Eram copil mic, elev la cursul primar, când tata a fost aproape să ne părăsescă, într-o zi geroasă de vineri, printr-un accident cumplit. Într-o dimineață, devreme, am fost treziți de strigătele lui repetate,  care i-a adunat pe toți ai casei lângă patul lui și încercam să-l trezim din coșmarul ce i-a cuprins somnul și nu reușeam. Tot transpirat, cu fruntea scăldată în sudoare, se bătea cu mâinile peste picioare și striga: Huiu na, huiu na! și nu se oprea. L-am șters pe frunte de transpirația abundentă și doar când am folosit un prosop udat în apă rece s-a trezit, după minute bune, palid și încă speriat de coșmarul care părea să-l fi îngrozit…  L-am întrebat ce a visat dar n-a vrut să ne spună: se respectă această tăcere, pentru că se păstra credința că așa ar fi bine ca visul urât să nu se împlinescă.

Încă din ziua de joi a hotărât să meargă după lemne de foc pe Valea Runcului, unde aveam pădurea. Acolo erau pregătite două stâlpări de fag vecine, ciungite încă de anul trecut. I-am spus să renunțe pentru că e obosit și încă speriat, dar nu ne-a ascultat, gândind să-și înfrunte destinul, sau să-și învingă teama. A plecat devreme fără să mânânce (așa se obisnuia în cazuri din acestea!), cu cai înhămați la corciuie, hrăniți din timp. În noapte a nins puțin, așternându-se peste drum un strat subțire de zăpadă. Distanța era de cca 7 km și a ajuns la fața locului când „se crăpa” de ziuă, singur în aceea pustietate. A tăiat și doborât prima stâlpare și a curățat-o apoi a tăiat-o și pe a doua, care s-a agățat în ceva crengi și nu a ajuns pe sol. A luat securea și a trecut pe sub ea cu gândul  să o doboare. N-a apucat să intervină, pentru că ea s-a desprins  singură și s-a așezat peste cealaltă, la sol. Doar că în cădere l-a lovit pe tata după cap și l-a „așezat” și pe el jos, peste prima stâlpare. Era cu capul prins între cele două lemne și nu putea să și-l scoată, fiind și rănit. A rămas într-o spaimă cumplită în această fixare, așteptând cu puține nădejdi o „salvare”, mai ales că-l și durea foarte rău și simțea la ceafă o umflatură mare cu sângerare. Puterile au încep și ele să-l părăsească, iar gerul  mare și neprietenos îl ducea spre înghețare. Își aștepta sfârșitul atât de groznic, părăsindu-l orice speranță. Se gândea: visul, neascultarea, hotărârea pripită, reproșuri tardive!

Dar în lume se mai întâmplă și minuni în totală neașteptare și te întrebi cum s-au produs, cine a pus peste tine un astfel de har?  Nu mult timp după tata, o altă corciuie se îndrepta după lemne pe Valea Runcului și, văzând urmele pe zăpadă, se bucura că n-o să fie singur, fiind nevoie și de puțin ajutor la punerea lemnelor pe corciuie și la coborâre; mai și povesteau, fumau o țigară ori serveau și câte un pahar de țuică, dacă vreunul avea inspirația să aducă.

Acest înger salvator, un „sol” a auzit mai de departe căzătura primului lemn, apoi zgomotul răsfrânt al curățirii lui, tăieturile de secure tulburînd aceea linște deplină, cu  ecoul lor. După a doua căzătură, nu s-a mai produs niciun zgomot care să tulbure linștea, deși era mai aproape de acel loc. Liniște totală! Inteligent, a bănuit că acolo s-ar fi putut produce un accident și a grăbit urcușul, urmând urmele lăsate pe zapadă, de  prima corciuie. Ajuns la fața locului, rămâne îngrozit de ceea ce vede: un om prins între lemne, viu sau mort, alături caii înțoliți cu tașca prentru ovăz încă pe cap. Trece repede la vctimă și rămâne plăcut surprins când aude vocea tatălui meu abia șoptită: „Te rog să ai grijă când ridici lemnul să nu alunce peste cealălalt, care m-ar putea ucide! Cu multă grijă ridică bârna puțin, folosind o pârghie, îl trage pe tata afară, aproape mort. Și-a dat seama că de-acum doar rapiditatea mișcărilor poate salva victima. Îndată a luat țoalele de pe cai, tăștile de pe cap și leagă caii în spate la corciua lui, apoi îl instalează pe tata tot acolo, lemnele și atelajul nostru fiind abandonate. Apoi cât se putea de repede a coborât Valea și a gonit spre comună. A lăsat caii noștri în curte fără anunț și a pornit repede la Dragomirești, la medicul Iusco. Medicul l-a preluat pe tata și i-a facut o incizie, l-a pansat și i-a administrat medicația necesară, apoi ieșind a spus: „ Ați venit la timp, orice mică întârziere îi putea fi fatală, putea fi invadat creierul de sânge!” Medicul ne cunoștea de pacienți.

Câte griji mari am avut când am găsit caii în curte și tata nicăiri. Un vecin ne-a spus că i-a lăsat un om care a fugit cu tata la medic. Nu ne puteam găsi locul până l-am văzut acasă și cât ne-am bucurat când a sosit cu salvatorul lui. Acuma trebuia să-l răsplătim cum trebuie pe acel om pentru enormul bine ce ni l-a făcut. Dar surpriză, el a refuzat orice plată, spunând: „Salvarea unui om nu se poate răsplăti cu nimic, e un gest creștin și multumiți lui Dumnezeu care a fost tot sprijinul nostru”.

Cîtă cinste, caracter și demnitate a arătat acel om atât de milostiv, mai ales că era un om sărac și-și întreținea familia cu lucrări de ocazie. Și lemnele de acolo le ducea pentru vânzare. Ne-am revanșat cât am putut de mult altfel,  respectându-i nobilul său suflet și simțămintele. I-am cumpărat noi acele lemne, le-a adus și pe ale noastre și l-am  rugat și să le taie. Multe lucrări ce le puteam și noi face i le încredințam lui și pentru toate era recompensat cum se cuvenea. I-am mai spus că oricând va avea nevoie de ceva să vină la noi. În felul acesta el și-a păstrat neștirbită noblețea sufletescă, frumosul caracter și demnitatea, iar noi am avut satisfacția că măcar în parte, nejignitor, i-am oferit în timp unele bucurii. Eram mai mic și nu-i rețin numele, dar am păstrat mult timp această plăcuta relație și ne-a rămas în amintire superba lui calitate umană. Sărac, dar cu atâta „Bogăție” sufletească!

Tata a decis mult mai târziu să ne redea visul și ne  spunea că a fost atât de cumplit, încât dacă nu reușeam  să-l trezim, probabil coșmarul se trasforma în realitate!

                                                              Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto (imag. principală): I. Mariș

Speranța este tot o stare  psihică, o așteptare de mare cuprindere. În multe situații ne însoțește pe traseul vieții, cu statornicie. Atunci când ea  se realizează, în bucurie, apar altele și altele. Uneori o duci cu tine mult timp, tot așteptând împlinirea ei, când nu mai știi dacă va sosi, dacă  te va bucura sau nu. De aici exprimarea reținută: „Speranța moare ultima!”.

Cum în general evenimentele, proiectele, afacerile, au multe un dublu aspect și în acest caz pot fi speranțe, așteptări rele, pe lângă cele bune, de perspectivă. Sunt ticăloși ordinari, din „lumea de jos” care comunică între ei, în așteptarea (speranța) momentelor favorabile, pentru „a da lovitura”, pentru a-și însuși bunuri necuvenite, hoții ordinare, unele dintre ele terminându-se cu tragedii.

