Peste puțin timp majoritatea românilor vor sărbători Paștile – prilej de bucurie și petrecere motivată religios, întâlnire fericită (și foarte justificată) a familiilor și a prietenilor, tradiții vestimentare și culinare mai vechi și mai noi, diverse obiceiuri laice sau spirituale (cu origine  creștină sau cărora li s-a dat mai târziu o semnificație creștină)… într-un cuvânt, un moment al anului important pentru foarte mulți dintre noi. Fără îndoială și primăvara are rolul ei benefic, înnoirea naturii completând fericit atmosfera din suflete.

Dar… oare pentru câți dintre noi Învierea lui Isus Cristos este un adevăr fundamental, o convingere profundă care ne structurează viața și gândirea și nu doar un pretext pentru  toate manifestările exterioare citate mai sus? Manifestări care nu sunt rele în sine, în majoritatea cazurilor ele sunt acceptabile, sunt haina exterioară a credinței dar nu țin loc de aceasta. Salutul creștin „Cristos a înviat”  împreună cu răspunsul de confirmare va fi pe buzele tuturor (sau aproape), dar oare nu e de multe ori rostit convențional, ca un înlocuitor provizoriu al lui „bună ziua” sau în cel mai bun caz o formă de respect pentru părinții și bunicii care ne-au învățat și a căror amintire dorim să o ducem mai departe? Credem cu adevărat în Învierea lui Isus?

În realitate, frumosul nostru salut pascal este un act de mărturisire publică care ne angajează și ne responsabilizează. Nimic banal, formal sau convențional nu ar trebui să fie în cuvintele nostre ci emoția sinceră a unui adevăr pe care îl scoatem din suflet cu bucuria de a-l oferi, și celor dragi cu care probabil îl împărtășim dar și altora cărora îl vestim! Să ne imaginăm bucuria cu care Maria Magdalena l-a anunțat apostolilor în acea dimineață sfântă sau pe cei doi ucenici fericiți care se întorc din Emaus să împărtășească întâlnirea cu Cel înviat celor rămași în Ierusalim!

Anchetele sociologice făcute pe teren în diferite țări europene în ultimele decenii  arată că un procent mare de persoane chestionate (inclusiv un procent important de membri ai unor confesiuni creștine) nu cred în Înviere, nu cred nici în alte adevăruri revelate, iar unii (nu puțini) pun la îndoială și existența istorică a lui Isus Cristos. România nu face excepție, chiar dacă la noi delimitările între credincioși și necredincioși sunt mai greu de făcut, religiozitatea încă destul de generală fiind confundată cu credința iar statisticile urmăresc mai mult nivelul de practică religioasă, mai ușor de cuantificat. Atmosfera de scepticism a influențat mult cultura oficială din Europa de la Revoluția Franceză încoace, culminând cu regimurile ateiste din secolul XX unde religia era interzisă sau cu greu tolerată la marginea societății (și noi am trăit din plin această experiență tristă). Acum când vorbim libertatea de a crede există (sau s-a redobândit) dar indiferența și relativismul sunt dominante. Este realitatea în care trăim, nu o putem ignora.

Dar oare numai omul modern are îndoieli? Să citim cu atenție sfintele Evanghelii și vom vedea că Învierea lui Isus a fost chiar de la început un eveniment controversat, contestat nu doar de autoritățile care l-au condamnat pe Isus (și care au răspândit versiunea subțire cu furtul cadavrului) dar greu de crezut chiar de către apostoli, care îl vor accepta doar prin impunerea evidenței, prin aparițiile repetate ale lui Isus înviat, care le dă toate ocaziile să verifice vorbind cu ei, mâncând cu ei și chiar invitându-i să-l atingă! Doar așa au fost depășite ezitările, și ele aveau o argumentație foarte „modernă”, „nu cred în înviere pentru că… nu e posibilă !”, sau „nu cred până nu văd”, „nu cred până nu ating cu mâna mea”! Apostolul Toma pare convins că ceilalți zece sunt victimele unei halucinații sau confuzii colective și doar el știe să pună corect problema, ca un specialist în criminalistică!  Dacă totuși Isus apare direct apostolilor și unui grup de ucenici (pentru că ei vor trebui să meargă până la capătul lumii și să-și dea viața pentru această convingere), nouă celorlalți, de atunci și de azi, nu ni se dă acest privilegiu dar ni se promite răsplata încrederii: „Fericiți cei care nu au văzut dar au crezut!”

Cei 4 evangheliști (și toată literatura creștină pe urma lor) nu sunt foarte „abili” în prezentarea faptelor… Afirmând că primii martori ai Învierii au fost niște femei ei ratează din start o parte importantă a publicului – țintă, într-o societate (cea greco-romană dar cu atât mai mult cea iudaică) în care femeia avea un statut net inferior, cuvântul ei neavând valoare în justiție! Dar scopul lor a fost să consemneze adevărul, nu să îl cosmetizeze, ca „să dea bine”. Faptul că Isus nu s-a arătat tuturor oamenilor ci doar celor apropiați (cu disponibilitate pentru a-L recunoaște ) precum și starea diferită a trupului său după Înviere („trup glorificat” în limbaj teologic ) ridică dificultăți suplimentare, nu ușor de surmontat.

Așadar, evenimentul Învierii nu a fost nici atunci și nici mai târziu ușor de acceptat, dar curajul cu care apostolii l-au mărturisit apoi în fața autorităților a impresionat și a impus respect (marele învățat evreu Gamaliel nu devine creștin dar îndeamnă la prudență și nu încurajează persecutarea acestora), comunități creștine formându-se în tot spațiul mediteranean încă pe timpul vieții apostolilor (dar în fața filosofilor din Atena, Pavel – deși e ascultat – nu are succes când vorbește despre Înviere). Răspândirea religiei creștine este atât de rapidă și suprinzătoare (în ciuda ostilității cvasiunanime cu care este întâmpinată) încât oricât ar fi de sceptic un istoric cu greu ar putea-o considera doar rezultatul minciunilor unor pescari din Galilea.

Atunci ca și acum, raportarea la Înviere nu duce nicăieri dacă o considerăm un eveniment izolat (real sau fals, posibil sau imposibil, după concluzia fiecăruia). Esențial este să raspundem sincer și coerent la întrebarea: Cine este Isus Cristos pentru mine? Cred în cuvântul Evangheliilor și în mărturia constantă de 2.000 de ani a creștinilor ? (catolici, ortodocși, protestanți, etc care cu toate conflictele și divizările cunoscute au păstrat categoric convingerea comună a Învierii lui Isus). Contestarea în bloc a tuturor dovezilor creștine e o posibilitate teoretică (și  nu puțini contemporani se poziționează așa) dar ea ridică mai multe întrebări decât rezolvă.

Dacă însă credem în veridicitatea Evangheliilor, să ne punem  în locul apostolilor. L-am cunoscut pe Isus timp de 3 ani, i-am ascultat predicile și i-am văzut minunile, atunci avem două concluzii categorice : 1. Isus este perfect coerent în afirmații – tot ce spune are logică, nu se contrazice, tot ce promite se împlinește (nu înșeală și nu se înșeală niciodată ). 2. Isus a dovedit în mod repetat că are puterea de a împlini tot ceea ce promite (având autoritate suverană asupra trupurilor și sufletelor, asupra naturii și asupra diavolului, singura limită fiind respectarea libertății omului, nu vrea să fie urmat cu forța).  Prin urmare, afirmația sa repetată că după moarte „a treia zi va învia” sau minunatul citat de la Ioan 10, 18: „Eu am puterea să-mi dau viața și am puterea să mi-o iau iarăși înapoi” duc la concluzia că Învierea Domnului, cu toată dificultatea acceptării inițiale (este ceva ce depășește puterea minții umane) este singurul final logic, singura variantă care corespunde cu felul în care Isus a trăit, a vorbit și a acționat până atunci!

Dacă filosofii antici sau scepticii moderni au îndoieli cu privire la Înviere, atunci să fie la fel de critici și speculativi și cu ipoteza opusă. Dacă Isus nu a înviat, unde se află trupul său? Îl putea cineva fura de sub paza soldaților romani înarmați fără ca nimeni să observe și mai ales ce motiv ar fi avut apostolii să o facă, ei fiind ascunși, înspăimântați și lipsiți de perspective? Și unde să îl ducă, ce șanse aveau să nu fie prinși? E o mare disproporție între efect și riscuri… Cum se explică mai târziu mărturiile practic identice ale apostolilor în locuri atât de îndepărtate și la zeci de ani distanță și mai ales cum au avut motivația să riște totul pentru o minciună? Cum se explică faptul că niciunul din martiri nu a recunoscut înșelăciunea nici chiar sub amenințarea morții? Dacă cu Isus viu și prezent cu ei apostolii au avut atâtea ezitări, cum de au devenit atât de curajoși cu Isus mort? Cum se explică convertirea lui Pavel, până atunci aprig persecutor și ferm convins că Învierea lui Isus este o minciună revoltătoare? Cum se explică la primii creștini (care proveneau din evrei) mutarea zilei de sărbătoare de la sâmbătă la duminică decât prin existența unui eveniment dumnezeiesc în ziua de duminică care să înalțe o zi obișnuită a săptămânii la o demnitate superioară sabatului din legea veche?

Acceptarea intelectuală a Învierii lui Isus este așadar logică, dar ea nu e suficientă, e nevoie de trăirea ei în faptele de fiecare zi. Dacă Domnul meu e viu, Evanghelia sa trebuie să fie legea și programul vieții mele, bucuria mea și idealul meu! Amin.

Dar Învierea lui Isus transmite și un mesaj mai larg, care depășește strict cadrul dogmei creștine și în care s-ar putea regăsi orice om sincer care caută să dea un sens vieții. Acela că lumina nu poate fi cuprinsă de întuneric, că minciuna (cât de dominantă ar părea la un moment dat) nu e veșnică, că oricâte drame și nedreptăți ar avea loc în lume și în istorie, răul nu are ultimul cuvânt!

Om al secolului XXI, cu frământările și năzuințele tale, Învierea lui Isus îți poate da și ție o speranță și o motivație. Accepți provocarea?

Preot prof. Marius Vișovan

Foto: I. Mariș

Anul trecut pe vremea aceasta au apărut în spațiul public propuneri și reacții legate de data Paștilor în Biserica Ortodoxă Română și, un timp, ecourile acestei dezbateri au ținut prim-planul, diferite personalități pronunțându-se public.

Subiectul este însă cel puțin la fel de actual și în Biserica Greco-Catolică, desigur cu unele nuanțe specifice, preocuparea depășind sferele restrânse de teologi și intelectuali și manifestându-se (în proporții diferite) în categorii mai largi de credincioși. Deloc întâmplător, subiectul se aprinde în timpul Postului Mare când oamenii sunt puși anual să constate lipsa de unitate creștină (teoretic dorită de toată lumea!) strident vizibilă în lipsa de unitate a celebrării Pascale, pe lângă alte particularități identitare. Cu atât mai mult anul acesta când decalajul e de 5 săptămâni!

Biserica Greco-Catolică din România a avut și are și în prezent același calendar ca și Biserica Ortodoxă Română, adică pe stil nou Crăciunul și sărbătorile cu dată fixă și pe stil vechi Paștile și sărbătorile cu dată mobilă (formulă care – toată lumea recunoaște – nu e cea ideală, ci rezultatul unui compromis între calendarul gregorian și cel iulian, realizat în anii ‘20 ai secolului trecut). Faptul că greco-catolicii nu aveau Paștile deodată cu romano-catolicii nu deranja în trecut când se trăia în comunități compacte, omogene iar acolo unde cele 2 rituri catolice conviețuiau diferența era atribuită specificului etnic, vorbindu-se de  „Paștile românesc” și „Paștile unguresc“ (formulare evident greșită, fără sens teologic, dar care spunea totuși ceva despre realitatea ardeleană – românii greco-catolici și ortodocși țineau în același timp pe stil vechi iar maghiarii romano-catolici și reformați țineau deodată pe stil nou, deci etnia prevala și nu confesiunea).

Situația s-a schimbat mult după suprimarea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist în 1948 ce a determinat pe mulți greco-catolici (în special la orașe) să frecventeze toată perioada comunistă bisericile romano-catolice și implicit să celebreze Paștile după stilul nou (în multe familii se sărbătoreau Paștile de 2 ori pentru a împăca diferitele sensibilități). Ascultarea clandestină a postului Radio Vatican sau a unor emisiuni de la Europa Liberă, au pus pe mulți greco-catolici români în legătură directă cu celebrările de la Roma, cu programul Păstorului spiritual suprem – Papa, ceea ce a schimbat treptat mentalitatea,  nemaivorbindu-se despre „Paștile unguresc” ci despre „Paștile catolic”, cel pe stil vechi fiind „Paștile ortodox” (expresii la rândul lor inexacte dar care acopereau destul bine realitatea din teren).

Situația s-a complicat și mai mult după redobândirea libertății de cult în 1989. Greco-catolicii și-au reluat exercitarea legală a cultului în public (cu toate inconvenientele inițiale cauzate de lipsa bisericilor în 99 % dintre parohii ), celebrând oficial Paștile conform propriei tradiții, familiile care au sărbătorit 40 de ani pe stil nou au revenit la calendarul pe stil vechi, comunitățile își reiau treptat viața (aproape) normală, dar… datorită televiziunii (care 40 de ani nu existase sau nu abordase subiecte religioase) acum omniprezente în casele oamenilor, aceștia văd în fiecare an cum la Roma și în restul lumii, Papa și imensa majoritate a catolicilor celebrează Paștile iar noi suntem în… duminica Floriilor sau uneori suntem cu 5 săptămâni decalaj! În fiecare an suntem întrebați de cei din jur și ne întrebăm și noi: „Dacă sunteți cu Papa de ce nu țineți Paștile deodată cu Papa?”

Explicații există, dar sunt complicate și nu conving… și în fiecare an frământarea se reia, aceleași întrebări, aceleași nedumeriri. În anii ‘90 a existat un curent de opinie promovat de un grup de intelectuali greco-catolici numit Mișcarea de Unificare Pascală care a strâns pe o petiție câteva zeci de mii de semnături, petiție care în mod cert s-a blocat pe undeva fiindcă în practică nimic nu s-a schimbat (ceea ce convenea categoric majorității credincioșilor de la țară proaspăt reveniți care nu trecuseră prin experiența romano – catolică dar și unei părți importante a preoților care păstorind acum comunități minoritare aveau unele temeri justificate față de consecințele unor schimbări bruște de acest gen).

Papa Ioan Paul al doilea (1920-2005)  a fost foarte preocupat de apropierea între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe și a făcut mai multe gesturi simbolice de reconciliere. În cadrul acestui demers, el a inițiat un dialog și în vederea sărbătoririi comune a Paștilor – Învierea Domnului fiind cea mai importantă sărbătoare creștină – ca semn important de unitate, deosebit de benefic mai ales în efortul misionar de vestire a Evangheliei. Pentru a se depăși orice orgoliu identitar, Papa a propus o soluție neutră – prima duminică din luna aprilie a fiecărui an. Dacă ortodocșii ar fi fost de acord, cu siguranță greco-catolicii s-ar fi raliat automat, dar propunerea a fost respinsă din start de Biserica Ortodoxă Rusă și discuțiile au fost abandonate.

În ultimele decenii asistăm la formarea de parohii greco-catolice românești în diaspora, în țări cu majoritate catolică sau protestantă. În unele dintre aceste țări legea civilă prevede zile libere cu ocazia Paștilor pe stil nou (și evident, nicio facilitate la cel pe stil vechi) ceea ce a dus la decizia sărbătoririi Paștilor după calendarul gregorian majoritar în țara respectivă de către românii greco-catolici de acolo (la Paris și în alte părți). E posibil ca această decizie să se generalizeze în diaspora în anii următori. Această logică e confirmată și de practica altor Biserici Greco-Catolice de a sărbători împreună cu romano-catolicii unde aceștia sunt majoritari – Ungaria este un exemplu aproape de noi.

Războiul din Ucraina aflat în derulare sub ochii noștri are consecințe și pe plan  bisericesc, anumite inițiative latente fiind accelerate de radicalizarea unor atitudini identitare. Astfel greco-catolicii ucraineni (circa 5 milioane de suflete, cea mai mare Biserică Greco-Catolică din lume) au mutat Crăciunul pe stil nou la 25 decembrie, iar vecinii noștri de peste Tisa, Episcopia Greco-Catolică de Ujgorod (cu statut special, fiind în dependență directă de Roma)  a decis trecerea la calendarul gregorian și pentru data Paștilor. Dincolo de pod, la Slatina (Solotvino), cele două parohii greco-catolice (română și ucraineană) au sărbătorit duminică Învierea Domnului, deodată cu romano – catolicii.

Considerațiile de mai sus (departe de a fi exhaustive) arată, dacă mai era nevoie, cât de  complexă este problema și că abordarea ei continuă să evolueze în funcție de multe criterii, nu toate obiective. Cu siguranță nicio decizie, prezentă sau viitoare nu va mulțumi pe toată lumea. Și totuși avem dreptul să formulăm opinii, să căutăm soluții și autoritățile ecleziale competente să se pronunțe. Să cerem smeriți lumina Spiritului (Duhului) Sfânt peste noi toți!

Preot prof. Marius Vișovan

Pe 3 februarie a.c. am participat (ca în fiecare an) la comemorarea marelui om politic român Iuliu Maniu, exterminat în închisoarea din Sighet la 5 februarie 1953. Manifestarea, organizată de (relativ) noul proiect politic PNȚMM – care își propune să re-coaguleze moștenirea spirituală a marelui înaintaș – a fost sobră, instructivă, de multe ori emoționantă. Ne-am rugat, am ascultat solemn Imnul Național și Imnul Regal, am ascultat discursuri, am exprimat ce am avut mai frumos în sufletele noastre. Toate în lumina personalității și jertfei lui Iuliu Maniu pe care nu vrem și nu avem voie să-l uităm.

M-am tot gândit să scriu ceva despre acest eveniment găzduit de Memorial, dar au trecut 2 săptămâni și nu am făcut-o. Până azi… când moartea lui Alexei Navalny m-a bulversat și m-a îndurerat și m-a repus pe făgașul acestor crunte frământări… Dar oare e normal să fiu șocat? Oricât de cinic ar suna, realist era să ne așteptăm la acest deznodământ! Dar noi, mulți dintre noi (și eu mă includ în această categorie) am preferat să credem că nu e posibil, că răul are totuși o limită, că l-au închis doar ca să-l împiedice să se manifeste politic, că toți ochii sunt ațintiți asupra lor, că Putin nu va risca un nou scandal internațional… că cineva totuși îl va apăra pe Navalny (popularitatea internă  și mediatizarea internațională dădeau impresia că sunt unele forțe în spatele lui, care pot negocia în culise cu regimul Putin).

Dar acesta e prețul adevărului, prețul atitudinii curajoase! L-a plătit Maniu, l-au plătit atâția eroi ai libertății uciși de comunism și de toate tiraniile din istorie! Exterminarea în închisoare e o formă aparent legală, deținuții pot muri de moarte naturală, nu-i așa? Pentru eliminarea celor aflați în libertate se folosește glonțul, cuțitul, otrava, „accidente” de circulație…

Sunt multe deosebiri între Iuliu Maniu și Alexei Navalny – altă epocă, altă vârstă, o activitate incomparabil mai lungă și mai profundă în cazul Sfinxului de la Bădăcin…, posibile diferențe de convingeri doctrinare și multe altele. E prematur să știm cum îl va fixa istoria Rusiei și a lumii pe Alexei Navalny.  Dar un lucru e clar – asasinii sunt aceiași și metoda e identică. Gândit și aplicat de Lenin  și Troțki, culminând prin Stalin și ajungând la Putin, cel mai diabolic aparat al terorii (CEKA – NKVD – KGB…) zdrobește milioane de existențe și creează noi și noi monștri, pentru care obsesia puterii absolute justifică orice…

La conferința din 3 februarie, printre alte comunicări, un domn profesor mai  în vârstă a citat un diplomat englez care după război, recunoștea cu amărăciune că l-a mințit pe Maniu, dându-i speranța unei intervenții anglo-americane în România, prin urmare că nu vom fi abandonați robiei sovietice. Da, știam că Maniu a fost mințit, a mărturisit-o și el celor apropiați… știam de jocul cinic al puterilor occidentale care doreau ca România să treacă în tabăra lor pentru a obține mai ușor și mai repede victoria dar apoi să fie abandonată sclaviei bolșevice pe o jumătate de secol! Și polonezii și cehii (care nu făcuseră alianță cu Germania) au fost abandonați comunismului!  Jocurile erau făcute „mai sus”… Când generalul Sikorski i-a prezentat lui Churchill dovezile masacrului de la Katyn (asasinarea a 14.000 de ofițeri polonezi prizonieri de către sovietici), acesta a replicat: „Păi dacă sunt morți, sunt morți, asta e!…” Marele aliat de la Răsărit nu trebuia deranjat… Când Maniu era în agonie în celula de la Sighet, în suferințe și mizerie indescriptibilă, oare se mai gândea cineva la el în Downing Street?

Când ai curajul să plătești prețul adevărului, îl ai aliat doar pe Dumnezeu. Primește-i Doamne, în Lumina ta veșnică, pe toți martirii de ieri și de azi …

Preot prof. Marius Vișovan

Ca în fiecare an, în luna ianuarie, pașii mă poartă în însorita Spanie și, de data aceasta, am atins exact centrul geografic al țării (la mijloc, atât pe latitudine cât și pe longitudine) situat în Getafe, lângă Madrid, într-un loc numit Cerro de los Angeles („Dealul îngerilor”, după numele unei vechi mănăstiri ce se afla acolo, închinată Fecioarei Maria, Regina îngerilor ). Iar situarea geografică a conferit acestui loc și o deosebită semnificație spirituală și o istorie dramatică.

În 1919, pe vârful dealului, lângă mănăstire, s-a ridicat un monument impresionant care a fost inaugurat cu ocazia liturghiei solemne de consfințire a Spaniei la Preasfânta Inimă a lui Isus (o devoțiune catolică deosebit de populară în Spania și nu numai, invocând ajutorul lui Dumnezeu în urma devastatoarei epidemii de gripă spaniolă), celebrată de 20 de episcopi,  în prezenta regelui Alfons al XIII-lea, a guvernului și a unei mari mulțimi de credincioși.

În 1936 (când guverna coaliția prosovietică numită Frontul Popular) monumentul a căzut victimă furiei comuniste, fiind aruncat în aer cu dinamita, dupa ce în prealabil milițieni comuniști au tras cu puștile în el, ciopârțindu-l. Ca semn al biruinței asupra religiei s-au fotografiat triumfători și au publicat fotografia (foto 1) în numeroase ziare de stânga din Spania și din întreaga lume (ceea ce a generat revolta și groaza în opinia publică creștină, inclusiv de la noi din țară și a dus la plecarea în Spania a grupului de voluntari anticomuniști ). În zilele precedente au fost asasinați 5 tineri catolici neînarmați care se rugau acolo, păzind monumentul zi și noapte. Autoritățile de stânga au schimbat denumirea locului, numindu-l oficial „Dealul Roșu”.

După înfrângerea puterii comuniste, în anul 1939, monumentul a fost refăcut, începând cu 1944, la dimensiunile de azi (foto 2 – principală), având la bază o biserică în care odihnesc osemintele celor 5 tineri martiri. Statuia lui Isus are 11,5 metri  și se află pe un piedestal de 26 metri înălțime. Inaugurarea a avut loc în 1965 printr-o liturghie solemnă celebrată de tot episcopatul spaniol, în prezenta șefului statului, generalul Francisco Franco, a principelui Juan Carlos (viitorul rege al Spaniei) și a guvernului. A fost reînnoită consfințirea țării la Inima Preasfântă a lui Isus. În mod regulat acolo au loc pelerinaje și alte activități ale Bisericii, cu participare națională și internațională.

Spania este o țară cu o istorie frământată, cu multe zguduiri, cu o cultură impresionantă, cu o profundă credință dar și cu incredibile contraste… în trecut și în prezent…

Preot prof. Marius Vișovan

În imaginea reprezentativă este o Diplomă de Bacalaureat (secțiunea „modernă”) din anul 1928, a unei eleve (Duca Rozalia) de la Liceul „Domnița Ileana” din Sighet (director – Cornel Sânjoan).

Examenele de bacalaureat s-au ținut la Satu – Mare, au fost 3 probe scrise (Limba română, Limba franceză, Limba latină) și 7 probe orale (Limba română, Istoria patriei, Geografia României, Instrucția civică, Limba franceză, Științe fizico – chimice și Științe naturale). Cu media generală de 6,40, eleva s-a clasificat a 11 – a din 85 de candidați reușiți.

Salut, Sighet!

NR: Document din arhiva familiei preot prof. Marius Vișovan.

Fostul deținut politic și memorialistul Ioan Dunca din Vișeu de Sus cunoaște, la cei peste 91 de ani de viață (va împlini 92 în februarie!), o tinerețe spirituală remarcabilă, în ciuda problemelor de sănătate care în mod inevitabil îl marchează în ultimii ani și îi limitează posibilitățile de deplasare.

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, ca fiu al preotului greco – catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate marcantă a spiritualității creștine maramureșene și mai târziu, a rezistenței anticomuniste), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, implicat activ în organizația condusă de profesorul Aurel Vișovan, arestat și apoi condamnat de autoritățile comuniste, va pătimi 11 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Baia Mare, Satu Mare, Galați dar și lagărele de muncă forțată de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră și din Balta Brăilei. Suferințele îndurate dar și oamenii minunați pe care i-a cunoscut au fost prezentate în lucrarea „Aur și noroi”, una dintre cele mai valoroase mărturii maramureșene ale Golgotei neamului românesc, cu martirii, sfinții și eroii săi din toate colțurile țării, făra nicio deosebire de orientare politică, etnie sau confesiune… dar și într-o lucrare ulterioară de mai mici dimensiuni intitulată „Amintiri din rezistența anticomunistă”.

Domnul Ioan Dunca a colaborat constant în ultimele 3 decenii la diferite publicații specializate în cultivarea istoriei autentice și a memoriei anticomuniste și continuă să o facă, trimițând lunar texte bogate în informație, cu o deosebită rigoare în analize dar și cu un constant și reconfortant umor. Dealtfel, după credința în Dumnezeu și dragostea față de colegii de ideal și suferință, umorul a fost arma care l-a făcut să supraviețuiască iadului și, nu de puține ori, să ridice și moralul celorlalți. Eminamente pozitiv în toate abordările, Ioan Dunca ne lasă moștenire frumoase portrete morale ale tinerilor maramureșeni implicați în lupta anticomunistă, făcând (alături de Gheorghe Andreica), o muncă esențială de cronicar, fără de care multe comori de suflet ar fi fost pierdute sau uitate (mai ales despre cei care nu au lăsat nimic scris). Iar față de profesorul, îndrumătorul și prietenul lor Aurel Vișovan, Ioan Dunca are, de aproape 8 decenii, pe lângă respectul și simpatia cu care îl înconjurau toți elevii, o comuniune profundă pe o dimensiune tainică, inefabilă, care a izvorât rânduri de o frumusețe emoționantă.

Preot prof. Marius Vișovan

După arestarea sa la 19 august 1948,  și după câteva zile petrecute la Securitatea din Sighet, tânărul elev Petru Codrea împreună cu ceilalți membri ai „lotului Vișovan” a fost dus la închisoarea județeană (actualul Memorial) unde avea să fie găzduit timp de 9 luni (până la finalizarea anchetelor și transferul la Cluj pentru proces și apoi la închisorile de executare a condamnării) și „cazat” în prima fază în celula 82, de la etajul 2 al închisorii (apoi din noiembrie, toți împreună în celula 74, care le este acum dedicată în cadrul muzeului). Primele impresii din această celulă 82, care marca pentru tânărul Codrea trecerea – pentru multă vreme – la un alt stil de viață, cel aspru restricționat, în care avea să simtă direct și constant statutul de „dușman al poporului”, impresii receptate încă cu optimismul și speranța specifice tinereții și cu iluzia – cvasigenerală atunci – că regimul comunist (și implicit detenția) nu pot dura mult. Petru Codrea avea 17 ani.

„Etajul 2 al închisorii s-a golit ca să ne facă loc nouă, tinerilor „politici”, aflați în așteptarea procesului… Eu am fost introdus singur în celula 82, țin minte că dormeam pe jos pe dușumea… la început nu mi-a fost frig fiind vară, dar apoi ni s-a permis să primim de acasă o cergă și haine mai groase. Primele 2 zile nu ni s-a dat porție de mâncare (camaradul Gheorghe Andreica descrie foarte plastic acea senzație de foame atotcuprinzătoare în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”) apoi am cunoscut celebrul terci de pușcărie, meniul care ne va însoți pe tot intinerariul de detenție (unora le-a făcut greață la început dar până la urmă toți ne-am obișnuit, că nu aveam încotro). Ca în orice celulă de pușcărie comunistă „mobilierul” era o tinetă și un recipient pentru apă. Cam atât…

După câteva zile am primit un coleg în celulă, pe Iosif Andreica, zis Puiu, cel mai tânăr din lot, fiu de învățător din Călinești… avea numai 15 ani și era o fire foarte sensibilă… pe el drama arestării și despărțirea de părinți l-a afectat cel mai mult, de mai multe ori izbucnea în plâns. Eu eram mai nepăsător, poate e și o chestiune de temperament dar oricum la vârsta aceea doi ani în plus contează mult la maturizare… Ulterior și Puiu va depăși această stare și va trece cu fruntea sus prin toate pușcăriile. Mai târziu, cu puțin înainte de mutarea tuturor în celula 74 în noiembrie, Puiu Andreica a fost schimbat cu Ion Ilban, care mi-a fost așadar coleg de celulă în ultima perioadă. Eu am fost tot timpul în celula 82 în perioada august – noiembrie, apoi mutați toți împreună în celula 74.”

Domnul Petru Codrea a trecut apoi prin temnițele comuniste Cluj, Jilava, Târgșor și – cea mai lungă perioadă – în lagărele de muncă forțată de pe  Canalul Dunăre – Marea Neagră, are acum 92 ani și este, din septembrie 2022, Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației.

Iar celula 82 prezintă actualmente în cadrul Memorialului tema rezistenței anticomuniste din Cehoslovacia, Primăvara de la Praga (1968), Vaclav Havel și rezistența prin cultură… dar și gestul cutremurător al eroului Jan Palach și a altor tineri iubitori de libertate, disperați de asuprirea comunistă dar și de nepăsarea lumii libere, bogate și cuminți….

Preot prof. Marius Vișovan

Zilele trecute s-au împlinit 70 de ani de la jertfa unui erou necunoscut al Maramureșului, Mihai Rus din Sighet (foto), trecut la cele veșnice în condiții tragice la 4 octombrie 1953, la doar 50 ani de chinuită viață…

Unul dintre fiii dânsului, domnul Mihai Rus este azi  în vârstă de 84 de ani și locuiește în orașul nostru în zona Podul Ronișorii, împreună cu familia sa. Este fratele cunoscutului partizan Ioan Rus (1926-2001), una dintre figurile majore ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, cu 5 ani de participare la lupta armată din munți și 11 ani de închisoare comunistă (membru al grupului studențesc din cadrul organizației anticomuniste maramureșene conduse de profesorul Aurel Vișovan, alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad și Mihai Pop).

Urmărind să afle cu orice preț informații despre cei fugiți în munți, Securitatea a persecutat familiile acestora, terorizând bărbați, femei, copii, bătrâni din familia restrânsă dar și alte rudenii și persoane suspectate. Familia Rus a suferit și ea foarte mult, fiind supusă ani la rând multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Domnul Mihai Rus, atunci copil de 14 ani a fost martorul direct la acele momente de groază pentru familia sa, momente întipărite clar în memorie și redate coerent după 7 decenii.
„Pe tata l-au bătut la Securitate de mai multe ori… prima dată în 1950 când era să-l prindă securiștii pe fratele meu Ion la Rona de Jos, unde era ascuns împreună cu Vasile Tivadar, dar au reușit să scape în pădure… atunci l-au ținut pe tata 2 săptămâni la Securitate, l-au distrus pur și simplu în bătaie… și apoi de mai multe ori în anii următori.
În martie 1953, când  a aflat Securitatea că Ion e ascuns în Vad, la un unchi de-al nostru  și până la urmă l-au înconjurat și s-a predat, atunci ne-au arestat aproape toată familia. În ziua aceea ne-au dus la Securitate pe toți, tata, mama, eu, sora și cumnata și ne-au ținut o zi și o noapte fără mâncare. Pe tata l-au bătut îngrozitor și din bătaia aceea nu și-a mai revenit, după câteva luni a murit… Practic tatăl meu a fost ucis de securiștii din Sighet! Avea 50 ani …”

După arestarea sa în martie 1953, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Multă vreme mama sa și restul familiei nu au avut nicio informație despre el, nici dacă mai trăiește sau nu… dreptul la pachete sau vorbitor fusese demult desființat. Venit acasă cu câteva zile mai repede (în august 1964), Aurel Vișovan va aduce familiei Rus bucuria iminentei sale eliberări și întoarceri acasă.

Ioan Rus se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.  O parte din frații lui mai sunt în viață la Sighet, la vârste înaintate. Împreună cu ei ne rugăm pentru tatăl lor, plecat prematur din această lume, alături de alte multe victime ignorate ale terorii comuniste…
Domnul să le primească suferința! Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta comemorarea a avut o rezonanță mai specială, fiind exact 75 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune pentru cei plecați la Domnul, fiind prezenți doi membri supraviețuitori ai „lotului Vișovan” – Petru Codrea și Nistor Man. Rugăciunea din celulă a urmat Sfintei Liturghii celebrate la parter, pe celular, de un grup de preoți și tineri greco-catolici de la Oradea și Zalău, aflați în pelerinaj la Sighet, la sfârșitul căreia venerabilii seniori au fost prezentați tinerilor.

Cei trei supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Petru Codrea – 92 de ani cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca – 91 ani la Vișeu de Sus și Nistor Man – 94 ani, la Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 5 deținuți politici din Maramureșul istoric. Domnul Ioan Dunca este cunoscut prin numeroasele sale articole în care evocă experiența din închisori și prin lucrarea sa de amploare „Aur și noroi”.

Toți martirii Maramureșului și toți eroii neamului românesc: Prezent!

preot prof. Marius Vișovan

Azi 19 august avem aniversarea rotundă (75 ani) de la arestarea tinerilor anticomuniști maramureșeni din „lotul Vișovan” , la 19 august 1948, primul lot de deținuți politici din Maramureș arestați de regimul comunist, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Oferim cititorilor acest fragment prin care, alături de Gheorghe Andreica ne „furișăm” și noi în închisoarea din Sighet, în acele prime zile de detenție și îi cunoaștem pe tineri, așa cum erau ei atunci…

* * *

„…Uşa puşcăriei s-a deschis şi în prag apăru un gardian cu centură şi diagonală. Avea în mână o listă pe care figurau numele noastre în ordinea alfabetică. Gardianul începu să ne strige cu glas tare:
-Andreica Gheorghe.
-Prezent.
-Treci înăuntru!

…Şi aşa, din ultimul am ajuns primul. Aşa mi-a fost dat mie de Sus să fiu la ghinioane tot primul, iar la plăcinte tot ultimul. De-ar fi fost acesta singurul caz, poate l-aş fi uitat. Dar n-a fost singurul, ci toate – parcă – aşa mi-au mers în viaţă. Orice lucru l-am obţinut greu. Mai scumpe au fost sudorile decât realizările. Abia când mă gândesc la cei care-au trecut prin iadul Piteştiului sau al Gherlei mă consider un om norocos. Deşi am căutat dezastrul cu lumânarea, Dumnezeu m-a ferit de el. Căci n-aş fi rezistat. Iar acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că n-am fost deloc ghinionist ci, din contra, un om norocos.

Toţi hoţii din închisoare au fost strânşi în camerele lor, iar gardienii, cu mic cu mare, au venit pe coridor în faţa corpului de gardă, ca să întâmpine „faimoasa bandă”, cea care era cât pe-aci să spulbere regimul democrat popular. Şi uite-aşa, în fruntea plutonului de proaspeţi puşcăriaşi păşeam eu ţanţoş în pas de front. Mă vedem şi eu o dată în frunte…

După ce am ajuns la etajul 2, urcând câte trei trepte deodată, la un timp oarecare ne-a ajuns din urmă şi un gardian bătrân, pe nume Grigore Tivadar, consătean şi prieten cu doi dintre noi, cei arestaţi. Ne-a deschis uşile şi, rând pe rând, am fost introduşi tot câte unul sau doi în cameră. Aveam unde, căci întreg etajul 2 era liber. Camera era goală. Într-un colţ era o „tinetă” din tablă – cu un capac ce se îmbuca ermetic – pentru necesităţi fiziologice. În rest nimic. Pe jos, duşumeaua era de scândură…

De acum echipa era întreagă. Iată-ne:

AUREL VIŞOVAN era şeful grupului. La liceu avea funcţia de profesor suplinitor la chimie. În paralel urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj – secţia „particular”, adică „fără frecvenţă”. La data arestării era în anul IV de studii. Avea 22 de ani. Deși locuia de multă vreme la Sighet, părinții lui erau originari din satul Breb.
Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu multe talente. Mai întâi avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o putea repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent…
Deşi nu avea o voce excepţională, era  totuşi  un bun cântăreţ. Mai târziu, pe parcursul închisorii, s-a dovedit a fi şi un talentat compozitor. În momentele de inspiraţie inventase semne speciale cu care fixa melodia sau ariile unui cântec, zgâriind pe perete diferite semne mnemonice pe care numai dânsul le înţelegea… Aşa au fost compuse „Rapsodia Maramureşului” şi alte cântece de închisoare sau de dragoste, care ne-au ridicat moralul nouă, celor neîmpliniţi ca vârstă.
În închisoare, cu toţii îi ziceam „domnu’ profesor”. Mai târziu, după ani şi ani de zile – după ce diferenţele de vârstă s-au şters – a devenit pentru toată lumea: „Aurel”…Creştin până în măduva oaselor, om de onoare şi de sacrificiu. Dintre toţi prietenii pe care i-am avut, n-am întâlnit pe nici unul care să-l fi depăşit.

IOAN VIRAG, în vârstă de 24 de ani, bun prieten cu Aurel Vișovan. Fiu de ceferist din Sighet. De meserie funcţionar, fusese notar în localitatea Ocna Şugatag, în apropierea Sighetului. Fiind cel mai vârstnic dintre noi toți, răspundea în cadrul organizației de recrutarea adulților, dar nu apucase să facă mare lucru. A fost suficient însă ca să primească la judecată doi ani de închisoare corecţională. Sărmanul… La închisoarea Cluj, imediat după proces, s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. În timp ce noi ceilalţi ne târam cu greu, ducându-şi fiecare crucea prin alte închisori, Virag murea în închisoarea Cluj…

NISTOR MAN din Șieu, flăcău de 19 ani înalt de statură, bun la carte, nepăsător în faţa morţii şi a suferinţei. Părul bogat, castaniu, ondulat, îi dădea prestanţă şi autoritate asupra altora. Bărbat frumos, inteligent şi cult. În cei 13 ani de închisoare pe care i-a executat, n-a făcut nici un compromis cu administraţiile comuniste. Din această cauză, în perioada cât a executat pedeapsa la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a stat mai mult pe la brigăzile disciplinare, cu lanţuri la picioare. În semn de protest împotriva regimului ce i s-a aplicat, de multe ori a declarat greva foamei…

CONSTANTIN RAD (îi ziceam Costică) din Călinești – băiat de mare ţinută morală şi dârz la cei 19 ani ai săi. A executat și el mulți ani de pușcărie, în două etape. De statură mijlocie, bine legat… Avea un păr platinat, extrem de subţire şi fin. Bun matematician, dar şi expert în orice fel de muncă fizică.

ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea (actuala comună Bogdan Vodă) – de aceeaşi statură cu Costică Rad. Nici un milimetru în plus nici unul în minus… Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă. Aceasta era o atitudine specifică celor din satul Cuhea. Răbdau ca nişte catâri, fără să se vaite sau să protesteze.Vârsta -19 ani.

IOAN ILBAN din localitatea Dragomireşti, flăcău de 18 ani, înalt brunet şi drept ca frasinul. Mult mai emancipat decât mine şi chiar decât alţii… Era veşnic îndrăgostit – şi asta pe drept, căci dintre toţi avea cea mai mare trecere la fete…În închisoare purta cea mai zdravănă căciulă ce mi-a fost dat să văd în viaţa mea. I-a trimis-o scumpa lui mamă şi i-a fost de mare folos în cele trei ierni pe care le-a petrecut în închisoare. Nu l-am văzut niciodată căinându-se sau dând înapoi din faţa greutăţilor.

GRIGORE HOTICO, de 19 ani, era fecior de învăţător din Ieud. Lucrul cel mai important pentru noi era că mai avea şi două surori, una mai frumoasă decât cealaltă. Lizuca – cea mai mică – s-a măritat între timp, aşa că am tăiat-o definitiv din agendele noastre. Dar Ticuţa a rămas… Securitatea a încercat să-l corupă şi să-l facă informator. Flăcău de ispravă, Hotico l-a anunţat discret pe Vişovan şi astfel am luat toate măsurile posibile ca să ne ferim de năpastă. Grigore Hotico avea o teorie medicală proprie, pe care am adoptat-o şi noi ceilalţi: râsul şi veselia ţin de foame şi – pe deasupra – îngraşă. El toată ziua râdea de nebuniile pe care le făceam noi, ceilalţi, şi ne instiga mereu la altele…

GĂVRILĂ COMAN, supranumit „generalul”, era cel mai ordonat flăcău dintre toţi. Fusese copil de trupă la batalionul 9 „Vânători de Munte” din Sighetu Marmaţiei. Avansase oficial până la gradul de sergent. La închisoare a intrat în ţinută militară. I s-au smuls doar epoleţii şi petliţele. Dintre toţi era cel mai sărac. N-avea mamă. Tatăl său, un om necăjit din Săliște, fără avere, a rămas văduv de timpuriu cu vreo şapte copii, toţi mărunţei. Noroc cu armata română, care i-a luat pe vreo trei dintre cei mai mărişori, făcându-i copii de trupă. Dintre aceştia făcea parte şi Găvrilă al nostru. Milităros şi bun la învăţătură, era brav şi de o corectitudine ireproşabilă. În faţa lui nu puteai să scapi o minciună nici în glumă. Oricine ai fi fost, pe loc te lua la trei păzeşte. Vârsta lui Găvrilă -19 ani.

NELU DUNCA, de 16 ani, feciorul preotului greco-catolic din Ieud. Tatăl său n-a acceptat nici un compromis cu regimul comunist. Din această cauză a înfundat puşcăria. Fiul său l-a urmat, iată, la scurt timp. Mic de statură şi deosebit de vioi, cel mai guraliv dintre toţi. Cum amândoi aveam aceeaşi statură şi – aproximativ – aceleaşi năravuri, străinii ne confundau. Am avut mai multe porecle dar până la urmă am rămas cu numele ce ni le-au dat părinţii: eu Ghiţă, iar el Nelu. Nelu Dunca era cel mai bun cântăreţ dintre toţi, în plus avea şi un auz muzical de excepţie. După Aurel Vişovan şi Nistor Man, el era cel mai citit. În schimb învăţătura sistematică, şcolărească nu-i plăcea. De matematică nici nu voia să audă. Avea talent la scris. Era o plăcere să-i citeşti compunerile. Avea cel mai mare debit de cuvinte pe minut dintre toţi. Prin marile lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – pe unde şi-a petrecut ultimii ani din prima puşcărie – n-a fost nici unul să-l întreacă. Făcea glume bune şi dădea replici prompte. Era veşnic dispus să cânte. N-a fost cântec nou compus în închisoare pe care Nelu Dunca să nu-1 fi învăţat. Eu – prietenul cel mai apropiat – i-am fost şi cel mai statornic auditoriu. Niciodată nu m-am săturat să-l aud cântând.

PETIU CODREA. Petru îi era numele în actul de identitate, dar toţi i-am zis Petiu, aşa cum îi ziceau cei din familie. Feciorul unui învăţător de excepţie. Mai avea doi fraţi şi o soră… (cu toții trăiesc și azi, n.n.). O familie de intelectuali serioși şi deosebit de harnici la muncă. Locuia în Sighet, dar copilărise la Șugău, o vale pitorească de la marginea orașului unde tatăl său înființase școala, cu ani în urmă. Petiu îmi era cel mai vechi prieten. Ne cunoşteam încă din 1942, pe vremea ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, când ne-am întâlnit vreo patru români la liceul maghiar „Piarista Gimnazium”. La masa acestei familii de intelectuali români m-am mai cioplit puţin şi eu – făcutul din topor şi total neşlefuitul. Petiu era silitor la învăţătură, iar la meserii – fruntaş între fruntaşi. A fost un prieten de nădejde, pe care puteai miza în orice situaţie. Sportiv şi curajos, avea 17 ani.

PETRICĂ ULICI, botezat de noi „Ursu”, datorită forţei muşchilor săi. Deşi avea doar 19 ani, era înalt şi puternic. Bun la învăţătură şi mare şahist, cu dorinţa obsedantă de a fi mereu în frunte. Flăcău de ţăran din Rona de Jos, avea cele mai multe relaţii în rândurile gardienilor de la închisoare, dintre care doi îi erau chiar vecini şi prieteni: Grigore Tivadar şi Ioan Tivadar (noi pronunțam Tivodar, după accentul locului). În acel moment, când Securitatea Poporului abia se năştea, mai puteai avea prieteni chiar şi printre gardienii de închisoare…

IULIU VLAD (îi ziceam Micu) – feciorul preotului greco-catolic din Rona de Jos – era consătean cu Petrică Ulici.

Era înalt, subţire ca o joardă, cu o voce de fetiţă, total neîmplinit fizic. Fratele lui mai mare, proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, i-a dat multe cunoştinţe medicale. Aşadar, Micu Vlad era „doctorul nostru” (ale cărui sfaturi medicale ne-a ferit totuşi Dumnezeu să le urmăm…). Deşi avea doar 16 ani, ţinuta lui era veşnic sobră. Era un băiat serios şi aşa a rămas toată viaţa. Dacă ar fi fost vorba să-l compar cu mine, atunci Micu Vlad ar fi fost un îngeraş, iar eu un drăcuşor…

IOSIF ANDREICA zis „Puiu” era fecior de dascăl din  Călineşti, discipol şi consătean al lui Costică Rad. Era cel mai tânăr dintre toţi – 15 ani. Iute din fire şi încordat, mâna îi tremura abia observabil. Pentru noi ceilalţi, acest aşa-zis defect era un prilej de distracţie şi de glume. De câte ori avea de făcut o treabă mai fină (de exemplu, de pus aţa în ac) i-o dădeam lui, minunându-ne cu toţi cum reuşeşte să treacă aţa prin urechile acului mişcând mâna în dreapta şi în stânga. Cu voce de fetiţă a intrat la închisoare şi tot cu voce de fetiţă a fost pus în libertate, după doi ani şi jumătate.

GHEORGHE BULACU (îi ziceam Gicu) – fecior de dascăl din Budeşti. Anii ocupației maghiare (1940-1944, n.n.) i-a petrecut refugiat cu familia în Oltenia, în localitatea Ciuperceni (la bunicii din partea tatălui), şi a rămas cu multe obiceiuri olteneşti în vocabular şi chiar în mişcări. Flăcău plin de curaj. Bun camarad. Nu se dădea bătut cu una, cu două. Avea 17 ani.

VASILE DUNCA din Ieud era cel mai vârsnic dintre elevi: 21 de ani. Cânta şi el destul de bine, secondându-1 sau „terţându-1” pe Nelu Dunca. Încerca să compună „vierșuri”(cântece specifice înmormântărilor maramureșene, care evocau viața răposatului, după terminarea rânduielii canonice a prohodului) ba chiar şi unele melodii, care însă mie nu-mi plăceau. După ani şi ani de zile, profitând de unele slăbiciuni ale firii sale, Securitatea i-a provocat o prăbuşire sufletească totală, din care își va reveni târziu și greu, ajutat de Aurel Vișovan.

IOAN MOTREA (îi ziceam Ionică ) – flăcăul cel singur pe lume s-a născut în comuna Slatina, situată dincolo de Tisa, în actuala Ucraină Subcarpatică. L-a prins închiderea graniţei, din anul 1947, dincoace de Tisa, în Sighetu Marmaţiei, şi aici a rămas. Ionică era, la 20 de ani, marele nostru sportiv şi microbist şi cel mai bun şahist dintre toţi. Avea un suflet bun şi nobil, care înduioşa. N-aveai cum şi nu puteai să te superi pe el.

MIHAI VLAD (îi ziceam Milu) din Sighet, era cel de-al doilea student printre noi, după Aurel Vişovan. Avea 22 de ani.

L-am cunoscut abia în puşcărie, aşa că nu am ce zice despre el prea multe, decât că s-a dovedit un băiat bun, ca toţi ceilalţi.

ULTIMUL sunt eu, GHEORGHE ANDREICA din Vișeu de Mijloc (actualmente cartier al orașului Vișeu de Sus),  cred că deja mă cunoaşteţi destul de bine, din cele spuse până acum, fără să trebuiască să mă laud. Aveam atunci 17 ani.”(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

* * *

Dintre cei arestați atunci, mai sunt acum în viață Nistor Man la Târgu Mureș, Ioan Dunca la Vișeu de Sus și Petru Codrea la Sighet, cu toții trecuți de 90 ani, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă, modele luminoase pentru noi cei de azi.

Preot prof. Marius Vișovan