La o întâlnire – din anul 2014 – cu foști absolvenți ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighet (promoția 1964), profesorii (de la stânga la dreapta): Szőllőssy Gheorghe (1939-2024), Ilnițchi Felician (1932- 2017), Nițescu Maria (născută în anul 1931) și Aurelia Vișovan (1933-2019).
Foto: Tomi Hoffer
Salut, Sighet!
După ieșirea din închisoare, soțul meu Aurel Vișovan a avut sănătatea mult zdruncinată, ficatul și plămânii fiind grav afectate de bolile din cei 16 ani de detenție. A supraviețuit totuși, încă mulți ani ținând un regim deosebit de strict și animat mereu de viața sa spirituală deosebită și de bucuriile pe care noi familia încercam să i le oferim.
Și echilibrul său psihic era foarte fragil. Daca ziua reușea să se concentreze pe munca de la fabrică și pe alte activități gospodărești, noaptea avea coșmaruri în care retrăia teroarea de la Pitești, unde fusese torturat îngrozitor în anii 1949-1951. Trecuseră atâția ani, dar traumele n-au dispărut… Cu greu reușeam să-l liniștesc.
O groază deosebită o declanșau chemările la Securitate, când te puteai aștepta la orice, inclusiv să fii din nou arestat și să nu te mai întorci… Două dintre ele le-a relatat în lucrarea sa „Dincoace de gratii”.
„Era în 1966… într-o zi sunt chemat la Securitate, vestea a căzut ca un duş cu gheaţă. Oare ce mai vor? Nu este destul cât m-au chinuit? … Oare mă voi mai întoarce? La biroul indicat, erau doi ofiţeri necunoscuţi. Într-o manieră politicoasă:
– Cum o mai duceţi cu sănătatea? Ştim că aţi fost bolnav. Dar la serviciu, aţi reuşit să vă adaptaţi?
Erau întrebări de rutină… Oare unde vroiau să ajungă?… mă întrebam nedumerit.
– Ce mai ştiţi de legionarul Ion Găvrilă zis Ogoranu, fostul şef al Frăţiilor de Cruce din Ardeal?
Ştiam că reuşise să fugă în Munţii Făgăraşului. Am întâlnit în închisoare oameni din organizaţia lui din munţi, dar le-am răspuns:
– De unde să ştiu? Ştiu că a fugit în munţi, doar atât.
Mi-au pus sub ochi un teanc de fotografii cu oameni îmbrăcaţi ţărăneşte.
– L-aţi recunoaşte, dacă l-aţi vedea?
– Ştiu eu?!
– Priviţi atent aceste fotografii!
M-am uitat la toate.
– Nu-1 recunosc nici într-una; de altfel, au trecut 18 ani de când l-am văzut ultima dată.
– Dar la serviciu ce atmosferă domneşte?
Ştiam eu cam ce ar dori ei să le spun…
– Fiecare îşi vede de munca lui, le-am răspuns.
– Iar dumneavoastră?
– La fel. Sunt proaspăt căsătorit şi nu am nevoie de necazuri.
– Am auzit că v-aţi căsătorit cu o profesoară de la liceu. Cum aţi convins-o?
Am dat din umeri. Nu meritau să le răspund.
– Puteţi pleca! Dar să ştiţi că şi dvs., ca oricare cetăţean al Republicii, aveţi datoria să ne informaţi despre orice manifestări sau acţiuni duşmănoase. Altfel, riscaţi să fiţi implicat din nou… V-a fost de-ajuns, sper!
Când am ieşit, eram ca nou născut. Nu-mi venea să cred că sunt din nou pe stradă, deşi aveam senzaţia unei umbre permanente care mă urmărea. Mă îndreptam totuşi spre casă.
– Cum a fost ? mă întâmpină soţia, palidă de aşteptare.
– A trecut! Sunt mereu pe urmele mele. Oare nu mi-au introdus în casă ceva microfoane?”
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)
Cea din 1971 a fost mult mai traumatizantă, reflectând ce imens aparat de urmărire și supraveghere desfășura Securitatea asupra populației, în special asupra foștilor luptători anticomuniști.
„Eram la București unde, pe lângă sarcinile de serviciu dădusem și luasem examenul de traducător în limbile engleză, franceză și italiană. Certificatele de traducător se eliberau imediat la ghişeul secretariatului. Îmi aşteptam rândul, când cineva, din spate, mă bate uşor peste umăr şi-mi arată un buletin de identitate deschis la pagina cu fotografia. Citesc „Dragoş Hoinic”. Tresar. Auzisem de mult de el. A fost prins la graniță în 1948 cu documente extrem de periculoase, prin care se căuta să se dovedească neîncrezătorului Occident că în România există o mişcare de rezistenţă care trebuie ajutată. A fost arestat şi după el mulţi, foarte mulţi alţii. Îl privesc… Semăna cu cel din fotografie şi nu mă îndoiam că era el. Totuşi, în atmosfera de suspiciune ce ne înconjura, caut să limitez întâlnirea. I-am spus, totuşi, că mă bucur că l-am întâlnit. Toată conversaţia nu a durat decât două minute.
Să fi trecut vreo două săptămâni, poate mai puţin, când sunt chemat în biroul preşedintelui cooperativei unde lucram.
– Am primit un telefon de la Securitate. Trebuie să te prezinţi de urgenţă acolo.
Am simţit o durere ascuţită în inimă. „Oare ce mai vor ?”, mă întrebam tot timpul drumului. Picioarele îmi erau ca de plumb. Combinaţii de gânduri îmi sfredeleau creierul. „O fi vorba de informaţii false, ca acelea care au ajuns până la Ministerul Învăţământului, pentru a mă împiedica să continui studiile? Să mi se prezinte probe. Sau ce poate fi ?!…” Intrând pe poartă, mi-am pus aceeaşi întrebare: „Oare voi mai ieși de aici?”.
Ofiţerul de serviciu mă îndrumă direct în biroul comandantului. Intrând, descifrez imediat figura comandantului, care era secondat de doi ofiţeri pe care nu-i mai văzusem – păreau a fi de la Interne – şi un ofiţer pe care-1 ştiam de la Sighet.
– Tov. Vişovan – mi se adresează comandantul – se află aici doi ofiţeri de la Ministerul de Interne, care ar vrea să vă pună câteva întrebări.
Într-o manieră nefiresc de politicoasă, mă întreabă cum stau cu sănătatea, cum e munca la cooperativă, apoi…
– Desigur că aveţi delegaţii pe la alte cooperative şi chiar la forul dvs. superior de la Bucureşti. Nu-mi dădeam seama ce urmăresc.
– … Astfel încât, din când în când, vă întâlniţi cu foştii dv. prieteni din închisoare…
Ca un fulger îmi trece prin minte: este vorba de Dragoş Hoinic şi întâlnirea de la Oficiul de traducători!! Am simţit că mi se despică mintea şi, într-un acces de revoltă, strig:
– Dacă vă referiţi la faptul că am fost la Bucureşti la Târgul de mostre şi că acolo m-am întâlnit cu Dragoş Hoinic şi am discutat două minute cu el – absolut nimic politic! – atunci mai bine mă împuşcaţi!!Nu mai suport să fiu urmărit pas cu pas, zi şi noapte, poate şi în somn! Nu am discutat nimic politic! Mă auziţi? Nu mai suport!! Făcusem o criză nervoasă, nu mă puteam opri.
– Nu mai suport!! Împuşcaţi-mă!!
Văzându-mă în acest hal de nervi, ofiţerul de la Interne căuta să mă calmeze:
– Vă credem, dar am vrut să avem şi confirmarea dvs. Puteţi să vă întoarceţi la serviciu.
Nu mai aveam pic de putere. Când să ies, ofiţerul din Sighet mi se adresează vădit artificial:
– Tovarăşe Vişovan! Noi ştim că unele persoane vă privesc cu o anumită admiraţie pentru trecutul dvs. politic. N-aţi vrea să ne… relataţi despre…
Nu-mi revenisem din criza anterioară şi strig:
– Nu ştiu nimic şi nu mai suport !!
Intervine atunci cel din Bucureşti:
– Lasă-1 să plece! Plecaţi, vă rog!
Năucit complet, ies pe poarta Securităţii şi, sub imperiul gândurilor ce mă striveau, nu-mi dădeam seama că sunt liber, pe stradă. Chiar aşa? Sunt urmărit pas cu pas! Merg la Bucureşti în interes de serviciu. Întâmplător, mă întâlnesc cu un fost deţinut politic. Discut cu el două minute, în care nimic politic, şi se deplasează de la Bucureşti la Sighet doi ofiţeri, ca să mă ancheteze?! Nu-mi reveneam… În ultima vreme – poate şi datorită bolii celui mic – dădusem parcă mai puţină importanţă privirilor Securităţii, pentru ca acum să mă lovesc de trista realitate.
– Nu sunt liber! Umbra Securităţii este permanent în spatele meu!”
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)
Aurelia VIȘOVAN
(1933 – 2019)
foto: arhiva preot prof. Marius Vișovan
Gânduri despre mama
Înmormântarea a trecut… dar a rămas atmosfera de rugăciune și pace, solemnitate și înălțare sufletească care a înnobilat comuniunea și solidaritatea umană pe care le primeam de peste tot. Am simțit dragostea și respectul rudeniilor, al confraților preoți, al foștilor colegi profesori și ai foștilor elevi ai mamei mele, al multor intelectuali sigheteni prezenți, al vecinilor și cunoscuților precum și al multora care au trimis mesaje de departe pentru a ne fi aproape. Din inimă mulțumiri tuturor !
Aș fi dorit să exprim câteva gânduri dar nu mă simt în stare…. impresiile încă nu s-au decantat. De aceea prefer să dau cuvântul doamnei Cezarina Condurache de la București, care în prefața cărții mamei mele „Treptele unei vieți” (publicată anul trecut), i-a adus un frumos omagiu, pentru care îi sunt profund recunoscător și pe care îl oferim și cititorilor sigheteni. (preot prof. Marius Vișovan)
Demnitatea la feminin
Vișovan… nume de legendă ce-l cântă munții și-l freamătă codrii Maramureșului… El, eroul, Aurel cel viteaz, pe linia destinului neamului românesc însângerat în prigoanele secolului XX avea să se întoarcă la viață din iadul temnițelor și să întâlnească pe linia destinului personal pe Aurelia, distinsa doamnă profesoară ajunsă azi la vârsta înțelepciunii depline.
În An Centenar edităm acest volum de amintiri a cărui eroină a urcat treptele vieții în pas cu multe dintre durerile și pătimirile istoriei românești din veacul trecut.
Fetița a trăit neajunsurile și spaima războiului, drama și incertitudinea refugiului. Adolescentei i s-a întemnițat pentru scurt timp tatăl și în același timp i s-a furat dreptul de a-și manifesta liber credința, Biserica sa greco-catolică fiind interzisă prin lege. Tânăra și-a croit cu greu viața și cariera în anii de început ai comunismului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a devenit o strălucită profesoară de matematică. Femeia s-a dovedit o adevărată doamnă a demnității românești, urmându-și cu îndrăzneală și curaj bătăile inimii pe care a dăruit-o unui proscris… Și mai mult încă, fără să-și lepede propria cruce, a susținut pe umerii ei mici o bună parte din crucea soțului, cruce încărcată cu Piteștiuri și Gherle și cu toate consecințele lor: boală, sensibilitate, supraveghere, lipsuri etc. Femeia s-a desăvârșit mai apoi devenind mamă, oglindindu-și bucuria în privirea curioasă a copilului. Iar mama, a devenit bunică pentru 6 nepoți frumoși, cuminți și talentați.
Aurelia Chindriș Vișovan și-a împlinit cu prisosință destinul întru Christos, iar viața ei poate sta oricând drept pildă și îndreptar pentru cei ce respectă dăruirea, jertfa și dragostea femeii române din toate timpurile și din toate locurile.
Cezarina Condurache, decembrie 2018
Azi, 29 iulie 2019, a trecut la cele veșnice doamna profesoară Aurelia Vișovan, soția cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vișovan. Doamna profesoară Aurelia Vișovan a predat matematica și fizica, cea mai mare parte a activității desfășurând-o la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante.
Condoleanțe colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, fiul doamnei profesoare, precum și familiei îndoliate!
*
Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesoare Aurelia Vișovan (n. Chindriș).
Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici – Valentin, Alexandru și Mircea.
Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.
La vârsta de aproximativ 3 ani recită o poezie în prezența episcopului dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită pastorală la Dragomirești.
În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.
După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.
După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.
În perioada 1943 – 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.
În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.
În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.
În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care le va executa la Timișoara, în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți
În 1953 Aurelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.
Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.
A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.
În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii ai lor (cel mic moare în 1973 după multă suferință).
Obține gradul didactic I în anul 1976.
După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).
Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.
Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.
În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.
La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.
La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.
Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vișovan a continuat să fie prezentă în viața socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foștilor absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum și prin articolele publicate pe site-ul nostru.
Prof. Aurelia Vișovan s-a stins din viață înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi. Înmormântarea va avea loc joi, 01 august 2019, de la ora 12.00 la capela cimitirului romano-catolic.
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Salut, Sighet!
Eram studentă la Cluj, în 1952… datorită unor probleme de sănătate mă aflam la infirmeria căminului studențesc, pe calea Moților. În Sâmbăta Paștilor, aproape toată lumea plecase acasă. Am rămas doar eu cu o altă studentă pe care nu o cunoșteam, mi-a spus doar că o chema Gigi și era foarte bolnavă… avea TBC osos și avea pe ea un corset greu de suportat… am însoțit-o la spital și după scoaterea corsetului se simțea mai ușurată, dar era foarte, foarte slabă și se mișca extrem de greu… Am povestit mult în seara aceea, am aflat că era originară din județul Mureș dar familia plecase în refugiu în 1940, s-a stabilit la Brăila și ulterior nu s-au mai întors în Ardeal… era studentă în anul II, dar boala a ținut-o mult timp departe de cursuri…
Între timp s-a întunecat afară… noi continuăm să povestim până spre miezul nopții… la un moment dat, Gigi mă surprinde cu o rugăminte: Aurelia, nu te duci până la catedrala ortodoxă să-mi aduci „paști”? Eu, necunoscând terminologia ortodoxă, am întrebat: Ce înseamnă asta? Mi-a răspuns: Un pahar cu vin și cu anafură sfințită… Te rog, du-te și adă-mi!… Afară era noapte și drumul destul de lung, dar cum puteam s-o refuz? Eram atât de impresionată de suferința ei…
Mi-a dat un păhărel și am pornit pe jos spre catedrala ortodoxă… nu era chiar nimeni pe stradă, mi-era un pic frică dar mergeam înainte… pe când am ajuns, credincioșii înconjurau catedrala cântând. Am primit și eu o lumânare, apoi m-am pus la coadă și am primit „paștile” și m-am întors spre cămin ținând aproape de grupurile de persoane care se întorceau de la biserică.
Lumânarea nu s-a stins până am ajuns acasă! Mi-am îndeplinit misiunea, iar bucuria lui Gigi a fost imensă, era atât de fericită… m-am umplut și eu de fericirea ei…
Dimineața când m-am trezit, Gigi nu mai era acolo. Venise cineva din familie și a dus-o acasă. Nu aveam s-o mai văd niciodată. Nu s-a mai întors la facultate la Cluj, fără îndoială boala nu mai permitea acest efort… Mai târziu am aflat că Gigi a murit…
Sunt convinsă că acum îmi zâmbește dintre îngeri, iar eu, în fiecare an la Paști, mă gândesc la ea și la bucuria ei…
prof. Aurelia VIȘOVAN
Ați auzit de comuna Dolhasca? Acum e oraș. Da, ați ghicit! E în județul Suceava, poate ați și trecut pe acolo, acceleratul Timișoara – Iași oprește acolo, înainte de Pașcani. Am înțeles că acum are un centru civic frumos și alte realizări, dar experiența mea acolo a fost mult diferită, acum 66 de ani….
Era în 1953…. La terminarea facultății, prin repartiție ministerială mă prezint la post pe data de 15 august, ca profesoară de matematică la Dolhasca, drumul din Sighet până acolo cu trenul (cel puțin avea gară!… e ceva…), prima impresie dezolantă, casele nu aveau garduri, purceii și găinile se plimbau dintr-o curte în alta… nu fusesem niciodată în Moldova până atunci (a nu se confunda cu Bucovina, care începea cu vreo 3 sate mai la nord, acolo gospodăriile erau mult mai aranjate).
M-am prezentat la școală, am vorbit cu directoarea, mi s-a spus că școala începe la 1 septembrie, am primit o primă de instalare de 500 de lei, am căutat chirie, am găsit o cameră frumoasă, curată, proprietara se numea Madam Crăciun (am aflat apoi că în sat toate erau Madam) când am pus problema mâncării mi-a spus că ei pleacă la lucru de dimineața până seara și nu se pot ocupa. O singură dată mi-a dat din mâncarea ei -mămăligă cu prune! – când am vrut să-mi fac un ceai a spus că nu se poate doar dacă fac foc în curte. De citit, citeam seara la lampa cu petrol.
Ca să nu mor de foame m-am deplasat la Pașcani și mi-am cumpărat alimente, dar n-aveam unde găti, am mâncat hrană rece timp de o lună. O singură dată m-a invitat o învățătoare să mănânc la ea, avea un frate deținut politic de aceea părinții păreau foarte triști. Neavând apă curentă, m-am dus la Fălticeni la coafor să mă spăl pe cap dar când am văzut că nu aveau uscător și că femeile plecau acasă cu părul ud, am renunțat…
Nu am mai rezistat și m-am dus la București să cer transferul dar nu mi s-a acordat și am venit acasă la Sighet pur și simplu. S-a dus tata la Suceava și a stat o săptămână la ușa inspectorului Riemer, care, după ce l-a tot dus cu vorba în mod exasperant (vai, dar noi aveam planuri mari cu tovarășa profesoară, de ce să plece de la noi?), i-a dat în cele din urmă transferul, dar nu i-au mai ajuns banii de tren, a luat bilet doar până la Vișeu.
Pe când s-a rezolvat cu transferul, anul școlar era deja început și nu am mai putut ocupa post de profesor de matematică, așa că mi s-a dat să predau… limba rusă(!) la școala de la Cămara. Nu era o idee chiar absurdă, eu având 10 la rusă și în liceu și în facultate. Inspectorul a vrut sa-mi dea o șansă de a nu fi șomeră anul acela… și n-a fost rău. Mi -am făcut datoria și ca profesoară (improvizată) de rusă.
Iar în anul următor – 1954- am venit la Liceul „Dragoș Vodă” căruia i-am închinat toată competența și dăruirea mea pentru mai bine de 3 decenii…
Prof. Aurelia VIȘOVAN
Foto: www.catchy.ro
“Treptele unei vieți” este volumul apărut în urmă cu câteva săptămâni, la Editura Evdokimos, București, autor fiind doamna profesoară Aurelia Vișovan.
Peste câteva luni, profesoara ce a slujit o viață Liceul “Dragoș Vodă”, va împlini 86 de ani. Volumul pe care-l semnalăm, include în plan simbolic, treptele Golgotei familiei Vișovan, revelează un parcurs identic pentru mii de familii de români, care s-au opus direct sau tacit “binefacerilor comunismului”.
De la anii copilăriei până la vârsta maturității, cu demnitate și discreție, doamna Aurelia Vișovan și-a asumat și acceptat fiecare etapă a vieții și azi, ne oferă cu simplitate și acuratețe…. “rețeta” împlinirii, cu nuanțele tragice pe care fiecare treaptă le-a cerut… jertfă.
Multă sănătate, doamnă profesoară!
Ion MARIȘ
Ne-am văzut pentru prima dată în urmă cu câteva luni, când Ioan Bălin se deplasa prin Maramureș și-a ajuns pe la Sighet pentru a rezolva în primul rând probleme “tehnice” dar, a combinat revenirea acasă cu momente de…. relaxare.
Deosebit de sociabil și amabil, absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, Ioan Bălin, îmi dezvăluie o parte dintre rezultatele deosebite pe care le-a obținut, îmi descrie etapele pe care le-a parcurs spre performanță. Facultatea de Fizică a absolvit-o la Iași, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” unde a și activat ca asistent universitar și lector între 1992 – 1997 la Facultatea de Fizică – catedra optică spectroscopie și lector cu delegație la Facultatea de teologie ortodoxă. După o specializare în domeniul investigațiilor științifice în restaurare-conservare la Paris, în 1997 a primit o bursă federală în Elveția unde a făcut un master de doi ani în Științele Mediului și a continuat cu doctoratul în Științe Atmosferice, la faimoasa EPFL (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne). La Laussane s-a ocupat de poluarea aerului și de schimbările climatice fiind implicat pe această direcție încă din anul 1999, iar în 2004 a obținut titlul de doctor la EPFL în științele atmosferice. Teza lui s-a focalizat pe tehnica laser (LIDAR) de măsurare a atmosferei terestre și a fost implementată la cel mai înalt observator atmosferic din Europa, cel de la Jungraujoch la 3.600 m altitudine în Alpii elvețieni.
Fizicianul cu doctorat în științe tehnice lucrează deja de mai mulți ani în Elveția, acolo predă cursuri de fizică aplicată la Înalta Școală de Inginerie și Gestiune din cantonul Vaud (HEIG-VD), dar mai are și un business de succes, vechi de 12 ani, derulat prin firma EnviroScopY SA din Elvetia și SC EnviroScopY SRL din România (Iași). Ambele firme s-au focalizat pe diverse proiecte de cercetare și dezvoltare, dar oferă și o gamă largă de echipamente pentru monitorizarea mediului. Mai nou, firma lui Ioan Bălin și-a transferat filiala din România de la Iași la Ocna Șugatag și speră ca și Maramureșul să beneficieze de proiecte inovative în parteneriat public-privat.
La prima vedere, Ioan Bălin poate părea un om nemulțumit cu anumite aspecte din activitatea lui, dar, de fapt, așa l-am perceput, este doar încărcat cu foarte mult entuziasm și energie. Este o persoană, în mod sigur, în continuă căutare și “alergare”. Își dorește mai mult, cercetează, se întreabă, caută soluții pentru a face ceva și pentru Maramureș, pentru Sighet. Am stat de vorbă destul de mult timp și, la final, ne-am propus să demarăm împreună niște proiecte. Nu știu ce vom reuși, dar am mare încredere când tratez cu un absolvent eminent de… ”Dragoș Vodă”. Știu că suntem mici în lumea asta relativ imensă dar, fiecare acțiune, idee, pentru care luptăm și pe care ne dorim să o concretizăm e un pas pentru a mișca lucrurile, pentru a ne bucura de schimbări pozitive.
Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Bălin, cum s-a întâmplat, cine v-a facilitat apropierea de fizică? A fost… dragoste la prima vedere?
Ioan Bălin (IB): E foarte clar că entuziasmul tânărului proaspăt numit profesor Ioan OPRIȘ a aprins flacăra interesului pentru fizică. Ambianța competitivă de studiu din acele vremuri și dorința unui copil de la Budești de a deveni „domn” au întreținut și ele focul pasiunii. Dragoste la prima vedere cu fizica nu știu, dar, sigur, de 30 de ani pare o căsnicie durabilă. 🙂
IM: Profesorul de fizică de la Liceul ”Dragoș Vodă”, dr. Ioan Opriș căruia i-ați fost elev, azi profesor universitar la Universitatea de Medicină Veterninară București și profesor asociat la Universitatea din Miami – USA, mi-a vorbit, în urmă cu câteva luni, deosebit de elogios despre dumneavoastră. Colaborați?
IB: După mulți ani ne-am revăzut la Lausanne, în 2018 și am depănat amintiri frumoase. Domeniile noastre sunt complementare, dar putem avea interese comune. Dânsul e în mod „turbo” în mediul academic și de cercetare în biofizică în timp ce eu în fizica aplicată și business pe mediu. Prof. Opriș circulă cu avionul pe tot globul, în timp ce eu cu mașina și doar în Europa. El merge cu viteză spre Nobel eu sunt cu „încet, dar sigur” în spirit de cetățean elvețian.
IM: Ați absolvit Liceul ”Dragoș Vodă” în anul 1987 și apoi ați ales Iașul. Nu era mai convenabil Clujul?
IB: Aici e o poveste mai lungă. De fapt, eu am picat la București în vară și cum erau rămase niște locuri pe toamnă la Iași am decis să merg la loterie (zeci de candidați pe loc). Culmea e că am reușit și atunci am realizat cât de important e să poți să te ridici din “groapă” și să continui lupta, că gropi viața îți pune destule la dispoziție.
IM: Domnule Ioan Bălin sunteți un om de… poveste. O televiziune din România v-a găsit în Elveția și v-a distribuit în “rolul principal”. Ce făceați acolo, în creierul munților?
IB: Da, era nu o televiziune din România, ci chiar Televiziunea Română, dra. Irina Nistor de la emisiunea „Cu ochii în 4” prin 2003. Eram, de fapt, la Observator, la 3.600 metri pe final de teză. Cameramanul era cel care a filmat în studioul 4 la revoluție. Eu am crezut că emisiunea va fi despre schimbări climatice. Până la urmă am jucat rolul, fără să realizez, unui bun român (super-maramureșeanul de pe acoperișul Europei), exemplu pentru migrația românească foarte blamată la acea vreme, înainte de intrarea României în EU. Cu toate acestea am reușit să transmitem încă de acum 15 ani de zile că plouă la 3.600 m, în anul 2003, și ghețarul Aletsch, cel mai lung din Europa, se topea în ritm accelerat!!!
IM: Sunteți specialist în schimbări climatice și poluarea aerului. Aveți un puternic background. Vă ajută asta în relația cu România?
IB: Da, dar de fapt e invers. Asta a ajutat România. Deși nu-mi place să mă laud, chiar detest, nu am cum să nu vă spun ca în anii de după teză am încercat și reușit să conving un grup de tineri cercetători ambițioși de la Măgurele (INOE) să se lanseze în cercetarea atmosferică și acum sunt lideri europeni și mondiali în ceea ce fac. Au obținut multe finanțări și mă mândresc cu realizările lor. Am avut și vreo 3-4 colaboratori pe care i-am îndrumat să ajungă și ei doctori în științe tehnice. În fine, prin implicarea în România în acest domeniu, am reușit să creez și să păstrez în acești 12 ani, în medie, vreo 10 locuri de muncă.
IM: Ați avut destul de multe proiecte implementate în România. În ce au constat acestea?…
IB: SC EnviroScopY SRL de prenume ESYRO, născută în 2006 la Iași, a avut proiecte de cercetare, dezvoltare, inovare, mai ales în partenariat public-privat. Am ales ca exemple primul și ultimul proiect. În 2007 am reușit să cartografiem cu înaltă precizie toată albia Dunării de la Drobeta la Tulcea. Un șantier faraonic cu două avioane și echipe la sol. Rezulatele sunt folosite de Ministerul Apelor pentru a identifica zonele inundabile și măsurile de protecție a populației și de reabilitare economică și ecologică a luncii Dunării (proeictul REELD).
