În luna mai am fost în Spania, am vizitat Barcelona și printre alte multe obiective frumoase ne-am recules și în fața maiestuosului și impresionantului monument situat pe colina Montjuic, ridicat în cinstea sutelor de victime din oraș masacrate în 1936 de către autoritățile Frontului Popular (comuniști, socialiști, anarhiști, separatiști catalani). Victimele sunt preoți și călugărițe (unii deja canonizați de Biserica Catolică), intelectuali, militanți politici de dreapta, militari de carieră indezirabili, dar și persoane aflate doar la locul nepotrivit și arestate la grămadă… Monumentul este opera arhitecților catalani Manuel Baldrich, Joaquim de Ros i de Ramis, Josep Soteras și Manuel de Sola Morales, în colaborare cu scuptorii Miquel și Llucia Osle, de asemenea catalani (a se observa că nu toți catalanii sunt separatiști, dimpotrivă, curentul separatist este un derapaj relativ recent care a luat amploare după anul 2000 pe fondul unor mari slăbiciuni a autorităților centrale). După 1940  la acest monument se ținea anual o liturghie solemnă în memoria martirilor, până în 2015 când Primăria a interzis liturghia.

Ei bine, citesc pe internet, că pe 14 iunie, monumentul a fost … demolat !! Administrația Barcelonei (diverse combinații de stânga și extrema stângă) a promis solemn și s-a ținut de cuvânt, elementele sculpturale și arhitectonice au fost descompuse și evacuate, motivând că Legea Memoriei Democratice (opera actualului guvern predominant socialist) permite desființarea oricărui monument construit în timpul regimului generalului Francisco Franco (1939-1975). De altfel administrația locală declara cu mândrie că în cei 8 ani de guvernare a desființat 2000 (două mii !) de monumente, plăci memoriale, inscripții care aminteau de trecutul franquist (chiar dacă în unele cazuri persoanele sau evenimentele au fost anterioare regimului respectiv). Lucruri similare s-au întâmplat și se întâmplă în toată Spania, inclusiv morți deshumați și mutați pe motiv că sunt `prea onorați” în locul în care au fost înmormântați și că legea nu ar permite omagierea lor.

Nu vreau să intru aici în detaliile politicii interne din Spania, mai ales că duminică sunt alegeri parlamentare și în cazul probabil a unei înfrângeri a actualului guvern Sanchez (coaliție de socialiști, comuniști și separatiști) unele lucruri s-ar putea schimba, candidatul opoziției de centru-dreapta, Alberto Nunez Feijoo, declarând că va abroga mai multe legi introduse de socialiști inclusiv această Lege a Memoriei Democratice (chiar și denumirea sună ușor a Orwell).

Dar fenomene asemănătoare sunt în multe țări occidentale, așa-numita cancel-culture, inclusiv în țări cu tradiții democratice constante cărora nu li se poate reproșa un „trecut fascist” (real sau asimilat forțat de ideologii de stânga), cum ar fi chiar S.U.A. Întrebarea este simplă: demolăm trecutul cu orice preț ? Fiecare regim trebuie să distrugă simbolurile și realizările celui precedent, mergând pe ideea că orice operă de artă, orice monument sau document public, orice operă literară  și orice informație cu caracter memorial sunt automat contaminate, compromise prin culoarea politică a regimului în timpul căruia au fost construite? Iar morții uciși de strămoșii politici ai celor aflați acum la putere nu mai au dreptul la pomenire ci doar la uitare (dacă nu la demonizare directă, de obicei prin minciună sau brutale scoateri din context). Deci în concluzie, fiecare regim trebuie să facă tabula rasa din cel precedent? Ne vom bate la infinit amplasând și demontând plăci memoriale (noi sighetenii știm despre ce vorbim…), desființând monumente, retrăgând nume de străzi, blamând constant oameni de cultură pe criterii exclusiv ideologice… până unde poate merge această isterie?

Comuniștii din România au avut un mare specialist la acest capitol, sinistrul Roller, care poate să dea lecții pe plan mondial cum se poate falsifica orice în istoria unui popor (inclusiv că nu am fi popor latin ci slav, eliberat de „frații” sovietici…). Un manual de literatura română pentru liceu din anii ’50 afirma categoric: „Rebreanu și Goga au fost fasciști, Eminescu reacționar…”, am citit cu ochii mei și am rămas blocat, probabil dacă întorceam pagina găseam ceva usturător și despre Arghezi și Blaga care erau eliminați din manual fiind prea „mistici” pentru gustul proletcultist (deși nu au făcut politică înainte), iar marile valori culturale din generația mai tânără erau în pușcării (Radu Gyr, Noica, Vulcănescu, V. Voiculescu, Doinaș, Steinhardt…) sau în exil (Eliade, Cioran, Ionesco, Aron Cotruș… ). În fine, se pare că Occidentul a ajuns în perioada proletcultistă, iar noi ne întoarcem la ea (legea 217 /2015 e un pas consistent în această direcție) după ce am respirat un pic de libertate după ’90…

Sau poate trebuie să ne obișnuim cu gândul că doar stânga (rareori moderată) are dreptul la memorie, doar stânga are monopolul suferinței, doar stânga are dreptul să dea lecții de moralitate? Și în ciuda celor 100 de milioane de victime ale comunismului, doctrina de stânga rămâne pe veci nobilă și imaculată? Cred că cititorul înțelege că prin prin „stânga” nu ne referim aici la mărirea salariilor și a pensiilor, la protecția socială pentru a echilibra inegalitățile economice (lucru de multe ori pe deplin justificat) ci  la marea operă de spălare a creierului omenirii (și în primul rând al popoarelor creștine) inițiate de marxism și continuate azi cu mare succes de urmașii ideologici…

A propos, la Barcelona va fi desființată în curând și o statuie a lui Cristofor Columb! Hmmm… săracul de el, o fi făcut politică pe timpul lui Franco…?