Dacă ne ridicăm privirea mai pe sus, spre „înălțimi”, vedem aleșii noștri, ai neamului, „crema societății, baronii”, mereu în „speranță” și îngândurați. Evident, gândirea lor  este legată în treacăt și de problemele țării, în amestec de Legi și Fărădelegi, pregătite și votate, de multe ori „pe repede înainte”, care să le aducă protecție și în aplicarea lor venituri, bogății și alte sporuri speciale enorme, din  banii noștri. Situația nu este generalizată, aici fiind vorba doar de o mulțime de ticăloși, ajunși în fotolii din vina noastră, din 4 în 4 ani. Lipsiți de demnitate și sentimente naționale, cu o gândire și „inteligență” orientate mereu spre interesele personale.

Dar există mulți oameni harnici, de ispravă, care și-au agonisit prin muncă cinstită, continuă, o bogăție frumoasă, adaugând alături mari beneficii și pentru țară, pentru dezvoltarea ei, pentru populație, în mod prioritar. Aceștia nu și-au lăsat gândirea și inteligența sufocate în patologia interesului personal, ci le-au dat un curs onest, nobil.

Dar lăsând la o parte aceste „înălțimi” cinstite și cele care sunt în partea de „jos” a lor, speranțele cetățenilor sunt multiple, distribuite în mulțime de domenii, pe unde oamenii le poartă mereu cu ei, în așteptarea de mai bine, care nu mai sosește de multe ori. Cu această speranță au plecat în lume mulțime de cetățeni români, milioane, cei rămași acasă nădăjduind și ei că aceste separări familiale durerose nu vor fi de durată și că speranțele lor se vor împlini. S-au împlinit și se vor mai împlini unele dintre ele, dar acestea sunt așezate, uneori, pe atâta suferință, tragedii, cu copii abandonați, abuzați sau pierduți, cu bătrânii  care se sting în neputințele lor, cu dezmembrări familiale, cu atâtea nenorociri. De ce era nevoie de aceste mutații masive, asumate? Responsabili sunt edilii și „baronii” noștri, care s-au tot perindat prin guvernări și parlament, hoțind unii ce a rămas de la ceilalți, ducând săraca noastră țară bogată pe ultimele locuri din Europa, în multe domenii. Guvernanții i-au alungat, făcând pe atâția să trăiască dezastrul și cei plecați și cei ramași în locurile de baștină iar aceste cumplite nenorociri li se atribuie. Se poate spune că și anumite state hrăpărețe, cu atâtea proiecte și investiții îmbrăcate în necinste, înșelăciune, șantaj  și ilegalități, în colaborare cu trădătorii noștri de țară, au făcut să „migreze” peste hotare, spre Austria mai ales, resursele și bogățiile țării, obligând mase uriașe de români să părăsească țara, care părea că nu mai este a lor. Despre un om, o persoană cu astfel de apucături, se poate spune că este necinstit, cu furțișaguri din bunurile altora, înșelătorii, că este nedemn, la marginea societății sau în „josurile” ei. Dar despre un stat, cu aceleași năravuri, apucături, la scară mult mai mare, ce se poate spune și unde să-l căutăm printre statele lumii? La înălțimi sau în „josurile” lor? Zidurile castelelor vieneze semețe si ale altor prezențe cu vechime strălucitoare sunt multe stropite cu sudoare și sânge românesc.

Cu speranță multă, tinerele familii își doresc copii, cu care să-i binecuvinteze Domnul, apoi ca aceștia să fie sănătoși și sub grija lor să fie bine pregătiți pentru viață. Bătrânii, bunicii sperau și ei la o bătrânețe liniștită, la casa și în mediul lor, în tradițiile ce i-au însoțit și de care nu pot fi despărțiți și, în neputință, să fie în patul și la casa care mereu i-a adăpostit. La țară, copiii, nepoții le poartă de grijă și-și sfârșesc viața în liniște și pace, acolo unde și-au petrecut-o toată câtă le-a fost dată.

În destule cazuri, când îngijitorii bătrânilor nu-i pot supraveghea, sau cred că-i mai comod altfel, îi duc la un „azil” de bătrâni și rămân acolo în speranța că le va fi bine. Dar rămân doar cu speranța, acest loc fiind anticamera de unde nu după mult timp „pleacă” în veșnicia lor. Unii se cer chiar ei acolo, crezând că-i mai bine așa, mai ușor pentru copii. Dar un om în vârstă este greu adaptabil, scos din mediul lui, din obiceiurile și tradițiile în care a crescut și a trăit. Acolo sunt cu totul alte condiții de viață, străine lui în totalitate, lipsite de căldura familială, de toate cele trăite și obișnuite, aproape o viață. În plus, în atâtea cazuri s-a constatat că-i brutalizează acolo, că mâinile ce-i îngrijesc și inima acelora sunt reci. Îi lipsesc și de puținele satisfacții și de altele cuvenite și în mod sigur li se vor împuțina și zilele. Italienii, în marea lor majoritate, au rezolvat onorabil această problemă. Angajează o femeie cu cca o mie de euro pe lună, mult mai putin ca și la azil, care-i îngrijește la casa lor, în patul lor, făcând toate cele necesare și ajuta de multe ori și la altele; mult mai uman și mai economic.

Speranța are și familia pentru cei plecați mai departe la muncă, poate în locuri periculoase, pentru a se întoarce sănătoși acasă. La fel și pentru cei plecați peste hotare, au dorințe si speranțe mari, pentru ca familiile să fie la locul lor, întregite, doruri și a celor plecați și a celor ce îi așteptă. În destule cazuri vor rămâne  familii în durere nestinsă, acestea fiind „știrbite” și rămase definitiv împuținate.

Elevii și studenții speră să-și încheie bine studiile, țăranii au speranta pentru o recoltă bună și sunt atât de multe alte cazuri. Speranța este o însoțitoare, aproape peste tot, pentru oricine, în diferite forme, sprijinită și având crezământul în bunătatea Domnului.

Artistii, în toate domeniile, nădăjduiesc mereu în succese, la fel ca și sportivii, olimpicii. Uneori le realizeaza chiar multiplu iar atunci când aceste sperante se risipesc, le transferă în alte „ediții”, pe timpul cât ele mai pot avea existență.

Bolnavii, cu diferite afecțiuni, sunt ținuți în viață prin speranță și ajutor divin dar, din păcate  pentru destui, speranța nu se realizează și trec cu ea în veșnicie, împreună cu viața.

Nu trebuie să uităm de foștii deținuți politici, vorbind de speranță. Atât pentru ei, cât și pentru cei rămași acasă, dorințele, speranțele de viață erau enorme, știind că acel „loaborator” al caznelor, era atât de fortificat și închis în răutăți de demența torționarilor. Cu multă  greutate se întâlneau în afara zidurilor acestor locuri speranța cu viața. Este dureros să afirmăm o realitate crudă, pentru atât de mulți foști deținuți politici pentru care speranța cu viața ce-i aștepta afară nu s-au mai întâlnit, viața fiind stinsă în laboratorul caznelor, iar speranța, fără obiect, s-a stins și ea, lăsând multe dureri nesfârșite, într-o largă cuprindere.

În lume au fost deseori războaie, locale sau mondiale și speranța întoarcerii celor plecați să lupte este mereu prezentă cu  ei și cu cei ce-i așteaptă acasă, În destule cazuri, speranța își pierde trăirea și se stinge și ea odată cu viața, în durere.

O mare speranță au ucrainienii pentru alungarea invadatorilor străini de pe pământurile lor, din viața lor de stat liber și indpendent. Comunitatea internațională îi sprijină, moral și material, într-o largă solidaritate umană, cu multe ajutoare atât  de necesare, armament și altele. Este o vorba: „dacă toți spun că ești beat (sau bolnav), du-te acasă și te culcă!”

Se poate spune că există o speranță enormă a populației din România, atât de rău administrată și atât de mult lăsată la jaful străinilor, cu sprijinul unor trădători de neam și țară, care credeau că țara este a lor și pot face ce vor cu ea! Se așteaptă ca oamenii cinstiți, adevărații patrioți, să umple  Palatul Guvernanților de pe Calea Victoriei, Sălile Parlamentului, Instituțiile Statului, să izgonească pe cei ce au adus atâta rău țării, au sărăcit-o și au lăsat în grele lipsuri atâta lume.

Poate ar fi bine să stabilim un „Schengen” special, al României, cu sens unic, care să nu permită trecerea peste frontieră, să nu „migreze” spre Austria bogățiile țării, a pădurilor, plămânii acesteia, a petrolului, a gazelor, a miliardelor de euro ce ies însoțite de privatizări și contracte oneroase. Se  tot vorbește, dar nu se întreprinde nimic în acest sens. Se pot face naționalizări și o cercetare cuprinzătoare în detaliu iar acolo unde se constată ilegalități, abuzuri și înșelăciuni, acestea se pot anula și se pot pretinde daunele retroactiv, pentru trei ani, conform prescripției. Se pot executa și conturile de miliarde de euro și ale multor altor bogății, ce nu pot fi nicicum justificate, ale atâtor trădători de țară. Aceștia au participat, împreuna cu străinii, la acest enorm jaf, la sărăcirea țării de cele mai importante resurse. Speranțe!

Este atât de ciudat ca un personaj austriac să ia un enorm salariu provenind și din Romania și este și mai penibil cazul, pentru că aceeași persoană a proferat insulte asupra țării, cu multă nesimțire si minciună, din „Cancelaria” lui. Te îngrețoșează să-l privești, cu o mină plină de ură și dispreț, aruncând țării atatea jigniri, de parcă ar vrea sa „muște” din ea.

De altfel acest spirit hrăpăreț al Austriei, față de noi, este o tradiție cu vechime mare. Aceasta a abătut asupra provinciilor din România, asupra românilor și o stare de iobăgie, cu mii de ucideri și chinuri cumplite, cum au fost și pentru martirii noștri, Horea, Cloșca și Crișan (1785), prinși prin trădare și chinuiți în mod bestial. Adunau astfel profituri uriașe produse chiar de iobagi, „oboseala” lor fiind „transportul și consumul acestora!” Nu știu de ce ne-am lipit atât de mult de acest stat și n-am fost cu grijă, deoarece din vechi timpuri s-a manifestat mereu hrăpăreț față de noi și nu l-am ocolit, având aceste posibilități. Dorințele și lăcomia de acaparare pe nedrept a bunurilor țării noastre sunt mult mai mari ca mai demult, moderne și perverse. Austria nu cred că se va schimba nici în 2023, ci va introduce noi pretenții, în acelaș fel „justificate”. Știind că mai avem încă resurse, au „speranța” că mai este de unde lua. Austria nu ne-a iubit mai demult și ne-a jefuit sângeros, timp îndelungat, nu ne iubește în prezent, așa cum se vede și prin vetoul nedrept dat unei țări de la care-și umple „hambarele”, nu ne va iubi nici în viitor, pentru că vom  bloca „migrația” spre ea a bogățiilor și resurselor țării. Sperăm! De ce ne-am lăsat atât de urât înșelati de această țară, cu năravuri cunoscute? Oare de cine, când și de ce i s-au dat aceleași Austrii 600 ha de teren din interiorul frontierelor României?! Ce vor să facă acolo, o bază industrială sau o exploatare agricolă modernă? În ambele cazuri vor reține forța de muncă activă, cu „fărâmituri” înșelătoare iar pentru restul neputință și sărăcie sau largă-i lumea! Nu ne-au fost știrbite, rând pe rând atâtea spații dincoace de frontiere, cu sila și acuma să facem noi donații, să sfârtecăm țara din ce a mai rămas?…

Se aude tot mai mult vocea străzii, „România pentru români”, precizând că suntem uniți în fața unui așa mare rău și nedreptăți, că dorim și ne vom lua țara înapoi. Așa cum de multe ori, în situații limită, am realizat aceasta și ne-am salvat, sperăm  că și acuma, într-o situație atât de gravă, ne vom trezi, vom face apel la luciditate, aceasta fiind omisă și de proprii noștri trădător9i, pentru niște „fărâmituri”. De peste 10 ani ni se tot refuză zona Schengen. Nu trebuie să cedăm acuma altor șantaje, cu alte resurse ale țării la schimb, cu o și mai profundă sărăcie, chiar dacă vom ma întârzia puțin, pentru că mult nu va dura și se va trece peste voința Austriei, care va fi obligată să respecte spiritul de dreptate cuvenit și atât de mult timp încălcat față de noi. După cum se tot anunță la știri, „patrioții noștri” i-au scutit de taxe și impozite pe acești străini, pentru beneficii de miliarde de euro (o culme a nesimțirii și a trădării naționale), dar românilor le fixează impozite și taxe pentru o amărâtă de pensie!
Până când?…

                                                                       Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș

Sunt dureri în unele familii, când un copil nou născut nu poate articula sunete conturate în cuvinte, atunci și niciodată. Încă știința medicală nu a ajuns la nivelul de a corecta acestă situație genetică, cu o largă și profundă suferință. Se dă vina pe o malformație a coardelor vocale, care poate fi uneori și aceasta, dar defectul mare este auzul lipsă, nervul auditiv fiind neformat, sau degenerat. Dar, așa cum un copil care aude, își însușește încetul cu încetul deprinderea semnelor, a sunetelor, în cuvinte, tot așa și cei ce nu aud comunică între ei, sau cu alte persoane, prin gesturi, prin mișcarea mâinilor și a buzelor, ajungându-se la un fel de unificare a lor, pe înțelesul tuturor, așa cum se vede și la emisiuni TV. Este limbajul mimico-gestual, sau cu ajutotul semnelor.

Dar o să ies din aceste nefericite exemple, ale defavorizaților lumii din acest domeniu și am să revin la lumea obișnuită. Aici sunt unele personaje care aud, dar uneori se fac a nu auzi și „tac”, deci o afișare asumată, de moment, întâmplător sau gândită și practicată cu un scop sau altul, poate și năravuri.