În 2019, vom finaliza un proiect comercial privat mandatat de către ESA (European Space Agency). Este vorba de realizarea unui telescop zis „ Fly-Eye” (ochi de insectă), care trebuie să vadă o minge de tenis la 1.000 de km pentru a fi capabil să detecteze un asteroid de zeci de metri dimensiune cu 2-3 săptămâni înainte de a lovi planeta noastră. ESYRO a fost responsabilă de modulul opto-mecanic, oglinda principală, care este deja executată și livrată la partenerul italian. Multe din proiectele noastre pot fi consultate pe www.enviroscopy.ro.
IM: Cum a apărut ideea unui business în paralel, Elveția – România? Este totuși România atractivă?
IB: Da, a fost o perioadă intensă și încă mai este nevoie, mai ales în domeniul mediului, de multă tehnologie și know-how din Elveția spre România. Sigur că acum au apărut foarte multe firme pur comerciale concurente, unele chiar oportuniste. EnviroScopY combină cercetarea cu soluția. Diferența este exact ca între dispensar și spital. Dacă e serios și grav mergi la spital, adică vii la noi.
IM: În oferta firmei EnviroScopY se menționează că sunteți “activi în domeniul produselor și serviciilor de monitorizare a parametrilor de mediu”. Dați-ne mai multe detalii, vă rog!
IB: Sigur, adică monitorizarea elementelor de mediu aer – apă – sol. De exemplu, stații meteo sau de măsură a poluării aerului. Măsurători de radon (nu prea se știe), un gaz radioactiv cancerigen care se strecoară în casele oamenilor și soluții de a scăpa de el. Noi efectuăm și eșantionări și analize de apă și sol, iar o bună perioadă am fost lideri în bilanțuri de mediu și studii de impact.
IM: Cum se împacă business-ul cu activitatea didactică, de cercetare și dezvoltare?
IB: Se împacă doar dacă lucrezi zi și noapte, inclusiv în week-end. E un avantaj, totuși, să fii la catedră și să dai studenților exemple reale pe care le-ai făcut tu. Eu, de fapt, am înțeles acum că la modul ideal, un profesor ar trebui întâi să activeze în economia reală și apoi să aibă pretenția că are ce sa învețe pe alții. Din păcate, școala e paralelă de multe ori cu viața economică, de unde ni se trag toate problemele social – economice. Noi avem, de exemplu, probleme de sănătate, economice, relaționale, societale, de minorități, educație civică, gestiunea informațională, de resurse energetice, climatice și de nutriție. Ori, noi facem zeci și sute de probleme de fizică, chimie, biologie, matematică etc., fără a explica de ce și motivația pentru ce!!!
IM: Schimbările climatice sunt chiar atât de… agresive în acest moment sau e vorba, mai mult de… prevenție?
IB: După mine, DA, e o problematică reală. În schimb, nu știu dacă prea-incriminatul CO2 este buba problemei. Eu consider că mai importantă este molecula de apă H2O și problematica perturbării ciclului apei în natură, care este capitală pentru că e non-lineară, mai complexă și mai palpabilă ca efect direct. De fapt, apa este o moleculă cu efect de seră și, cu cât e mai cald, cu atât avem mai multă apă în atmosferă, care generează căldura și tot așa un ciclu infernal. Acest ciclu numit și feedback pozitiv, în termeni științifici, duce la inundații și secete, adică la fenomenele extreme cu care ne confruntăm. De fapt, fenomenele extreme sunt de genul rar și rău. Asistăm la un fel de digitizare 0-1 a atmosferei. Ori murim de cald ori de frig, ori nu avem deloc zăpadă ori munți de aur alb, ori nu plouă deloc luni de zile, ba avem indundații severe etc. Unde sunt fenomenele soft de mică intensitate și mai dese? Ar mai fi doi alți parametrii de urmărit, ozonul (vara) și aerosolii (iarna), care afectează direct sănătatea oamenilor și care sunt exacerbați de schimbările climatice. Remarcați că eu folosesc termenii perturbare – schimbare și nu încălzire globală, după mine, un termen ”politiquement correct”, baza de lucru, aș zice, a unor secte de sorginte ecologică. Ca simplu observator pe o bază de timp de jumătate de secol, pare-mi-se că diversitatea climatică s-a redus simțitor, parcă cele patru anotimpuri au devenit două. Ghici ciupercă care sunt acestea?!
IM: Elveția mi se pare a fi o țară destul de reticentă cu străinii. Cum sunt priviți românii? Cum i-ați… “convins” pe elvețieni?
IB: În pofida unor idei preconcepute, Elveția nu este reticentă deloc pentru că, un sfert din elvețieni sunt străini sau foști străini deveniți cetățeni elvețieni după cam 10-12 ani de sejur. Deci, nu există nicio țară în lume mai primitoare ca Elveția. Aș înlocui termenul „reticență” cu „exigență”. Da, Elveția este extrem de exigentă cu respectarea legii și a regulilor de viață și de muncă. Comunitatea română din Elveția este în mare parte o elită (nu doar intelectuală) a diasporei românești și este foarte apreciată. Personal, nu știu dacă am convins, dar am încercat să respect regulile elvetice și am muncit foarte mult. A contat și faptul că din prima secundă m-am îndrăgostit de sistemul democratic și civic elvețian și de întreg setul de valori. Apropo, eu nu am să înțeleg niciodată de ce EU nu „plagiază” acest sistem de democrație directă participativă, de vot prin corespondență și de guvernare proporțională votului care excelează de la 1291 într-un mediu multietnic cum este Elveția?! Dar am putea vorbi mult despre acest model politic care, se pare că devine din ce în ce mai cerut pe piața democratică europeană.
