Puteai solicita o zi liberă atunci când se făcea orarul școlii, toate catedrele nefiind încărcate cu orele. Eu aveam vinerea liber și o foloseam pentru activități gospodărești, piață, pescuit, mici deplasări, s. a. Odată, într-o astfel de zi, m-am gândit să merg la pescuit la lacul Khemisset, de unul singur, negăsind parteneri: Mitică Mândruleanu avea ore, Visu Vaida era programat în tura pentru copii la școală, pentru amiază, eu făcând tura de dimineață; aceasta era echipa. Măriuca a rămas acasă pentru copii.

Distanța fiind mică, după programul de acasă și pregătirea cu cele necesare, am ajuns pe malul lacului devreme, pe la orele 10. Curios, nu am văzut pe nimeni pe acolo, totul era pustiu. Nici zburătoare nu vedeam și apa era atât de liniștită, neîncrețită, „plată” și calmă, ca în preajma unui cutremur. Sper că peștii în apă sunt la locul lor și n-au plecat și ei pe undeva, pentru ca pustiul să fie total. Simțeam o neliniște în pustiul sinistru, doar eu și lacul cu ale lui din adâncuri și mediul gol din jur. Aveam o stare pesimistă, care a fost alungată discret, de la sine, de pasiunea pentru pescuit și dorința de a vedea dacă lacul are pește, ori au plecat și ei. Să se fi dat o restricție la lac pentru aceea zi și eu nu știam ? Supraveghetorii lacului să fie la vreo convocare ? Oricum, eu aveam permis, peștele de acolo nu era clasificat și nu de mult timp se făceau activități la malul lacului. Vinerea acolo era ca un fel de sărbătoare de săptămână, dar se lucra în timpul zilei. Am trecut peste aceste stări psihice de prim moment, care au fost depășite de dorința și plăcerea pescuitului.

Am mers cu mașina cât de departe am putut, spre cealaltă parte a lacului, pe porțiuni denivelate, unde găseam locuri mai bune, mai accesibile de la mal și mașina să fie aproape de mine. Mi-am luat dinăuntru tot ce-mi trebuia, toate ustensilele, pregătindu-mă pentru un pescuit mai de durată, poate până spre seară, așa cum obișnuiam: „zi lumină”, cât se mai vedea pluta; am început astfel „distracția” pentru că distracție a fost!

Am prins bibani unul după altul, mulți și mari, am umplut plasa mare ce o aveam și am făcut apel la o cutie de plastic, aflată întâmplător în port-bagaj, pentru piață, adusă din țară cu ceva conținut; acolo era umplută cu 25 kg brânză telemea. Neavând unde mai pune peștele, am folosit-o pe aceasta. Cu un briceag i-am făcut câteva găuri mici în laterale, pentru a împrospăta apa și punând un bolovan, potrivit pentru stabilitate, am scufundat-o în apă și mai aveam loc suficient pentru pește; cutia avea și capac. Dar am umplut-o și pe aceasta, destul de repede. Nu cred să fi avut o aruncătură a montajului și să nu-l fi recuperat cu pește la capătul firului. Mă puteam eventual distra, practicând pescuitul sportiv: prinzând peștele și apoi să-l fi aruncat în apă, sau să-l fi selectat și înlocuit pe cei mai mici, pentru că depozitele erau pline. Însă, după ce am făcut plinul, m-am deplasat spre mașină, cu toată povara ce o aveam și am lăsat lacul cu mai puțin pește, cu siguranță. Privind însă în jur, cu ochii desprinși de apă și starea de pasiunea pescuitului, am constatat că sunt tot singur, că locurile sunt tot pustii; fară nici o altă suflare! Un sentiment de neliniște a început să mă cuprindă. Mă aflam în locuri străine și, accidental sau printr-o întâmplare, puteam să nu fiu singur, speriat de atâtea întâmplări nefericite, auzite, unele fiind cu certitudine adevărate, ca oriunde. Se vorbea de blocarea mașinii pe șosea cu pietre, noaptea, în locuri prăpăstioase în jur, sau de blocarea ei cu doi arbori doborâți, în față și în spate, cum era pe malul Atlanticului, cu mașini izolate, care se trădau prin lumină și zgomot. Așa cum nouă nu ni s-a întâmplat, în drumul spre Essaouira, când colegul ne-a făcut inconștienți, de acel drum de noapte. În astfel de cazuri, cel mai fericit lucru era scăparea cu viață. Pe oriunde, drumurile noaptea sunt periculoase, de întuneric și vizibilitate slabă, limitata și de multe altele.

