Un alt val de ciumă cunoscut și mult mai bine documentat a bântuit Maramureșul, Ardealul, Țările Române, începând cu anul 1739, și a fost de fapt ultima mare epidemie de ciumă înregistrată în spațiul nostru. Epidemia nu a debutat în Maramureș, ci în Banat, de unde s-a propagat spre Ardeal unde, în anul 1738, deja 23 districte erau contaminate, decedând 41000 oameni. Epidemia a debutat cu un val de foamete pentru ca, începând din 1741, să se răspândească în Maramureș ciuma adusă de transportatorii sării de pe domeniul Károlyi din Satu Mare. Ciuma a fectat Maramureșul foarte puternic, fiind suprapusă peste foametea determinată de prețul mare al alimentelor de bază. În Maramureș prețul alimentelor era mult mai mare (de ex. o câblă de cereale costa 8 fl, față de 6 fl. și 40 cr. cât costa în Satu Mare și Ugocea, grâul costa 5 florini și 54 creițari aici față de 4 florini câbla, cât costa în alte comitate, porumbul era și el mai scump, costând în Maramureș 5 florini și 34 creițari, în timp ce în comitatele învecinate, Sătmar și Ugocea costa doar 4 florini câbla. Orzul costa 4 florini câbla, față de 3 florini și 24 creițari în Satu Mare și Ugocea, iar ovăzul costa 2 florini și jumătate câbla, dublu față de cele două comitate învecinate).

Ciuma a ajuns în Maramureș în 1741, adusă de o persoană din Apșa de Jos, care a slujit în Satu Mare, de unde a fugit acasă, infectîndu-i pe locuitorii din Apșa de Jos, unde au murit mai mulți oameni. Când a ajuns aici, mai mulți locuitori înfricoșați au părăsit în 26 octombrie satul, împreună cu femeile, copii, bunurile proprii. Motivația era completată și de foametea care bântuia și din cauza căreia nu se întrevedeau soluții pentru eradicarea ciumei, deși în 23 octombrie oficialii comitatului, recunoscând gravitatea momentului s-au întrunit la Sighet pentru rezolvarea situației. Aici s-a decis ca toate satele să-și pună străjeri pentru a împiedica comunicarea cu cei din afară și cu ordinul ca aceștia să raporteze în fiecare zi de poștă situația și să facă publice ordinele cu privire la curațenie și eradicarea epidemiei. Primele cordoane au fost ridicate în ianuarie în Petrova, ajungând în aprilie în Strâmtura. La începutul anului 1742 un nou val de ciumă a fost adus de coloniștii lui Alexandru Károlyi în comitatele Satu Mare și Ugocea, de unde s-a răspândit în Maramureș adusă de plutașii sării, care au dus-o apoi și spre Tokai, pe Tisa. Întrucât ciuma era urmată implacabil de foamete, cauzată de lipsa alimentelor, comisarul regesc Károlyi a decis continuarea exportului sării și importarea de alimente în Maramureș, pentru evitarea propagării ciumei printre locuitorii săraci. Din cauza neglijenței, ciuma nu a fost oprită în zona Sighetului, ci s-a răspândit până în Bocicoi, A fost deosebit de virulentă atât în Ungaria, cât și în Transilvania și Maramureș, în total s-au înregistrat între 21735- 25000 morți. Întrucât ciuma a fost însoțită de foamete, în 27-28 iulie 1743 împărăteasa Maria Theresia a dispus acordarea unei sume de bani din fondul Erariului în vederea cumpărării a 2300 câble de cereale și 4000 câble de orz, pentru pâine pentru locuitorii din Maramureș și Ugocea.

Tot acum habsburgii au trimis medici pentru potolirea ciumei, în Maramureș ajungând doi doctori. Doctorul Classen, trimis în Ugocea și Maramureș, a primit un salariu de 700 guldeni, la care se adăuga un supliment de 300 guldeni pentru expunere, 100 florini pentru contumanță, 9 florini diurnă pentru vizite, 97 florini adaos pentru medicamente, 300 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total efortul s-a ridicat la 1612 florini. Chirurgul Klotz, trimis și el în Maramureș, a primit un salariu de 375 de florini, alți 62 florini și 70 creițari pentru contumanță, 198 florini diurnă pentru vizite, 40 florini pentru arderea hainelor, 230 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total i s-au dat 905 florini și 30 creițari. Alți 50 florini s-au dat fiecărui comitat pentru arderea hainelor. Cu toate eforturile celor doi doctori numărul morților a fost foarte mare, după unele surse era vorba de câteva mii, și anume 2594 oameni; după alte surse numărul morților a fost mult mai mare. Principala măsură de eradicare a epidemiei aleasă în acel moment era arderea hainelor prin foc. Cele mai afectate localități au fost Bocicoi și Coștiui, partea de sus a domeniului Bocicoi a fost depopulată, decedând 104 tăietori și mânuitori de sare. După valul de ciumă comitatul a încercat să ia măsuri de înlocuire a celor morți sau emigrați. În plus, la Scaunul de judecată al comitatului, ținut în Hust în acel an, s-a hotărât crearea unui fond al invalizilor de ciumă, cu un capital de 40000 florini. Ciuma a avut o mortalitate ridicată vara și la începutul toamnei. Nu este sigur care a fost motivul răspândirii cu violență a ciumei, ceea ce este sigur este faptul că primele semne ale acesteia s-au manifestat pe drumul sării „sóúttól . În noiembrie 1741 ciuma a fost înregistrată în Apșa de Jos, apoi în Petrova, fiecare localitate ridicându-și propriul cordon de apărare împotriva ciumei. Cordoanele nu au reușit să oprească flagelul, așa că în ianuarie 1742 ciuma a ajuns în Plasa Cosău, situată la mare depărtare de focarul inițial. Nu este foarte clar când anume a fost punctul de oprire a ciumei, ultimele cordoane au fost ridicate în 15-24 aprilie 1743 în Vișeu de Jos și Botiza, dar cazuri izolate au continuat să existe și după acea dată, deși, în perioada dintre octombrie 1742 – ianuarie 1743 rata infestării a scăzut la 8 localități nou infestate, așa cum se întîmpla de obicei în lunile ploioase și reci. Această rată a fost mai mică în Plășile Sighet și Cosău, principalele localități afectate erau situate spre Galiția și în valea Tisei. Ciuma a afectat 66 localități din Maramureș, față de 120 din Satu Mare și 31 din Bihor. Analizând durata epidemiei, Farago Tamás apreciază că în Plasa de Sus, în 16 localități, ciuma a durat între 6 – 12 luni, în timp ce în plasa Cosău, în 16 localități, ciuma a durat mai puțin, între 3 – 6 luni, la fel ca în Plasa Sighet, unde în 17 localități ciuma a durat între 3 – 6 luni. În Plasa de Jos ciuma a durat în 3 localități mai puțin de 3 luni, în 12 localități între 3 – 6 luni și în alte 8 localități între 6 – 12 luni. În august s-au îmbolnavit 2040 de oameni, din care au murit 1534, cam 75 %, iar în decembrie – mai 1743 din cei 300 îmbolnăviți au decedat 145 oameni, adică 48 %, scăzând încet rata celor decedați, restul se vindecau. În plășile comitatului au fost infestate mai multe localități, în care numărul deceselor era foarte mare, și anume din Plasa de Jos – 6309 morți în 31 localități infestate, Plasa de Sus – 3876 morți în 18 localități infestate, în Plasa Cosău – 3060 morți în 19 localități, în plasa Sighet – 6610 decedați în 27 așezări, pe domeniul Bocicoi – 1880 morți din 7 localități infectate. Încercând să aflăm numărul deceselor din cauza epidemiei, cifrele nu sunt certe, acestea sunt apreciate de Farago a fi situate la cifra de 21735, ceea ce reprezenta cam 40 % din întreaga populație a comitatului, iar un procent de 10 % din populația comitatului emigrând din cauza epidemiei, pierderea fiind considerată cea mai mare din istoria Ungariei. Ciuma a afectat 102 localități din Maramureș, din care 28 din Plasa de Jos, 18 în Plasa de Sus, 19 în Plasa Cosău, 25 în Plasa Sighet, 7 pe domeniul Bocicoi, în total 97 sate și cele 5 târguri regale maghiare de coroană, din care 45 sate românești și 52 ucrainene. De fapt doar 33 sate din comitat nu au fost afectate de epidemie. Cele mai afectate au fost Plasa Cosău (100%) și Plasa Sighet (96,2%), iar domeniul Bocicoi și Plasa de Jos au fost afectate în proporție de sub 60%. Analizând vârsta celor decedați, Farago apreciază că în proporție de 39, 6 % au fost afectați tinerii cu vârsta cuprinsă sub 20 de ani.

În ceea ce privește modul de luptă cu flagelul, principala măsură era legată de dezinfectare, practicată în punctele de carantină. Găleata cu oţet a fost principala măsură de dezinfectare în Imperiul Austriac, care a înfiinţat regimente de graniţă, pentru ca „să se păzească cordonul sănătăţii nestrămutat”. În carantinele austriece curăţenia se făcea „după rânduiala de ciumă de la anul 1737”. În tot Imperiul au fost înființate mai multe carantine şi rastele. Acestea din urmă erau folosite pentru comerţ şi constau în două bariere acoperite, dar foarte apropiate, care despărţeau comercianţii. La mijloc, între bariere, se găsea o găleată cu oţet în care se aruncau monedele iar vânzătorul le scotea din găleata de dezinfectare.

Peste alți ani, în perioada 1753 – 1756, a bântuit o nouă epidemie de ciumă, care a intrat în Maramureș prin Borșa, dinspre Moldova, unde ciuma era foarte puternică și care a ucis foarte mulți oameni, mai ales în Plasa de Sus, spre Moldova, deși au fost închise toate trecătorile spre Moldova și Polonia, epidemie ce ar fi lăsat sate întregi (conform celor afirmate de inginerul topograf Caraciolli, cel care a întocmit măsurătoarea cadastrală iosefină) goale, care ar fi atras oameni simpli, care au pus mâna pe acele proprietăți și au rămas acolo. Nu se poate aprecia numărul exact al deceselor însă generalul Caraciolli vorbește de noii veniți scutiți de la taxe un număr de ani, ca fiind imigranți intrați în Maramureș mai ales din Moldova în număr foarte mare.
Începând cu anul 1754 au fost luate o serie de măsuri ce vizau împiedicarea pătrunderii ciumei dinspre Moldova spre teritoriile învecinate Moldova și Maramureș. La început s-a permis trecerea cu oile doar după o carantină de 7 zile, apoi s-a interzis tăierea pădurilor spre graniță, întroducerea punctelor de carantină, mai ales în Borșa, trimiterea de comisari sanitari, au fost date dispoziții pentru plăieși etc. După epidemia de ciumă a urmat foametea, ce a debutat virulent în 1758, când s-a permis importul alimentelor în Maramureș, fără plata taxelor vamale.