Preot prof. Marius Vișovan   

Azi 27 iunie se împlinesc șapte decenii de la moartea martirică, în temnița comunistă din Sighet, a episcopului greco-catolic Ioan Suciu, beatificat de Papa Francisc în 2019 (în cadrul vizitei în România). Tânăr înflăcărat pentru Cristos, student strălucit la Blaj și la Roma, apostol al tineretului român căruia i-a dedicat minunate cărți (unele vor fi citite fervent și de tineri ortodocși) și sute de articole, sfințit episcop în 1940 (auxiliar la Oradea), urât de autoritățile de ocupație horthyste, pe punctul de a fi asasinat în 1944, Ioan Suciu va fi apoi (ca episcop la Blaj cu funcția de administrator apostolic ) principala țintă a Securității comuniste pentru zelul său extraordinar și atitudinea radicală împotriva noului regim (străin de neam și fără Dumnezeu) și simpatia deschisă arătată deținuților politici de la Aiud (unde celebrează o liturghie emoționantă în 1947, relatată de mai mulți martori direcți, inclusiv preoți ortodocși). În fața arestării iminente, în mai 1948 se încearcă scoaterea sa din țară (mărturia ziaristului blăjean Grigore Pop Câmpeanu, trimis cu această misiune ) dar episcopul refuză, vrând să fie solidar cu turma și cu confrații episcopi în prigoana ce va urma. Arestat o scurtă perioadă în septembrie 1948 apoi în octombrie 1948 împreună cu toți episcopii greco-catolici, va cunoaște calvarul temnițelor până la trecerea la Domnul în celula 44 de la închisoarea Sighet la 27 iunie 1953. Trupul său a fost aruncat într-o groapă (neidentificată până azi) din Cimitirul Săracilor de la marginea orașului, unde face de strajă la limita nordică a spațiului românesc.

Finalul dureros dar și înălțător al existenței sale pământești este relatat de un martor ocular de mare anvergură, cardinalul Iuliu Hossu, în memoriile sale.
„În noaptea aceea n-aveam lumină în cameră […]. Fratele Ionel (episcopul Ioan Suciu ) l-a chemat pe Titu (episcopul Tit Liviu Chinezu) la sine, să şadă pe pat lângă el; nu peste mult, părintele Titu ne-a anunţat că P.S. Ionel e pe sfârşite: «A intrat în agonie». Ne-am ridicat şi am mers în jurul patului, puţin se putea vedea în întuneric; ne rugam cu toţii pentru scumpul nostru frate, care era pe cale să ne părăsească. Titu spunea că a murit; i-am pipăit pulsul şi le-am spus fraţilor că pulsul mai bate foarte slab şi încet de tot; dar pulsul era; ţineam mereu mâna pe puls, până a încetat de a mai bate; au cercat şi fraţii Cori (preotul Coriolan Tămâian) şi Titu. […].
După rugăciunea pentru iubitul frate, care acum zăcea rece, fără viaţă, ne-am aşezat la odihnă, aşteptând să se lumineze pentru a vedea să pregătească toate fraţii Cori şi Titu, pentru calea din urmă a scumpului nostru, pentru a face anunţarea decesului înainte de sunarea deşteptării la orele 5.00.
Astfel, îndată când s-a crăpat ziua, ne-am sculat cu toţii, fraţii Cori şi Titu au pregătit toate, l-au aşezat frumos pe iubitul frate Ionel şi am făcut panehida cu dezlegarea din urmă; am dat mortului sărutarea frăţească.
Fratele Cori a chemat cu bătaia în uşă pe sergentul de serviciu […] politrucul şi sanitarul au dispus transportarea în toată liniştea pe sală.
A fost aşezat frumos, cu pietate pe pătură; pentru scumpul frate Ionel au fost destui trei fraţi, părintele Chertes înainte, părintele Cori Tămâian la cap, cu mine, şi aşa, cu binecuvântarea şi sufleteasca îmbrăţişare, am ieşit din celulă cu corpul neînsufleţit al lui Ionel; pe sală am luat-o la stânga pe lângă celula părintelui Ploscariu din vecini şi celelalte, în colţ iarăşi la stânga, la celula 36 de lângă infirmerie. Intrând în celulă, l-am aşezat cu suflet copleşit de emoţie pe patul de acolo; l-am mai privit înduioşaţi, dându-i binecuvântarea din urmă, l-am sărutat pe frunte şi ne-am îndepărtat ca de la înmormântare […].”( Cardinal Iuliu Hossu, „Credința noastră este viața noastră”, pag. 323 )

O altă mărturie a rămas de la canonicul Coriolan Tămâian, preot greco-catolic de la Oradea, închis și el la Sighet:
„În seara zilei de 26 iunie 1953, noi – Ioan Chertes, Liviu Chinezu (ambii episcopi ) și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că moare). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat; urma să-i iau eu locul. Pe la miezul nopții, Suciu începe să recite cu glas înalt și răspicat Tatăl nostru, apoi Născătoare, după care n-a mai scos un cuvânt. Eu îl întrerupeam: «Stați, să nu audă gardianul de afară !», că striga cât putea. În acest timp a venit la mine la pat Chinezu, ca să mă scoale, deși eram treaz și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la pat la el, l-am pipăit; n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră (toți episcopi), care s-au strâns numaidecât în jurul patului. Episcopul Hossu i-a dat dezlegare sacramentală […]. Era ora 1 fără douăzeci, în ziua de 27 iunie 1953.” (mărturie culeasă de părintele Anton Moisin).

Cu puțin înainte de a muri, episcopul Ioan Suciu a compus aceste sublime versuri, intitulate „Martirul”, minunată expresie a înaltei sale trăiri spirituale:

1. Ajuns-am de acum
La capăt de drum
Cu trupul meu slab
Deschise tării
Sub bolți de vecii
Mă cheamă degrab

2. Văd rariști de rai
Ce-ntrec gând și grai
De trudnice minți
Îl văd pe Cel Sfânt
În slavă și-n cânt
Domnind peste ginți

3. Azi marele Crez
Cu vrednic botez
De sânge-l sfințesc
Pe-al crucii altar
Viața în dar
Cu drag mi-o jertfesc

4. Măicuță și stea
Cobori de mă ia
La Fiul divin
Îndreaptă spre cer
Pe toți care pier
În lumea de chin

5. De după zări
Răzbat chemări
Iată-mă vin!
Răspunde lin
Un glas stins…

6. Peste plângeri
Se-aud îngeri
Cântând senin
Amin! Amin!
A învins!

În Împărăția lui Dumnezeu și în conștiința creștină a neamului românesc, Fericitul Ioan Suciu este și rămâne Prezent!

Preot prof. Marius Vișovan

Doamna inginer Monica Orlovschi (născută Andreica ) s-a stabilit în Germania de peste trei decenii dar asta nu o face mai puțin româncă. Dimpotrivă, vorbește zilnic românește, își cultivă constant identitatea și vine cu bucurie în țară. Cu rădăcini în Călinești, unde a copilărit până la vârsta de 7 ani dânsa  a refăcut recent o parte din traseul de tinerețe al tatălui ei, fostul deținut politic Iosif Andreica (1933-2008), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet arestat în 1948.  Împreună cu soțul dânsei  a vizitat Muzeul Memorial (unde în camera 74 dedicată rezistenței în Maramureș se află și fotografia tatălui ei, Iosif Andreica, membru al „lotului Vișovan”), apoi Cimitirul Săracilor de la maginea orașului, unde se află neidentificate osemintele celor morți în închisoarea din Sighet, precum și alte obiective frumoase ale municipiului nostru.

Momentul cel mai impresionant a fost vizita acasă la domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic în viață din Sighet (declarat anul trecut Cetățean de Onoare al orașului), coleg de liceu, ideal și suferință cu Iosif Andreica acum mai bine de șapte decenii și cu care a menținut o comunicare constantă chiar și după plecarea acestuia în Germania.  Revederea a fost emoționantă, atât doamna Monica cât și domnul Codrea fiind literalmente copleșiți de bucurie, depănând amintiri. Ultimul punct de pe „traseul memoriei” a fost vizita la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” pentru a vedea placa comemorativă amplasată anul trecut de Asociația „Firul Vieții”, în cinstea celor 47 de profesori și elevi ai instituției care au suferit în închisorile comuniste, printre care și tatăl dânsei.

Fiu de învățător din Călinești, Iosif Andreica (Puiu, pentru colegi) a fost cel mai tânăr membru al grupului de rezistență anticomunistă condus de profesorul Aurel Vișovan (format din studenți și elevi ), având doar 15 ani în momentul arestării. Împreună cu ceilalți colegi arestați a fost închis la Sighet, apoi la Cluj iar după condamnare a trecut prin Jilava și a executat detenția la Târgșor lângă Ploiești (închisoarea minorilor, pe vremea aceea). În timpul detenției de la Cluj, în vara lui 1949, a trecut printr-o situație limită fiind foarte bolnav și neprimind nicio îngrijire medicală în primele zile (episod dramatic relatat de celălalt elev Andreica, Gheorghe – nicio legătură de rudenie – în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”).  Ulterior  Iosif Andreica s-a stabilit la Oradea iar în 1990 a plecat cu familia în Germania, unde a trecut la cele veșnice în anul 2008.

Urmași ai eroilor neamului românesc sau tineri iubitori de adevăr, oriunde v-ați afla, Sighetul vă așteaptă!

Preot prof. Marius Vișovan

Arestarea „lotului Vișovan” în august 1948 (se împlinesc, iată, trei sferturi de secol anul acesta… ) a fost „marea lovitură” dată de Securitatea din Sighet rezistenței anticomuniste maramureșene (lovitură venită însă… cam târziu, în celelalte județe din țară arestările grupurilor similare avuseseră loc în luna mai, dar de cei de la Sighet Securitatea a aflat foarte târziu, ceea ce arată o lipsă de „vigilență ”…).

