Patriarhia Moscovei nu va vedea în acest gest o ieșire de sub jurisdicția sa, așteptând ca apele să se calmeze, în caz contrar nu va putea decât să declare B.O.U.-P.M. schismatică.

Teologul și jurnalistul rus Serghei Ceapnin afirmă (4) că Mitropolitul Onufrie are mai multe variante la dispoziție, însă înclină să creadă că B.O.U.-P.M. va deveni o nouă Biserică Rusă din afara granițelor (care a rupt legăturile cu Patriarhia Moscovei în 1920, e condusă de un Mitropolit cu sediul la New York; a reluat legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă în 2007, însă are autonomie deplină). Întârzierea publicării Statutului B.O.U.-P.M. modificat și folosirea unui limbaj nuanțat nu fac decât să indice spre un astfel de deznodământ.

Varianta unirii cu B.O.U.-P.C. nu este imposibilă, însă e nevoie de o perioadă îndelungată de discuții. Faptul că în comunicatul din data de 27 mai denumirea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia de Constantinopol) este pusă în ghilimele, arată că Mitropolitul Onufrie, alături de episcopatul său, nu iau în serios această structură eclezială. Exprimarea dorinței de a purta un dialog cu Biserica păstorită de către Mitropolitul Epifanie are în vedere, cred eu, dorința de a nu pierde mai multe parohii. Din 2018 și până la data de 24 februarie 2022, un număr de 568 de parohii au ieșit de sub jurisdicția Moscovei. De la începutul invaziei ruse și până la 4 iunie 397 de parohii au intrat sub jurisdicția Mitropolitului Epifanie, o medie de aproape 4 parohii pe zi! În acest context Biserica condusă de Mitropolitul Onufrie este nevoită să poarte un dialog onest și deschis cu Biserica de sub jurisdicția Constantinopolului.

Cu toate acestea, în ciuda eforturilor Mitropolitului Onufrie de a condamna invazia și de face apel la dialog, refuzul Patriarhului Kiril de a condamna atrocitățile comise de Federația Rusă în Ucraina, nu fac decât să întărească modul în care ucrainenii de rând percep B.O.U.-P.M, anume ca o instituție a invadatorului. În fond, Patriarhia Moscovei este singura instituție rusă prezentă în întreg spațiul fostei U.R.S.S.

preot Marius N. Lauruc

Note autor:

[1] https://news.church.ua/2022/05/27/postanova-soboru-ukrajinskoji-pravoslavnoji-cerkvi-vid-27-travnya-2022-roku/
[2] http://www.patriarchia.ru/en/db/text/5932691.html
[3] https://parlonsorthodoxie.wordpress.com/2022/06/02/deux-visions-de-la-future-autocephalie-de-leglise-dukraine-le-pere-kirill-govoroun-et-serge-tchapnine/
[4] https://publicorthodoxy.org/2022/05/31/the-orthodox-church-in-ukraine-war-and-another-autocephaly/#more-11403

N.R: Sursa foto – Internet

Zilele acestea, când mulți se întreabă „Oare unde este Dumnezeu? De ce nu oprește nedreptatea din Ucraina”, am retrăit Răstignirea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Vinerea Mare și Duminica Învierii sunt, sau cel puțin ar trebui să fie definitorii pentru credința fiecărui creștin. Pentru că dacă nu le înțelegem, avem toate șansele să deraiem de la sensul real al credinței.

Cu toate că nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu (și bine facem), uneori trecem prin diverse încercări, evenimente negative, întâmplări tragice care își pun amprenta asupra noastră, fără a ne pierde credința. Unii, din păcate, având o înțelegere superficială a credinței, îl reduc pe Dumnezeu la statutul unui „duh protector” la care să apelăm când avem nevoie și care e musai să ne scape de orice primejdie.