În urma acestei epidemii deosebit de virulente s-a decis înființarea punctului de carantină din Borșa, construit din lemn. Generalul Caraciolli descria în 1762 contumanța deja construită ca fiind situată spre Moldova, ridicată la 700 – 800 pași distanță de ulița principală a satului, construită în urmă cu 8 ani, din banii comitatului și clădirile din lemn din banii Erariului, aflată în stare proastă, unde pe baza Ordinului Comisiei Sanitare de la Viena se controlau oamenii și lucrurile în timpul epidemiilor. Prevenția era făcută cu spalarea în oțet, iar cei care acceptau această metodă stăteau în carantină doar 14 zile, ceilalți erau obligați la 3 săptămâni de carantină în timpul epidemiilor, iar mărfurile periculoase puteau rămâne până la 4-6 săptămâni. Pentru carantină acționau și plăieșii, în număr de 4, care păzeau trecătorile de pe Wasser și de pe izvorul Cislei, și care-i urmăreau pe noii veniți pe care-i duceau la carantină. Deși exista, nu rareori se întâmpla ca aceasta carantină să fie evitată de către locuitorii ce fugeau dinspre Moldova în Maramureș, care treceau de-a lungul graniței cu Polonia până în primul oraș unde era garnizoană sau funcționari imperiali, de la care obțineau un pașaport ca și cum ar veni din Polonia.

Ciuma a atacat din nou înspre anul 1770, motiv pentru care la 1 iunie 1770, din Muncaci, generalul Eszterházi poruncea lui Michail Ballya de Ieud să ia măsuri de întărire a pazei granițelor comitatului, prin dublarea acesteia cu paza nobililor, formată din pandurii comitatului și cu paza asigurată de țărani. Totodată, pentru întărirea pazei au fost trimise în comitat 2 detașamente de infanterie. Punctele de carantină au fost întărite în 1772, prin construcția unei clădiri noi la contumanța din Borșa și angajarea unui personal constant la cele 3 puncte de contumanță din Ungaria Superioară, dintre care 2 erau în Maramureș. La ambele puncte de carantină au fost angajate câte 3 persoane, și anume în Iasinia (Körösmezö) directorul Francisc Smolinszki, cu un salariu de 200 florini, chirurgul Ioannes George Müller, plătit cu 300 florini și un slujbaș însărcinat cu curățenia, plătit cu 100 florini, iar în Borșa directorul contumanței era nobilul român Ioan Papp, plătit cu 200 florini, chirurgul era Ferdinand Stehle, plătit cu un salariu dublu, 400 florini, lucru ce denota clar pericolul la care era expus medicul și un slujbaș însărcinat cu curățenia, care era plătit și el cu 100 florini.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe https://library.hungaricana.hu/en/view/ KlasszikusOrvosiKonyvek_314/? query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Despre epidemiile care au atacat societățile omenești lucrările științifice nu lipsesc. Ele ne arată cum au supravițuit oamenii și care au fost măsurile pe care le-au luat pentru a trece peste ele.

Maramureșul istoric nu a fost un caz izolat, a trăit cam aceleași experiențe pe care le-au trăit și ceilalți contemporani ai epidemiilor. Despre ciuma neagră nu s-a reușit identificarea de documente care să ne arate dacă și în ce măsură a fost afectat Maramureșul în timpul marii epidemii, cea din 1341-1351, care a ucis între 30-50% din populația Europei, dar unii istorici ai problemei afirmă că din cauza izolării sale Maramureșul nu a fost afectat de marea epidemie.

Primele valuri de ciumă care au fost descrise de documente au avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea, începând cu anul 1510, culminând cu epidemia din 1553. În acest secol ciuma era considerată de oameni, “o babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. Ciuma s-a extins atât în Ungaria, cât și în Transilvania, iar din toamnă și în Moldova și a durat cel puțin un an. Oamenii încercau să scape de ciumă prin fugă. Primii fugeau bogații, care părăseau orașele și se refugiau la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace.

Unul dintre puținele documente păstrate în arhivele maghiare despre o epidemie de ciumă în Maramureș ne sunt oferite de Registrul de dări din 1552-1555 al comitatului Maramureș. În anul 1554, Registrul scoate în evidență dezastrul produs de molimă aici. Ciuma bubonică era deja foarte virulentă în Europa apuseană. Astfel, un număr de 36 de localități din Maramureș au fost lovite de ciumă. Din totalul de 348 de porți existente, 123 au fost pustiite (nelocuite din cauza ciumei), adică 35,3%, față de aproximativ 50% cât au fost afectate orașele săsești Sibiu și Brașov, cele mai afectate fiind satele Remeți, Ocna Sugătag, Oncești, Hărnicești, Sârbi sau Kökénes (actualmente Ternovo) peste Tisa, aproape în totalitate părăsite. Este posibil ca familiile caselor pustiite să fi pribegit sau să fi murit din cauza ciumei. Târgurile regale de coroană au fost afectate într-o măsură mai mică. Astfel în Hust din cele 77 porți doar 9 au fost golite din cauza ciumei, în Visk din cele 92 porți 12 erau goale din cauza ciumei. Se pare că epidemia a fost virulentă în Plasa de Jos, Plasa Sighet și Cosău, fără a se propaga în Plasa de Sus, unde nu au fost înregistrate sate afectate de ciumă.

Deși frecvente și în secolul al XVII-lea valurile de ciumă nu au avut un impact atât de puternic ca cele din secolul precedent. Un val de ciumă cunoscut dintr-un singur document identificat până în prezent a izbucnit foarte virulent pe Valea Marei, mai ales în Giulești, în 9 Ianuarie 1676. Nu avem date certe despre numărul morților, însă testamentul nobilului Rednic Vasile din neamul Rednicilor din Giulești, ne precizează următoarele „a izbucnit foarte virulent, mai ales în satul nostru ciuma”, motiv pentru care nobilul și-a întocmit testamentul.

În secolul al XVIII-lea valurile de ciumă, holeră, foamete au urmat cu repeziciune, suprapunându-se adesea. Bolile molipsitoare erau cauzate de anumiți bacili și viruși, însă aceștia puteau lovi puternic populația dintr-o regiune în perioadele în care aceasta trecea prin alte necazuri și neajunsuri care duceau la slăbirea organismelor. O mare problemă până în secolul al XIX-lea au fost deviațiile climatice, mai exact anii cu ploi abundente, grindină, inundații sau veri toride, secetă, ierni friguroase și lungi. În anii în care producția agricolă era slabă sau deloc, populația ajungea la penurie alimentară și de aici se ajungea ușor la boli transmisibile sau boli legate de alimentație. O reală problemă o reprezentau și conflictele armate, războaie, incursiunile de jaf, răscoalele și altele; în aceste perioade oamenii nu-și puteau desfășura propriile activități și se ajungea din nou la criză. O altă problemă majoră era și lipsa de igienă, atât corporală cât și a locuințelor și a localităților. Alt neajuns era aprovizionarea cu apă potabilă a orașelor și satelor. Peste toate s-a suprapus lipsa unui aparat sanitar relevant ca număr și ca cunoștințe deținute precum și ignoranța populației și înrădăcinarea ei în superstiții.

În ianuarie 1710 ciuma era înregistrată în Maramureș și exista frica că va afecta întreg comitatul, Urbariul din 1711 consemna fuga a 40 mineri din Coștiui speriați de epidemia de ciumă. Numărul exact al deceselor cauzate de acest flagel nu este cunoscut, cercetătorul Farago Tamás constată doar numărul localităților pustiite și pierderea a aproximativ 20 % a populației Maramureșului. Același autor constată că ciuma a afectat într-o proporție mai mare localitățile situate la granița cu Galiția și în Plasa de Sus, unde au fost înregistrate pierderi în 40% din sate. În domeniul Bocicoi pierderile s-au cifrat la 30%, iar Plasa Sighet și Cosău au fost afectate într-o proporție mai mică. Numărul celor decedați sau emigrați din comitat a fost diferit în timpul diferitelor valuri și clase sociale. În general autorul menționat constată că numărul nobililor emigrați din comitat a fost mult mai mic (28%) decât cel al iobagilor (58%), primii fiind mai legați de proprietate, pe care riscau s-o piardă în cazul emigrării. Ca urmare directă a ciumei a fost dispariția unor sate, cum ar fi Borkut și Nagyfalu, ce aparțineau de domeniul Bocicoi.