Am grăbit pașii spre mașină și abia când m-am văzut înăuntrul ei am început să mă liniștesc, dar nu de tot. M-a prins un fel de frică, pentru că terenul era denivelat pe o bună porțiune și mă obliga să merg foarte încet. Am făcut înconjurul lacului și m-am mai liniștit atunci când am refăcut ocolul și am ajuns pe teren mai solid și puteam accelera, dacă cineva încerca să mă oprească. Mă aflam deja pe străduța ce ducea spre șosea, pe lângă locuința lui Săsărman. M-am șters de transpirație, care a fost din abundență, amplificată și de griji, de teamă, pe lângă căldură.

Mi-am imaginat tot felul de scenarii ce se puteau produce. Cum am spus, eram străin printre străini și peste tot sunt oameni buni și oameni răi. Astfel de oameni răi puteau fi și acolo, în acel pustiu, tineri sau mai vârstnici, care mă puteau lovi și arunca la malul lacului și să-mi ia mașina; pentu mașină și nu pentru pește! Cine-i vedea? Și dacă-i vedea cineva, îi mai vedea apoi? S- au întâmplat astfel de incidente chiar în prezența umană. Se întâmplă ca uneori sau deseori să comiți astfel de imprudențe, fără să vrei, fără să-ți dai seama, așa cum mi s-a întâmplat și mie și nu o singură dată. Dar am scapăt! Allah!

S-a făcut foarte cald și mă simțeam obosit. Bibanii! Îmi ziceam să nu mai dau crezare atâtor spuse: „atunci când prinzi mult pește, ceva nu-ți va merge bine”. De la lac am plecat cu bine și am să rulez cu grijă, să ajung sănătos acasă.

M- am oprit în centru și am parcat mașina alături de spațiul unde se preparau renumitele brosete: carne de oaie pusă pe frigărui, prăjită pe cărbune aprins, jăratec. Aveau cuve speciale pentru cărbune și totul se făcea repede și cu multă pricepere, aproape ca un ritual. Pâinea se prepara anume pentru acestea: ca un disc, mai subțire, care se tăia în două, se despicau părțile la taietutră și prin acea deschidere se strunjeau și se lăsau înăuntru frigărui, de pe 4-6 frigări (cum se comandau), pe care se stropea cu puțină sare și un condiment ce le dădea un gust deosebit. De câte ori mergeam la Rabat și mergeam destul de des, cu treburi la Ministerul Învățământului, sau pe la ambasada noastră , cu birul lunar stabilit, ne opream mereu să gustăm plăcutele brosete. Carnea de oaie avea acolo cu totul alt gust decât la noi și se consuma ca ceva delicios. Probabil din cauza vegetației mult diferită și era ceva deosebit, chiar și pentru aceia ce n-au mai consumat sau cărora nu le plăcea carnea de oaie.

Îmi era foame și, până să-mi prepare brosetele, am servit un pepsi răcoros, care m-a mai liniștit și întremat. Refăcut cu totul și cu toate, m-am urcat în mașină și am pornit cu deviza: „să am grijă”! Am ajuns acasă înainte de orele 3 dimineața, pescuitul la lac terminându-se mereu pe înserate; o altă premieră. Mi-a fost destul de greu să urc cu prada la etaj, greutatea lor fiind bine peste 25 kg. Am intrat în casă și Măriuca a făcut ochi mari de hărnicia mea, evidentă; am adus o mulțime mare de bibani. A venit pe la noi și Visu Vaida mai apoi și s-a speriat văzând recolta, probabil nemaivăzută; i-am pus într-o plasă mai mulți pești și a fugit repede cu ei la Nuta, să-i povestească despre pescuială realizată, uitând să mă mai întrebe cum am procedat.

Am dat multor prieteni și cooperanți pești, la fel și d-nei Spadoni și altora, păstrând pentru noi doar câteva exemplare, în rezervă. În cele ce au urmat, pe scara blocului s-a simțit un persistent miros de pește. Erau foarte gustoși. Nu-mi amintesc dacă de atunci am mai mers să pescuiesc la lac; am lăsat să se păstreze recordul, ori mă gândeam că acolo nu mai este mult pește! În mod sigur, la râul de la pod am mers de mai multe ori și în anii ce au urmat, din a doua cooperare.

Mai târziu, echipa de pescari s-a destrămat și singur nu mai doream să merg, amintirile riscului posibil de atunci m-au lecuit.

În timp, mi-au rămas în minte apele de pe acolo, cu malurile și tufișurile lor, cu acel acvarium în care peștii executau mișcări browniene, drumurile, lacul și el cu mult pește, pescuitul și sporturile de pe el, prietenii părtași la acele ieșiri, cu diminețile și serile încântătoare, momente de libertate, liniște și confort, detașate din acel spațiu imens, cu toate bucuriile și nebucuriile lor, care au fost și nu se pot uita nici unele, nici altele, rămânând stratificate pe locul lor, unde s-au petrecut, cu toată lauda sau reproșul ce li se cuvin.

BĂRCAN Gheorghe, fost elev al Liceului ,,Dragoș-Vodă” – Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 02.01.2022

sursă foto: https://www.bing.com/

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
– Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA