În vara anului 1944, eram la Socodor în județul Arad, refugiați din Sighetul nostru care rămăsese în Ardealul cedat…

Am avut de mai multe ori imaginea cerului plin de avioane (americane, România fiind atunci aliata Germaniei) care treceau pe deasupra satului și se îndreptau spre Arad să bombardeze obiectivele strategice – gara, aeroportul, fabrica de vagoane… O dată, cerul era atât de acoperit de avioane (vecinii spuneau că sunt vreo 500…) încât nu vedeam decât o sumedenie de puncte argintii… și un fior de groază ne cuprindea pe toți…. auzisem că la unul din bombardamentele precedente unele bombe căzuseră deasupra parcului din Arad, victime căzând civilii care se refugiaseră acolo crezându-se mai feriți…

Pe 11 septembrie 1944, mama și noi – cei patru copii – am părăsit Socodorul fugind din fața ofensivei germano – maghiare (România schimbase alianțele la 23 august) și în Arad a trebuit să schimbăm trenul spre Simeria și de acolo la Vulcan, pe valea Jiului (unde ne aștepta tata). În cele câteva ore cât am stat în Arad (în gară se vedeau urmele bombardamentelor din zilele anterioare), eu și mama am mers în vizită la doamna învățătoare Berinde, tot o sigheteancă refugiată, ca să o convingem să plece și ea. Băieții au rămas în gară cu Petrică, soldatul pe care tata l-a trimis după noi (Dinu avea opt ani, Sandu cinci, Mircea patru…). Atunci ne-a surprins alarma aeriană – ne bombardau nemții de data aceasta – și noi ne-am ascuns într-o tranșee de la marginea aeroportului așteptând cu groază bombele… N-au căzut acolo atunci, avioanele depășind Aradul spre Timișoara sau în altă direcție… Când ne-am întors în gară, soldatul cu băieții nicăieri… ne-am imaginat ce putea fi mai rău… Din fericire, au apărut în curând. Când se dăduse alarma, Petrică, inteligent și bine instruit, a luat repede o trăsură și a somat vizitiul să-i scoată în afara orașului unde pericolul era mult mai mic… Am scăpat. Seara, eram la tata la Vulcan, răsuflând ușurați.

Dă-ne Doamne, pace pe pământ !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Partidul Comunist Român (doar cu numele…) a cucerit treptat puterea în țară începând cu 23 august 1944 ajungând, prin presiunea armatei sovietice, la o dominație totală după falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și eliminarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Nimic nu mai stătea în calea arestărilor, confiscărilor, falsificărilor și abuzului instituționalizat iar Partidul părea un monolit indestructibil… Și totuși, după câțiva ani, în interiorul puterii comuniste se produce un veritabil cutremur – trei lideri de mare greutate: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca sunt acuzați de abateri doctrinare și înlăturați de la putere. Greu de crezut… și totuși, din această “furtună” de la București o pală de vânt m-a „suflat” și pe mine…

Era în iunie 1952… ultima zi din anul I de facultate la Cluj, aveam bagajul făcut, deşi trenul de Sighet era doar seara, în mod surprinzător ni se cer carnetele U.T.C… aparent, pentru verificarea cotizaţiilor… şi se anunţă o şedinţă fulger pentru ora 13. Prezenţi – fără murmur – priveam prezidiul. Într-o tăcere de gheaţă, în amfiteatrul „Nicolae Iorga” se dă citire unui adevărat rechizitoriu:

– Tovarăşi, partidul nostru se întăreşte purificându-şi rândurile. În Comitetul Central, „deviaţioniştii de dreapta” Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca au fost demascaţi şi excluşi din P.C.R.! U.T.C.-ul, ca rezervă de cadre a partidului, se va întări procedând la fel. Printre noi s-au strecurat fii de duşmani ai poporului. Propun excluderea lor. Cine-i pentru, cine-i împotrivă, cine se abţine? Vom vota în bloc!

Frazele mi se păreau cunoscute, când deodată aud: „Cetăţeana Chindriş Aurelia, rude chiaburi, tatăl condamnat politic…” (termenul “cetățeană” semnifica faptul că nu mai eram „tovarășă” cu ei…). Eram mai mulţi în această situație. Ne-au cerut să părăsim imediat sala. Eu, fiind ultima, am coborât trecând prin fața prezidiului și le-am strigat într-o limbă „imperialistă”: Good bye, domnilor! și am trântit ușa cu toată puterea.