În 1719 un alt val de ciumă a trecut din Galiția în Maramureș, lucru ce pare posibil datorită legăturilor economice dintre cele 2 teritorii învecinate și datorită imigrației masive ce a avut loc la începutul secolului dinspre Galiția. Se pare că valul a ținut până toamna, primăvara nu s-au înregistrat reveniri. Nu se știe exact care a fost numărul deceselor cauzate de ciumă, autoritățile comitatului nu au conscris acest lucru, limitându-se la scutiri de impozit, numărul trebuie să fi fost foarte mare, în întreaga Transilvanie au murit până în 1712 circa 200.000 de oameni. Cu toate acestea, nu suntem siguri că ar fi fost luate multe măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei. Credem că măsuri de genul celor luate în Bistrița, de înterzicere a târgului anual, arderea caselor infestate s-au luat și în Maramureș. Ordinul imperial venit de la Viena în 1712 preciza care erau măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea ciumei: măsuri de carantină, izolare, aprovizionare a localităților infestate, măsuri economico-administrative pentru strângerea recoltei în satele infestate, obligativitatea folosirii pașapoartelor, mai ales pentru măcelarii și persoanele care aprovizionau armata, arderea caselor infestate ale celor ce nu respectau carantina etc.
Conform Ordinului imperial din 10 decembrie 1717 măsurile ce trebuiau luate în legătură cu ciuma din cauza „stării triste în care a ajuns Transilvania și pentru apărarea teritoriilor și țărilor învecinate” vizau izolarea localităților infestate și interzicerea oricărui contact cu acestea. Se cerea oficialilor publicarea acestor ordine și respectarea lor cu toată rigoarea, iar pedeapsa pentru cei ce eludau aceste dispoziții era spânzurarea. În noiembrie 1719 un ordin imperial interzicea orice aglomerare umană (adunări, înmormântări), arderea hainelor infestate, văruirea și afumarea caselor infestate, chiar cu forța, precum și valabilitatea pașapoartelor de călătorie doar în zona pentru care au fost eliberate, măsuri ce trebuiau aplicate pentru toate clasele sociale (nobili, țărani, preoți), iar ridicarea carantinei putea fi făcută doar după trecerea unui interval de 3 luni dela încetarea ciumei. Ciuma a fost însoțită de o foamete puternică, care obliga în special sărăcimea să încalce măsurile de carantină și să se deplaseze în căutarea hranei și la târgurile săptămânale, lucru ce ajuta la propagarea ciumei. Măsurile amintite erau completate de introducerea oficială a rugăciunilor, care trebuiau făcute, după exemplul altor țări creștine și sub pedeapsă strașnică, în fiecare dimineață la ora 8 și după amiază la ora 16, odată cu tragerea clopotelor, precum și ajunarea în fiecare zi de miercuri. Nerespectarea acestor dispoziții de către autorități și populație a fost socotită vinovăție de continuarea răspândirii ciumei în aproape tot Imperiul, un ordin imperial nou din august 1717 insistând din nou asupra măsurilor din ordinele anterioare, la care se adăugau măsuri legate de strângerea recoltei celor decedați (recoltă care în acel an era una bună), iar cei ce nu respectau noul ordin legat de devoțiuni, adică obligativitatea ținerii de slujbe odată pe săptămână pentru izbăvirea de ciumă erau amendați. Credința era foarte importantă, Rákóczi afirma succint următoarele: „Nu există nici un leac împotriva morții. nici sfatul împotriva hotărârii lui Dumnezeu. Oricine moare, ei (ceilalți) trebuie doar să te îngroape!”. Se pare că pe domeniul sării s-au pustiit cam 30 % din localități, iar pe domeniul Bocicoi cam 18 %. Se pare că ciuma a ucis doar un procent de 10-20%, iar între 3-60 % au fost fugari permanenți sau temporari din cauza ei.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia Ardelean

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.