CĂTRE,
EPISCOPIA Greco-Catolică de MARAMUREȘ
– În atenția Excelenței Sale, Episcop Vasile Bizău –

Numele meu este Ion Bobocea și sunt un credincios și membru al Parohiei greco-catolice Vadu Izei.

Excelență, am luat act cu deosebită mâhnire despre măsura luată împotriva preotului și îndrumătorului meu spiritual Marius Vișovan, și nu doar al meu, prin decretul pe care l-ați emis la data de 13.08.2024, desigur emis cu multă purtare de grijă fața de comunitatea noastră și față de nevoile ei spirituale.

Înainte de toate, Excelență, apreciez că acest decret este emis în mod discreționar, fiind lipsit total de temeinicie, motiv pentru care voi proceda la expunerea, pe scurt, a unor aspecte legate de temeinicie.

Așadar, temeinicia este o condiție esențiala de validitate a ordonanței/ hotărârii/ decretului (cazul documentului în dezbatere) dispuse, pronunțate de către un organ de jurisdicție, caracterizată prin concordanța perfectă între ceea ce s-a hotărât cu privire la raporturile juridice dintre părți și PROBELE ADMINISTRATE în cauză. Toate cele invocate mai sus sunt temeinice atunci când, printr-o argumentare RIGUROASĂ și o MOTIVARE LOGICĂ, prin punerea in evidență și aprecierea exactă a conținutului unor probe pe care le reține și contraargumentarea pentru înlăturarea altora, lămurește toate faptele care permit o concluzie justă cu privire la raporturile și drepturile părților.  Pe cale de consecință, temeinicia reprezintă o latură INSEPARABILĂ a unei HOTĂRÂRI VALABILE!

Excelență, având în vedere cele expuse, apreciez că ați emis un înscris-simulacru care se desființează de la sine, considerent pentru care, VĂ SOLICIT imperios să-l anulați și, pe cale de consecință, să-l repuneți de îndată în drepturile legitime pe preotul Marius Vișovan!

În solicitarea mea, înțeleg să mă folosesc de dispozițiile din cuprinsul Can.13 (Codul  Canoanelor Bisericilor Orientale) care stipulează:

„Toți credincioșii trebuie să-și consacre propriile energii, fiecare după starea sa, pentru a duce o viață sfântă și, în plus, pentru a PROMOVA DEZVOLTAREA  BISERICII și continua ei sfințire.”

Excelență, prin măsura luată, apreciez că împiedicați dezvoltarea Bisericii și continua ei sfințire, întrucât dați naștere interpretărilor, îndoielilor, clevetirilor, aspecte care conduc la îndepărtarea credincioșilor de Biserica Universală!

De asemenea, înțeleg să mă folosesc de dispozițiile din cuprinsul Can.15/2 și Can 15/3 (codul invocat mai sus), care stipulează:

„Credincioșii creștini au dreptul integru de a-și prezenta Păstorilor Bisericii nevoile proprii, mai ales cele spirituale, precum și propriile doleanțe.”
„În temeiul științei, al competenței și al prestigiului de care se bucură, aceștia au dreptul, ba chiar OBLIGAȚIA uneori, de a face cunoscută părerea lor despre binele Bisericii…”

În virtutea dispozițiilor din canonul invocat mai sus, m-am simțit obligat să vă scriu și să vă comunic că demersurile Excelenței Voastre nu fac bine Bisericii noastre și erodează încrederea credincioșilor în Biserică, în Păstorii lor, cu atât mai mult cu cât trăim într-o lume tot mai mult îndepărtată de Cele Sfinte și cu accente tot mai grave de secularizare!

Excelență, chiar dacă timpul dumneavoastră este prețios, totuși vă rețin atenția cu câteva amănunte.

