Pe Coasta Atlanticului, spre Sudul Saharian (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Tiznit. Staționând în Maroc mai mult timp, ne gândeam să profităm de aceasta și să-l prospectăm, să-l străbatem cât mai mult, în lung și-n lat, pe coasta Atlanticului sau a Mediteranei, în spațiile sahariene din Est, spre Algeria, din sud, spre Sahara occidentală (spaniolă), înspre Mauritania. Erau locuri chemătoare, probabil fantastice și în vacanțele de „iarnă” sau de „primăvară” se puteau vizita. Am programat o ieșire spre Sud și ne-am asociat cu familia Păunoiu și ceva mai târziu am plecat spre acolo. Am fost 5 persoane: soții Păunoiu cu un copil și noi doi; pe Rodica am lăsat-o la familia Fănățeanu, la Fes.

Tan- Tan era punctul final al călătoriei noastre, un spațiu în imediata apropiere a Saharei occidentale, atunci deținută de spanioli. Aveam spre acea direcție munți înalți, de peste 4000 de m. din Moyen Atlas și Haut Atlas și, mai jos, Anti-Atlas, spre porțile Saharei, cu înălțimi mai accesibile. De aceea ne- am deplasat mai spre coasta Atlanticului, trecând prin Rabat, capitala administrativă a țării, apoi spre centru, spre Marrakes, capitala sa turistică, un loc descris ca o minune a lumii, cu edificii, peisaje, tradiții, cântec și culoare, mireasmă, unite într-o armonie de senzație. Toate acestea le- am privit doar din mers, un mers potolit și încet, o furtună de nisip blocându-ne vederea doar la câțiva pași.

Ne-am continuat drumul către deșerturile sahariene, traversând totuși platouri și înălțimi, în drumuri șerpuitoare, cu urcări și coborâșuri moderate, cu peisaje extraodinare, în care se găseau masivii arbori de eucalipt sau stejari falnici, cu cedrii care răspândeau în jur un aer plăcut, pline cu coloane de palmieri și câmpuri ample de măslini, grădini cu portocali. Pe măsura înaintării, vegetația devenea mai săracă, mai puțină și drumul trecea pe lângă oaze de verdeață, plantate parcă în pământ, având ca stindard palmierii. Am trecut peste platouri pe care erau fixate corturi masive, negre, cu turme de oi în jur și cete de cămile; acestea adăposteau populația berberă nomadă. Am făcut poze cu acele prezențe și când au venit spre noi păzitorii acestora am plecat, neștiind ce vor și dacă ne vom înțelege la vorbă.

Pe lângă drumurile ce le străbăteam, pietrișurile deveneau tot mai mărunte, anunțând apropierea deșertului, a nisipului care se va așterne în jur. Arborii din acele zone aride aveau coroană mai bogată, cu tulpină mai scundă și cu frunziș des și mărunt. Se numesc „arbori de capră„, sau „arborele Argan” și în aceștia se cățărau mulțime de capre, cu copitele adaptate în acest scop, care-i dezbrăcau de podoaba lor, pe rând, alternativ, în lipsa sau raritatea firelor de iarbă. Era o imagine de peisaj extraordinară, acei arbori plini cu capre părând a fi, într- o privire mai depărtată, niște arbori fructiferi invadați de maimuțe, din care nu am văzut pe acolo și numai la capre pe sus nu ne gândeam. Se spune că această specie de arbori are o foarte rară răspândire în lume, aproape numai în această parte Sud-Estică a Marocului și în alte câteva zone sahariene, foarte rezistent în climatul acelor spații, cu rădăcini înfipte adânc în sol, nu pentru susținerea caprelor, ci pentru obținerea umidității necesare rezistenței în acele terenuri aride; ei rezistă și după golirea lor de podoaba frunzișului mult timp și se și refăceau mai apoi. Uleiurile extrase din fructele acestora, cu mult efort, este deosebit de valoros în cosmetică și în domeniul farmaceutic; am văzut „spectacolul” de aproape și caprele ne priveau mirate, „de sus”. Câteva informații mi-au fost transmise de localnicii de pe acolo, care socoteau aceste „păduri” o adevărată bogăție, aurul locului, nu numai pentru sursă de hrană a caprelor, cât și pentru celelalte produse ale lor. De aceea exploatarea lor este restricționată, cu toate că viața lor depășește mult suta de ani și sunt în Patrimoniul UNESCO, excepție făcând caprele. Alte date suplimentare despre ei le-am luat și de pe internet.

Am întâlnit prin acele locuri și așezări umane, împrejmuite cu cactuși enormi, unul lângă altul, cu spini masivi și frunze late și foarte groase ce păstrau umezeala, seva, pe fețele cărora se dezvoltau fructe deosebit de gustoase. Ei îndeplineau multiple scopuri: ofereau un peisaj deosebit de frumos și plăcut în mijlocul acelor uscăciuni, păstrau o umiditate locală și, pe lângă fructele delicioase, mai formau și un zid de apărare, aproape imposibil de trecut, de străbatut, printre formele și spinii lor.

Ne- am îndreptat din nou spre vest, țintind Agadirul, un oraș splendid pe coasta Oceanului, trecând prin Taroudent, o așezare veche numită și perla Sudului. La Agadir am staționat puțin la o colonie de mineri români, care lucrau în subsolurile cuprifere ale Sudului, printre care și doi maramureșeni cunoscuți: Ciuban Vasile (un fost elev de al meu, la fără frecvență) și Vasile Orzac. Am stat cu ei la masă și am ciocnit un ou roșu, fiind sărbătoarea Paștilor. Întâlniri întâmplătoare, departe de țară, între personae cunoscute, în prospectarea necunoscutului.

Această cetate a fost zguduită de un puternic cutremur în 1960, fiind distrusă în câteva secunde, cu peste zece mii de victime. Orașul martir a renăscut repede din ruine, infrastructura, edificiile, portul și zona industrială fiind refăcute. Sectorul balnear și turistic s-au dezvoltat și ele, toate acestea dându-i o înfățișare modernă, faimă de „Miami” marocan.

Tiznit. După acel popas am plecat mai departe spre Tiznit, oraș încântător cu palmieri, grădini irigate și măslini și cu oaze mai depărtate, cu un loc bogat în bijuterii, specializat în argintărie. Vizitând un astfel de butic, ne-a plăcut o tavă cu două ceainice și o zaharniță, cu modele frumoase, menționate de comerciant că fiind din argint. De fapt erau dintr-un fel de metal alb, suflat cu argint. Ne gândeam să o abordăm. Întrebând de preț, ni se răspunde :

– 800 de dh, monsieur!

Începem negocierea:

– Oh, este prea mult am replicat și anunț ofertă noastră:
– 300 de dh!

Am tot continuat așa, cu reduceri și adaosuri:

– 700 de dh !
– 400 de dh, răspund eu, după care urmează:
– 500 dh, le dernier prix (ultimul preț)!

Ne-am înțeles cu soția să le cumpărăm și ea spune:

– De acord, 500 de dh.

În timp ce arabul se pregătea să ne împacheteze marfa, eu mă răzgândesc, în mod sincer (nu ne era necesară atunci și erau mulți bani), spunând aceasta și soției. Ies la luptă și, după acordul exprimat, mă gândeam cum să-l abordez, pentru a nu-i da ocazia să ne insulte; m-am decis și-i spun:

– Eu nu sunt de acord, e tot prea mult!
– Dar soția a acceptat, vine replica;
– Da, dar eu sunt șeful! (c-est moi le chef!)

Acesta a fost un argument puternic și pentru el, pentru că, așa se spunea, se obișnuia și așa se trăia acolo; a rămas fără replică. Pentru a-mi motiva puțin gestul, arunc un preț de refuz:

– 300 de dh.! (prima mea ofertă);
– Non! vine răspunsul.

Noi ne pregăteam atunci de plecare, când vânzătorul ne oprește :

– De acord, dar e un „mare cadou” și, spunând aceasta, ne pregătea tava iar noi dirhamii.

Plătim, ne luăm marfa și ne mai învârtim apoi prin suc. Când ieșim afară, trecând prin față magazinului, acesta era închis iar vânzătorul stătea cu picioarele într-un lighean cu apă, de unde ne zâmbește și ne face semn cu mâna, un fel de pa!, bey, bey! iar noi ne spuneam: l- am dus!; dar el nu părea păcălit!

Sosiți acasă, ne-am deplasat până la Fes, la familia Fănățeanu și am intrat cu ei în medina orașului, o medină enormă. Trecând prin față unui magazin vedem în vitrină tava noastră cu ceainicele. Identică, probabil adusă tot de la Tiznit. Ne intersăm de preț, doar pentru a ne evalua afacerea, reușită negocierii. Ni se spune: 200 de dh! Prețul se mai și ajusta prin negociere. Ce să-i faci ? Ce am luat noi a fost de la sursă, original! Ne- am zis:

– „Un mare cadou „, dar pentru el. E bine că n-am luat plasă și mai mare.

Cu călătoria noastră ne-am mai depărtat de coastă și ne-am îndreptat spre Goulimine, prin Bouizacarne, spre ținta noastră. Dar urcând spre această localitate, pe o pantă semnificativă (ne aflăm în zonă munților Anti-Atlas), am constatat urme de noroi pe șosea; se vedea că a plouat bine mai înainte. Ca rezultat al acestui fenomen, am văzut mai multe mașini staționate în derapaj pe margini, mai mult sau mai puțin accidentate și, drept stindard, una se află în echilibru instabil, cu burta pe un cioc de stâncă, în risc de a se prăvăli în valea de alături la o mică rafală de vânt. Ele coborau sau urcau atunci când noroiul s-a scurs pe șosea. Aceste fenomene se produceau foarte rar la porțile Saharei și conducătorii nu erau obișnuiți cu ele, ajungându-se la astfel de situații.

Prin această așezare, la poalele munților Bani, intrăm în marele Sud, o parte a Saharei și țara „oamenilor albaștri”, numiți așa pentru costumația lor albastră, ce-i proteja de Soare și transpirație, fiind prima fereastră a unui șir de oaze. Se poate experimenta aceasta cu o cană albastră cu ceai, pusă la încălzit la microunde; eu am experimentat și m-am ars aproape la degete, timp în care ceaiul era foarte puțin schimbat termic! Experiența locului! Fiind spre seară, ne-am luat fiecare familie o cameră la un hotel din această localitate, la un preț piperat; ne aflăm la porțile Saharei.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

foto: Incredibilia.ro