…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță

Red.: Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, sighetenii vă cunosc mai ales prin cele 4 decenii de activitate la Liceul “Dragoș Vodă” unde ați predat matematica și o vreme fizica, îndrumând un număr mare de elevi, care vă poartă peste ani un deosebit respect. Mai puțină lume, însă, cunoaște pasiunea dvs. pentru teatru și frumoasele realizări pe care orașul nostru le-a avut în acest domeniu cu o jumătate de veac în urmă…
A.V.: La început a fost o obligație, pe parcurs a devenit o pasiune. Trebuia să facem muncă culturală pe gratis în timpul liber, la început am recitat poezii în cadrul cenaclului “George Coșbuc”, apoi am fost cooptată în 1955 în trupa de teatru a Casei de Cultură, pentru un an de zile. Apoi m-am alăturat trupei de teatru a Sindicatului Medicilor unde am avut o activitate mai îndelungată. Totul s-a încheiat în 1968, când, având deja copii mici, a trebuit să renunț definitiv. Mi-a plăcut foarte mult, am pus mult suflet în teatru, dar a fost și foarte greu pentru că nu am vrut ca munca mea de profesoară să aibă de suferit. De aceea de multe ori îmi pregăteam lecțiile noaptea… Reprezentațiile noastre au fost la Sighet, la Sala Studio, dar am avut și turnee în alte localități : Vișeu de Sus, Baia Mare, Satu Mare, Dej…

Red.: Cine erau colegii cu care ați colaborat și care, în afara carierei profesionale s-au dedicat, ca și dvs., cu succes, și teatrului ?
A.V.: De la Casa de Cultură mi-i amintesc pe Mărioara Leordean, Andrei Calogherato, Ica Izvoranu, Alexandrina Năstase… iar din echipa medicilor pe dr . Circa, dr. Ursu, dr. Moigrădean cu soția, dr. Pârvu, dr. Vlad, dr. Pop Dionisie, dr. Miron ( vecinul nostru de lângă gară, unde locuiam atunci), prof. Titircă, prof. Lică, prof. Pârșe….

Red.: Enumerați, vă rog, câteva din piesele în care ați jucat.
A.V.: Cu cei de la Casa de Cultură am jucat „O noapte grea” de Lucia Demetrius (cu care am luat premiul doi pe țară la un concurs al teatrelor de amatori), „Tania” de Arbuzov (ambele în regia directorului nostru Ludovic Brückstein), am pregătit și „Gaițele” de Kirițescu dar n-am mai ajuns să o jucăm…. iar cu echipa medicilor „Titanic Vals” și „Escu” de Tudor Mușatescu, „O scrisoare pierdută” de Caragiale și „Opinia publică” de Aurel Baranga (în care am avut 3 roluri).

Red.: Care a fost cel mai mare succes al trupei medicilor din Sighet ?
A.V.: Participarea la faza națională a Concursului teatrelor de amatori ale Sindicatelor, la București în 1961. Un moment de mare încărcătură emoțională, în juriu fiind actori celebri de la Teatrul Național, care ne-a oferit costumele și decorurile. Am prezentat „O scrisoare pierdută”, eu jucând rolul eroinei feminine Zoe. Deși nu am luat premiu, am fost foarte apreciați, maestrul Birlic – unul din giganții teatrului românesc – urcând pe scenă pentru a ne felicita călduros, ceea ce ne-a onorat într-un mod cu totul deosebit.

Red.: Regretați faptul că Sighetul nu are un teatru ?
A.V. : Categoric, da. Îmi amintesc cu cât drag mergeam la teatru când eram studentă la Cluj și la București, deși buzunarul nu-mi permitea decât cele mai ieftine bilete. Cred că teatrul este foarte important pentru viața culturală a unei localități, pentru evoluția intelectuală a tinerilor.

Cinematograful, televiziunea, și mai nou internetul au avut fiecare perioada de glorie, captând atenția generațiilor respective.Teatrul însă nu va dispărea fiindcă are ceva ce nu poate fi înlocuit – contactul direct între sufletul omului din sală și sufletul omului de pe scenă, precum și emoția colectivă ce se creează astfel. Gustul pentru teatru, ca și cel pentru operă și muzica clasică se cultivă, se educă.

Red.: În numele cititorilor “Salut, Sighet ! “, vă mulțumim și vă mai așteptăm!

În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro