Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Preotul prof. Marius Vișovan îl intervievează, în volumul „Maramureș, credință și jertfă. Dialog cu fostul deținut politic Petru Codrea”, apărut la Editura Evdokimos, 2018, pe unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”.

Mărturia fostului elev al Liceului „Dragoș Vodă”, ridicat – alături de ceilalți membri ai „lotului Vișovan” – de Securitate în 1948 pentru simpla „vină” că și-a iubit țara și neamul, este o pagină de istorie recentă care ar trebui cunoscută în special de cei tineri pentru a-i ajuta să discearnă între adevăr și mistificare. Cartea aduce informații precise, evocate cu acuratețe de către sigheteanul Petru Codrea.

Salut, Sighet!

Comemorarea anuală a „lotului Vișovan” a avut loc pe 29 august în celula 74 a închisorii Sighet cu participarea seniorilor Nistor Man, Petru Codrea și Ioan Ilban, a doamnei Melania Rițiu și a unor membri ai familiilor.

Foștii deținuți politici au stat de vorbă și cu tinerii greco-catolici veniți în pelerinaj de la Șimleu Silvaniei la Sighet, îndrumați de călugării din Congregația don Orione. La agapa fraternă ce a încheiat comemorarea, seniorii noștri au depănat amintiri din închisori și au dezbătut unele probleme actuale.

preot prof. Marius Vişovan

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean

Pelerinajul de la Sighet de sâmbătă, 12 mai, dedicat comemorării martirilor și mărturisitorilor Bisericii Greco – Catolice din prigoana comunistă, începută în octombrie 1948 prin arestarea episcopilor și a unui număr de preoți (unii dintre ei decedați în închisoarea Sighet), confiscarea catedralelor și sediilor episcopale, urmând ca apoi persecuția să se generalizeze la orașe și sate, fiind “încununată” oficial la 1 decembrie 1948 prin decretul de interzicere a cultului greco-catolic (valabil până în decembrie 1989). Cele două milioane de greco-catolici români au fost supuși la o teroare sistematică de durată pentru a renunța la identitatea lor confesională.

Cei 7 episcopi morți în detenție sunt deja într-o fază avansată a procesului de canonizare, ca martiri : Vasile Aftenie (+1950), Valeriu Traian Frențiu (+1952), Ioan Suciu (+1953), Tit Liviu Chinezu (+1955), Ioan Bălan (+1959), Alexandru Rusu (+1963), Iuliu Hossu (+1970). Lor li se alătură, în calitate de mărturisitori, ceilalți 5 episcopi, care, după mulți ani de detenție au fost eliberați și au continuat activitatea greco-catolică în clandestinitate: Alexandru Todea, Ioan Dragomir, Ioan Ploscaru, Iuliu Hirțea, Ioan Chertes.

Mai puțin cunoscute sunt biografiile preoților care au suferit în închisori – peste 500 după cifra care se vehiculează curent, chiar 700 după alte surse (cifra exactă este greu de stabilit după un criteriu unitar, unii preoți fiind anchetați o perioadă la Securitate fără a fi ulterior întemnițați, alții fiind arestați pe motive politice după ce se încadraseră în Biserica Ortodoxă, etc). Lor li se alătură un număr destul de mare de studenți teologi sau intelectuali laici care au fost arestați pentru activitate catolică, dar au fost hirotoniți în clandestinitate după ieșirea din închisoare.

Preoți morți în închisorile comuniste

Preoții morți în detenție constituie o categorie specială care merită un respect deosebit în memoria poporului credincios. Biografiile lor necesită studiate pentru ca informațiile și mărturiile existente să stea apoi la baza unei proceduri de canonizare. Trebuie să recunoaștem că suntem încă la începutul acestui drum.

O listă a preoților greco-catolici morți în închisori (sau asasinați de Securitate), evident incompletă, am reușit să alcătuim din documentele existente, majoritatea informațiilor fiind culese din lucrarea Academiei Civice intitulată “Cartea morților din închisori, lagăre, deportări”. O oferim cititorilor cu precizarea că unele date biografice păstrează încă o doză de incertitudine, necesitând confirmări suplimentare.

Iuliu ARDELEANU – n. 8 septembrie1888 Băbășești (Satu Mare), paroh în Maramureș în satul Iapa (azi aparținător de Sighetu Marmației), fruntaș național român, ar. 28 noiembrie 1952, dec. 2 martie 1953 Văcărești
Augustin BACOȚIU – n. 16 iulie 1909 Valea Lungă (Cluj), ar. 9 octombrie 1951, dec. 1 ianuarie 1960 Periprava
Ștefan BĂLAN – n. 22 octombrie1907 Teiuș (Alba), consilier episcopal la Lugoj, ar. 1 mai 1951, dec. 25 martie 1954, Poarta Albă
Teofil BĂLIBAN – n. 8 mai 1906 Băsești (Maramureș), protopop, ar. 1948, rear. 13 august 1957, dec. 3 februarie 1964, Aiud
Mihai BOCA – n. 21 septembrie 1888, Petea (Satu-Mare), ar. 16 august 1952, dec. 4 august 1953, Văcărești
Ilie BORZ – n. 1 august 1912 Marin (Sălaj), ar. 20 august 1950, dec. 7 mai 1954, Aiud
Iosif CHIRVAI – n. Amati (Satu Mare), dec. 1953, Capu Midia
Iosif CLINTOC – n. 10 noiembrie 1900, Sadu (Sibiu), ar. 15 august 1952, dec. 31 octombrie 1952, Poarta Albă
Ioan DAVID – n. Făgăraș, dec. 7 ianuarie 1955 Porumbacu de Jos (Sibiu) – împușcat de Securitate
Victor FANEA – n. 17 octombrie 1919, Bixad (Satu Mare), ar. 14 august 1956, dec. 4 iunie 1960, Periprava
Augustin FOLEA – n. Blaj (Alba), canonic arhidiecezan, dec. 19 ianuarie 1945, împușcat de soldați sovietici
Mihai GHERMAN – n. 24 noiembrie 1909, Suplacu de Barcău (Bihor), ar. 17 august 1952, dec. 6 iulie 1953, Ghencea-București
Grigore JAFLEA – n. Poșaga (Alba), partizan în grupul Leon Șușman, dec. 1954 în clandestinitate
Augustin MAGHIAR – n. 23 ianuarie 1880, Sanislău (Satu Mare), canonic al diecezei de Oradea, ar. 1 iulie 1950, dec. 16 iulie 1951, Sighet
Demetriu MAN – n. 26 mai 1888, Căianu Mic (Bistrița Năsăud), profesor la Academia Teologică din Cluj, ar. 1948, rear. 1949, rear. 15 aprilie 1952, dec. 18 august 1952, Văcărești
Leon MANU – n. 1 aprilie 1883, Căianu Mic (Bistrița Năsăud), superiorul mănăstirii Nicula, ar. 13 august 1956, dec. 14 februarie 1959, Gherla
Traian MÂRZA – Galtiu (Alba), mort în domiciliu obligatoriu
Grigore MOIȘ – n.10 mai 1893, Biserica Albă (Maramureșul de nord, azi Ucraina), ar. 27 decembrie 1958, dec. 6 ianuarie 1961, Gherla
Dumitru NEDA – n. 22 februarie 1893, Nevrincea (Timiș), canonic mitropolitan, profesor la Academia Teologică din Blaj, ar. 1948, dec. 1956, Craiova – domiciliu obligatoriu
Ioan OSSIAN – n. 27 martie 1886, Homorodu de Mijloc (Satu Mare), fondatorul și directorul liceului Simion Bărnuțiu din Șimleu Silvaniei, prefect de Sălaj, ar. 15 august 1952, dec. 4 august 1953, Ghencea – București
Atanasie ONIGA – n. 10 aprilie 1907, Suciu de Sus (Maramureș), ar. de mai multe ori în 1948, unul dintre conducătorii grupului de rezistență “Țibleșul” (numit și Pop-Oniga), dec. 6 ianuarie 1953 în Munții Țibleșului, împușcat de Securitate
Zenovie PÂCLIȘANU – n. 1 mai 1886, Straja (Alba), secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1 dec.1918), istoric de prestigiu, ar. 6 decembrie 1949, rear. 14 aprilie 1957, dec. 31 octombrie 1957, MAI București, în anchetă
Simion ROȘA – n. 15 septembrie 1908, Poșaga (Alba) unul din conducătorii grupului de rezistență din zona Măhăceni (Alba), dec. 18 iulie 1957, împușcat în luptele cu Securitatea
Sabău VASILE – n. Baia Mare, protopop, ar. 1952, dec. 1952 Satu Mare, în anchetă
Victor ȘTEȚIU – n. Vișeul de Sus (Maramureș), ar. 1948, dec. în detenție
Vasile ȘUTA – n. 8 ianuarie 1891, Cig ( Satu Mare), ar. 16 august 1952, dec. 4 august 1953, Ghencea-București
Vasile ZĂPÂRȚAN – n. 27 aprilie 1917, Mănăstirea (Cluj), rector al Misiunii Române Unite din Germania, dec. 5 august 1976 într-un accident rutier provocat de Securitate, la Manching-Pfaffenhofen, Bavaria, pe drumul de înapoiere de la centrul de refugiați din Zindorf.

Preot prof. Marius Vișovan

sursă foto: prof. Vasile Pop