Dar Dumnezeu nu ne promite nicăieri că ne va feri de toate necazurile, bolile și nedreptățile. „Dacă tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine şi în valuri tu nu vei fi înecat. Dacă vei trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 43,2). Nu spune că nu vom trece prin „ape” și prin „foc”, doar că va fi alături de noi în astfel de încercări grele. Ba mai mult, în Noul Testament, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare atunci când spune: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16,20).

De ce nu poate fi ocolită suferința? De ce nu sunt oprite nenorocirile în mod magic ? Unde este Dumnezeu atunci când se întâmplă nenorociri? La toate acestea ne răspunde Vinerea Mare, Răstignirea Mântuitorului, mai precis. Fiecare dintre noi are libertatea absolută de a alege ce cale dorește în viață. Și cei care aleg binele, și cei care doar îl mimează nenoricind zeci de mii de vieți. Iar pentru a arăta cât de mult respectă libertatea fiecăruia, Dumnezeu s-a făcut om și s-a expus libertății oamenilor de a alege. Iar suferința provocată de semeni este una din consecințele acestei libertăți.

În tradiția ortodoxă Învierea Mântuitorului poate fi pictată în două moduri: fie ieșind din mormântul gol, fie stând deasupra porților Iadului, unde, conform mărturiei Ap. Petru (1 Petru 3, 18-19) a coborât să propovăduiască Vestea cea Bună sufletelor care se aflau acolo. Anul acesta, când Iadul s-a coborât peste o parte a lumii, din dorința unei minți bolnave, Mântuitorul a fost și este în continuare acolo, alături de fiecare ființă batjocorită, umilită sau ucisă. Hristos este răstignit, clipă de clipă, de peste 60 de zile în Ucraina. La fel cum primii creștini își trăiau fără frică credința, fără teamă de martiriu, tot așa, cu același curaj, își apără cetățenii Ucrainei țara, fără teamă, conștienți că existența lor nu depinde de o minte bolnăvicioasă.

Speranța aceasta am văzut-o în ochii refugiaților ucraineni care au fost alături de credincioșii parohiei noastre la Slujba de Înviere. Au fost în jur de 50 de persoane, fiecare păstrând cu sfințenie tradițiile zonei de unde provin. Niște adolescenți care și-au adus la sfințit chiar și ghete noi de fotbal (în unele zone se sfințesc, pe lângă coșuri, și haine noi, înainte de a fi purtate pentru prima dată) arată că nici bombele pe care s-a scris ironic/ satanic „Hristos a înviat” nu pot să oprească viața. Una dintre mamele refugiate a ținut chiar să facă pască tradițională ucraineană, chiar și pentru alte familii care nu aveau posibilitatea să facă lucrul acesta. A făcut aceasta pentru a arăta cât de importantă este Sărbătoarea Învierii în vreme de război, pentru a le încuraja și pe celelalte mame că se va termina totul și se vor întoarce la soții lor care au rămas să lupte. N-aș putea spune suficient de bine ce conține această pască tradițională ucraineană. Un singur lucru pot să spun cu certitudine: că are gust de Speranță.

pr. Marius N. Lauruc

Încă de la debutul invaziei Federației Ruse în Ucraina, Vicariatul Ortodox Ucrainean din România, a demarat o amplă campanie de ajutorare. Astfel, la inițiativa părintelui Vicar Nicolae Lauruc, toate parohiile care aparțin de Vicariat, din Maramureș și din Banat, au început o colectă continuă de strângere de ajutoare atât pentru refugiați, cât și pentru a fi trimise în Ucraina. La sediul Vicariatului, în Sighetu Marmației s-a deschis centrul de colectare, care dispune de 3 spații de depozitare. Până acum, Vicariatul a trimis în Ucraina aproximativ 40 de tone de ajutoare (alimente, medicamente, obiecte de igienă personală, pături, scutece și lapte praf pentru copii).

Vicariatul menține în permanență un grup de voluntari (preoți și mireni) la punctul de trecere al frontierei Sighetu Marmației, sub coordonarea protopopului ucrainean de Sighetu Marmației, pr. Petru Rahovan. Prezența lor acolo este vitală, întrucât doar voluntarii vorbitori de ucraineană pot să îndrume refugiații spre locuri de cazare sau transporturi organizate către alte părți ale Europei. Voluntarii Vicariatului oferă tuturor celor care trec granița atât hrană caldă, cât și pachete cu gustări reci.

Mai apoi, din centrul de colectare al Vicariatului, coordonat de către pr. Marius Lauruc, sunt distribuite ajutoare (în special alimente) către locurile în care sunt cazați refugiați ucraineni. Chiar dacă marea majoritate doar tranzitează Maramureșul, sunt și unii care aleg să petreacă o perioadă mai lungă de timp în Sighetu Marmației sau în împrejurimi, așteptând încheierea conflictului. Cei care rămân sunt redirecționați către familii de încredere, vorbitoare de ucraineană. Mănăstirile Ruscova și Rona de Sus găzduiesc un număr mai mare de refugiați. De asemenea, părintele Petru Rosoca, protopopul ucrainean de Lugoj, pe lângă ajutoarele trimise la centrul de colectare, pune la dispoziție zeci de locuri de cazare pentru refugiații ucraineni, pe termen nelimitat.

Preoții ucraineni din Maramureș oferă asistență duhovnicească tuturor refugiaților ucraineni, și celor internați în spitalele din zonă. Au fost vizitate chiar mame cu copii internate în secțiile Covid, pentru a le încuraja și îndruma.

Voluntarii Vicariatului, fără de care întreaga campanie nu ar fi putea fi susținută, încearcă mereu să găsească ajutor pentru a transporta refugiați fie la granița cu Ungaria, unde sunt preluați de rude, fie mai departe, în țările din vestul Europei.

Parohia ortodoxă ucraineană Sighetu Marmației a pus la dispoziție un spațiu în care se desfășoară activități educative la care participă copiii refugiaților ucraineni, în timp ce părinții lor cer cursuri de limba română și limba engleză. De aceste activități se ocupă un grup de profesori voluntari din Sighet, vorbitori de limbă ucraineană. Mulțumim din suflet Patriarhiei Române, prin pr. cons. Ciprian Ioniță, pentru sprijinul substanțial acordat acestei acțiuni.

Centrul de colectare al Vicariatului ține în permanență legătura, prin pr. Marius Lauruc, cu diverse ONG-uri, asociații și parohii din țară (Timișoara, București, Sibiu, Oradea, Cluj) și străinătate (Franța, Germania, Spania, SUA, Canada) care sprijină constant campania Vicariatului.

Dintre susținătorii principali se evidențiază: Patriarhia Română, Parohia Ortodoxă Ucraineană Sf. Andrei, Silver Spring, Maryland, SUA (prin pr. Marius Steliac și d-na preoteasă Marta Steliac, originari din Sighet, respectiv Remeți), Kiwanis România, Moto Aikon (Timișoara), Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Clubul Rotary Sighet. Acestora li se adaugă sutele de binefăcători din țară și străinătate.

Din banii strânși în cadrul acestei colecte sunt cumpărate produse necesare atât în Ucraina (în special medicamente) cât și refugiaților (medicamente, hrană preparată, îmbrăcăminte etc.).

Toate aceste gesturi de binefacere sunt făcut publice nu pentru laudă. Voluntarii din cadrul tuturor organizațiilor din România, care sprijină refugiații și trimit ajutoare în Ucraina, de la translatori la șoferi, ar da chiar un regat (dacă l-ar avea) pentru o zi de odihnă. Acesta va fi premiul voluntarilor, atunci când totul se va încheia. Dar până atunci legăturile și cercurile de încredere închegate în aceste săptămâni, indispensabile în vederea susținerii acestei campanii, sunt menținute prin afișarea publică a activității. Doar așa crește încrederea. Cât despre „eroi și personalități”, sunt la fel de importanți și cei care contribuie cu un leu, și cei care oferă ajutoare consistente. Mobilizarea e, oricum, exemplară. Despre aceasta vom tot povesti în anii care vin, le vom vorbi și generațiilor viitoare cum tot ce e mai rău în unii scoate la iveală tot ce e mai bun în alții.

preot Marius N. Lauruc

Foto: Ion Mariș

După izbucnirea conflictului din Estul Ucrainei am avut ocazia (prin 2015-2016) să văd Iadul prin ochii unei familii care a scăpat de acolo. Familia T. (tată, mamă și cei șapte copii ai lor) au avut ocazia, prin intermediul unei asociații caritabile, să ajungă în România, într-o zonă izolată din Bistrița-Năsăud. Nu puteau obține statutul de refugiați, pentru că acel conflict nu era recunoscut ca unul oficial, între două state. În acele condiții, reprezentantul asociației a venit la sediul Vicariatului, într-o zi de ședință, unde a apelat la bunăvoința preoților pentru a-i ajuta pe acei refugiați. Așa am ajuns să îi vizitez de mai multe ori, ducându-le bunuri, alimente, bani, în general ajutoare oferite cu dragă inimă de credincioșii care și-au deschis sufletul în fața tragediei lor. Și astfel am aflat durerea lor: într-o zi, poliția a anunțat populația că vor începe bombardamente; li s-a spus să ia cu ei haine pentru două-trei zile, să părăsească Luhansk-ul, și că vor reveni. Ei bine, au rămas doar cu ceea ce au reușit să înghesuie în mașina familiei. Au rămas fără locuința lor și fără afacerea familiei (o sală de sport). De ele „se bucură” acum cei din armata separatistă.

Se tot spune că acel conflict a izbucnit din cauza persecutării ucrainenilor vorbitori de limbă rusă. Doar că familia T. vorbea rusă, iar ucraineană știau puțin. Însă se considerau ucraineni, nu ruși, nu doreau independență față de Ucraina, nu doreau să vină rușii să îi elibereze dintr-o „teroare” închipuită.

În satul din Bistrița-Năsăud, în care au petrecut aproape un an, copiii lor a fost înscriși la școală, în sistem Waldorf. A stat în permanență alături de ei o fostă absolventă a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko”, din Sighet. Îi ajuta pe copii la școală, la teme. Cu toate acestea, oportunitățile familiei T., în acele condiții, erau extrem de limitate. Și, odată cu vestea că vor avea un al optulea copil, au decis să se întoarcă în Ucraina. Niște prieteni le-au oferit un apartament în Kiev, tatăl și-a găsit un loc de muncă, mama la fel. Au reușit să își reinventeze viața de două ori. Până acum. Iar acum Iadul îi ajunge din urmă. Dar măcar sunt toți împreună, vii.

Povestea lor e doar o mică piesă din puzzle-ul sadic pe care îl joacă cel care se crede stăpânul Răsăritului. Degeaba te consideri mare apărător al familiei tradiționale când distrugi destinele a mii de familii. Degeaba pozezi în mare ctitor și binefăcător al Bisericii când de sub picioarele tale se aud doar gemetele zecilor de mii de morți. Redesenarea granițelor e doar un joc macabru născut din plictisul unei minți iraționale și a unui suflet împietrit.

Am ezitat să scriu aceste rânduri. Dar văzând cum unii aplaudă, rânjind cu câinoșenie, nu pot decât să spun: Treziți-vă! Nu e nici film, nici piesă de teatru! Mor civili nevinovați. Mor soldați nevinovați (cei ce-și apără țara, dar și cei ce sunt aruncați în luptă, fără drept de-mpotrivire, în odiosul malaxor al războiului). Nu vă lăsați seduși de răutate!

De-ar fi doar un vis urât….

pr. Marius N. Lauruc

Foto: Ion Mariș