Așa am fost dată afară din U.T.C., o organizație în care nu cerusem eu să intru, doar că U.A.E.R. (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) fusese înghițită la un moment dat de U.T.C., ca acesta să capete așa numitul „caracter de masă”…

Deci, pe verticala politică, de la Ana Pauker până la mine, „purificarea” s-a realizat !

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Sursă foto: wikipedia

Moartea tatălui meu, în iulie 1958, ne-a găsit într-o situație financiară foarte grea. Locuiam în chirie pe strada Ady Endre (actualmente Basarabiei) într-o curte cu mai multe familii, de diferite origini etnice. De la întoarcerea din refugiu, în 1945, am dus-o tot timpul greu, am stat o vreme în chirie pe strada Gheorghe Lazăr… salariul de învățătoare al mamei era slab, aveam 3 frați mai mici. După terminarea facultății am început să predau și am adus și eu bani în casă, dar boala tatălui meu ne-a secătuit puținele resurse. Pentru supraviețuirea familiei, mama a intrat și în datorii… Când l-am adus pe tata mort de la Cluj, durerea era mare, nu avea nici 50 de ani… trebuia să ne pregătim de înmormântare, dar eram complet descoperiți… Nu știam în ce direcție s-o apucăm…

Atunci Dumnezeu ne-a ajutat într-un mod total neașteptat. Unul dintre vecini, domnul Huber Iosif, (care avea o fiică de 12 ani care mi-era elevă) vine la mama și ne oferă 1.000 de lei  (cam cât două salarii ale mele din vremea aceea): “Doamna Chindriș, luați banii aceștia. Mi-i dați înapoi mai târziu, când veți putea.” Așa am fost salvați din acea situație limită; domnul Huber a plecat în Israel după câțiva ani, dar i-am rămas recunoscătoare toată viața. Cu fiica dânsului m-am mai întâlnit de câteva ori în ultimii ani, cu mare bucurie.

După 11 ani, am fost din nou într-o situație limită. Împreună cu mama și cu soțul meu, Aurel Vișovan și cu cei doi copii mici – Marius și Flaviu locuiam, tot în chirie, pe strada Republicii (actualmente Iuliu Maniu), foarte aproape de gară. În 1969 a apărut șansa de a cumpăra un apartament într-un bloc nou din cartierul 1 Mai. Trebuia să depunem 28.000 de lei avans și să semnăm contractul (urmând ca ulterior să plătim ratele lunare). Am strâns banii cu mari eforturi, i-am depus și, foarte fericiți, ne-am prezentat la semnarea contractului. Vom avea și noi, în sfârșit locuința noastră!

Când, la fața locului… stupoare! Ni se spune, fără drept de apel, că avansul este de… 40.000 lei. Se primiseră instrucțiuni noi, se schimbaseră nu știu ce reglementări… Nici dacă ne-ar fi dat cu un ciocan în cap n-am fi fost atât de șocați! De unde să scoatem pe loc diferența de 12.000 de lei (cam 10 salarii ale mele la ora aceea) când eram deja îndatorați, n-aveam ce vinde, n-aveam alte resurse? Visul nostru s-a prăbușit!… Am ieșit din clădire întunecați la față și mergeam pe stradă ca un vapor în derivă… soțul meu era și foarte bolnav după cei 16 ani de închisoare… la bolile lui grave de plămâni și de ficat exact de un asemenea șoc mai era nevoie…. Cineva ne vede și ne oprește… era Sandor Fekete, colegul de birou al soțului meu la cooperativa “Mara”. Ne întreabă mirat care era cauza supărării noastre, mai mult decât evidente. După ce i-am povestit, a zis spontan: “Păi vă dau eu banii ăștia!”. Am încercat să protestăm motivând că nu vom avea cum restitui, dar nu ne-a lăsat și a zis: “Nu-i nimic, voi aștepta până veți putea!“ Trecând de la agonie la extaz, am reușit să completăm diferența, iar după un an, în decembrie 1970 ne-am mutat în apartament, în singura locuință proprietate personală pe care eu sau părinții mei am avut-o vreodată, unde locuiesc și azi. Dumnezeu să-l odihnească pe Sandor Fekete, a murit de mult, cu câțiva ani înaintea soțului meu. Era un om foarte cult, pasionat de muzica de operă.

Am ținut să relatez aceste două fapte de mare generozitate, prin care Domnul ne-a binecuvântat și ne-a salvat prin instrumentele Sale – în cazul de față un evreu și un maghiar reformat, ceea ce conferă o dimensiune supra-etnică și supra – confesională acestor minunate gesturi de solidaritate umană.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Luni,  23 iulie, doamna profesoară Aurelia Vișovan, colaboratoare constantă a siteului nostru “Salut, Sighet!”, împlinește frumoasa vârstă de 85 de ani.