Sunt născut în localitatea Budești, am copilărit și mi-am petrecut adolescența în localitatea Sârbi (la doi pași de localitatea Călinești – nu arăt întâmplător acest aspect!), căsătorit și stabilit în localitatea Vadu Izei, cu serviciul în localitatea Sarasău și anterior în Sighetu Marmației. Tocmai de aceea cunosc comunitățile din localitățile amintite, cunosc problemele cu care s-au confruntat, cunosc dezlănțuirea de ură care s-a abătut asupra credincioșilor care au ales să se întoarcă la Biserica-mamă, greco-catolică, cunosc dârzenia în această luptă a preoților noștri și atitudinea lor demnă în fața acestor vicisitudini. Să nu mai vorbim de atitudinea refractară a unor autorități locale în legătură cu cauza noastră! Toată această atitudine s-a mai estompat începând cu anul 2005.

Dar, Excelență, dacă pot vorbi de o oarecare acalmie în planul exterior al Bisericii, în plan interior Biserica noastră este bulversată și suferă. Suferă din cauza măsurilor pe care le-ați decretat în comunitățile amintite! Vă rog să nu credeți că este liniște, nu vă lăsați înșelat, o spun cu toată certitudinea!

Cât mi-aș dori să am un DIALOG SINCER CU DUMNEAVOASTRĂ, EXCELENȚĂ! (cu atât mai mult cu cât suntem apropiați ca vârstă, iar liceele pe care le-am absolvit erau situate vis-a-vis).

Așadar, de unde vine această atitudine a Excelenței Voastre, care numai ca iubire părintească nu o percep, numai ca iubire întru Cristos nu o simt, tocmai față de acele comunități și acei preoți care au ținut sus stindardul Unei Sfinte Catolice și Apostolice Biserici?!

De ce, Excelență?

Să fie, oare, Voia lui Dumnezeu pentru a ne cerne, ca să rămână în slujirea Lui doar cei mai buni dintre noi?!

Excelență, toate cele arătate mai sus m-au îndemnat să vă scriu cu mâhnire, dar și cu umilință și nădejde, și în același timp să mă întreb: oare, în care corabie navigați? În cea construită de Apostolul Petru, sau în cea în care navighează acei care de-a lungul veacurilor intenționează să o scufunde?!

Cu umilință și cu nădejdea că prin mijlocirea Spiritului Sfânt, care de la Tatăl și de la Fiul purcede, porțile iadului nu vor birui Biserica noastră, vă doresc înțelepciune, liniște și pace sufletească, iar gândul cel bun să vă însoțească pretutindeni pentru a putea contribui la edificarea Corpului lui Isus Cristos!

Ion Bobocea
20.08.2024

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.
Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde executaseră prima parte a detenției în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan, în care au fost evocați cei 15 prieteni din grup deja plecați la Domnul. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Petru Codrea și Nistor Man – au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate.

Participantii s-au deplasat apoi, împreună cu membrii Asociației „Firul Vieții” – Ion Ardeleanu Pruncu și Ion Mariș – la bustul vicarului – cărturar Tit Bud din fața bisericii greco-catolice „Cristos Regele Universului” (realizare recentă a Asociației) pentru un scurt moment de omagiere și evocare a personalității comemorate. Cei doi venerabili seniori deținuți politici au acceptat să devină membri de onoare ai Asociației „Firul Vieții”.

Cei trei supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Petru Codrea (91 ani) – cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (90 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (93 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață patru deținuți politici din Maramureșul istoric.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu MANIU, președintele Partidului Național Țărănesc (1926 – 1933, 1937 – 1947), prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, a avut loc Sâmbătă, 5 februarie 2022, la Sighet. Iuliu Maniu a fost arestat în iulie 1947, condamnat la închisoare pe viață (noiembrie 1947), deținut în penitenciarul din Galați și transferat de comuniști în „închisoarea elitelor” de la Sighet (august 1951), a decedat la 5 februarie 1953, fiind înhumat în mare secret în Cimitirul Săracilor de la Ciarda, rămășițele sale pământești nefiind localizate.

Ceremonia dedicată lui Iuliu Maniu s-a desfășurat inițial la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, rugăciunea de deschidere a întâlnirii fiind rostită de preotul greco – catolic Vasile Hotico (Dragomirești), Au urmat luările de cuvânt ale invitaților din Maramureș și din țară, prof. Nistor Man (Târgu Mureș), fost deținut politic, prof. Terezia Filip (Târgu Lăpuș), Ioan Pop (președinte AGRU Maramureș), preot prof. Marius Vișovan (președinte AFDP – Filiala Maramureș), Petru Dulgheru (Vatra Dornei), Radu Rizescu (președintele Partidului Național Țărănesc Maniu-Mihalache). Moderatorul întâlnirii a fost dl. Gheorghe Șiman (președintele Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache – filiala Maramureș).
După încheierea primei părți a comemorării participanții s-au deplasat la Cimitirul Săracilor de la Ciarda, unde a avut loc parastasul de pomenire al lui Iuliu Maniu (au fost pomeniți și liderii național tărăniști Ion Mihalache, Corneliu Coposu și Ion Rațiu), oficiat de preoții greco – catolici Vasile Iusco (Sighet), Vasile Hotico (Dragomirești) și Călin Hosu (Breb – Budești).
Din păcate, n-am văzut niciun reprezentant al autorităților locale la această ceremonie. Istoria României nu mai are relevanță pentru epigonii politicii?!…

Text & foto: Ion Mariș

*Lecturând cartea universală a lumii, Biblia, în toate cele 4 Evanghelii ale apostolilor, referitor la patimile lui Isus, nu se aminteşte nicăieri cine I-a bătut piroanele în mâini şi picioare, cine I-a pus cununa de spini pe cap sau cine I-a străpuns coasta cu suliţa. În schimb, în toate Evangheliile se pomenesc două nume: Iuda şi Pilat, informatorul, trădătorul şi judecătorul. De ce numai aceştia sunt amintiţi în Evanghelii? Pentru că ei au determinat toate suferințele Mântuitorului, I-au pus în spate Crucea, cu toată desfăşurarea cumplită a chinurilor ce au urmat până la răstignire, până la moarte. Acest nărav urât s-a revărsat peste veacuri, în continuitatea lor şi, ca neghina, ca sămânţa cea rea dusă de vânturi, a prins rădăcini în manifestările umane, producând alte atâtea suferinţe semenilor lor. Acest „Iuda” şi acest „Pilat” au format o unitate în răul profund ce l-au facut, umăr la umăr. S-a răsfrânt blestemul acestei sinistre unități și în vremurile trăite de noi, când turnătorii și magistrații au determinat adevărate tragedii umane. „Profesia” de informator este veche de când lumea și reprezintă conținutul celei mai abjecte practici umane, este mâna murdară de care s-au folosit „cumpărătorii”, pentru a produce răutăți profunde. Aceasta a determinat multă suferință, multe ucideri și din acest motiv s-a consfinţit şi adoptat numele de „Iuda”, pentru un informator, delator.

* La începutul acestui lanţ al torţionarilor erau aceşti informatori, le aparţineau lor, aflându-se în orice grup social închegat: ascultători, provocatori, denunţători, recrutaţi prin şantaj sau remunerație; unii cu nume conspirative. Nu fac referiri aici la cei ce au făcut mărturisiri în anchete, în cazne ce nu le mai puteau suporta. Chinurile groaznice la care au fost supuşi au avut pentru unii o limită a suportabilităţii. Poate ei au vrut să moară pentru a nu face dezvăluiri, dar nu puteau sau nu erau lăsaţi să moară. Au fost mulţi care s-au stins în demnitate, alţii au cedat mai greu sau mai uşor, au scăpat și au ieşit și cu sănătatea compromisă (Piteşti, Gherla, Canal etc); sunt care au rezistat până la capăt, la fel cu sănătatea zdruncinată, dar cu conștiința curată. Martirajul primilor este de sfinţenie iar celorlalţi nu li se pot face reproşuri; unii dintre ei şi le vor face singuri cât vor trăi, dacă leziunile de pe conştiinţă le va permite.

*Elitele ţării, din toate domeniile, erau cunoscute, ieşiţi la rampă în spaţiul public. Ei au fost de îndată capturaţi, duşi la închisoarea din Sighet, mai ales, sau în alte locuri din ţară. Câţi au fost aceştia? 10000, …, 20000? Dar victimile regimului sunt evaluate la 1,5 milioane, 2 milioane şi chiar 2,5 milioane. Aceştia erau necunoscuţi şi cum au ajuns la aşa mari necazuri? Aici esta truda informatorilor, „meritul lor”. În statistici, numărul acestor informatori este evaluat la 800000, sau peste acesta. Din cauza lor, a fost o mare greutate în organizarea clandestină, subversivă a unor acţiuni împotriva regimului ce se instala la noi, cu sprijin sovietic. De aceea, datorită acestor informatori, arestările se făceau în masă, în grupuri mari, organizaţii întregi, cât şi individual. În rapoartele securităţii aflate în Dosare am găsit referiri precum: „omul nostru din grup…”. Ei credeau că se mai aranjau cu o descurcăreală de viaţă, că sunt oarecum colaterali atâtor persecuţii îndurate de români. Dar sunt în inimile lor, a torţionarilor, o formațiune de „elită”a acestora!

*Dacă cineva omoară un om care mai putea trăi ani, zile şi chiar ore, este considerat şi încadrat ca şi criminal: a stins o viaţă înainte de sorocul ei! Informatorii sunt complici în stingeri de vieţi în detenție, în drum spre casă sau mai apoi, prin împuţinarea zilelor de trai din cauza greului suferinţelor îndurate, continuate şi în aşa numita libertate, întru-un fel sau altul. Deci, într-un grad mai mare sau mai mic, aceştia pot fi numiţi criminali prin complicitate, individual sau în serie. Îmi amintesc de un caz când eram în lagărul de exterminare de la Capul Midia; a venit un arestat direct în acest lagăr de muncă, după o scurtă anchetă. Motivul a fost acuzaţia că a criticat şi vorbit de rău un membru marcant de partid, pentru comportamentul şi activităţile lui. Avea nu ştiu ce situaţie mai deosebită pe acasă, că nu s-a putut deloc acomoda cu viaţa de prigoană şi munca de acolo. Nu prea muncea, având aproape o poziţie de contestatar. I s-au suprimat mese, a fost bătut şi torturat şi se vedea cum se stinge încetul cu încetul, deşi la sosire avea un fizic robust. În mai puţin de 3 luni, s-a dus, a plecat la cele veşnice şi a rămas definitiv pe acolo; „a murit trăind”. Oare nu şi informatorul era părtaş la această crimă? Şi câţi n-au mai fost care au trecut prin anchete şi chinuri groznice, mulți sfârşind la fel, din cauza acestor colaboratori; au fost sute de mii, multe sute de mii, pe umerii cărora s-a pus atâta caznă, iniţiată de aceşti trădători. Mărturisirea mai târzie a delaţiunii, în cine ştie ce condiţii, nu schimbă esenţa problemei. Ea poate avea efect spiritual, în faţa preotului, pentru cele veşnice, dar nu-i poate da înapoi viaţa celui ce i-a pierdut-o, nu i-o mai poate prelungi nici celui ce i-a împuținat-o şi nici nu-i poate alina suferinţele ce le-a îndurat. În acest fel, ei reprezintă o verigă de bază în lanţul torţionarilor, au bine conturată amprenta lor şi, oarecum, cu sprijinul lor au pornit caznele.

*Sunt unii care au căutat sau acceptat diferite funcții de onoare, cum ar fi „Cetățean de Onoare” al unor localități sau alte „onoruri”, în loc să stea în anonimat și să reflecteze că onoarea și delațiunea nu pot avea loc pe aceeași medalie, că n-au niciun punct de aderență, precum lumina și întunericul, virtutea și păcatul, precum viața și moartea. În acest fel s-a înnobilat delaţiunea cu atributul de „onoare”; dar, de fapt, „onoarea, demnitatea politică” diferă mult de cea real umană. Promisiunea eliberării mai devreme sau anumite avantaje şi oportunităţi „de afară” i-au motivat pe unii și în detenție pentru astfel de „decizii”, de colaborator al securității; multe alte situaţii s-au manifestat în acest spaţiu vast al trădărilor. După fractura din decembrie 1989, mulţi dintre ei au fost recuperaţi şi redistribuiţi în marile structuri, urmând trendul torţionarilor cărora le aparţineau, cu toate beneficiile, într-o protecţie reciprocă.  Foștii deținuți politici care au practicat afară delațiunea, reprezintă cea mai degradantă pervertire umană, care a așternut peste ceva atât de nobil, altceva atât de murdar. Rezistența, prin suferința enormă, la toate procedurile de chin și schigiuire, dau în schimb bucuria enormă a unei conștiințe curate, a unei demnități depline, un briliant de neprețuit, purtat în existența rămasă sau dusă cu ei „dincolo”. Deci s-a manifestat existența unor alegeri și au ales destui. Diferit!

De ce „Federaţia” acestora? Printre ei au fost tineri şi vârstnici, oameni simpli sau cu pregătire înaltă, bărbaţi sau femei, din viaţa laică sau clerici din toate confesiunile, de o naţionalitate sau alta ş.a., o adevărată adunătură din toate sferele de existenţă umană, având ca patroni şi îndrumători de „meserie” securiştii, organizați în evidența lor, formau astfel o „comuniune” cu aceste blestemate năravuri, oarecum o „Federaţie”.

* Această murdară „ocupație” a pătruns în cele mai intime structuri sociale, de cunoștințe, de prietenie, de serviciu, de rudenie, chiar și în familii; s-au găsit delațiuni între frați, între părinți și copii și chiar între parteneri de viață. Astfel, unul dintre ei putea lua drumul caznelor, a pătimirilor și să nu se mai întoarcă din pribegie sau temniță, dezvăluindu-se o cumplită realitate: constatarea că persoana pe care o credeai cea mai apropiată ție, a devenit dușmanul tău cel mai mare, de moarte, de viață! Au compromis, au dezmembrat și distrus  familii, instituții de bază, sfinte într-o societate. Copiii celor arestați și cercetați nu puteau urma o școală peste cea elementară, pentru a-și valorifica potențialul intelectual ce-l aveau și pentru a se forma profesional. Părintele, în grija căruia se aflau, era pus în situația inumană de a alege: sacrificarea, lăsarea copilului acasă, fără pregătire, sau divorțul! Au fost parteneri de viață care au acceptat și care au rămas cu această blamă, fie că cel plecat nu s-a mai întors, fie că cel întors acasă nu a acceptat acel compromis, demnitatea „protejării” lui și a familiei nefiind acceptată cu acel preț; se ajungea la astfel de anomalii de viață, la astfel de tragedii cumplite, iar informatorii își semnau prezența și aici. Avem astfel aspectul abject, diabolic al moralei și ideologiei comuniste.

* Dar în afară de acest mare rău, de această enormă vină a delatorilor, simțită direct prin lipsirea de libertate atât de multă, cu chinurile groaznice ce i-au urmat, cu atâtea jertfe și ucideri determinată de această participare a informatorilor la procesul de comunizare a țării, alături de torționari, vreau să mai remarc un aspect al activității lor, la fel de eficient și criminal. Datorită acestor provocatori, ascultători, denunțători și trădători s-a distrus comportamentul de solidaritate umană, de protecție, de salvare, de ajutor, necesare între oameni, au determinat o atmosferă în care nimeni nu mai credea în nimeni, atunci când observau cum dispar dintre ei prieteni, cunoscuți s.a. dintre care unii nu se mai întorceau, ajutând astfel, indirect, la suprimarea libertăților de exprimare în acel regim de dictatură, sub toate formele ei, toate aceastea întemnițând societatea românească într-un comportament uman nefiresc, de supușenie, de turmă, de roboți sociali, contribuind astfel la sprijinul existențial așa de îndelungat a acestui regim roșu, de teroare și ucideri.