IM: Cu puțin timp în urmă ați inaugurat sediul firmei de la Ocna Șugatag. Cum poate beneficia Maramureșul, Sighetul de know-how-ul dumneavoastră?
IB: În 2018 am mutat firma din Iași la Ocna Șugatag, chipurile, să moară acasă. Însă, eu sper că altfel n-o spovedește nimeni că e păcat mare să nu încercăm un nou ciclu și în Maramureș cu proiecte specifice zonei. În primul rând, am luat contact cu Universitatea de Nord din Baia-Mare și UBB din Cluj pe partea de cercetare – dezvoltare – inovare. Apoi, cred că mi-aș dori mult să ajutăm la relansarea învățământului profesional cu un proiect pilot în parteneriat cu un liceu din Sighet pe o meserie necesară și cerută pe piața muncii sau tradițională specifică. Apoi, sunt câteva urgențe: restaurarea – conservarea patrimoniului în lemn al Maramureșului, dezafectarea minelor, mai ales a celor radioactive (radonul) și a altor zone poluate, o stație de analiza calității aerului și apei și de meteorologie la Sighet și… de idei chiar nu duc lipsă, doar că nu mai am 25 ani.
Fizicianul doctor Ioan Bălin continuă să îmi vorbească foarte convingător despre perspectivele extraordinare pe care le are România, Sighetul. Oportunitățile trebuie… exploatate, mă avertizează cu o retorică tipică omului de afaceri, iar discuția noastră ar trebui – așa cădem de acord! – să aducă și rezultate extra jurnalistice. Continuăm în aceeași notă optimistă. Am devenit prieteni!
IM: După pasiunea ta extremă pentru fizică, ce urmează pe locul doi?
IB: Strict pe partea profesională și a centrelor de interes, eu sunt din fire foarte curios și deci, tot ce ține de fizica aplicată mai ales în domeniul mediului și al patrimoniului cultural, mă interesează. Deviza firmelor mele este, de altfel „Să construim viitorul, păstrând trecutul!”
IM: Care sunt atuurile unui cercetător?
IB: Un cercetător în domeniul cercetării aplicate trebuie în primul rând să fie capabil să identifice o problemă societală reală și să caute soluții. Dacă elaborarea soluțiilor e costisitoare, trebuie să fie capabil să obțină finanțări sau măcar co-finanțări, să facă parteneriate și să fie atent cu proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Trebuie să fie așa de pasionat încât să lucreze zi și noapte, pe ploaie și zăpadă, pe caniculă și în week-end și să reușească în aceste condiții să aibă și o viață de familie. Să știe să comunice, să publice și să vândă rezultatele și, ideal, să le aplice în produse și servicii cu parteneri industriali sau să lanseze un start-up care să valorizeze. În fine, ideal ar fi să fie cu adevărat inovativ (să rupă gura târgului de genul celor de la mărul mușcat) sau măcar să facă o treabă de tip 3A: Altfel – Altundeva – Altceva.
IM: Bugetul pentru R&D trebuie să fie… consistent?
IB: Din păcate, pentru cercetarea aplicată trebuie pe lângă pasiune, voință și idei, și materiale și echipamente. Oamenii trebuie să fie motivați și de salarii și trebuie să aibă „jucării performante” cu care să lucreze. Inovativ aici ar fi să poți face mult cu puțin, nu e exclus și ține de eficiență.
IM: Ești specialist LIDAR. Spune-ne mai simplu, despre ce este vorba?
IB: Văleu! Apoi LIDAR-ul ăsta e văr din frați cu RADAR-ul. Diferența e că tehnica Radar se folosește de micro și radio unde, în timp ce tehnica Lidar e pe bază de laser (adică, de lumină de fapt). Instrumentul are un emițător laser pulsat și ca receptor un telescop. Laserul trage într-o țintă sau în atmosferă, de exemplu, și telescopul recuperează ecoul/retro-difuzia. Aplicațiile Lidar sunt multiple. Se pot determina dimensiunile geometrice ale unui aerosol – cristal de gheață – nor, dar și proprietățile optice și concentrațiile lor. De exemplu, cu Lidar-ul folosit pe avionul din proiectul cu Dunărea, am reușit să facem topografia albiei, dar se poate determina și anvergura vegetației (biomasa). Practic, avionul tocmai sosea din Georgia unde a măsurat arborii dintr-o pădure. Dar nu cred că e nevoie în Maramureș de Lidar pentru păduri din motiv că se pot număra câți arbori au mai rămas și manual de către pădurarii noștri. (Râde)
IM: Te consideri un om împlinit?… În ce constă împlinirea individuală?
IB: Pe partea profesională cât de cât e OK. Deși aș fi vrut să fiu actor, oameni ca profesorii Opriș, Vișovan, Motogna, m-au plasat pe altă orbită. Nu-i bai! Sunt bucuros că am o mică familie și m-aș fi considerat împlinit cu adevărat dacă aș fi avut o șatră de plozi. Acuma am rezolvat oarecum partea cu “plozii”, că am avut mii de studenți atât în România, dar mai ales în Elveția, în cei 10 ani de catedră academică. Toți studenții mei sunt de fapt copiii mei, dar soția mea nu știe și nici ei. Pe frustrarea cu actoria mă duc la cursuri ca pe scenă. Atâta timp cât nu dă nimeni în mine cu ouă stricate sau ”porodici”, continui așa. Împlinirea individuală în viața în care nu am ales să venim și nici nu prea dorim să plecăm, oricum, e să ai un job care să-ți placă și să știi să-l faci bine, o familie cu urmași și cât mai multă lume care să te pomenească pentru lucrurile bune, pentru ajutor sau, pur și simplu, pentru că te-au cunoscut. Ideea e să lăsăm cât mai multe urme pozitive, materiale și imateriale, generațiilor viitoare.
IM: În ce țară ți-ai dori să te stabilești, la un moment dat, definitiv?
IB: Nu știu, pentru că eu sunt stabilit în Elveția, dar e dificil, pentru că eu, de fapt, încă nu cred că am plecat cu adevărat din România. E o stare de ambivalență pe care cred că cei din diaspora o cunosc: trăiesc în Elveția cu problemele din România!
IM: Ce gen de business ai iniția la Sighet – Ocna Șugatag, făcând abstracție de preocupările actuale?
IB: La Sighet, poate un birou de consultanță de mediu pentru privat și instituții publice sau/și un parteneriat public – privat cu un liceu pentru un proiect pilot de învățământ profesional. La Ocna, mai adecvat ar fi un micro-centru de sănătate pentru detoxifiere și prelungirea speranței de viață a maramureșenilor.
IM: Se spune că Maramureșul are un peisaj asemănător cu cel din Elveția. Adevăr sau… mit?
IB: Puțină geografie helvetică. Elveția are trei mari elemente geografice: Munții Jura (1.600-1.800 m max), Munții Alpi (peste 4.000 m) și între cele două lanțuri muntoase este Podișul Elvețian (400-800 m) care se întinde de la Geneva la Zürich. Maramureșul duce mult cu Jura. Ghiciți unde stau? La St-Croix (Sfânta Cruce), o localitate la 1.000-1.500 m în Jura (partea din canton Vaud) unde sunt și piste de ski de fond și alpin. Peisajele, vara, sunt verzi și toamna, adevărate acuarele. Deci, adevărat pentru Jura elvețiană și mit pentru Alpi, care sunt granitici, impresionanți, dar fără verdeață.
IM: Întreabă-te ceva… super interesant!… și răspunde!!
IB: De ce am răspuns la acest interviu?… De plăcere și din respect, în amintirea unor vremuri (adolescența) – locuri (Sighet) – oameni (dascălii mei de la ”Dragoș-Vodă”) care marchează o viață de om.
IM: Mulțumesc mult domnule Ioan Bălin pentru discuția deosebit de interesantă pe care ai… întreținut-o. Sper să reușim și să colaborăm cu diverse proiecte!
IB: Deja am început cu acest interviu! Vă doresc un 2019 fericit cu multă sănătate necesară punerii în fapte a multor gânduri bune și ”La mulți ani!” de Sf. Ioan la toți ionii pozitivi și negativi…
Numa’ bine, rău la nimé!
Ion MARIȘ
În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).
Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.
Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.
Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!
Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.
Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….
După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.
Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.
prof. Aurelia VIȘOVAN
Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk
După 5 ani de refugiu și un drum greu și lung de întoarcere, în decembrie 1945 am ajuns din nou la Sighet, orașul nostru pe care-l părăsisem în 1940 în conjunctura dramatică a cedării Ardealului de nord.
Cum arăta orașul în ’45 față de cel pe care-l părăsisem în ’40 ? Fiind doar de șapte ani la plecare, amintirile mele erau puțin conturate, deci o comparație riguroasă nu puteam face. Totul era marcat de sărăcia de după război și semnele comunismului incipient. Am observat totuși existența unor clădiri noi pe care autoritățile maghiare le-au construit în anii de ocupație pentru funcționarii și muncitorii forestieri precum și eleganta clădire de la Grădina Morii (actualul hotel Marmația/ Grădina Morii).
Am observat însă o realitate mult mai dramatică – dispariția populației evreiești (cu excepția unui grup mai puțin numeros care s-a reconstituit din supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste). Bunica mea de pe Mociar cunoștea bine mai multe familii de evrei cărora le vindea zilnic lapte la domiciliu. Mi-a spus cum fuseseră masați în ghetto și apoi deportați.
Vecinul nostru de la Cămara (unde locuisem în ’40), domnul Gavaller, comerciant prosper înainte de război, se plimba singur și trist prin oraș. Mă uitam la el de la distanță… știam că din toată familia (părinții, soția și cele două fiice) doar el s-a întors de la Auschwitz. Fiica lui, Edith (eu îi spuneam Edita), fusese colegă de grădiniță cu mine. Aș fi vrut să-l întreb ce s-a întâmplat cu ea, dar n-am îndrăznit… mi-era frică de răspuns…
Mulți din copiii evreilor întorși din lagăre aveau să fie mai târziu elevii mei la Liceul “Dragoș Vodă”, pentru ca apoi, imensa majoritate să plece cu familiile spre Israel, S.U.A. sau în alte părți. Aveau să revină însă, în număr mare, la întâlnirile de 30, 40, 50 de ani… și să-și exprime, fără excepție, respectul și recunoștința față de profesorii sigheteni și față de învățământul românesc în general. Și bucuria mea a fost mare de fiecare dată…
Prof. Aurelia VIȘOVAN