In memoriam

ec. Alexandru Chindriș (1939-1995)
– 80 de ani de la naștere –

Azi, 25 februarie, se împlinesc 80 de ani de la nașterea economistului sighetean Alexandru Chindriș (Sandu pentru cei apropiați) un om deosebit de implicat în viața economică a orașului o perioadă de aproape 30 de ani prin funcțiile de răspundere pe care le-a ocupat succesiv și în care și-a onorat atribuțiile cu competență și dăruire: președinte al Cooperativei “Mara”, director al Comerțului sighetean (unificat în prima parte iar după despărțire, al Comerțului Industrial) apoi contabil șef la IJTL Sighet (transportul local), contabil șef la CLF (Centrul de Legume și Fructe) iar după Revoluție director la aceeași întreprindere pâna la pensionare.

Născut la 25 februarie 1939 la Sighetu Marmației, părinții săi Ioan și Ana fiind învățători, români greco-catolici originari din Ieud, respectiv Dragomirești. Primul domiciliu a fost o casă mică de la Cămara (lângă trecerea de cale ferată spre Maramureșeana) unde familia locuia în chirie (casa există și azi dar e mult mărită și transformată). Copilașul fiind mic și slăbuț botezul a fost efectuat de urgență, preotul venind să celebreze la domiciliu iar nașa improvizată fiind sora lui, Aurelia, în vârstă de 6 ani (a mai avut și doi frați,Valentin și Mircea).

La vârsta de un an istoria nu mai are răbdare și familia este obligată să ia calea refugiului în urma Diktatului de la Viena când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei. Sandu va locui cu familia sa la Socodor (jud. Arad) și Vulcan (jud. Hunedoara) până în 1945 când se vor întoarce la Sighet unde vor locui în chirie pe străzile Gheorghe Lazăr, Ady Endre (azi Basarabiei) și Republicii (azi Iuliu Maniu) ducând o viață cu multe dificultăți materiale datorate nu doar situației generale a țării ci și persecuțiilor politice (tatăl, ofițer pe frontul de Răsărit a fost arestat și condamnat de regimul comunist pe baza unor acuzații inventate fiind închis la Timișoara în închisoarea Popa Șapcă, iar după detenție a fost eliminat din învățământ și a murit relativ tânăr la 50 de ani neîmpliniți). Pasionat de învățătură și cu calități deosebite, tânărul Sandu va învinge toate greutățile și va absolvi Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet și apoi Academia de Științe Economice din București făcând parte din primele generații de tineri economiști și, odată întors la Sighet, se va încadra în muncă parcurgând traseul profesional deja menționat mai sus.

După Revoluție, Alexandru Chindriș va participa la primele alegeri locale libere din Sighet în februarie 1992 candidând independent la funcția de primar al orașului și clasându-se pe locul 3 (cu peste 1.200 de voturi), după candidații celor două mari blocuri politice CDR (coaliția de dreapta formată din țărăniști, liberali și alte partide mai mici) și FSN (“strămoșul” PSD). În condițiile maximei polarizări politice din anii ‘90 rezultatul unui independent este mai mult decât meritoriu și reflectă respectul de care se bucura în oraș. Din păcate, în anii următori problemele de sănătate s-au înmulțit și agravat și – cu toate eforturile imense ale prietenului și vecinului său dr. Alexadru Chifor – a trecut la cele veșnice în decembrie 1995. Soția sa, Maria și copiii, Virgil și Diana, s-au stabilit ulterior la Cluj, tinerii având frumoase realizări profesionale.

Fără a fi o personalitate de anvergură națională sau internațională, Alexandru Chindriș a fost un om care a iubit Sighetul în care s-a născut și a muncit, care a promovat cu mândrie identitatea de sighetean și care suferea ori de câte ori orașul nostru era defavorizat sau marginalizat. Cu gândul la el și la alții ca el, avem datoria să redăm Sighetului prestigiul și demnitatea de odinioară, parafrazând o personalitate actuală: Make Sighet great again ! (să facem Sighetul mare din nou).

Preot prof. Marius VIȘOVAN

La Șugău școală am avut, dar nu mai avem… în clădirea școlii mai funcționează doar gradinița (și… secția de votare…). Am avut școală timp vreo 85 de ani și majoritatea locuitorilor actuali ai Șugăului, plus părinții și bunicii lor au parcurs aici prima parte a școlarizării, unii dintre ei continuând apoi la licee sau școli profesionale din Sighet sau din alte părți, unii ajungând chiar la studii superioare în centrele universitare. Singura persoană născută la Șugău (după știința mea) care a ajuns să obțină un doctorat este domnul ing. dr. Vasile Moldovan din Alba Iulia.

De ce s-a desființat școala? Datorită numărului foarte mic de elevi, evident, dar cum s-a ajuns aici? Problema este foarte complexă și oricât am dori nu putem numi un singur vinovat. Principala cauză este scăderea natalității, numărul de copii născuți anual la Șugău fiind mult mai mic după Revoluție (populația de vârstă școlară – 6-14 ani – a scăzut de la aprox. 130 – 150 de copii la mai puțin de 60 de copii în prezent) ceea ce a dus la înființarea de clase simultane și implicit scăderea calității învățământului.

A doua cauză importantă este atracția exercitată de școlile din centrul orașului (sau școala din Vadu Izei, unde cel puțin nu sunt clase simultane), mulți părinți având acum mașini personale au considerat că naveta este posibilă și că merită să-și dea copiii la școlile „cu pretenții”. Pariul n-a fost întotdeauna câștigător (unii copii nereușind să facă față în oraș), dar fenomenul n-a putut fi oprit. În lipsa unei legislații care să le protejeze, școlile de periferie sunt condamnate la dispariție peste tot în țară. Și ar mai fi desigur și unele motive locale care au influențat negativ demografia școlară la Șugău dar spațiul nu ne permite o tratare amănunțită.

Învățământul la Șugău a început în anii ‘30 prin strădaniile învățătorului Petru Codrea, un dascăl de excepție, adevărat apostol al ridicării prin cultură a poporului român. Acesta a construit pe cheltuiala proprie școala veche (clădirea nu mai există) care a funcționat până la construirea școlii noi în anii ’60. Petru Codrea a fost omagiat la Șugău în 1991 printr-o frumoasă festivitate (la care am participat și eu ca tânar profesor) la împlinirea vârstei de 90 de ani. Cei 4 copii ai săi (Gheorghe, Petru, Eugen și Georgeta), deși trecuți acum de 80 de ani, vin deseori la Șugău cu multă bucurie pentru a sărbatori aici evenimente familiale, pe locurile copilăriei lor.

Păcat că totul e doar istorie…

Fratello Marius

“Treptele unei vieți” este volumul apărut în urmă cu câteva săptămâni, la Editura Evdokimos, București, autor fiind doamna profesoară Aurelia Vișovan.

Peste câteva luni, profesoara ce a slujit o viață Liceul “Dragoș Vodă”, va împlini 86 de ani. Volumul pe care-l semnalăm, include în plan simbolic, treptele Golgotei familiei Vișovan, revelează un parcurs identic pentru mii de familii de români, care s-au opus direct sau tacit “binefacerilor comunismului”.

De la anii copilăriei până la vârsta maturității, cu demnitate și discreție, doamna Aurelia Vișovan și-a asumat și acceptat fiecare etapă a vieții și azi, ne oferă cu simplitate și acuratețe…. “rețeta” împlinirii, cu nuanțele tragice pe care fiecare treaptă le-a cerut… jertfă.

Multă sănătate, doamnă profesoară!

Ion MARIȘ

Unul dintre deținuții politici mai puțin cunoscuți din Maramureș a fost primarul din Breb – Pop Arvinte. Fără să facă parte dintr-un grup anticomunist organizat, Pop Arvinte a plătit cu ani de închisoare activitatea sa trecută în cadrul Partidului Național Țărănesc, din partea căruia a și deținut funcția de primar al Brebului în perioada 1931-1934.

Pop Arvinte provine dintr-o familie de militanți pentru Marea Unire, tatăl său, Pop Tănase și cumnatul său, Vișovan Alexandru, s-au numărat printre fruntașii români din Breb care s-au manifestat deschis pentru Unirea Transilvaniei cu România în decembrie 1918, participând la întrunirile locale care au desemnat delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75 ).

Arestat în 1952, Pop Arvinte va petrece doi ani în temnița de la Sighet. Eliberat în 1954, se va opri câteva zile la sora sa, Paraschiva Vișovan, care locuia în Sighet la Locul Târgului. Valentin Haidu, nepotul surorii sale, își amintește momentul: „În 1954 aveam 10 ani… unchiul Arvinte era frate cu bunica mea. Mi-amintesc ziua când a ieșit din pușcărie și a venit la noi acasă. Era atât de slab și schimbat la față, aproape de nerecunoscut… Se vedea că vine din iad…A stat la noi o zi sau două, s-a mai refăcut un pic, apoi au venit neamurile din Breb și l-au dus acasă.” Pop Arvinte a murit relativ tânăr, în 1962.

Fiul său, Ioan, elev la Liceul „Dragoș Vodă”, fusese deja arestat din 1949 pentru activitate anticomunistă făcând parte din cel de -al doilea grup de elevi, condus de Ștefan Minică. A executat detenția la Sighet, Cluj, Văcărești, Jilava, Târgșor, Canal, Constanța. După detenție, Ioan Pop a studiat medicina și s-a stabilit la Timișoara unde și-a desfășurat activitatea ca medic până la pensionare și unde locuiește și azi în vârstă de 88 de ani. El este unul dintre cei 33 de elevi sigheteni pentru care s-a dezvelit placa comemorativă la Liceul „Dragoș Vodă” în 2014.

preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Peter Lengyel

O amosferă minunată aseară la Biserica Greco-Catolică din Sighet la concertul de colinzi al corului Cristos Rege dirijat de prof. Rodica Gheorghiu, în prezența a peste 500 de spectatori încântați de armoniile sonore, deveniți pe final co -participanti, când s-au unit în mărturisirea credinței și în spiritul tradiției aducând Vestea cea Minunată , care de la Viflaim se -arată….

Bucuria profundă a Nașterii Domnului a fost exprimată în mod emoționant în dulcele grai românesc și în limbile pământului, racordându-ne atât la trăirea autentică a străbunilor noștri cât și la bogăția culturii universale, corul Cristos Rege dovedind încă o dată nu doar pasiunea pentru muzică ci și o înaltă calitate profesională, capacitatea de a realiza performanța (recunoscută nu doar în Sighet ci peste tot unde se deplasează) ca urmare a multor eforturi și sacrificii oferite generos cu răbdare și dragoste.

Părintele paroh Onisim Filip a mulțumit corului și auditoriului subliniind necesitatea păstrării și promovării valorilor spirituale, a frumosului care înnobilează sufletul, a tot ce ne definește identitatea , Crăciunul fiind o minunată ocazie de a ne apropia de Dumnezeu și unii de alții cu bucurie.

preot prof. Marius VIȘOVAN

În cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, în parohia greco-catolică Sarasău a avut loc, duminică, 2 decembrie 2018, un eveniment deosebit prin care comunitatea a omagiat una din personalitățile spirituale ale comunei – părintele Gheorghe Moldovan, mărturisitor al credinței catolice în timpul prigoanei comuniste.

După sfânta liturghie celebrată de actualul paroh, părintele Cornel Ardelean, sutele de credincioși au participat într-o atmosferă emoționantă la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative închinate părintelui Gheorghe Moldovan, situate pe un perete lateral în dreapta altarului.

Originar din comuna Vadu Izei, preotul Gheorghe Moldovan a păstorit comunitatea greco-catolică din Sarasău în perioada 1935-1948. În urma declanșării prigoanei comuniste împotriva Bisericii Greco – Catolice și a refuzului său de a-și părăsi credința, părintele Gheorghe Moldovan a fost scos cu forța din parohie și supus persecuțiilor care au culminat cu întemnițarea timp de 5 ani în închisorile comuniste.
În urma decretului 358 /1948 de interzicere a cultului greco-catolic, regimul comunist a întemnițat în perioada 1948-1964 toți cei 12 episcopi greco-catolici și peste 500 de preoți, alături de călugări și călugărițe, intelectuali și țărani care au opus rezistență. Trei dintre episcopi au murit în închisoarea din Sighet.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Un impresionant monument a fost dezvelit și sfințit duminică, 25 noiembrie a.c., în fața bisericii greco-catolice din comuna Ieud, județul Maramureș. Monumentul din marmură – o cruce care țâșnește spre cer din harta României – este închinat în egală măsură Centenarului Marii Uniri și martirilor rezistenței anticomuniste, Ieudul fiind unul din focarele acestei lupte îndârjite pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Cele două plăci comemorative situate pe cele două fețe ale monumentului conțin, una – numele ieudenilor participanți la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918, iar cealaltă -numele a peste 60 de ieudeni deținuți politici intemnițați de regimul comunist.

Ceremonia de sfințire a fost oficiată de P.S. Vasile Bizău episcopul greco-catolic al Maramureșului împreună cu un grup de preoți în prezența autorităților locale și județene și a unui mare număr de credincioși din localitate și din alte părți ale țării. Din partea foștilor deținuți politici a luat cuvântul domnul profesor Nistor Man, maramureșean domiciliat actualmente în Tg. Mureș (13 ani de detenție, membru al grupului Vișovan). Au mai fost prezenți și seniorii camarazi maramureșeni Ioan Ilban, Petru Codrea și doamnele Melania Rițiu și Ioana Petrovan, aceasta din urmă, fiică a Ieudului.

Cea mai mare parte a deținuților politici din Ieud (național – țărăniști, legionari, liberali, dar și mulți fără afiliere politică, preoții și călugărițele greco-catolice având un rol semnificativ) au fost arestați și condamnați pentru participarea sau sprijinirea grupului de rezistență armată a fraților Popșa, Vasile și Ioan (originari din Sighet dar retrași în zona muntoasă Ieud -Dragomirești în perioada 1948-1949). Vasile Popșa a fost ucis chiar la Ieud, în luptele cu Securitatea, la 3 mai 1949.

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Odată, fiind întrebat de cineva de când locuiește familia mea în Sighet, am răspuns: Sunt la a patra generație, străbunicii mei s-au stabilit în Sighet la începutul anilor ‘20…

Se numeau Chindriș Găvrilă și Anuța (n. Hotico) și veneau de la Ieud. Au avut 6 copii: Ioan (bunicul meu), Ileana, Dumitru, Ioana, Găvrilă, Maria – ultimii doi fiind născuți la Sighet. Cei trei băieți au fost ținuți la studii, cu mari eforturi (doi au ajuns învățători și unul jurist). Destinul lor este asemănător cu al multor familii simple de români de la țară, care în noul cadru juridico-economic de după Marea Unire, au cumpărat terenuri și și-au făcut case la marginea Sighetului (în cazul lor, pe Mociar). În casa lor s-a născut mama, în 1933. Desigur, aceasta e doar o ramură a ascendenței mele, celelalte s-au stabilit la Sighet ceva mai târziu, în anii ‘30.

Mormântul străbunicilor mei se află în cimitirul de pe Călămar (foto) situat aproape de releul de pe Dobăieș. Străbunicul a murit repede, în 1935… mormântul său e cu siguranță printre cele mai vechi din cimitir; fusese rănit pe front în primul război mondial… a supraviețuit, dar sănătatea i-a rămas șubredă și a murit relativ tânăr ,la 53 de ani. Mama mea avea atunci doi ani.

Străbunica însă a trăit o viață lungă, până în 1976, atingând vârsta de 88 de ani (din care 41 de văduvie). Când a murit, avea deja 48 de urmași direcți (copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți). Acum sunt deja 108 în total (dacă nu cumva numărul a mai crescut de la ultima evaluare…).

A fost o mărturisitoare statornică a credinței catolice toată viața ei. După 1948 a participat regulat la liturghie la biserica romano-catolică, ceea ce însemna 6 km de mers pe jos de pe Mociar până în centru, plus 6 înapoi… și asta și după 80 de ani… până aproape de sfârșitul vieții. O țin minte cum stătea în ultima bancă pe dreapta, îmbrăcată țărănește, alături de doamnele din oraș…. Nu știa ungurește decât foarte puțin, dar ținea neapărat să fie prezentă la o liturghie catolică. Ultimele sf. Taine le-a primit pe patul de moarte de la părintele de fericită memorie Vasile Hotico din Sighet, cel care și-a pecetluit mărturia cu cei 8 ani de temniță comunistă. Când a murit străbunica, eu aveam 9 ani, am mai multe amintiri directe cu dânsa.

Poate vă întrebați care e mesajul acestui articol… Să îngrijim și să vizităm mormintele familiei, rugându-ne pentru veșnica odihnă a celor dragi și păstrându-le vie amintirea? Categoric da, dar nu numai atât. Cred că prin efortul de a recupera și reînvia mici crâmpeie de istorie familială, fiecare român se poate racorda la Marea Istorie. Aflați mai sus sau mai jos pe scara socială, părinții și bunicii noștri – prin munca și jertfele lor – au construit România Mare. Tot așa, România demnă de mâine va fi edificată prin efortul nostru, al celor de azi. Al celor care iubim Adevărul și credem că neamul românesc merită dragostea și sacrificiul nostru, dincolo de dezamăgirea cruntă produsă de pseudo-elitele vremelnice.

preot prof. Marius VIȘOVAN
.

Amintirile mele din copilărie (anii 1970 – 1980) evocă un Sighet practic bilingv, în care limbile română și maghiară conviețuiau, nu în proporții egale, dar comparabile (aș îndrăzni să afirm că tot a treia conversație se purta în maghiară). Românii născuți sau crescuți în oraș dacă nu vorbeau curent maghiara cel puțin o înțelegeau într-o măsură oarecare. E și cazul părinților mei.

Auzeam însă foarte rar pe stradă limba ucraineană, dar, cu siguranță ea era folosită, cel puțin în familiile sighetenilor sosiți relativ recent din satele ucrainene din apropiere. În ce privește idișul, am auzit o singură dată o doamnă în vârstă vorbind o limbă necunoscută mie – tatăl meu mi-a spus că probabil e idiș (plecarea masivă a majorității evreilor din Sighet spre Israel se consumase deja).

Care e situația astăzi? Limba maghiară se aude în public mult mai rar (poate 10 % din conversații sunt în maghiară), atât datorită scăderii numărului etnicilor maghiari cât și a reducerii drastice a românilor care o vorbesc acceptabil (majoritatea fiind din generația veche), dar și a apariției unui fenomen nou, pe care sincer să fiu, nu-l credeam posibil. Există o categorie (care pare a fi în creștere) de copii și tineri maghiari (de ambii părinți) care vorbesc maghiara puțin sau deloc (deși înteleg parțial), preferând româna (în public, dar uneori și în familie). Un fenomen pentru mine greu de înțeles (maghiarii din generația mea fiind foarte hotărâți, unii chiar exclusiviști, în privința promovării limbii proprii), dar care pare a fi în spiritul pragmatic-globalizant al timpului nostru (familiile de români din diaspora se confruntă cu experiențe similare).

Limba ucraineană pare a fi ceva mai prezentă ca în trecut, dar când o auzi pe stradă e greu de știut dacă vorbitorii sunt sigheteni sau veniți de peste Tisa. Un rol important în această creștere îl are cu siguranță și liceul care aduce la Sighet elevi din satele ucrainene.

Alt fenomen nou, în proporție de masă, este munca în străinătate, ceea ce face ca mulți sigheteni să vorbească (la nivel popular-colocvial) limbile țărilor în care au stat ani de zile (mai ales italiana și spaniola, care sunt și apropiate de română, deci mai ușor de asimilat). Acele limbi nu sunt însă (decât în cazuri foarte rare) folosite în viața socială a orașului (ca și engleza, însușită destul de bine de o parte a tinerilor).

O altă temă interesantă ar fi în ce masură limba română vorbită azi mai e aceeași cu cea de acum 40 de ani…

…Oare ce limbi se vor vorbi în Sighet peste 40 de ani?

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. M-aș bucura să citesc undeva un studiu competent (cu cifre și date rezultate din analize sociologice riguroase) pe această temă, dacă există. Sau poate i-am incitat pe cei competenți să-l facă ….

sursă foto: www.globi.ro

Duminică, 30 septembrie, comunitatea greco – catolică din Săpânța a cunoscut un moment de mare bucurie și împlinire – sfințirea noii biserici, bijuterie arhitectonică maramureșeană, dar, mai ales, casă a Domnului și loc al prezenței Sale euharistice.

Fastul ceremoniei liturgice oficiate de doi episcopi și peste 40 de preoți, cuvintele de învățătură și de mulțumire, sutele de credincioși care s-au unit în rugăciune, copiii îmbrăcați în costume naționale dar și prezența primarului cu tricolorul pe piept și a nu puțini creștini din “cealaltă strană” românească (semne ale unei evidente detensionări și cvasi-normalizări a situației din comună… după o perioadă lungă de persecuție în plină Uniune Europeană, Săpânța fiind probabil singurul loc din țară în care greco-catolicilor li se interzicea efectiv să-și facă biserică), iată principalele motive de înălțare sufletească și legitimă mulțumire a părintelui paroh Mihai Grigor ale cărui permanente eforturi și (de multe ori) jertfe personale, împletite cu cele ale sufletelor păstorite de dânsul, au constituit temelia frumoasei realizări. Dacă mai adăugăm cerul senin și strălucirea soarelui… cred că am completat tabloul unei zile memorabile pentru Săpânța și pentru Maramureș.

Drama comunității greco-catolice din Săpânța a atins apogeul în 1948 când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic și i-a confiscat bisericile și toate bunurile. Preotul paroh Grigore Rițiu, patriot român de mare anvergură (fusese delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la 1 dec. 1918 de la Alba Iulia) este scos cu forța din parohie și, după ce reușește să se ascundă o vreme, este arestat și întemnițat 4 ani în închisorile comuniste (mai fusese arestat și în 1945 și în 1947 pentru perioade scurte).

Situația preotesei Laura Rițiu (fiică a protopopului Simion Balea, unul din liderii maramureșeni ai luptei pentru Marea Unire) a fost mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea, Securitatea nu a anunţat decesul ei. Mai târziu familia a aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca ea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

Și restul familiei a cunoscut ororile detenției comuniste. Fiica Melania (actualmente în vârstă de 93 de ani) a fost ținută și ea arestată aproape un an și anchetată pe motiv că nu și-a denunțat tatăl, iar fiul Ioan Rițiu și logodnicul fiicei – Gheorghe Rednic (tot fiu al Săpânței) au fost printre liderii grevelor studentești din Cluj din 1946 fiind condamnați pentru activitate politică. Fiul avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul fiicei însă va muri în închisoare.

Acesta a fost calvarul familiei Rițiu… lacrimi și sânge în oceanul de suferință și jertfă al neamului românesc. Alături de suferințele altor săpânțeni care s-au opus comunismului se constituie în blazonul de noblețe a acestui colț de țară, bastion nordic al rezistenței și demnității românești. Au urmat multe decenii în care Biserica greco catolică n-a avut dreptul la existență legală, apoi, încet, a ieșit la lumină… la Săpânța mai greu ca în alte localități. Părintele Cornel Ardelean din Sarasău a redeschis parohia în 1994 oficiind liturghia în case particulare până în 2002 într-o atmosferă ostilă. Păstorirea micului grup de creștini greco-catolici a fost apoi preluată de tânărul preot Mihai Grigor, actualul paroh și constructor al bisericii, care, cu o tenacitate remarcabilă, a înfruntat dificultățile care nu o dată păreau insurmontabile, a insuflat curaj turmei și a făcut posibilă împlinirea de azi… Săpânța a fost pusă din nou pe harta greco-catolică a României.

De la Cruce la Înviere, de la durere la bucurie… pe malul Tisei s-a mai aprins o Lumină…

Preot prof. Marius VIȘOVAN