*Acest blestemat sistem, cu această enormă mulțime de informatori, a făcut ca numărul celor întemnițați sau supuși la atâtea altfel de forme de prigoană să fie la noi atât de mare, mult peste cel al țărilor vecine dominate de ruși, a făcut ca procesle brutale și ilegale de exercitare abuzivă a realităților socialiste să fie mult mai repede încheiate la noi. Costul a fost cu sute de mii de victime, cu atâtea vieți mutilate după prăpăd, pentru mult timp, aici fiind iarăși fruntași între vecini; toate acestea s-au realizat cu ajutorul semnificativ al delatorilor. Fără această lipsă de solidaritate, astfel determinată, năpasta peste țară n-ar fi fost atât de amplă, lipsa umui comportament social firesc n-ar fi fost atât de profundă. Ieșirea din această situație extrem de grea a fost și ea altfel decât la ceilalți: pe cale sângeroasă, prin diversiune, cu atâte consecințe nefaste, prelungită până în zilele noastre…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

sursă foto: CNSAS

Ceremonia primei împărtășanii la biserica greco-catolică din Sighet, anul probabil 1946 (până la instalarea comunismului, peste 90 % dintre românii din Sighet aparțineau cultului greco-catolic). Preotul din centrul imaginii este părintele Alexandru Chindriș, ulterior arestat și deținut în închisorile comuniste.

Dacă cineva recunoaște pe vreunul dintre copiii din fotografie (azi ar avea 80-82 de ani…) este rugat să ne ofere informațiile de care dispune.

Fotografie din arhiva personală a preotului Marius Vișovan.

Aveam 10 ani… Eram, cred, în clasa a IV-a… în primele zile din ianuarie (1948). După ce s-au reluat cursurile, învățătoarea intră în clasă și ne spune: „Nu mai avem rege! S-a proclamat republica populară!”. Apoi ne cere să deschidem cărțile de citire și ne ordonă: „Să rupeți poza regelui Mihai!” (care se afla la începutul cărții).

Colegii mei s-au conformat; îi vedeam pe toți rupând poza din carte. Eu am ezitat, învățătoarea m-a văzut și m-a întrebat: „Arba, de ce nu rupi poza?”. Am răspuns cu o oarecare frică, dar totuși hotărât: „Doamna învățătoare, eu nu rup poza. Mie-mi place de regele Mihai, că e tânăr și frumos.” S-a enervat, m-a scos în fața clasei și a început să mă lovească cu bățul în palmă. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat mi-au pușcat lacrimile…

Era clar că trebuia să dea o lecție celorlalți ca să nu mai îndrăznească cineva să se opună. După ce am mai crescut și am văzut ce a însemnat comunismul, m-am gândit că poate și învățătoarei îi fusese frică de consecințe… Am suferit și eu, un pic, pentru regele nostru Mihai… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Arba Mihai, pensionar, Sighetu Marmației (str.Valea Cufundoasă)

A consemnat Marius Vișovan

sursă foto: jurnalul.ro

A trecut azi (18 nov. 2017) la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, domnul Grigore Hotico (domiciliat la Baia Mare), unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan” primii deținuți politici anticomuniști din Maramureșul istoric.

Pentru ilustrarea biografiei sale, oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu oferit de domnia sa în urmă cu câțiva ani.

Tinerii să caute istoria adevărată a țării
-interviu cu domnul Grigore Hotico –

Stimate domnule Grigore Hotico, sunteți unul dintre ultimii supraviețuitori ai „Frăției de Cruce” din Sighetu Marmației, organizație cu activitate intensă în perioada 1946-1948. Care era atmosfera în Maramureș la ora aceea și ce v-a determinat să vă angajați în lupta anticomunistă?
În evenimentele din 1945, când s-a încercat anexarea Maramureșului la URSS, eu nu m-am implicat personal fiind încă foarte tânăr dar țin minte că la noi în sat la Ieud s-au dat lupte armate și primarul Roibu i-a dezarmat pe activiștii ucrainieni. Satul nostru a fost atunci centrul rezistenței românești și asta am plătit-o scump în anii următori când prigoana comunistă s-a dezlănțuit la noi mai mult decât în alte părți. După 1948 tot satul nostru Ieud va deveni și focarul principal al rezistenței greco-catolice din Maramureș, plătind cu ani grei de temniță mai mulți preoți, călugărițe și credincioși.

Ca elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet am văzut cum treptat se instala atmosfera comunistă. Ca să nu putem merge duminica la biserică ni se programau de multe ori activități culturale sau sportive. Eu nu realizam încă gravitatea situației dar vedeam că noul regim punea în funcții oameni de nimic, majoritatea de origine străină. Pătrășcanu, a cărui vizită la Sighet mi-o amintesc, avea un discurs mai naționalist, dar va plăti pentru asta mai târziu.

Împreună cu colegii mei Vasile Dunca și Ștefan Deac am intrat în „mănunchiul de prieteni”, o ramură a Grupului Legionar Maramureș, condus de profesorul nostru Aurel Vișovan. Am participat la întâlniri pe grupuri mai mici, dar n-am apucat să devin „frate de cruce” fiind mai puțin avansat în pregătire.

Când și în ce condiții ați fost arestat?
Am fost arestat pe 22 august 1948. Eram cu Ulici Petru într-un magazin din centrul Sighetului. Am fost luat și dus la Securitate. N-am fost bătut atunci. Am primit numai o palmă, dar ce palmă grea ! De ce? Fiindcă mi s-a găsit în buzunar o fotografie a unei mătuși din București. Securiștii credeau că era vreo colaboratoare secretă de – a noastră.

Un securist pe nume Toth a observat că aveam curea și șireturi la pantofi. Pur și simplu nu mi se ceruse să le predau. Pentru el era însă un pretext foarte bun. M-a pus să fac 100 de flotări în praful gros ce era pe jos, m-a înjurat…După ce am terminat m-a pus să fac iarăși până am picat grămadă. M-a lovit puternic cu cizma în șale. Și azi, după mai mult de 60 de ani, mai simt durerea în șale…La închisoarea din Sighet am stat o saptămână singur în celulă, apoi câte doi și din noiembrie ne-au pus împreună pe toți 18.

Eu am primit o condamnare de 2 ani și 6 luni. Cu ceilalți împreună am trecut pe la Jilava și am ajuns la Târgșor. Acolo eu am fost repartizat la bucătărie așa că timpul a trecut destul de ușor. Având o pedeapsa mai mică de executat pe mine nu m-au dus la Canal ci la Gherla în decembrie 1950. În aceeași situație cu mine erau Ionică Ilban și Petrică Ulici. N-am știut noi ce ne așteaptă la Gherla. Doar câteva luni, dar ce experiență groaznică…Am primit o bătaie sora cu moartea. Un alt ieudean închis la Gherla, Ioan Bizău, a declarat sub tortură că eu aș fi povestit la Târgșor că tatăl meu a știut despre activitatea mea anticomunistă și nu m-a denunțat. Pretextul era foarte bun ca să fiu bătut și să mi se ceară să recunosc. Nu puteam însă să recunosc această minciună fiindcă ar fi însemnat să-l bag și pe tata în pușcărie…
Am fost eliberat în aprilie 1951, dar viața mea va fi permanent marcată de consecințele anilor de închisoare…

După eliberarea din închisoare ați mai fost urmărit ?
Am făcut 3 ani de armată la muncă, apoi în 1956 m-am stabilit în Baia-Mare. Securitatea mă urmarea la serviciu și pe stradă.

În 1959 am fost luat noaptea și dus la Securitate. Mi-au pus reflectorul puternic în ochi. Îmi lăsasem soția acasă singură. Era însărcinată și mă gândeam că n-o să mai apuc să-mi văd copilul. După câteva ore care mi s-au părut o veșnicie, a venit un securist, mi-a tras câteva palme…am început să lăcrimez… Ofițerul Bob m-a întrebat ” „Ce faci dacă te contactează cineva ca să aruncați în aer Combinatul Chimic? ” Am calculat rapid că o asemenea persoană nu putea fi decât trimisă de ei așa că am răspuns prompt: ” Vin și vă spun” . Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte de groază n-am spus nimănui. Soției i-am spus o minciună. De-abia după Revoluție a aflat adevărul…

Veți împlini anul acesta frumoasa vârstă de 85 de ani. Ce îndemn dați tinerilor de azi?

Să caute istoria adevărată a țării. Altfel nu se poate pune o bază solidă pentru viitor.
Vă mulțumesc.

A consemnat preot prof. Marius Vișovan