O fericită coincidență face ca în cimitirul central din Sighet mormântul domnului Petru Codrea (ultimul deținut politic anticomunist din oraș plecat recent la cele veșnice) să fie chiar în spatele monumentului eroilor armatei române căzuți la eliberarea Sighetului (ianuarie 1919 și lunile următoare). Cu siguranță nimeni nu a regizat această potrivire, părinții domnului Codrea fiind de zeci de ani acolo, în proximitatea monumentului eroilor, deja centenar, dar ea ne bucură și ne dă ocazia unor reflecții despre continuitatea jertfei în istorie, ca trepte succesive  ale devenirii naționale și fundament al comuniunii neamului cu Dumnezeu. Iar noi, generația actuală, cultivăm memoria valorilor autentice și ducem mai departe „firul vieții” (denumirea asociației sighetene care a făcut demersurile onorării domnului Petru Codrea cu titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului, pe lângă multe alte realizări remarcabile).

Petru Codrea este un fiu al Maramureșului, reprezentantul unei tradiții autentice (în care l-a format familia, Biserica și dascălii de excepție), militarii morți în 1919 erau români din Vechiul Regat care foarte probabil nu văzuseră niciodată Sighetul până atunci, dar care luptau motivați de idealul unității naționale, eliberarea Ardealului fiind motivul explicit al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei (și deci contra Austro-Ungariei). Acești militari au murit departe de familii și satele natale, stropind cu sânge și înnobilând pământul Maramureșului, Petru Codrea a pătimit în temnițe și lagăre din alte colțuri ale țării  (Cluj, București, canalul Dunăre -Marea Neagră), ambele jertfe consolidând unitatea în profunzime a neamului românesc atâtea veacuri obligat să trăiască în state diferite și să lupte sub steaguri străine.

Eroii căzuți  pe fronturile de luptă sunt de multe ori necunoscuți (greu sau imposibil de identificat) sau, dacă au un nume pe cruce, rareori acel nume spune ceva privitorilor. Prin cinstirea și omagierea lor nu se face cultul personalității individuale în majoritatea cazurilor ci sublimul sacrificiului suprem care îi înalță în conștiința neamului. Dacă murea la Jilava sau la Canal, fără mormânt și cruce, Petru Codrea ar fi fost și el un erou anonim ca și alte zeci de mii de tineri morți în lupta anticomunistă înainte de a se putea afirma în viață, dar Providența a vrut ca el să supraviețuiască și să se întoarcă la Sighet (asemenea lui Aurel Vișovan, Gheorghe Bulacu, Ioan Motrea, Ioan Ilban, Mihai Vlad, ca să cităm doar pe cei din „lotul Vișovan” ) asumându-și dureroasa și riscanta misiune de a înfrunta privirile agresive ale autorităților dar și o notorietate nedorită în ochii opiniei publice (împărțită între cei deranjați de întoarcerea lor și cei care îi admirau în secret) care făcea Securitatea și mai „vigilentă”.

Împreună cu ceilalți foști deținuti politici sigheteni, Petru Codrea  a reprezentat rezistența de durată, pașnică, demnă și sobră, prin credință și cultură a generației care nu a putut învinge (militar sau politic) regimul comunist dar și-a păstrat verticalitatea, nefiind pervertită de acesta, ca o rezervă de speranță a națiunii. Împreună cu eroii armatei române ei forjează identitatea neamului și duc mai departe firul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

A trecut o săptămână… O săptămână de când s- a încheiat un capitol din istoria Sighetului… Domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic cu domiciliul în orașul nostru, ultimul participant direct la rezistența anticomunistă, a plecat pe drumul veșniciei la venerabila vârstă de 94 de ani. De acum vom vorbi despre generația sa și mărturia ei luminoasă la timpul trecut sau dacă vom rosti „Prezent” vom privi spre Cer…

Pe lângă jertfa tinereții în apărarea valorilor creștine și naționale și realizările profesionale care i-au adus un respect practic unanim în orașul nostru (și în toate mediile unde era cunoscut, nu omitem pasiunea pentru pescuitul sportiv care i-a atras un meritat prestigiu, inclusiv premii internaționale) domnul Petru Codrea a dat în ultimele decenii o constantă și tenace mărturie pe frontul cultivării și conservării memoriei istorice recente, nu doar a experienței personale ci a întregului fluviu de jertfă al Maramureșului și al întregului neam românesc, pentru credință, libertate și demnitate.  A făcut aceasta prin rugăciunea constantă pentru martirii și eroii noștri, prin interviurile acordate diverselor publicații dar mai ales prin prezența fizică personală în locurile sacre ale memoriei anticomuniste, începând cu Memorialul nostru din Sighet dar și în multe alte colțuri ale țării.

În ultimele două decenii, de când am avut onoarea și bucuria să îl însoțesc regulat, seniorul Petru Codrea a participat (și în unele cazuri a luat cuvântul) la peste 200 de comemorări sau conferințe închinate rezistenței naționale, începând cu cele anuale din orașul nostru (Comemorarea Iuliu Maniu – februarie, Pelerinajul Bisericii Greco -Catolice – mai, Ziua Deținutului Politic – mai /iunie, Întâlnirea „lotului Vișovan” – 29 august, Pelerinajul grupului de tineri de la Oradea – 29 august , etc)  dar și numeroase deplasări la distanțe mai mari – practic nelipsit la comemorarea anuală de la Târgșor (lânga Ploiești ) în cinstea elevilor închiși de regimul comunist în închisoarea din localitate, dar ocazional și la Gherla, Aiud, Predeal, Constanța, la Congresele foștilor deținuți politici sau la înmormântarile și parastasele camarazilor de suferință (Sighet, Baia Mare, Satu Mare, Cluj, Vișeu de Sus, etc ), în biserici greco-catolice și ortodoxe, la sfințiri de cruci sau monumente închinate celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu și pentru neamul românesc (Sighet, Dragomirești, Ieud, Lăpușul Românesc, Baia Sprie, Cavnic, etc) și la alte evenimente ocazionale.

Dacă în anii ’90 domnul Codrea avea bucuria să-și reîntâlnească acolo mulți colegi de detenție din alte părți ale țării, cu timpul numărul s-a redus, comemorările nu mai aveau sute de participanți ci doar câteva zeci (cu tristețe trebuie recunoscut că fiii și nepoții deținuților politici sunt foarte rar prezenți la locurile de jertfă ale părinților), apoi au ajuns și mai mici… În ultimii ani, la anumite manifestări domnul Petru Codrea a ajuns să fie singurul senior prezent, colegii fiind deja trecuți la cele veșnice sau incapabili de deplasare. Și totuși domnul Codrea continua să vină… exprimând continuitatea între generații, dând prin prezența sa mărturia trecutului în fața prezentului și primind omagiul de recunoștință din partea celor mai tineri participanți. Prezența sa era întotdeauna un motiv de bucurie și speranță – unii prieteni mai tineri din București sau din alte părți venind apoi în vizită la Sighet în casa dânsului, în special la Crăciun când i se intonau colinzi din închisoare într-o atmosferă emoționantă.

Aceste deplasări prin țară ale domnului Petru Codrea, efectuate până după împlinirea vârstei de 90 de ani, nu au fost din spirit de aventură sau lipsă de ocupație… ci un gest de recunoștință către Dumnezeu pentru darul vieții și al sănătății și o datorie de rugăciune pentru cei deja plecați la Domnul. Pentru toate aceste eforturi deosebite, dragul nostru prieten senior, merită încă o dată respectul și admirația noastră. Îl putem numi un „străjer al memoriei”, care a stat demn în postul de pază până la încheierea misiunii… și noi ne facem datoria sfântă de a nu-l uita și de a-i duce mesajul mai departe, în comuniune cu cei câțiva supraviețuitori nonagenari care trăiesc (fizic) departe de Sighet dar vibrează la unison așa cum au făcut-o întreaga viață (Ioan Dunca, Nistor Man, Aurel Vlad, Ioan Pop Arvinte, Vasile Bizău), ca o flacără unică a unui foc sacru ce nu poate fi stins.

Preot prof. Marius Vișovan

„…Munții Maramureșului gem/ Blestem, de potop și de pară/ Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară/ Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” (Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric, a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc. Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția  fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o  rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în „noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului  epitetul de „mic-burghez și contrarevoluționar” . În afară de orașul Sighet, capitala istorică a Maramureșului, centrele rezistenței au fost comunele Ieud și Dragomirești de pe valea Izei, atât prin numărul mare de persoane implicate cât și prin amploarea evenimentelor petrecute acolo (inclusiv ciocniri armate cu Securitatea). Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost evocate pe larg în textul meu de acum câțiva ani intitulat „Martirii Maramureșului” (și care poate fi citit aici).

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Vasile Vlad, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, „Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și „Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

După recenta plecare la cele veșnice a domnului Gheorghe Bărcan mai avem printre noi 6 seniori nonagenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual):  Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Aurel Vlad (Dragomirești – București). Le urăm multă sănătate!

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere!

Preot prof. Marius Vișovan

Domnul Mihai Rus, azi  în vârstă de 85 de ani, locuiește la Sighet în zona Podul Ronișorii, împreună cu familia sa. Este fratele cunoscutului partizan Ioan Rus (1926-2001), una dintre figurile majore ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, cu 5 ani de participare la lupta armată din munți și 11 ani de închisoare comunistă (unul dintre studenții din cadrul Grupului condus de profesorul Aurel Vișovan, alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, Alexandru Fonta și Mihai Pop).

Urmărind să afle cu orice preț informații despre cei fugiți în munți, Securitatea a persecutat familiile acestora, terorizând bărbați, femei, copii, bătrâni… din familia restrânsă dar și alte rudenii și persoane suspectate. Familia Rus a suferit și ea foarte mult, fiind supusă ani la rând multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Domnul Mihai Rus, atunci copil de 14 ani, a fost el însuși martor  și victimă directă a acelor momente de groază pentru familia sa, momente întipărite clar în memorie și redate coerent după 7 decenii.

„În toată perioada cât fratele meu a fost fugit în munți, Securitatea din Sighet a arestat de mai multe ori pe mama și pe tata. Erau duși la sediul Securității și bătuți ca să spună unde e Ion. Pe tata l-au bătut atât de rău ca de acolo i s-a tras si moartea, nu după multă vreme.

 În martie 1953, când a aflat Securitatea că Ion e ascuns în Vad, la un unchi de-al nostru  (și până la urmă l-au înconjurat și s-a predat), atunci ne-au arestat aproape toată familia. În ziua aceea ne-au dus la sediul Securității din Sighet pe toți, tata, mama, eu, sora și cumnata, ne-au băgat în beci și ne-au ținut o zi și o noapte fără mâncare. Tata, mama și cumnata erau singuri, în celule separate, iar noi cei mai tineri – eu cu sora Mărie și cu sora lui Vasile Tivadar (care fusese multă vreme ascuns cu fratele meu) eram împreună într-o celulă. Am stat acolo toată noaptea, ziua următoare și o parte din a doua noapte, până l-au arestat pe Ion.

Nu am primit nimic de mâncare 24 ore, am tot bătut în ușă să ne dea mâncare dar nu am primit decât amenințări de la soldatul de pază. Spre seară un securist din Sighet m-a scos din celulă și m-a întrebat agresiv să spun tot ce știu despre fratele meu, că altfel o să mă bată… dar apoi a venit un maior de Securitate de la Baia Mare care a vorbit ceva mai frumos cu mine, mi-a spus că familia noastra va fi deportată pe Bărăgan, dar că acolo voi avea posibilitatea să învăț o meserie și m-a întrebat aparent prietenos ce meserie aș fi vrut să învăț la care eu am răspuns – „lăcătuș mecanic”. Noaptea pe la 4 ne-au eliberat, după ce Ion fusese prins, dar tata era zdrobit în urma bătăilor și necazurile noastre vor continua… “

După arestarea sa în martie 1953, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Multă vreme mama sa și restul familiei nu au avut nicio informație despre el. Ioan Rus se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.  O parte din frații lui – Mihai, Ileana și Anuța mai sunt în viață la Sighet, la vârste înaintate.

 Preot prof. Marius Vișovan

A trecut recent la cele veșnice, la vârsta de 99 de ani, domnul inginer Constantin Popilian, deținut politic anticomunist din Ploiești (arestat pentru activitatea în cadrul Tineretului Național Țărănist și întemnițat mulți ani în închisorile regimului), multă vreme președinte pe județul Prahova al Federației Deținutilor Politici Anticomuniști. Mulți dintre noi l-am cunoscut în calitate de organizator al comemorării anuale de la închisoarea Târgșor (lângă Ploiești), unde noi maramureșenii ne deplasăm anual de multă vreme alături de seniorii noștri, elevii de atunci ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet.

Un aspect remarcabil al biografiei domnului Popilian, creștin ortodox,  este întâlnirea în detenție cu Fericitul episcop Ioan Suciu (a fost probabil ultima persoană în viață care a stat în aceeași celulă cu Fericitul), unul dintre martirii Bisericii Greco – Catolice. Mărturia sa a fost inclusă în dosarul de beatificare.

„În perioada 1-15 septembrie 1949 am stat în arestul MAI în zona „garsoniere” cu P.S. Episcop Suciu.  Eu fiind în „trecere” spre securitatea Rahova de la securitatea Craiova, l-am găsit pe P.S.Sa împreună cu colonelul Ungureanu din Garda Regală.

P.S. Sa mi-a arătat de la început afecțiune și multă căldură sufletească, iar eu m-am atașat foarte mult de dânsul, chiar și acum mă gândesc cu mari emoții, când îmi amintesc de acel moment. P.S. Sa era suferind, se pare colită și din această cauză nu putea să mănânce orice și se bucura de permisiunea de a i se cumpăra mâncare (brânzeturi și mezeluri) din banii săi. Din aceste bunătăți ne servea și pe noi, colegii săi de celulă. În scurt timp s-a creat o relație umană între noi și a început să povestească căte ceva din viața sa. Mi-a spus că are mai mulți frați și că în timpul studiilor a făcut sport. Mi-a povestit despre multe evenimente ce le-a petrecut în copilărie, apoi la studii și în timpul petrecut la Roma, precum și despre festivitățile (procesiunile) petrecute în zona Blajului cu ocazia unor sărbători sau evenimente. Uneori ne făceam rugăciunile împreună, mai ales după ce mă învățase Rozariul.

Era foarte demn, pregătit să-și ducă crucea până la capăt. Era convins că nu va fi eliberat niciodată. Această „mare” întâlnire a mea cu P.S. Sa episcopul Suciu, consider că a fost ca un dar de la Dumnezeu, pentru că după aceea, momentele petrecute în acea perioadă deși foarte scurte m-au ajutat foarte mult să îndur ceea ce a urmat. Dumnezeu să-l odihnească pe P.S. episcop Suciu.”

Acum trei ani l-am vizitat acasă la Ploiești pe domnul Popilian, împreună cu domnul Petru Codrea, seniorul nostru din Sighet… apoi treptat am avut tot mai rare informații despre dânsul și am bănuit… și apoi am aflat că a plecat spre cerul cu martiri, la cei cu care a pătimit împreună în anii marilor jertfe…

Episcopul Ioan Suciu a trecut la Domnul în 1953, la noi, în temnița din Sighet, dar domnul Constantin Popilian a mai trăit încă peste 70 de ani, ca să dea inclusiv această mărturie de suflet…, plan providențial, ca un arc peste timp care unește simbolic colțuri ale spațiului românesc. Veșnică odihnă de la Dumnezeu, onoare și respect din partea noastră!

Preot prof. Marius Vișovan

Mulți ani în urmă am avut privilegiul să stau de vorbă cu unul dintre martirii pușcăriilor comuniste: domnul Gheorghe Jijie, care executase 17 ani de detenție. Îmi aduc aminte discuția de parcă aș fi purtat-o ieri. Avea un aer etern, care făcea să îngenuncheze istoria.

Domnul Jijie, în pușcăriile comuniste dumneavoastră ca ortodox ați avut vreodată dispute teologice cu ceilalți confrați creștini, fie ei catolici sau greco-catolici?

Nu, domnul Dan, nu mai aveam timp pentru așa ceva. Timpul care ne rămăsese era să murim. Și în fața morții toate lucrurile se simplifică și ajung la esență. Ne dădeam pe furiș bucata de pâine uscată de la unul la altul, având o grijă frățească fiecare, nu atât față de suferința personală, cât față de suferința celuilalt. Nu mai era loc de dogme, ci numai de sufletul creștin. Îmi aduc aminte că în penitenciarul de la Aiud, după două zile de înfometare și de tortură fizică, eram într-o celulă cu un alt deținut care era catolic. Ne murmuram dimpreună cumplita singurătate și suferință. Și dintr-o dată, parcă Dumnezeu vrând să ne arate că există și suferințe mai mari, s-a deschis ușa de metal a celulei noastre și a fost aruncat în fața noastră un rest de om, desfigurat de bătaie. Era o rană deschisă, care nu mai avea nici măcar forța să geamă. Ne-am uitat la el amândoi și am înțeles că răutatea omului fără Dumnezeu nu are limite. Undeva sus, pe fereastra cu zăbrele, am văzut cum se așezase o cioară, care ținea o nucă în cioc. Și din cauza unui zgomot făcut în celulă, cioara s-a speriat și a scăpat nuca la noi pe podea.
Domnul Dan, știți ce era, în acea clipă, nuca aceea pentru noi? Echivala cu trei feluri de mâncare la un restaurant de lux. Asta era nuca aceea coborâtă din cer! Dar ea era una singură și noi eram trei. Și-atunci, în regim de urgență, eu cu colegul meu de celulă, catolicul, ne-am privit unul pe altul și într-o clipă am făcut cel mai fulgerător și important sinod ecumenic. Am hotărât dimpreună să dăm nuca celui din fața noastră, fratelui mult mai suferind decât noi, care era greco-catolic. Știți cine era omul acela aruncat aproape fără viața în celulă lângă noi? Era Aurel Vișovan! Domnul Dan, unul dintre cei mai nobili și demni oameni pe care i-am întâlnit. Unul dintre marii martiri pe care ni i-a dăruit Dumnezeu, care prin mărturisirea lui, plină de cinste și curaj, neclintită, a reușit să îngenuncheze atrocitatea pușcăriilor comuniste.

Asta mi-a relatat domnul Gheoghe Jijie, fie-i pomenirea eternă, lângă Drepții acestui neam! Mai târziu aveam să aflu că marele martir creștin Aurel Vișovan lăsase pe lumea asta trecătoare o candelă, care să-i țină aprinsă veșnica-i lumină a sublimei lui jertfe pentru credința creștină și pentru demnitatea acestui neam în lumea îmbeznată care avea să vină.
Personal, m-am întâlnit cu paznicul demn al acelei lumini, cu acea candelă testament, lăsată de marele martir și anume cu fiul său, părintele Marius Vișovan. Și de ce oare, întâlnindu-l pe părinte, parcă dintr-o dată, m-am întâlnit cu demnitatea neștirbită, cu tăria de caracter și cu durerea surdă și infinită a tatălui său. Scriu aceste rânduri ACUM, când în celula de pușcărie mare, care este astăzi România, îl văd lovit și suferind pe părintele Marius, precum odată domnul Jijie l-a văzut pe tatăl său.

Și de aceea, ceva mai adânc decât mine, din propria ființă, mă îndeamnă să spun, indiferent cine te-a neîndreptățit, părinte, cine ți-a deschis răni sufletești vechi, neținând seama de nimic, călcând peste demnitatea și curățenia dumneavoastră sufletească, eu, fratele dumneavoastră ortodox, vă dau din nou NUCA aceea, pe care la vremuri de crucificare a primit-o părintele dumneavoastră, marele martir Aurel Vișovan.

Cu dragoste creștină,
Dan Puric

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc  întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta se împlinesc 76 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Anul acesta singurul senior prezent a fost domnul profesor Nistor Man și împreună cu un grup de preoți și tineri greco-catolici au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial de la Sighet (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Rugăciunea din celulă a urmat Sfintei Liturghii celebrate jos pe celular de grupul de la Oradea și Zalău, aflați în pelerinaj la Sighet, la sfârșitul căreia domnul Nistor Man  a ținut un discurs tinerilor.

Cei trei supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Petru Codrea – 93 de ani cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca – 92  ani la Vișeu de Sus, și Nistor Man – 95 ani, la Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 4 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

AFDP Maramureș
Nr. 85/ 26.08.2024

Către Episcopia Greco – Catolică de Maramureș

Preasfințite episcop Vasile Bizău,

În numele Asociației Foștilor Deținuți Politici filiala Maramureș vă exprimăm protestul nostru, față de suspendarea pe 60 de zile a părintelui Marius Vișovan, fostul președinte al filialei noastre, fiul martirului Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș. Această decizie ne mâhnește și ne revoltă, zicem noi puțin prea drastică, fără a se trece gradul la sancțiuni, dacă tot ați vrut să-l sancționați.

Părintele Marius Vișovan este de zeci de ani un promotor neobosit al memoriei martirilor și eroilor Maramureșului, al celor care au apărat onoarea, libertatea, demnitatea și credința în fața comunismului, printre care și tatăl meu, Grigore Hotico, care a îmbrățișat aceleași idealuri, fiindu-i alături în toate demersurile împotriva regimului totalitar comunist.

Vă rog cu respect dar și cu fermitate să anulați suspendarea părintelui Marius Vișovan, inacceptabilă pentru orice om de bună credință din Maramureș.

Dan Hotico
Președinte AFDP Maramureș

Părinte drag, Marius Vișovan,

Cuvintele sunt insuficiente pentru a exprima durerea și nedreptatea prin care treceți acum. Suspendarea Sfinției Voastre, urmată de pierderea grea a nurorii Sara, sunt încercări greu de imaginat și de suportat. În fața unei asemenea suferințe, ne plecăm capetele și ne rugăm ca Domnul să vă întărească inima și să vă aducă mângâiere.
Fie ca sufletul nurorii dumneavoastră să se odihnească în pace, iar dumneavoastră să găsiți puterea de a trece peste aceste vremuri cumplite, cu ajutorul harului divin.
Suntem alături de Sfinția Voastră cu rugăciunile noastre și vă asigurăm de toată susținerea noastră, a întregii comunități de pe Șugău. Dumnezeu este cu dumneavoastră în această grea încercare, iar noi, comunitatea, vă purtăm în gânduri și rugăciuni.

Preasfințite Părinte Episcop,

Părintele Vișovan a ctitorit două biserici și a slujit cu devotament și dăruire în comunitatea noastră peste 30 de ani, oferind nu doar liturghii de o mare profunzime spirituală ci și sprijin moral și emoțional fiecăruia dintre noi, în momentele noastre de încercare. Sub îndrumarea sa, ne-am apropiat mai mult de Dumnezeu.
Nu contestăm autoritatea Episcopului Bizău și înțelegem că deciziile acestuia sunt luate întotdeauna cu gândul la binele Bisericii. Totuși, nu putem să nu ne exprimăm îngrijorarea și tristețea față de o hotărâre care, în ochii noștri, este NEDREAPTĂ și poate să ducă la pierderea păcii si armoniei în comunitatea noastră, la îndepărtarea de valorile pe care vreme de 30 de ani, Părintele Vișovan ni le-a insuflat.

Cu toată compasiunea și sprijinul nostru,
întreaga comunitate GRECO – CATOLICĂ precum și întreaga comunitate de pe Șugău.

Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București. Fiind prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa, o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de „gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): „Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie.

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: „Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: „Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: „Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc „duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

„Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: „Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 75 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi „colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

preot prof. Marius Vișovan