Cei arestați erau 18 tineri (dintr-un total de 26, cât cuprindea organizația, ceilalți 8 nefiind prinși decât după câțiva ani) cu vârste între 15 și 25 ani, originari din Sighet și împrejurimi, după statutul social – 15 elevi, 2 studenți și un funcționar, care după o anchetă dură de câteva săptămâni (însoțită de bătăi crunte, victima principală fiind profesorul Aurel Vișovan dar agresați fizic au fost și Ioan Dunca, Nistor Man, Iuliu Vlad, Grigore Hotico, Găvrilă Coman, etc ) vor fi „cazați” la închisoarea județeană din Sighet (actualul Memorial), care în felul acesta devine închisoare politică (inițial doar etajul doi, dar ulterior toată clădirea a fost ocupată de deținuți politici, cei de drept comun fiind transferați în alte locații), detenția lor aici încheindu-se în mai 1949 când vor fi duși la Cluj pentru proces și apoi în diferite închisori de executare a condamnărilor (între 2 și 10 ani, după cum „justiția” comunistă a avut bunăvoința să acorde, de la caz la caz; jumătate dintre ei vor fi însă condamnați încă o dată în 1959 pe baza unor acuzații complet inventate și vor mai avea parte de câțiva ani de detenție ). Doi din cei arestați vor muri în închisoare: Ioan Virag și Găvrilă Coman.

Cel care a condus arestările și anchetele membrilor „lotului Vișovan” a fost locotenentul Beni Stern (în forma aceasta semnează rapoartele dar după alte surse numele oficial era Adalbert Stern) om de mare cruzime, adevărat torționar, care își va spori faima în anii următori 1949-1950 când va teroriza satele Maramureșului, arestând abuziv sute de persoane, în majoritate bătrâni, femei și copii pentru ca prin chinuirea și intimidarea acestora să determine partizanii ascunși în păduri să se predea. Ulterior va fi promovat la Baia Mare ca șef al arestului la Securitatea Regiunii, ajungând la gradul de colonel, comportamentul barbar al acestuia fiind astfel generos răsplătit.

Ancheta s-a finalizat și concretizat într-un raport redactat de către Stern la data de 25 octombrie 1948 (dosar de anchetă 50179). Un raport dactilografiat de 14 pagini, în care pe lângă datele personale ale celor 26 tineri (18 arestați și 8 în lipsă), cuprinde și o serie de informații și aprecieri ale organului de Securitate asupra activităților considerate ilegale și antistatale ale acestora, folosind din abundență termenul „fascist” (de peste 80 de ori!). Pentru Stern toate sunt „fasciste”:  epoca „fascistă”, program „fascist”, organizații „fasciste”, ritualuri „fasciste”, sentimente „fasciste”, cărți „fasciste”, spirit „fascist”, etc ceea era complet fals dar arată preocuparea obsesivă a Securității de a introduce etichete grave care să impresioneze și să dea legitimitate acuzării, pentru a distruge din fașă orice formă de opoziție, orice manifestare a libertății de gândire și asociere, echivalând-o cu fascismul. Dar când se ajunge la probele care să susțină asemenea acuzații foarte grave, ele sunt : „strângerea de cotizații”, “cumpărarea de alimente pentru cei deja arestați”, „ședințe în locuințe sau în natură”, „rostirea de rugăciuni în comun” , „cântarea de cântece”, etc. Cititorul raportului ar fi probabil dezamăgit că nu găsește nimic despre arme, atentate, discursuri instigatoare la ură, agresiuni fizice sau măcar amenințări asupra unor comuniști din Sighet sau din altă parte. Stern nu menționeaza nimic de genul acesta pentru că efectiv nu au existat. Dar atunci … în ce constă fascismul?… Stilul semidoct al lui Stern atinge chiar cote hilare când afirmă că „ședințele organizației se desfășurau într-o atmosferă solemnă de mare sobrietate” sau când afirmă despre un elev cu activitate mai slabă în organizație că respectivul „era neserios și cu educație fascistă superficială”. S-ar zice că are o admirație ascunsă pentru victimele sale… dar nu, e doar incoerența celui arogant dar lipsit de cultură…

Începutul a fost făcut. De acum înainte Securitatea județului Maramureș (cu serioase întăriri primite din alte părți) își va amplifica și diversifica activitatea      răscolind zona în lung și în lat, în căutarea tuturor adversarilor reali, potențiali sau imaginari ai regimului comunist, rezistența prelungindu-se până în 1953. Mii de maramureșeni vor deveni victime directe ale terorii conduse de Stern și uneltele lui (Laszlo, Șofineți, Toth, Peto, Gherasim, etc ), în proporție de 99 % oameni neînarmați dar care nu înțelegeau să renunțe la credință, identitate, libertate și proprietate, valorile care ne-au definit și ne-au dat legitimitate pe acest pământ, sub toate orânduirile vremelnice care s-au succedat de-a lungul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

Un luptător anticomunist maramureșean pe care am avut ocazia și onoarea să-l cunosc personal, dar despre care am puține informații relevante (și de aceea nu l-am evocat direct în lucrările mele anterioare ) este Mihai Pop (numele de familie la naștere Kokenejdi, schimbat în Pop) din Sighetu Marmației. Ne facem însă o datorie de conștiință de a-l menține viu nu doar în inimile noastre ci și în orizontul opiniei publice, prin prezentarea datelor de care dispunem.

Născut la Biserica Albă (sat românesc din dreapta Tisei, peste apă de la Cămara ) în 1923, absolvent de Politehnică,  membru în Grupul de rezistență anticomunistă condus de Aurel Vișovan, va scăpa de arestarea din august 1948 și va reuși să se ascundă o perioadă destul de lungă. Este arestat totuși în 1953 și va trece prin închisorile Sighet, Jilava, Gherla, Timișoara, Oradea, eliberat în 1956.

