Am în vedere cartea monumentală a domnului dr. Laurențiu Batin intitulată Armata și Biserica Ortodoxă în Maramureșul interbelic (Editura Limes, 2016), două volume mari, de peste șapte sute de pagini fiecare, conținând totodată peste o mie de ilustrații, fotografii din epocă și facsimile după documente.

Este vorba de un segment scurt la scara istoriei, de doar două decenii, dar plin de evoluții dramatice din istoria Maramureșului, perioada interbelică, atunci când după Unirea cu Regatul României de la 1 Decembrie 1918, pentru Transilvania în ansamblu și pentru Maramureș în special, pentru Maramureșul zis „Istoric” de la nord de Munții Țibleș – Gutâi cu reședința la Sighet, județ de graniță fiind, s-a pus problema nu doar a formării unei administrații românești și a organizării sistemului de învățământ în concordanță cu cel din vechiul Regat, ci și a structurării apărării militare a acestei provincii proaspăt unită cu patria-mamă, precum și a unei unificări de ordinul mentalităților culturale, spirituale și religioase. Pentru că, oricât ar părea de curios, partidele istorice românești din perioada interbelică aveau, totuși, ceea ce se cheamă azi un „proiect de țară” în raport cu Ardealul, care consta în ceea ce s-a numit atunci nevoia de a crea un „suflet românesc”.

Un interes aparte îl pot suscita evoluțiile de ordin religios–confesional în Maramureșul interbelic. În secolele XVIII – XIX românii din Maramureș au fost trecuți, într-un fel sau altul, aproape în totalitate la confesiunea greco-catolică, cu excepția existenței unor parohii ortodoxe române încă de pe vremea Austro-Ungariei în sate românești precum Săcel sau Dragomirești. Însă după Unirea de la 1 decembrie 1918 s-a creat în mod obiectiv un complex de factori care au determinat reînvierea Ortodoxiei în Maramureș imediat după Primul Război Mondial, deci o Ortodoxie care nu a fost „adusă de către comuniști”, ci mult mai-nainte, ca o consecință a făuririi Româniai Mari, evoluție care a culminat cu înființarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului cu sediul la Sighet, în 1936, Episcopie desființată cu înverșunare la scurtă vreme, în două rânduri, o dată desființată de către administrația horthystă în 1940, și a doua oară de către regimul comunist în 1948.

Câteva cauze care au dus la renașterea Ortodoxiei aici, într-o enumerare aproximativ cronologică, ar fi  (a) legătura permanentă a unor ortodocși din zonă cu instituții ortodoxe din afara Maramureșului, cu biserici și mănăstiri din Moldova și din Ardeal, pelerinaje la mănăstirile din Bucovina (de exemplu Mănăstirea de la Moisei era metoc al Mănăstirii Putna) etc.;  (b) arondarea parohiilor greco-catolice din Maramureș la nou-înființata Episcopie Greco-Catolică de la Hajdudorog (Ungaria) începând cu anul 1913, Episcopie care tipărea cărți de slujbă numai în limba maghiară și care avea misiunea de a-i maghiariza prin biserică pe românii, rutenii și slovacii din Austro-Ungaria;  (c) venirea și în Maramureș, din vechiul Regat, a unui număr mare de reprezentanți ai noului stat: cadre ale ale Armatei, grăniceri, jandarmi, învățători, funcționari ai aparatului administrativ cu familiile lor, toți de confesiune ortodoxă;  (d) comportamentul unor preoți uniți de a cere de la credincioși contribuții fixe mari la bugetul parohiilor și de a practica tarife („stole”) foarte mari pentru serviciile religioase, iar în caz că enoriașul nu putea plăti, acesta era târât de către preot în judecăți, pentru recuperarea datoriei, împreună cu o dobândă cămătărească.

Acolo unde au fost înființate după 1918, parohiile ortodoxe din Maramureșul Istoric erau toate sărace, lipsite de biserici, de case parohiale, de terenuri și de salarii pentru întreținerea preoților. Multe lăcașuri bisericești s-au ridicat cu ajutorul Armatei Regale Române, prin contribuția financiară a ofițerilor și prin munca cu brațele a soldaților.

Cartea domnului dr. Laurențiu Batin are meritul cu adevărat extraordinar de a fi prima cercetare la cele mai bune standarde științifice a acestei perioade din istoria Maramureșului, centrată pe aceste două instituții fundamentale, Armata și Biserica. Materialul documentar este impresionant, sunt utilizate mii de documente și ilustrații inedite, din izvoare care nu sunt accesibile cercetătorului de rând, din Arhivele Ministerului de Interne de la Pitești, din Arhivele județene, din Arhivele protopopiatelor ortodoxe și greco-catolice din Maramureș (autorul fiind și fost ofițer MI și actual deputat în Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului), precum și din colecțiile publicațiilor locale din acea vreme. Avem în față, foarte probabil, o cercetare exhaustivă în sensul propriu al termenului.

                                                                                                            Nicolae IUGA

În perioada 23 – 27 mai 2024 în Cluj – Napoca se vor desfășura „Conferințele Tribuna”.
Vineri, 24 mai 2024, ora 12:00, sigheteanul prof. dr. Nicolae Iuga va susține conferința cu tema „Fenomenul sinuciderii abordat din perspectiva antropologiei culturale!

Credem că problema sinuciderii nu ar trebui exclusă din preocupările noastre cotidiene nicidecum, nici în virtutea unei false pudori religioase față de discutarea în public a principiului și nici din cauza caracterului macabru al faptului profan, brut și brutal ca atare. Ba chiar din contră, privind lucrurile din unghiul lui Albert Camus, s-ar putea ca problema să devină mai importantă, în tot cazul mai importantă decât orice problemă abstractă, atâta timp cât noi ar trebui să ne răspundem nouă înșine, în mod onest, la întrebarea dacă viața merită durerea de a fi trăită sau nu.

Sinuciderea, chiar dacă este un fapt marginal al vieții, provoacă de fiecare dată un puternic impact emoțional, psihologic și social. Învățăturile religioase precum și principiile de deontologie medicală dezaprobă mai mult sau mai puțin ferm acest fapt, în numele unor argumente de ordin creaționist. Pe de altă parte însă, în dezbaterile de bioetică câștigă tot mai mult teren ideea dreptului persoanei umane de a muri cu demnitate și fără suferință, ideea aceeptării eutanasiei, în numele unor argumente raționaliste. La polul opus față de învățăturile religioase se află reflecțiile filosofice, care justifică sinuciderea ca manifestare a libertății omului de a decide el însuși cu privire la propria sa viață. În eseul de față noi vom prezenta alternativ cele două seturi de argumente contradictorii.

Cititorul nu va găsi în această carte nici condamnarea sinuciderii cu argumente religioase, dar nici aprobarea ei cu argumente filosofice. Cartea de față nu este o colecție de predici găunoase împotriva sinuciderii, o sermonizare care sună fals, o edificare ratată și o retorică goală de conținut. Pe de altă parte, cititorul nu va găsi aici nici apologia sinuciderii, chiar dacă argumentele unor filosofi prezintă exaltat acest ultim gest funest al omului ca pe o formă de manifestare supremă a libertății ființei umane.

Nebunia mișcării aparent anti-rasiste (spun „aparent”, pentru că în realitate este vorba de o manipulare politică de mari proporții) nu se oprește la personalități politice. Nu sunt atacate numai personalitățile de culoare albă din istorie, despre care se spune că ar fi avut vreo legătură cu sclavia negrilor pe teritoriul american, sau despre care se crede că ar fi făcut cândva anumite afirmații rasiste, ci s-a făcut pasul următor, s-a depășit o linie roșie, s-a trecut la o și mai periculoasă mișcare rasistă inversă, anume la un rasism al celor de culoare neagră și a homosexualilor împotriva oamenilor albi heterosexuali, au început să fie atacați – în stil curat nazist – anumiți oameni pentru ceea ce sunt, oamenii albi creatori pentru simplul fapt că sunt albi.
Una dintre cele mai vechi și prestigioase universități americane, Yale University fondată în 1701 a luat o măsură stupefiantă. La intervenția unui grup de presiune, Conducerea universității a desființat cursul de Istoria Artei. Motivele sunt simple și previzibile. Sunt prea multe opere de artă de la Renaștere încoace care au fost create de bărbați europeni albi, există aici, în Istoria artei, „un număr copleșitor de artiști care sunt bărbați albi, heterosexuali și europeni și care ar trebui să fie înlocuit cu un spectru mai larg de exemple de pe tot globul”[1]. Termenii pe care îi folosește Universitatea Yale par inocenți, celebra instituție anunță că se va trece de la o artă „eurocentrică”, spre o mai mare diversitate culturală. Numai că raționamentul este periculos și poate fi extins. Prin analogie, ar trebui desființate și cursurile de Istorie a Filosofiei pentru că, de două mii cinci sute de ani de când există, Filosofia a fost creată în „număr copleșitor” de bărbați albi europeni, la fel și muzica simfonică a fost compusă aproape exclusiv de bărbați albi europeni ș.a.m.d. Ne putem imagina oare cum ar urma să arate cultura universală, dacă scoatem din aceasta Filosofia, artele plastice și muzica simfonică? Perspectiva este de-a dreptul înspăimântătoare și ar presupune crime culturale mai mari decât au făcut toate revoluțiile culturale precedente luate laolaltă.
În fine, ar urma să fie lovite în esența lor imaginile-simbol fundamentale ale creștinismului: modalitatea de reprezentare a lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria. Cum arătau Iisus Christos și Maica Domnului în realitate, din ce rasă făceau parte și ce culoare avea pielea lor? Întrebarea poate părea prostească și problema poate părea prost pusă, dar a mai fost pusă prin anii ’60 tot în SUA și a fost (re)pusă chiar în acești termeni și la o dată relativ recentă, pe 22 iunie 2020, de către un activist Black Lives Matter numit Shaun King. După acesta, reprezentarea lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria ca oameni albi ar avea conotații rasiste și ar fi o „formă de propagare a ideii de supremație a albilor”[2]. De aici și până la instigări la distrugerea icoanelor și statuilor fundamentale ale creștinismului nu mai este decât un pas. Până și Justin Welby, arhiepiscopul de Canterbury şi şeful Bisericii Anglicane, a declarat că Biserica pe care o conduce ar trebui să regândească reprezentarea exclusivă a lui Iisus ca un om alb, că unele statui și icoane vor trebui să fie înlocuite din biserici[3] și că Iisus cel istoric ar trebui să aibă caracteristicile rasiale ale omului din Orientul Apropiat. Este surprinzător că acest înalt prelat, probabil om cu multă școală și care reprezintă zeci de milioane de creștini anglicani, nu știe că strămoșul după trup al Sf. Fecioare și al Mântuitorului, David Ben Iesei, este descris în mod repetat în Vechiul Testament ca fiind un tânăr blond și cu pielea deschisă la culoare (de ex. 1 Regi, XVI, 12; ibidem, XVII, 42 etc.).
Depășind această problemă prost pusă și trecând în planul unei narațiuni teologice propriu-zise, trebuie să admitem că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa și că a suflat în el Spiritul vieții, proiectându-se pe Sine în omul universal ca atare, până în ultimele capilarități, până în toate particularitățile rasiale și antropologice ale speciei umane. Deci Iisus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu–Fiul nu poate să fie redus de către noi oamenii la o particularitate antropologică sau alta. Există însă și mișcarea în sens invers, în care omul se proiectează pe sine în Divinitate – mișcare observată timp de două milenii și jumătate, de la Xenophanes din Colophon la Feuerbach – proiecție sau „înstrăinare” care a dus la creația unui politeism antropomorf, istoricește depășit și care nu este ceea ce ar trebui să fie în privința conceperii de către noi a Divinului ca Absolut.

În orașul Nazaret din Israel există o biserică catolică modernă a Bunei Vestiri, construită în a doua jumătate a secolului XX, sub patronajul Papei Paul al VI-lea. În această biserică există aproximativ 400 de icoane care reprezintă momentul Buneivestiri sau pe Maica Domnului cu pruncul, icoane dăruite din toate țările în care există comunități catolice, din toată lumea creștină. Există bineînțeles icoane din Europa, dar și din America de Sud, din Africa, din China, Coreea sau Japonia. Toate aceste icoane au și particularități locale, în sensul că fiecare țară și fiecare rasă umană au pus în ele tot ce au popoarele respective mai frumos și sublim în conceperea frumuseții feminine pure și caste. Se înțelege de la sine că Maica Domnului pictată în Portugalia are trăsăturile feței maure, cea pictată în America de Sud are trăsăturile incașe, Maica Domnului pictată în China sau în Japonia are trăsături specifice rasei asiatice, iar Maica Domnului din Africa este, bineînțeles, neagră. Și nu este nici o blasfemie. Aici pur și simplu se dă satisfacție componentei antropologice a relației fundamentale care este religia, se dă satisfacție omului de a și-l putea reprezenta pe Dumnezeu la modul concret, corelativă componentei dumnezeiești, care l-a creat pe om. Să ne reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când a vizitat România în 1999, și-a motivat într-un sens vizita, zicând: „Am venit aici ca să văd chipul lui Christos în voi”. Dumnezeu este reflectat în fiecare individ uman, în dimensiunea lui infinitezimală și inefabilă, cam așa cum soarele își reflectă lumina sa în fiecare bob de rouă.

În concluzie, așa cum noi, europenii nu mergem în Africa să le impunem negrilor să își reprezinte pe Iisus sau pe maica Domnului în anumite culori, nici negrii africani sau afro-americani și nici alții de alte rase nu ar trebui să ne impună nouă europenilor să nu ne reprezentăm pe Iisus și pe Maica Domnului ca pe oameni albi.

Prof. dr. Nicolae IUGA

Note:
1. https://www.thevintagenews.com/2020/02/08/yale-art-history/?fbclid=IwAR071gKlVfMsBkKM3XVgK-oD7PwLWGC_KhoAF0b_cOQgyeVQu2ZpNK9T8JY
2. https://www.g4media.ro/propunere-controversata-a-unui-activist-american-de-stanga-statuile-lui-isus-trebuie-daramate-fiind-simboluri-ale-suprematiei-albe.html
3. https://www.theguardian.com/uk/justin-welby

foto: Ion Mariș

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

1. Aspectul exterior

Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.

Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.

Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.

2. Felul în care era perceput de către alții

Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.

Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].

Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).

Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.

Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].

Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].

A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).

„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).

3. Creator de satiră politică

Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).

Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.

La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).

4. Opera științifică

Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.

„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.

încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.

Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.

Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.

în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.

Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.

în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.

Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.

Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.

Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.

în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.

Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.

Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.

Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.

Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

1. Nicolae Iuga (coordonator), Omagiu Ambasadorului prof. dr. Ion Bălin, Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 7-8.
2. Idem, p. 18.
3. Ibidem, p. 21-23.
4. http://ziuadecj.realitatea.net/tag/jean-balin
5. Nicolae Iuga, cit., p. 77.
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Ca%C8%9Bavencu
7. Cornel Ivanciuc, Jean Bălin și sursele puterii Academiei Cațavencu, în „Jurnalul de Sighet”, nr. 195/18-24 noiembrie 1996.
8. Nicolae Iuga, cit., p. 133-138.

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu  voluptate şi  persuasiune irezistibilă,  până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului  care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

 Prof. dr. Nicolae IUGA

N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către  regele Mohamed al Marocului.