La mulți ani, doamna profesoară!

*

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești ), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici -Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

Un amănunt foarte emoționant pe care și-l amintește cu drag: la vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice, aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943-1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Auelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano -catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în prezent, profesoara Aurelia Vișovan trăiește la Sighet înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi la ale căror reuniuni participă cu bucurie de câte ori are posibilitatea.

La mulți ani, Doamnă Profesoară!

Salut, Sighet!

Luna mai este luna pelerinajului național al Bisericii Greco – Catolice la locul de jertfă de la Sighet al martirilor exterminați de regimul comunist. Apropierea acestui moment înălțător ce va avea loc pe 12 mai m-a reconectat cu un eveniment din copilăria mea când am cunoscut și eu pe unul din martirii de mai târziu, episcopul de fericită memorie dr. Alexandru Rusu, păstorul Maramureșului greco-catolic.

În 1936 aveam 3 ani… locuiam la Dragomirești unde părinții mei erau învățători. Episcopul Alexandru Rusu a vizitat comuna noastră, centru protopopial și reședință de plasă a văii superioare a Izei și, în cinstea înaltului oaspete, a avut loc o frumoasă serbare în curtea școlii unde ierarhul a fost înconjurat cu dragoste de creștinii din comună din care nu lipseau intelectualii, printre care și părinții mei.

Eu, deși aveam doar 3 ani, am fost desemnată să recit o poezie în fața episcopului. Mama m-a pregătit, am repetat poezia de mai multe ori până când am știut-o foarte bine. Înainte de serbare, însă, s-a întâmplat ceva… care era să compromită totul. Mi-era tare foame, probabil că în vâltoarea pregătirilor de la școală, părinții mei omiseseră “amănuntul” acesta…. am intrat singură în bucătărie, am văzut farfuria cu friptură, am tras-o spre mine și mi-am stropit rochița cea nouă de borangic cu broderie roșie pe care tata mi-o adusese de la București. Mama era supărată foc, m-a certat aspru, eram speriată, am plâns…dar nu era timp de pierdut. Aveam, din fericire, încă o rochiță, tot de borangic dar cu broderia albastră. M-am schimbat repede și am plecat cu mama la serbare. Dar starea mea de spirit nu era cea ideală….

A sosit momentul ca eu să recit poezia. Fiind micuță, am fost urcată pe o masă… trebuia să mă vadă toată lumea. Aveam, evident, emoții, știam că episcopul e cineva foarte important, era la doar câțiva metri în fața mea…. și era atâta lume care mă privea… Eram, însă, și afectată de incidentul petrecut cu câteva minute înainte…

Am început să recit, am spus bine primele strofe, poezia era destul de lungă. La un moment dat, m-am pierdut și n-am știut să mai continui…. M-am întors spre mama, care era aproape de mine si i-am spus: “Mamă, ce urmează?”… Mama mi-a șoptit repede primele cuvinte din strofa următoare, mi-am revenit, am reluat recitarea și am terminat cu bine poezia. Am răsuflat ușurată, am coborât de pe masă, nu mai știu dacă s-a aplaudat sau nu, eram totuși bucuroasă că m-am achitat cu bine de misiune până la urmă. Aceasta a fost întâlnirea dintre fetița de 3 ani și episcopul Maramureșului, pe care, din fragedă copilărie, am fost învățați să-l venerăm și merita acest lucru pentru caracterul și ținuta sa.

Episcopul dr. Alexandru Rusu a fost arestat în octombrie 1948, deodată cu toți episcopii greco-catolici și după mulți ani de detenție la Sighet și în alte închisori, a trecut la cele veșnice în mai 1963 în închisoarea din Gherla. Este unul din cei 7 episcopi greco-catolici martiri care vor fi canonizați în curând. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Autor, prof. Aurelia Vișovan

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Era prin 1956… mama mea, învățătoarea Ana Chindriș, preda în vremea aceea la școala de la Câmpu Negru. Era o perioadă grea pentru familia noastră, cu multe dificultăți financiare și multă suferință din cauza autorităților comuniste. Tatăl meu, după detenția politică din ’48-’49 (executată în închisoarea Timișoara) nu a mai avut voie să lucreze în învățământ, a mers pe șantier, apoi s-a îmbolnăvit grav (avea să moară în 1958 la 50 de ani încă neîmpliniți…). Eu eram deja profesoară, contribuiam cu cât puteam la efortul familiei, dar aveam trei frați mai mici, încă elevi.

În fiecare dimineață, pe drum spre școală, mama participa la liturghie la biserica romano – catolică (se celebra încă în limba latină) și de aceea avea în poșetă o carte de rugăciuni. Nu și-ar fi închipuit niciodată că acea carte va deveni „corp delict” și-i va crea probleme mari.

Într-una din zile, mama ajunge la Câmpu Negru, intră în clasă și începe ora când, dintr-odată, intră o echipă de inspectori care i se adresează agresiv : „Tovarășa Chindriș, avem informații că faceți propagandă religioasă în școală!” (ceea ce contrazicea doctrina ateistă oficială a statului comunist) . Mama s-a speriat, a negat acuzația, au fost întrebați copiii, li s-au verificat caietele… nimic nu părea să confirme bănuielile. Dar… i s-a luat la percheziție poșeta și au găsit cartea de rugăciuni! Dovada era clară, de vreme ce luase cu ea cartea la școală înseamnă că avea intenția să-i „îndoctrineze” pe copii ! Cartea a fost evident confiscată, constituia o „probă”.

Nu s-au luat măsuri pe moment împotriva ei, dar ancheta a continuat. Au fost întrebați elevii dacă mama le citise din cartea respectivă, răspunsurile au fost unanim negative, alte dovezi n-au apărut. Cam o lună au ținut-o pe mama în tensiune amenințând-o cu sancțiuni disciplinare. Totul pornise de la o reclamație „binevoitoare”, iar autoritățile erau „vigilente”.

După ce lucrurile s-au mai liniștit, mama s-a dus la inspectoratul școlar raional (Sighetul era atunci capitală de raion) și a cerut înapoi cartea. Au purtat-o de mai multe ori până i-au dat-o, dar tot cu priviri piezișe și amenințări… Elevii de atunci ar avea acum 65-70 de ani; poate unii își mai amintesc momentul.

Presiunea ateismului oficial a continuat în învățământ în toată perioada comunistă – profesorii și învățătorii erau în mod special supravegheați dacă merg la biserică (unii au avut chiar necazuri mari din cauza asta), iar pentru elevi erau înființate așa-numitele „cercuri de ateism”. Și la noi, la „Dragoș Vodă” a funcționat un asemenea cerc, se pare, însă, că elevii n-au fost prea entuziaști…

prof. Aurelia Vișovan

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan

Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, în afară de activitatea dumneavoastră culturală în cadrul trupelor de teatru din Sighetul anilor ’50-’60 (descrisă pe larg în interviul de pe “Salut Sighet” din 24 noiembrie, rubrica Actualitate – Cultură – Interviuri) v-ați mai implicat și în manifestările cu caracter muzical. Despre ce este vorba?
A.V.: Da, este vorba despre concertele orchestrei semi-simfonice a profesorilor de la Casa de Cultură (unde se implicau și alți intelectuali sigheteni), în cadrul cărora eu aveam rolul de prezentator, oferind publicului informații despre compozitori și lucrările interpretate, pe care le sintetizam după consultarea unei bibliografii destul de bogate.

Red: În ce perioadă au avut loc aceste concerte și unde se țineau ?
A.V.: Implicarea mea a fost aproximativ în perioada 1955-1965, dar ele au continuat și mai târziu. Ele se desfășurau la Palatul Cultural.

Red: Ne puteți da câteva nume de profesori care cântau (vocal sau instrumental) în aceste concerte ?
A.V.: Da, îmi amintesc de doamnele Răcuciu Maria, Mihali Adriana, Darvai Noemi, Stupar Elisabeta, Botoș Lidia, domnii Hunyady Bela, Calogherato Constantin, Moiș Mihai și alții.

Red: Ce scop aveau aceste concerte ?
A.V.: Scopul a fost educația muzicală a publicului sighetean, cultivarea gustului pentru muzica clasică, (inclusiv arii din opere) sensibilitate nu tocmai ușor de format. Dacă muzica populară sau ușoară te antrenează oarecum instinctiv, pentru muzica clasică e nevoie de educație. Prin informațiile oferite despre viața compozitorului și mesajul piesei, publicul (cu studii și vârste diferite) era ajutat să intre în atmosferă și să recepteze frumusețea profundă a muzicii. Deși era o activitate benevolă, care-mi lua din puținul timp liber, m-am simțit foarte împlinită și bucuroasă să pot participa la aceste concerte.

Red: Vă mulțumim.

Autor, „Salut, Sighet!”
Grafică (foto), Pal Robert Zolopcsuk – din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012