După eliberare se va stabili la Cluj unde va lucra ca inginer, va studia teologia în clandestinitate și va fi hirotonit preot greco-catolic de către episcopul Iuliu Hirțea de la Oradea. După 1989 va  înființa asociația „Uniunea Creștină” care va promova anumite proiecte spirituale pentru tineret în colaborare cu ordine religioase din Italia. Trece la cele veșnice în 1995.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Providența dumnezeiască ne oferă, în anul de grație 2023, bucuria și privilegiul să mai avem printre noi mărturisitori ai idealului creștin și național, pătimitori în închisori dar și luminători ai societății, oameni de mare caracter, repere obligatorii ale reconstrucției morale a națiunii române (ne referim în special în acest articol la cei legați direct de Maramureșul istoric, dar ne exprimăm respectul pentru toți românii care mai sunt în viață și care au dat mărturie de jertfă în rezistența anticomunistă și care sunt omagiați oficial la 9 martie în fiecare an). După ce imensa majoritate a generației lor a plecat deja spre veșnicie, cei rămași – puțini dar luminoși – sunt ultima noastră legătură cu un trecut eroic care ne legitimează în fața lui Dumnezeu și a istoriei.

Odată cu aniversarea – tot azi 9 martie – a celui mai tânăr dintre ei, domnul Aurel Vlad din SUA (născut la 9 martie 1933 la Dragomirești și implicat cu generozitate în multe proiecte ale memoriei inclusiv două frumoase  monumente ale eroilor din localitatea natală), toți foștii deținuți politici maramureșeni au depășit 90 de ani, trecând de cele două praguri biblice de 70 și 80 de ani (prevăzute în Psalmul 89) – care reflectă longevitatea naturală a omului. Care este rolul lor acum în planul lui Dumnezeu pentru neamul românesc? Fără îndoială supraviețuirea lor până azi are și o explicație evidentă, aceea de a mai putea oferi tinerelor generații informații cu valoare istorică și morală din experiența lor personală, de a da românilor de azi șansa unei întâlniri directe cu eroii luptei anticomuniste.

Dar mai există, în opinia mea, și o altă explicație. Pentru ca oameni cu tinerețea și sănătatea distruse în închisori, supuși la foame, frig și torturi ani de zile (plus șicanele și privațiunile de după aceea) să ajungă să trăiască mai mult decât majoritatea celor liberi cu o viață normală, aceasta nu se poate explica decât prin asistența directă  a lui Dumnezeu, printr-un har cu totul special. Prin viața lungă și împlinită a nonagenarilor noștri, Domnul ne amintește că numai El este Atotputernic! Numai El este Stăpânul vieții și al morții! Avertizare serioasă pentru toți dictatorii, tiranii și torționarii care s-au amăgit crezând că au în mână destinul omului și al națiunilor… (Țurcanu la Pitești, Goiciu la Gherla, Koller și Crăciun la Aiud, Maromet la Jilava, Stern și Retezaru la Sighet și Baia Mare, au avut comportamente efectiv diabolice!) dar și reconfortantă consolare și încurajare pentru cei care se încred în Dumnezeu și devin instrumente ale lucrării Sale, după cuvintele psalmistului David: „Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” ( Ps.22) și ale apostolului Pavel: „Dumnezeu toate le îndreptează spre binele celor care-L iubesc” (Romani 8,28).

Cei opt nonagenari ai noștri, în ordine cronologică sunt (în paranteze localitatea de origine din Maramureș, domiciliul actual și anul nașterii): Melania Rițiu (Săpânța – București, 1925), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța, 1925), Nistor Man (Șieu -Tg Mureș, 1929), Ioan Pop Arvinte (Breb -Timișoara, 1931), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet, 1931), Gheorghe Bărcan (Săliște – SUA, 1931), Ioan Dunca (Ieud  -Vișeu de Sus, 1932), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA,1933).

Să le dea Domnul sănătate, iar nouă bucuria și responsabilitatea de a le duce mesajul mai departe, în comuniune cu cei deja ajunși în Patria cerească, cu toți martirii și eroii neamului românesc!

preot prof. Marius Vișovan

Un erou maramureșean pe care am avut ocazia și onoarea să-l cunosc personal, dar despre care am puține informații relevante este sigheteanul Ioan RUS de la Podul Ronișorii (zona unde locuiesc și azi membri ai familiei sale – frați, nepoți, etc ). Ne facem însă o datorie de conștiință de a-l menține viu nu doar în inimile noastre ci și în orizontul opiniei publice.

Student la Drept la Cluj în 1948, membru al grupului studențesc din cadrul organizației anticomuniste maramureșene conduse de profesorul Aurel Vișovan (alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad și Mihai Pop ), Ioan Rus scapă de arestarea primului lot în august 1948 și participă la organizarea luptei armate anticomuniste din munți, în zona Ieud – Dragomirești, făcând parte din grupul Popșa, apoi după destrămarea acestuia din grupul Țibleșul (cu acțiuni atât în zona Maramureșului istoric cât și în zona Lăpușului) apoi retrăgându-se în zone izolate împreună cu camaradul Vasile Tivadar (tot din grupul Vișovan ) și în final singur, într-o casă nelocuită din Vadu Izei unde va fi în cele din urmă depistat, încercuit și arestat în martie 1953. Familia sa a fost de asemenea supusă multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.

Judecat și condamnat, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan

100 de ani de la naștere

Una dintre figurile marcante ale rezistenței greco-catolice din Maramureș în timpul prigoanei comuniste a fost părintele protopop Vasile Hotico, de la a cărui naștere se împlinesc azi 100 ani.

Născut la 23 noiembrie 1922 în comuna Ieud de pe valea Izei, din părinții Grigore și Ileana, a început Școala Normală de Învățători la Sighet și a absolvit la Gherla, apoi Academia Teologică din Oradea în 1946. S-a căsătorit în 1947 cu Iuliana, născută Dăncuș (tot din Ieud, nepoată a părintelui Grigore Dăncuș), având împreună 6 copii (Rodica, Vasile, Ioan, Grigore, Margareta și Claudia). Hirotonirea ca preot a avut loc în 1947 la Tăuții Măgherăuș prin punerea mâinilor Fericitului episcop Alexandru Rusu, ierarhul Maramureșului, fiind numit în parohia Borșa II.

După începerea prigoanei în 1948 a fost primul arestat dintre preoții din Maramureș, împreună cu sora Pelagia Iusco (tot din Ieud), deținut două săptămâni la închisoarea Sighet pentru „tulburări împotriva unificării religioase”. După eliberare, câteva luni a stat ascuns și a continuat oficierea de servicii religioase greco-catolice clandestine. Este arestat din nou în 1949 și condamnat pentru sprijinirea partizanilor din grupul Popșa, foarte activi în zona Ieud-Dragomirești (frații sigheteni Vasile și Ion Popșa, liderii celui mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți de un mare număr de țărani de pe Valea Izei și asistați spiritual de preoții și călugarițele din rezistența greco-catolică ). A fost anchetat la Sighet și torturat cu mare cruzime de către maiorul Samuel Retezaru, venit special de la Baia Mare, durerile mâinilor zdrobite resimțindu-le și după 40 ani… A petrecut 3 ani și 3 luni în închisorile comuniste Oradea, Cluj, Aiud și apoi munca forțată în regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în coloniile Poarta Albă și Capul Midia.

A doua perioadă de detenție a avut loc între 1959-1962 în urma unui proces total mincinos, în care au fost implicați mai mulți maramureșeni care executaseră deja o condamnare politică, fiind acuzați că după eliberare au înființat o nouă organizație anticomunistă cu sprijin din străinătate. Având deja 5 copii, familia Hotico a avut foarte mult de suferit, înfruntând mari greutăți materiale după arestarea părintelui. Cea mai mare parte a detenției părintele Hotico a petrecut-o în închisoarea Satu-Mare unde a avut ca și colegi de celulă pe profesorul Aurel Vișovan și elevii de la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet.  În lucrările lor memorialistice, aceștia dau mărturie despre înalta ținută spirituală a părintelui Vasile Hotico în condițiile dure ale detenției (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit, Ion Dunca Aur și noroi, Gheorghe Andreica, De la Cluj la Satu-Mare, etc).

După eliberare, a continuat activitatea greco-catolică clandestină oficiind în secret multe căsătorii, botezuri, parastase, servicii de înmormântare, liturghii la Ieud, Vișeu de Sus, Borșa, Bocicoel, Bogdan Vodă, Dragomirești, Botiza, Strâmtura, Bârsana, Breb, Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Berbești, Năsăud, Rodna Veche, în Țara Oașului la Târșolț, Aliceni, Trip-Bixad, și la domiciliu în Sighetu Marmației, unde a trăit ultimii 30 de ani din viață (în primii ani după detenție a supraviețuit în condiții materiale extrem de precare, cu soția și cei 6 copii ). A cutreierat neobosit satele Maramureșului pentru a menține aprinsă flacăra credinței catolice în sufletele românilor și speranța în redobândirea libertății de cult (ceea ce i-a atras o intensă supraveghere și mai multe chemări la Securitate). În câțiva ani, în lunile de vară  a celebrat servicii religioase în parohii romano – catolice din Moldova, înlocuind preoți aflați în concediu.

După legalizarea Bisericii Greco-Catolice în 1989 a avut o activitate intensă ca paroh și protopop de Sighet prin redeschiderea și consolidarea parohiilor greco-catolice din satele maramureșene dar și în satele românești din dreapta Tisei, recuperarea proprietăților Bisericii, etc. A reorganizat și condus comunitatea din orașul Sighet (în colaborare cu preoții profesori de fericită memorie Grigore Balea și Vasile Paul), a deschis capela de la Casa de Cultură (unde s-a celebrat până în 1999) și a demarat construcția noii biserici. A trecut la cele veșnice în ianuarie 1995, după câteva luni de suferință, fiind activ până aproape de final.

Am cunoscut personal îndeaproape activitatea părintelui protopop Vasile Hotico în anii 1990-1994, însoțindu-l la numeroase servicii și în multe deplasări. Dânsul a celebrat prima liturghie în parohia mea Șugău la 13 octombrie 1991, participând și ulterior la mai multe servicii religioase în perioada de organizare a parohiei. Din amintirile directe ale mamei mele și ale altor cunoscuți apropiați pot afirma că și doamna preoteasă Iuliana Hotico (decedată în 1968 în urma unui tragic accident) a fost un suflet nobil, de mare credință și dăruire.

Reîntâlnirea la Sighet după ieșirea din iadul închisorilor comuniste, a prilejuit lui Aurel Vișovan o evocare emoționantă, cu care încheiem această scurtă biografie:

„În ianuarie 1968, l-am invitat pe părintele Hotico să ne sfințească casa de Bobotează, cât mai discret posibil. A sosit după lăsarea serii, împreună cu soţia lui. Purta un palton pe cât de vechi, pe-atât de lung, sub care se puteau ascunde cele necesare. O cruce mică, o sticlă cu apă sfinţită şi câteva fire de busuioc.
Am stins lumina. Beculețele de pe pom erau suficiente. Secondat de soţia sa, care avea o voce foarte frumoasă, a cântat: În Iordan botezându-te, Tu Doamne… . Rostind rugăciunile cuvenite, a înmuiat busuiocul în apa sfinţită, ne-a dat crucea să o sărutăm şi apoi a sfinţit toată casa. Câteva picături au căzut şi pe micuţul nostru, care nu înceta să privească pomul de Crăciun. Aşa am avut parte în casă de o frântură de viață a Bisericii noastre prigonite.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Sighetul nostru, agresat recent de declarațiile și amenințările lui Alexandru Florian (împotriva plăcii memoriale de la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” și a titlului de Cetățean de Onoare acordat domnului Petru Codrea), nu e ultima victimă a domnului sus-numit, săptămâna trecută izbucnind scandalul de la Liceul Tehnologic „Mircea Vulcănescu” din București (sectorul 4), unde domnul Florian face presiuni mari pentru schimbarea numelui instituției, dumnealui “decretând” fără drept de apel că marele nostru filosof, economist și martir creștin (exterminat în temnița Aiud în 1952) trebuie izgonit din spațiul public. Acest ultim exemplu se adaugă la o listă lungă de orașe, comune, licee, școli și alte instituții (inclusiv Academia Română!) care au fost luate la țintă de acest personaj în ultimul deceniu pentru că au îndrăznit să onoreze, sub o formă sau alta, în spațiul public o figură reprezentativă a spiritualității și identității românești. Pentru că Alexandru Florian nu acționează în nume personal ci ca director al unui Institut bine finanțat și cu multe prerogative (și pe care Florian pare să-l fi confiscat în totalitate), numit Institutul Național pentru Studiul Holocaustului din România „Elie Wiesel” (vom folosi formula prescurtată Institutul „Elie Wiesel”).

Astfel în urma amenințărilor lui Alexandru Florian (unele făcute doar pe canale private dar cu ton agresiv, altele mediatizate în termeni apocaliptici cu o evidentă dorință de răfuială), multe autorități și instituții din România au cedat, retrăgând (sau renunțând la proiectul de a conferi) nume de străzi, școli sau titluri acordate anterior unor persoane și eliminând plăci memoriale, statui și busturi din piețe sau de pe zidurile unor clădiri reprezentative sau anulând evenimente (conferințe, simpozioane ) programate în diverse ocazii în cinstea respectivelor personalități.

În felul acesta, din multe localități ale țării au dispărut sau sunt pe cale să dispară din spațiul public, pe lângă numele lui Mircea Vulcănescu și numele marelui poet Radu Demetrescu – Gyr (deținut 14 ani în temnițele comuniste dar și în dictaturile precedente), al tânărului martir creștin, model de trăire mistică Valeriu Gafencu (mort în temnița comunistă Tg. Ocna în 1952), al marelui scriitor, de notoritate internațională Vintilă Horia (plecat în exil și stins din viață la Madrid în 1992), al marelui savant Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), al economistului și filosofului Petre Țuțea (13 ani în închisorile comuniste), al poetului – erou Ion Șiugariu (căzut în munții Tatra în războiul antifascist!, pe care autoritățile slovace au vrut să-l onoreze postum dar s-a opus Ambasada României la cererea Institutului „Elie Wiesel”!!) … O adevărată teroare ideologică! Cine dă Institutului „Elie Wiesel” puterea să exercite această teroare și de ce autoritățile tremură și cedează în fața lui (cu unele excepții notabile, la care ne vom referi mai încolo)?

Principala cauză a terorii ideologice și sursa puterii lui Alexandru Florian o constituie legea 217/ 2015, lege care, pe lângă mai multe neclarități ce vor genera mereu interpretări abuzive, comite eroarea fundamentală de a considera legitime sentințele tribunalelor comuniste! Dacă un tribunal comunist te-a declarat „criminal de război”, „trădător de patrie”, „fascist”, „membru al unei bande teroriste”, etc atunci așa trebuie să rămâi pentru veșnicie și domnul Florian va avea grijă ca tu să fii scos din memoria națiunii sau dacă asta practic nu se poate, atunci să fii pomenit ca un monstru, pentru ca generațiile următoare să privească în negru tot ce ai făcut, vorbit și scris, pentru ca idealurile și aspirațiile tale românești pentru care te-ai jertfit să nu se bucure vreodată de atenția sau simpatia generațiilor viitoare… Asta este teroarea ideologică pe care o exercită Institutul „Elie Wiesel”! Dar domnilor, comunismul s-a terminat și a fost declarat „ilegitim și criminal”! Păi și atunci tot deciziile comuniste sunt reperul moral al societății noastre de azi?

De aceea legea 217/2015 a fost numită pe bună dreptate o lege antiromânească, o lege de relegitimare a comunismului, o lege al cărei proiect nu a fost dezbătut public niciodată, care a fost ținută ascunsă cu grijă, mișunând ca o „cârtiță” prin „beciurile” Parlamentului, ca nu cumva cineva să-și exprime dezaprobarea sau îngrijorarea față de ea! Subsemnatul am vrut să merg personal să particip și să-mi exprim opinia la avizarea proiectului în Comisia de Apărare a Camerei Deputaților dar ședința (publică, prin lege!) a fost pusă pe site-ul instituției doar în ziua respectivă! Și așa s-a procedat cu tot traseul legislativ, inclusiv cu votul final în plen! Pentru asta a fost nevoie de complicitatea politicienilor din toate partidele, dar cel care și-a asumat triumfal promovarea legii a fost Crin Antonescu, care spera atunci să candideze la Președinție … (ulterior, căzând în dizgrație, a dat din colț în colț când a venit vorba de legea 217, spunând că de fapt el îl admiră pe eroul Ion Găvrilă -Ogoranu, liderul partizanilor din Făgăraș deci… paradoxal, el nu dorise o asemenea lege!?). Apoi am cerut, printr-o petiție depusă la Cotroceni, președintelui Iohannis să nu promulge legea (semnătura mea deschidea o listă de urmași ai unor deținuți politici ), dar demersul nostru a fost ignorat. După promulgare, subiectul a răbufnit în presă, au fost dezbateri televizate, s-au pronunțat împotrivă chiar unele personalități actuale (filosoful Andrei Pleșu, de exemplu), dar era prea târziu. Nicio instituție abilitată să conteste legea la Curtea Constituțională nu a făcut-o, nici măcar Avocatul Poporului, deși a fost sesizat în acest sens. De atunci încoace, România trăiește sub blestemul legii 217… și nu poți ști niciodată dacă un demers sau altul nu cade sub incidența acestei legi, diferența între legal și ilegal depinzând probabil doar de capriciile domnului Florian…

Dar sunt și autorități locale care nu au cedat în fața lui Alexandru Florian și au menținut în spațiul public numele unor simboluri ale demnității românești. Cel mai cunoscut caz este primarul Clujului, Emil Boc care a refuzat să retragă numele marelui poet Radu Gyr din titulatura unei străzi din Cluj în ciuda presiunilor mari ale Institutului „Elie Wiesel”. Mă simt fericit și onorat că eram în sală, la ședința Consiliului Local Cluj-Napoca din 22 iunie 2017 (m-am înscris la cuvânt dar nu a mai fost cazul) când primarul Emil Boc a anunțat că scoate de pe ordinea de zi propunerea de schimbare a numelui străzii și am auzit ropotul de aplauze al tinerilor din jurul meu… A fost un moment astral când am simțit că și în România, dreptatea poate învinge! Relevant este și motivul deciziei primarului Boc și anume avalanșa de proteste din partea societății civile! Nota bene!

Iar sufletul mult – chinuitului Radu Gyr ne zâmbea de sus… „Pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”

Preot prof. Marius Vișovan

În Cimitirul Săracilor din Sighet (îngrijit și amenajat cu o simbolistică specială de către echipa Muzeului Memorial) există un monument aparte, care ar putea fi numit „Crucea Albă” (după culoarea părții superioare) sau „Crucea celor fără mormânt” (după specificul celor cărora le este dedicat monumentul) și a fost realizat cu peste două decenii în urmă de către foștii detinuți politici din Maramureșul istoric, la ora aceea președinte de filială fiind Ioan Ilban (1930-2021), președinte de onoare Aurel Vișovan (1926-2002).

Monumentul este dedicat maramureșenilor din rezistența anticomunistă uciși în lupte, lagăre și închisori și care au fost aruncați din ordinul Securității în gropi comune sau locuri ascunse fără posibilitate de identificare până în prezent și care, pe lângă suferința și moartea îngrozitoare, nu au avut parte de rugăciune, cruce și lumânare la căpătâi și nici măcar de o inscripție care să le menționeze numele.

Osemintele lor continuă să zacă necunoscute în diverse colțuri ale țării, puncte fierbinți pe harta României însângerate – Aiud, Gherla, Oradea, Cluj, Tg. Ocna, Brașov, Botoșani… și desigur, Sighet. Crucea albă restituie cu demnitate, memoriei maramureșene și naționale numele acestor eroi martiri, alături de anul decesului și localitatea de origine.

Cel mai cunoscut nume de pe monument este evident studentul Vasile Popșa din Sighet, liderul partizanilor din zona Ieud – Dragomirești (1948-1949) cea mai numeroasă grupare armată anticomunistă din Maramureș, un tânăr de o profunzime sufletească și o noblețe de caracter impresionantă, supranumit pe bună dreptate „eroul Maramureșului”. După mărturiile neoficiale care au parvenit la ora aceea familiei, trupul său a fost aruncat de Securitate chiar într-o groapă de la Cimitirul Săracilor, undeva aproape de intrare. Deci în cazul lui cel puțin, Crucea albă îi ține loc de mormânt.

Dar și biografiile celorlalți conțin fapte eroice și jertfe emoționante, care merită interesul și recunoștința românilor de azi și de mâine. Fiecare nume de pe cruce ne cheamă, ne vorbește…
În fața lui Dumnezeu, a neamului și a istoriei, martirii Maramureșului răspund: Prezent!

Foto & text: preot prof. Marius Vișovan