Mă voi limita acuma la „tăcerea” asumată. Nu s-ar putea spune despre tăcere nici că e spre bine, nici că e spre rău, pentru că, în funcție de anumite conjuncturi, ea poate determina cele mai diferite efecte, spre bine sau spre rău, de la situații nesemnificative, până la cele extreme, de amploare, de un fel sau altul. Tăcerea este cea mai mascată formă a gândirii omului, prin care ea se poate manifesta în multiple nuanțe. S-ar putea spune că tăcere poate fi o formă de comunicare mai cuprinzătoare decât vorbirea, pentru că vorbirea are un contur, un „țarc”, în care ești obligat să te dezvolți, cu puține posibilități de intrare și ieșire. Tăcerea nu are contur, este fără margini și-ți dă posibilitatea la mulțime de interpretări, presupuneri, cu care vei cădea și pe vorbirea gândirii tăcute, cu o logică sănătoasă și cu bune intenții. Deci tăcerea dă și ea „răspunsuri”, intră în „dialoguri” pe tonalități și teme diferite. Ea poate face enorm de mult bine, ca și enorm de mult rău și conștiința fiecăruia decide aceste separări. O mică orientare ar fi ca în anumite situații să nu vorbești când trebuie să taci și să nu taci când trebuie să vorbești. Printre altele, tăcerea poate exprima o afirmație sau o negație, o apreciere sau o jignire, bucurie sau un necaz (rabdă inimă și taci!), o bunătate sau o răutate, poate fi o proprie reordonare a gândurilor, o meditație, o supărare sau o odihnă a minții, o recunoaștere că nu ești în temă, o așteptare sau o nedreptate, evitarea unor turnătorii și atâtea altele. Pe la noi este o vorbă: „O tacă, face o vacă!”, în anumite situații. Câte tăceri am făcut eu, în multele și cumplitele luni de anchete diabolice, pe care era să le plătesc cu viața, dar având în interior o bucurie enormă, care era mult peste ele, chiar și dacă plata era viața. Au fost toate spre bine. Era bucuria unei totale victorii asupra torționarilor, îndurând atâta suferință, din anchetele dure, sau a tratamentului muncilor de exterminare. Dar prin această tăcere am salvat multe pesoane de acele chinuri, am salvat vieți, iar torționarii au ramas cu un singur câștig: chinuirea mea și în rest cu mâna goală, cu nimic.

„Tăcerile mele” ar însemna „cirezi de vite”! Mi-au produs mult disconfort și suferințe acele tăceri, dar nu m-au descumpănit, am rămas același, ca înainte, neschimbat prin manifestări de conjunctură, având trăinicia mea în tăceri. Îmi însușeam un punct de vedere bun din toate situațiile, care a fost protejat de cercul închis al tăcerii mele, mai departe. De exemplu, în anchete, punctul cel mai greu de trecut a fost: „Cum a ajuns acea persoană la voi acasă, protejată?” M-am gândit mult la aceasta, mai înainte de a mă afla „față în față” și am decis să iau totul asupra mea, cu orice risc, altfel situația putea produce multe chinuri și tragedii, deci miza era mare: suferințe și vieți umane. Pentru aceasta era necesară o mică si simplă minciunică, eu fiind cu totul de o parte de situație. A fost cu mare risc, dar plină de „demnitate” și „sinceritate” nobilă pentru oameni nevinovați, care o meritau, total împotriva torționarilor. Iată cum și o minciună poate avea și intepretări diferite. Aici, prin ea, am suprimat turnătoria, am salvat oameni, fiind total împotriva mea, beneficiile fiind chinurile, cu viața în cumpănă. Am spus că-l cunoșteam de la școala din Sighet, pe acel inginer, unde mai predau studenții, din lipsă de cadre (dar nu-l cunoșteam!), că în 8 sept. 1948 l-am întâlnit venind cu profeții de la mănăstirea din Moisei (nu l-am întâlnit!) și l-am invitat la noi în vizită, câteva zile (nici nu aveam pe cine invita!). Eu am mai ramas 3-4 zile acasă, pentru a ajuta părintii la strâns porumbul, apoi am plecat la școală, la Sighet, urmând să plece și el. O tăcere completă, acoperitoare. Altele ce au urmat, le-am relatat în articolele publicate. Dupa 10 luni petrecute pe la Bistrița și Satu Mare, refuzând colaborarea cu securitatea, m-au trimis la Canal, pentru a completa cele 29 de luni de detenție, nevinovat și fără judecată, ducând cu mine 37 kg și un TBC pulmonar, confirmat de medicii lor, determinat de un tratament criminal. Au practicat refuzul oricărui tratament, ca și acela de a lua legătura cu familia (drept în vigoare, legiferat), pentru primirea unui pachet lunar de 5 kg de alimente permise și medicamente, pentru tratament. Primul pachet primit a fost în al doilea an!
Tăcerea mea a rămas neștirbită, deși era să mă lase pe acolo; era pentru ce. Tatălui și unchiului meu, învățător, ca și bătrânului Nan, implicat în aceasta, le-am salvat viața și am suprimat mai multe detenții. Tăcerea a rămas aceeași și în alte solicitări similare.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (SUA)

Foto: Ion Mariș

Dorurile sunt o mulțime, o entitate cu multe determinări și multe dintre ele rămân în așteptare sau neîmplinire. A vorbi despre ele concret, determinant, e ca și când te-ai afla într-o apă mare, de exemplu „Marele Lac” și ai vrea să cuprinzi totul, până în marginile lui, din interior și de la suprafață și să le ții pe toate într-o mână, să le determini, cu tot conținutul lor. Dar sunt miliarde de oameni, fiecare om are o mulțime de doruri, mulți le au și în visare și oare câte din aceste vise se împlinesc. Se mai înmulțesc acestea și pe parcurs, în diferite condiții apărute conjunctural și multe le porți cu tine însoțite de speranță, cu care rămâi. Pentru toate acestea, se poate afirma că dorurile n-au margine, n-au limite, nu le poți cuprinde într-un contur și cu toții ne aflăm pe undeva printre ele și ele printre noi, în așteptare, în împlinire sau fără nădejde.

Acestea le exprima foarte intuitiv versurile – cântec ale lui O. Goga: „Dorurile mele n-au întuchipare, Dorurile mele-s frunze pe cărare. Spulberate și strivite/ Frunze pe cărare. Tot ce-mi țese noaptea zorile-mi destramă, Mi s-a dus norocul, Nu-l mai plânge mamă. La icoana Preacuratei/ Nu-l mai plânge mamă…” Cât de multă lume în viață nu-l știu sau nu-l cântă, dar le trăiesc și le duc cu ei, fără a se bucura de ele.

Dorurile reprezintă o entitate umană, tăcută, interioară, psihică și iau naștere în inimă, în suflet, în gânduri, greu de definit, de evaluat măsura intensității lor. În cuprinsul general cred că îl studiază, psihologii, pedagogii, filozofii. Pe parcurs ele pot dispare, din lipsa condițiilor realizării lor în existență, dar apoi pot reapare cu și mai mare intensitate, când condițiile se schimbă. Unele te însoțesc toată viața. Ar fi multe direcții pe care ar putea să le ia aceste trăiri interioare, care să genereze mulțimi de pagini. Am să mă refer însă la cea directă, obișnuită în exprimare curentă: „O dorință, puternică (amestecată cu nostalgia așteptărilor, a împlinirilor) de a vedea sau revedea pe cineva drag, de a ajunge la o stare sau îndeletnicire preferată, la o „normalitate” de trăire, în sensul cel mai larg al cuvântului.” Am să mă rezum la unele doruri trăite, în împlinire sau neîmplinire, ori relatate de alții, ieșind din largul lor.

Ca și copil, dorințele erau legate de bomboane și diferte jucării, sau dorul de părinți, când erau plecați de acasă și rămâneam singur. Fiind mai mărișor, am văzut la unii copii o tricicletă, cu care se „cărau” pe loc „neted”. Îmi doream și eu una, dar o puteau avea doar unii copii de funcționari. Atunci, împreună cu un prieten al meu, am construit una din lemn, „asemănătoare”, cu roți decupate dintr-un lemn de fag rotund ce-l aveam în curte. Nu puteam merge pe drum cu ea, era „delicată”. Am urcat pe dealul „Seciului” și de acolo, din vârf, eu i-am făcut probele. Locul era în pantă mare și pe o porțiune nu avea denivelări. „Tricicleta” a prins viteză tot mai accelerată și a ajuns la prima denivelare, un „hat” înalt, unde am zburat prin aer câțiva metri, apoi s-a prăbușit, cu mine printre bucățile de lemne, cu puține zgârieturi. Un dor „împlinit” și suprimat repede, așa cum vor fi multe în viață, simbolizând parcă o prevestire.

Dorul și dorința sunt într-o strânsă legătură, trecând dintr-una în alta, deși au exprimări de nuanță diferită. Am ajuns elev de curs primar și doream, mă străduiam să fiu un bun elev, încheind acest ciclu pe primul loc, cu anii ce l-au format. Aveam un proiect, un dor de a merge mai departe, după care să continui studiile, printr-o formă superioară. Condiția era dragul de carte, cu rezultate de excepție, astfel sperând la o bursă și la susținerea părinților, situația fiind grea, în timp de război. Dar acest dor, această dorință s-a frânt. Tata a spus nu! școlii mai departe: „nu avem bani de întreținere, ne-au luat și animalele și trebuie să achităm multe cote în alimente”. Era în timpul stăpânirii maghiare și războiul era în plină desfășurare. Prima dată când am cunoscut procurarea anumitor produse alimentare pe cartelă, de la magazinul „Hangya”. Mă durea, pentru că dorurile neîmplinite dor întotdeauna, în mărime după importanța psihică a obiectivului.

Dar cu susținerea îndoielnică a tatălui meu, mama și cu mine am reușit să-l convingem să urmez școala, după un an pierdut, prima clasă de gimnaziu la Năsăud, cu limba de predare română și doar 2 ore/ săptămână faceam l. maghiară (ținut grăniceresc). Am încheiat clasa în două trimestre, războiul și bombadamentele se apropiau. În locul unei vacanțe mai lungi, am petrecut o vară într-o muncă grea, de adult, la 13 ani, eu cu fratele și sora, mai mari. Tata era concentrat cu caii la Pasul Prislop pentru a construi fortificații.

În toamnă mi-a fost blocat din nou dorul de școală și am fugit prin ploaie după căruță, fără nimic la mine, peste voia tatălui, la școala din Sighet. Eram deja sub administrarea noastră, românească. Au trebuit apoi să accepte situația și pentru a-mi duce mai departe dorurile, am urmat clasa următore la fără frecvență. Fiind în clase mai mari și gospodăria mai revenindu-și, mi-au împlinit dorința să continui școala la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet. Astfel, mă „târam” încet, încet spre realizarea idealurilor dorite, ajungând în clasa a IX-a de liceu.

Dar în 1949 mi se frânge din nou acest ideal – dorință, securitatea blocându-mi continuarea școlii și punându-mă sub urmărire 2 ani. Motivul a fost găzduirea la noi, un timp, a inginerului Pop Mihai, de la Sighet, căutat pentru că a criticat Decretul de interzicere a cultului greco-catolic. Eu eram la școală atunci și tata îi tot spunea musafirului să plece, predarea lui de către noi fiind exclusă. Dar a plecat abia dupa 3 ani, o lună și o săptămână. Eu cu tata ne-am prezentat a doua zi la securitate, care nu știa cât a stat inginerul la noi. Am decis să iau totul asupra mea, pentru a scăpa pe mulți de necazuri și unii cu viață. Tata a fost eliberat, cu condiția să intre în CAP, iar eu, nevinovat, eram eliberat, dacă acceptam colaborarea cu securitatea. Am refuzat categoric și mi-au spus: „Pușcăria o să te mânânce” și n-a lipsit mult. Am fost întemnițat 29 de luni și am relatat în mai multe articole tratamentul criminal îndurat pe acolo. M-am eliberat în 04.03.1954, ducând cu mine 37 de kg si un TBC pulmonar, vindecat cu medicamentele de acasă.

După eliberare, am început un tratament medical și apoi am găsit un serviciu ușor de două luni, dar m-a prins un dor de neoprit în a-mi continua studiile, ideal la care n-am renunțat nicicând. Cu un efort extraordinar, pot spune, cu studiu intens și somn extrem de puțin, am reușit promovarea celor două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate și, în plus, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică – Fizică, UBB Cluj, în aceeași vară. Eram pe locul 60 din 200 de locuri, cu peste trei candidați pe un loc. În anul eliberării, după 5 ani de întreruperi și chin, la 01 octombrie 1954, eram student! Altfel aveam probleme și cu armata (3 ani). Am urmat cursurile acestei facultăți trei ani și primul semestru din anul IV, ultimul an de studiu, fiind unul din cel mai buni studenți din an. Eram foarte mulțumit: dorurile, dorințele, idealurile de mult fixate, începeau să ia contur, trecând peste toate cumplitele piedici și chinuri îndurate.

Ca un trăznet, apare un alt blocaj, o nouă interdicție brutală și ilegală: „îți vei putea continua studiile, numai dacă o să colaborezi cu noi (securitatea) altfel „zbori” din Facultate”. Refuzul a fost din nou categoric, în recidivă și în scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Au urmat refuzul locurilor de muncă modeste, în serie, apoi m-am așezat pe șantierul Brazi -Ploiești, ca muncitor necalificat. După un an de muncă aici, deci 5 de la intrerupere, m-am prezentat cu o cerere de reabilitare la Tribunalul Vișeu de Sus și domnul președinte, Bartoc Ioan, mi-a respins-o, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, alăturând și cazierul. Am trimis-o urgent la MI, unde s-a constatat minciuna ticăloasă și ilegală a securității, condamnare nerecunoscută (!), pentru care m-au exmatriculat. În scurt timp am primit aprobarea continuării studiilor și în următorii doi ani, 1962-1964, mi le-am încheiat, în aceeași notă. Mi-am ales la repartiție Liceul B. P. Hașdeu, Buzău, azi un puternic Colegiu. A apărut un post la Liceul din Vișeu și, după un an, m-am transferat aici, mai aproape de ai mei, pentru ajutor, unde am funcționat până la pensionare, în septembrie 1990, mai repede, din cauza unor grave afecțiuni cardiace.

Edilul administrativ și politic al orașului fiind domnul Grigore Hontău, profesor de română, m-a obligat să primesc funcția de dir. adjunct, deși nu eram membru de partid, apreciindu-mă foarte mult. Am realizat lucruri deosebite în cei 5 ani, plecând prin demisie. „Corbii” nu m-au lăsat în pace nici acuma, venind cu o nouă solicitare de a colabora cu securitatea, urmată de un nou refuz și i-am și deconspirat. Furioși că i-am batjocorit, au intervenit la partid, pentru a fi scos afară din învățământ. M-a chemat repede primarul și mi-a spus: „te faci urgent membru de partid !” L-am refuat spunând că nu pot, nu am aceste „calități” și nu vreau. E musai mi-a spus dumnealui, adăugând: „Știu, dar nu-ți vom cere nimic, decât să mergi la ședințe și să plătești cotizația”, ceea ce s-a și întâmplat. Erau și făcute referințele, a convocat adunarea generală și de îndată eram membru de partid. „Aceasta a fost pedeasa”. Dar tot îmi părea rău și eram, cu conștiința cu totul străină lor. Puteam refuza și să iau din nou drumul șantierelor. La o întâlnire cu domnul Hontău, care ne-a fost și naș de cununie, mi-a spus: „Acuma, pentru a te scoate din învățământ, mai întâi trebuie să te excludă din partid. Cine ar vota?!”

La 33 de ani am ajuns să-mi împlinesc un ideal atât de mult dorit, de a deveni dascăl. Am trecut printr-o mare mulțime de greutăți, pe atâtea cărări cu spini, de atâtea ori stând cu viața lîngă ele, în îndurarea lor, fiind gata să fie suprimată. Dar aceasta este măreția și noblețea unui ideal frumos : „să ți-l împlinești”, ori să te „duci” cu el, cu demnitate.

Un alt ideal, poate primul, fixat mult înainte, în adolescență, a fost întemeierea unei familii, cu trăirea ei în deplină și frumoasă morală creștină. Eram însă nehotărât și am tot așteptat 4 ani, dacă să rămân singur sau să-mi întemeiez o familie. Este zona cu cele mai tentante, apucături de a căuta „noutăți” și care te depărtează cel mai mult de normalul unei căsnicii, ceea ce mă descuraja și reținea, fiind total în afara concepției mele de viață. Este unul din cele mai grele si sfidătoare păcate, care te îndepărtează mult de credință și se putea ajunge și la tragedii și la multe alte complicații pentru întreaga famile, uneori cu influențe dezastruoase pentru copii. Regimul de atunci însăși încuraja aceste imoralități, care îl ajuta în ateizarea statului.

Conjunctural m-am întâlnit cu o colegă de an, din a doua parte a Facultății, Tăut Maria si, cunoscându-ne, am purtat mai multe discuții despre viață, despre familie și concepții asupra acestora și am constatat că ne potrivim și ne-am îndrăgit, stabilind data căsătoriei în aceeași vară; soția s-a transferat de la Liceul din Cavnic la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat împreună pănă la pensionare. Îmi realizam astfel și acest frumos ideal, încă un dor împlinit, după multe încercări. Deși eu sunt cu 10 ani mai în vârstă, având 37 de ani la căsătorie, am reușit să aniversăm și „Nunta de Aur”, de câțiva ani. Aceasta dovedește o stabilitate familială deplină. S-au respectat toate „da”-urile rostite în fața Altarului și a Ofițerului Stării Civile, fără nicio știrbire, aceasta inducând în familie o liniște, respect, fidelitate și pace sufletească, în sublima ei sacralitate, bucurându-mă enorm. Ce mare este diferența între trăirea acestor familii, cu iubire și pace în suflet, excluzând „noutățile” și a celor în care unul, sau ambii parteneri, preferă viața plină de „străinătăți”, mereu în certuri, jigniri sau dezbinări. Se poate întâmpla, rar, ca unul din parteneri să-și mascheze până la sfârșit ranița cu „noutăți” purtată și celălalt partener să plece cu mulțumire deplină, de frumos și sublim, stări murdărite de ticăloșia partenerului, de oribilele și grețoasele dublei înșelăciuni. Se mai poate ca partenerul cinstit să rămână singur, înfruntând mulțimea greutăților, pentru salvarea copiilor. Lumea familiilor se vede că este împărțită între cei ce preferă frumusețea, demnitatea, moralitatea și respectul ei sublim și alții care nu se satură de „instrăinări” murdare. O floare frumoasă și o murdărie urâtă, ambele se găsesc în această lume largă a familiilor.

Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu doi copilași, o fetiță și un băiat, pe care mereu i-am ocrotit și ajutat împreună, în acele timpuri grele, să-și încheie foarte bine ciclul primar, liceal și mai departe cel de studii superioare, un alt dor, o altă dorință împlinită.
Ana – Rodica, licențiată în Franceză-Română, cu masterat și o specializare la Londra, cu o bursă unică pe țară, cu serviciul la Universitatea de Medicină – Relații lnternaționale. Victor-Gheorghe, licențiat în Informatică-Economică, cu masterat și doctorat, asistent universitar, cu cărți publicate. Ambii copii stăpânesc limbile engleză și franceză, în vorbire curentă. Această reușita cu copiii ne-a produs o bucurie majoră. Și era pe cine ajuta. În domeniile în care lucrau, la nivel universitar nu le ajungea salariul să-și plătească și chiria. A venit din Franța o delegație pentru a recruta informaticieni. Într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu adecvat. După câțiva ani, a dus-o acolo și pe Rodica, de unde destul de repede a plecat în America, prin căsătorie, iar mai apoi și Victor a plecat la Londra, tot prin căsătorie, cu o doctoriță din Iași. Au servicii foarte bune. Noi ne duceam cu rîndul la ei. O altă mare dorință-dor ne-au împlinit-o copiii: Dumnezeu i-a bucurat cu 4 copii, iar pe noi cu 4 nepoței; Rodica are un băiat de 15 ani, elev de liceu, foarte capabil, cu o voce extraordinară, ajungând până la concursul pe statatul Minnesota, iar Victor cu trei fetițe de mare drăgălășenie, la grădiniță. Acuma suntem cu Rezidentă în America, la Rodica, unde suntem foarte bine îngrijiți și beneficiem de servicii medicale și asigurări sociale. Măriuca are peste 81 de ani, eu peste 91 ani. Ne-am dori mult, dar nu știm dacă vom putea merge în vară până acasă.

Gheorghe Bărcan
Minnesota – Minneapolis (SUA)

Un om matur, chiar în „formă” de viață, uneori nu are ce face, e într-un repaus relativ și, în aceste cazuri, își antrenează gândirea în cine știe ce activități necerute de viață, oarece „jocuri”, jucării,  sau  chiar se joacă precum copiii, ori cu ei împreună. De aici vine probabil vorba: „a dat în mintea copiilor”.

Sunt la o vârstă înaintată, de peste 91 de ani, cu posibilități de mișcare foarte reduse și multe alte activități le-am părăsit eu, ori m-au părăsit ele. Mi-am îndreptat atunci atenția spre unele activități statice, măcar memoria și sufletul neputandu-le opri. O astfel de „jucărie” este acum calculatorul, cu care mă descurc greu, în afara scrisului și chiar  cu acesta, doar: „cioc, cioc”,  cu un deget de la mâna stângă, pentru că, într-o cădere,  degetele de la mâna dreaptă s-au fracturat. Acestea acuma se refac foarte greu. Subiectul, Natura vie și Natura moartă, oarecum dificil de abordat, fiind mult cuprinzător, se potrivește  cu mine, ca și cu calculatorul, în separările dintre adevăr și  eroare, între sobrietate și naivitate.

Această „Sferă”, Pământul, gravitează, împreună cu celelalte planete, în  jurul Soarelui, de la care primește căldură și lumină, fără restricții și „facturi”. Este rece la suprafață, cu mici excepții termale, dar mai poartă ferbințeală în interior, la mari adâncimi, de unde, din când în când și din loc în loc, erup vulcanii, lăsând să se scurgă pe sol torente de lavă fiebinte, dând naștere  munților vulcanici, iar în atmosferă aruncă jeturi de „aburi” de  foc.

În condițiile  favorabile, Creatorul  a umplut  Pământul  cu mulțime de specii ale naturii  moarte, cum este nisipul, munții, apele mai mici,  sau  mai mari, mai adânci și mai întinse, pământul  cu amestecul lui de elemente, văzduhul ce-l înconjoară și câte or mai fi. Pe de altă parte, Creatorul a îmbogățit aceste spații și cu natura vie, cu mulțime de specii, prin văzduh și ape, pe suprafața pământului și chiar în interiorul lui, până la o anumită  adâncime. Din când în când și din loc în loc, sunt distruse  elemente din  această natura vie, de unele din natura moartă. Pe suprafața acesteia a fost „trimis”  și „omul”, cel mai de seamă reprezentant din natura vie și natura moartă, care se confruntă  cu marea mulțime ale bacteriilor, microbilor și virușilor,  ducând o luptă „pe viață și moarte” cu aceștia, împuținând populația umană, deși global pare în creștere. Se distrug și aceștia, dar le rămân speciile, care prin mutații se dezvoltă  și tot revin, această luptă fiind fără sfârșit. Mulțimea de vietăți, de diferite mărimi și forme, umplu aceste spații, ca și cele din natura moartă. Toate au fost date omului să le administreze, în folosul lui, ambele naturi,  ceea ce face  de multe ori fără discernământ, producând atâtea pagube, pericole.

Omul,  ființa umană, a fost înzestrat, în partea materială a lui, temporară, și cu sufletul, spiritul veșniciei. Aceștia au cartografiat totul, în văzduh, pe ape, pe pământ și în interiorul lui, cu trasee în diferite sisteme metrice. Au realizat apoi  linii de deplasări, în văzduh, pe pământ și prin apele mari și adânci, trasee pe care navighează nave și aeronave, diferite tipuri de vehicule, inițial pentru folosul omului, în prezent folosite și pentru distrugerea lui. A mers mai departe, mai sus, „printre planete”, în văzduh, la mari înălțimi, printre  aștri, cu stații inerplanetare, „locuite” de oameni pe lungi perioade de timp, cu o pregătire de durată, în acest scop. Astfel, pe ape, pe pământ și prin văzduh, a creat  o întreagă țesătură  de linii de deplasare, folosite în scopuri diferite.

S-au inventat tot felul de arme, simple, automate și de altele, elemente ale naturii  moarte, folosite nu doar pentru vânat și apărarea de sălbăticiuni, dar mai ales pentru suprimări de vieți umane, în războaie și în alte lupte. S-au descoperit substanțele radioactive, de mare eficiență în economia lumii, în prezent fiind o mare amenințare la existența ei.

E suficient să fie o „îmbuteliere” în  doua-trei „butelii”, care aruncate asupra unui Stat mare, de către Decizia unui dement,  să facă lumea mai săracă. Natura vie și  natura moartă pot fi distruse, chiar de aceasta, energia atomică, atat de periculoasă, fiind în mare răspândire. „Unii atacă, alții se apără”, în fapt dându-și mâna în această catastrofă a lumii. Linia roșie este trasată și viitorul va spune dacă lumea va trăi sau va muri, majoritar.

Îmi vine în minte ideologia comunistă, care prin Lenin și Stalin, după „filozofia” lui Marx și Engels, s-a introdus în Rusia și apoi ea s-a răspândit „microbian” în mare parte a Lumii, determinând atâtea tragedii umane. Unele personaje ale acestei ideologii au trecut în veșnicie, în jur de o sută de milioane de vieți fiecare, direct sau prin ordin. În prezent, tot de acolo vine și uriașul pericol nuclear, care poate provoca distrugerea lumii, cu puține „rămășițe” și acelea infestate. Dictatorul Putin vrea să devină lider mondial și să conducă,  ce va rămâne din lume, din buncărul atomic  siberian. Dar sunt materiale nucleare cu perioda de înjumătățire enorm de mare, care-l vor obliga să iasă afară și să se „topească” în aceeași baie nucleară, unde ar putea trimite o lume întreagă. Să sperăm că  aceasta se va bloca la timp, de către mulțimea doritorilor ca acestă lume, așa cum este ea, să mai trăiască. Nu știu, dar se pare că acest pământ rusesc este blestemat, rău prevestitor al vieții, pentru că de aici au pornit urgia roșie, care aproape a cuprins lumea si a „micșorat-o” și acuma se pregăește cea mai nimicitoare „armă”, după dorința și plăcerea unui țar, care parcă este venit de undeva, de  dincolo de lumea noastră.

              Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș 

Prietenia este o relație  interumană foarte placută și prezentă în viață,  care „nu se cerșește”, nu se ia cu „mâna întinsă”, dar nici nu se poate „impune”, nici pentru a apărea, nici pentru a dispărea, de către nimeni, străin independenței și purtătorilor acesteia.  Frumusețea ei este determinată de respect, onestitate , sinceritate și răbdare, nici un  interes, de nici un fel, sobrietate. Ea este „liber acceptată” de cei doi parteneri, oricare ar fi ei,  liberi de a o păstra sau a o elimina, după propria  lor  personalitate și concepție de viață.  Poate apărea  dintr-o cunoaștere în timp a unor aspecte de comportament compatibil,  dar pot fi și  din situații de conjunctură, instantaneu apărute uneori, venite din neprevăzut, care să o determine.  Această relație, care se impune a fi atât de  frumoasă, se poate   falsifica și a se încheia și între oameni răi, care pot fi între ei „prieteni”, până la sacrificiu, în a face mult rău altora, să fie marii dușmani, agresori ai celor cinstiți din jurul lor, sau și mai de departe.

Am să mă refer la unele aspecte, exemple, în forma lor bună, de măreție umană. Se poate aborda și în grupuri sociale, între state, prin care s-ar evita războaiele, cu atâtea distrugeri  și  dispariții  umane.

Condiția esențiala pentru trăinicia acesteia, cred că este sinceritatea, „lipsa interesului și  a falsității, respectul reciproc,  spiritul de sacrificiu și solidaritate umană, un caracter ferm și bună cuviință, răbdarea și iertarea unor mici scăpări și multe alte calități frumoase umane, pe care aceasta le conține, „le îmbracă”, reprezintă baza de existență și strălucire a  ei. Mai sunt și alte destule situații, uneori mărunte sau cu ghimpi, care o pot întări, slăbi, sau să o facă să dispară. Durabilitatea ei depinde și de seriozitatea și stabilitatea ce determină caracterul persoanelor implicate, evitarea neglijării sensibilităților personale, reciproce, excluderea unei anumite  „conjuncture” potrivnice. O exigență exagerată pentru orice mică geșeală, din partea unuia sau altuia, cine știe în ce fel apărută, un mic reproș, când cel în cauza își cere „iertare”, care se acordă sau nu și prietenia, amiciția, continuă sau încetează.

Multe din acest fel de prietenii cinstite,  însoțite de afecțiuni,  duc la încheierea de cupluri familiale morale și trainice, cea mai superioară formă de prietenie, generatoare a lumii, când cele două personae „sunt una”, separate de toți și de toate, într-un anume fel  ca „o singură persoană”, după cum spune și Biblia. Astfel de familii apar în toată frumusețea lor, de admirat și respectat, purtând cu ele un fel de sacralitate umană, un sublim al trăirilor. Din păcate, sunt destule altfel de cupluri, care pornesc rău de la început, sau foarte bine, dar ispitele lumii moderne, atât de lacome, îi aruncă în murdăriile ei. Unul sau altul, ori amândoi partenerii, caută mereu „noutăți”, trecând de la una la alta, într-o nestatornicie umană, mascat sau la vedere. Acestea, în general se dezmembrează și e „bine” când separarea se face amiabil, cu ințelegere pentru protecția copiilor și nu prin agresivitate sau tragedii. Ei rămân, oricum, traumatizați, în situații de vitregie. E lăudabil partenerul care rămâne singur, pentru îngrijirea și protejarea lor. In cele mai multe  astfel de cazuri, copiii sunt influiențați, după exemplul părinților, sunt rău educați și duc cu ei modelul ce le este prezentat. Pentru aceasta, lumea „prieteniilor familiale” este atât de pestriță, sub mulțimi de aspecte.

După această prietenie, sudată familial, prietenia în sens general, până la frontiera acestora, este una din relațiile sociale cu  cele mai frumoase și nobile manifestări interumane, de sprijin moral și practic de viață, uneori mergând până la sacrificii mari. O bruscare negligentă a acesteia de către unul din parteneri, din neatenție nepermisă, sau din alte cauze, poate duce  la slăbirea sau incetarea acesteia, lăsând în urmă o stare de spirit indiferentă, sau regrete, după sufletul și inma, după gândirea persoanelor implicate.

Apare aici un paradox social, evidențiat prin ciudățenia ca două persoane, într-o apropiată forma de existență socială, în prietenie, amiciție sobră, acorduri, să se ferească deodata unul de altul, să „obosescă”, prietenia sa  nu se mai manifeste, ceea ce arată  instabilitatea caracterului uman, în atâtea variate forme evidențiate de viață.

Astfel de relații, stabilite dezinteresat, lipsite de formalism și superficialitate, sunt totuși un tonic moral semnificativ, în derularea vieții. În caz de apariție a unor probleme neprevăzute,  dacă ai lângă tine un prieten de nădejde, uneori acesta îți este mai apropiat de tine  ca un frate.  O prietenie sobră se poate dezvolta în cadrul diferitelor activități, care poate ține toata perioada acestora, sau și mai mult. Între copii sau tinerii care studiază, ea este de mare ajutor, cerută chiar de firescul vieții. Această prietenie are intensități diferite, funcție de multe situații, care o măresc sau o diminuează. Nu definesc eu această entitate umană, altora revenindu-le acest rol, filozofilor (!), sociologilor, ci doar îmi exprim unele puncte de vedere, în sensul că ori este  adevarată, ori este formală, când în fapt nu există. Pot fi schimbări de atitudine, unele cu totul neașteptate,  „de azi pe mâine”, cauzate și de specificul  de viață personală, sau de un mediu influent. Dacă lipsește orice explicație a acestei separări a unei prietenii, cu totul sobră și cinstită, aceasta duce la asemănarea cu o  persoană, care intră într-o casă și nu salută  la ieșire. Întâlnești caractere de multe forme, când nu poți, sau nu dorești să te atașezi lor, având poate și alt concept despre prietenie, despre viață, care însă nu ți-l reproșezi…

După exprimări atât de incâlcite despre această nobilă relație interumană, cum se consideră  că este, când se află „pe locul ei”, am să mai fac unele considerații. Se poate ca o prietenie, sobră și cinstită, dezinteresată, apărută si exprimată conjunctural, fără previziuni de durată, să dispară așa cum a și apărut, obsevând deodată un loc gol acolo unde ea era prezentă. Aceasta se întamplă dacă ea nu a fost potrvită locației sau locația nu era potrivită ei și e bine atunci că a dispărut. Rămâne acolo doar indiferența, sau poate regretul pentru acele frumoase calități umane, pe care vântul le-a suflat cu multă ușurință, de parcă nici nu au fost. Dar cu toate calitățile  ei frumoase amintite, ea nu dispare și nu se poate modifica, ci doar trece în evidența trecutului și rămâne acolo definitiv, în amintitile timpului, specific fiecăruia. Pot apare completări la aceasta, dar  ele trec tot în evidența trecului inaccesibil, lângă celelate, nu în locul lor și nici în amestec. O amiciție  încheiată poate fi mai rea ca  indiferența între persoane necunoscute, pentru că ea poate produce  uneori obstrucțiuni sau și alte răutăți, unul altuia; depinde de caracterul și de „ținuta” sociala a lor. Obișnuit, oricine are varietăți de prietenii, probabil mai stabile și se pot forma altele, în cine știe ce condiții, inima fiind larg cuprinzătoare, cu o rațiune de supraveghere.

                Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Marin Slujeru

(Câteva păreri personale)

Fără îndoială, trăind printre oameni, în „lumea lor”, și nici nu poți trăi altfel, izolat de această lume, îți dai seama, chiar fără o preocupare deosebită, că fiecare are un mod specific de ținută, o anumită formație, un fel de a fi, de a se manifesta, comporta. Chiar doi gemeni în general aflați în identități afișate, formale, uneori lipsind și acestea, își dezvoltă specificități de viață proprie, care prezintă multe diferențieri semnificative, de la unul, la altul. În mod firesc, fiecare își așează propriul „stil” de viață printre cele întâlnite „pe drum”, comparativ, cu admirație sau respingere, având astfel posibilitatea descoperirii de modele de accept, de corecții, de apropiere de unele, sau depărtare de altele.

În mulțimea cărților ce apar, legitimate, nu toate sunt elaborate pentru instrucție în atâtea domenii, sau pentru alte modele privind diferite particularități de viață nesemnificative. Sunt și din acelea care privesc viața în trăirea ei comportamentală, o componentă esențială în formarea și ansamblul acesteia, a unui individ sau altul, ori a unor grupări sociale. Ea reprezintă, ca și o peliculă, un mod de manifestare dintr-o societate a timpului, a indivizilor ce o formează, redă modele de viață care exprimă cultura, civilizația, instrucția și educația, la un moment dat, progresiv sau retrograd, atât de diferențiat în cadrul unor persoane, a unui grup social, națiuni, una față de alta, sau și mai mult, sub aspect global. Deci în astfel de relatări sunt reprezentați oamenii, cu ce au ei mai specific, în trăirile lor, atât de multe și diferențiate, de unde să tot alegi și să alegi bine. Sunt multe proiecții în care se găsește omul, scos din realitatea lui, în toate modurile de manifestare a vieții, precum în filme, în teatru, în carte și în atâtea alte reprezentări culturale sau de altă natură.

Că este foate importantă această latură compotamentală în viață, e destul să ne amintim cazurile prezentate în mass media, chiar din învățământ, începând de la gimnaziu, până la înălțimea universitară, pe unde s-au produs monstruozități de comportament, „realizatorii” lor fiind persoane „instruite”. Sunt destui „spcialiști” care pentru abateri grave de la regulile de conduită morală, în diverse forme, au pierdut dreptul de a mai profesa. Unii, după procese, au făcut și mai fac închisoare, dar au rămas destui pe post, cu conștiința poate la fel de pătată, în cine știe ce fel mascați, tolerați. De multe ori, nu istețimea lui sau a avocatului sunt cauza acestor nedreptăți, ci intervenția politicului.

Se poate analiza cartea, acest prieten al omului, care-i poate fi oricând la îndemână, îl are la „buzunar”, cum se mai spune. Dar se poate afirma, fără să greșesc, că fiecare dintre ele, cele legitimate, prezină modele, varietăți de trăire de viață, succese sau înfrângeri, izbânzi, măreții, căderi în luptă, cu multiple aspecte, motivații, parcursuri și sfârșituri, în victorii sau infrângeri, deprimări, din care poți să alegi, să păstrezi, selectiv, mai mult, sau mai puțin. Fără ca autorul să inducă direcții de urmat, filele cărții neavând caracterul unor „rețete” obligatorii. Însă paginile uneia sau alteia, izolat sau în ansamblu, te plimbă prin vastul câmp al trăirilor umane, dintr-o parte sau alta, de peste tot, cu tot ce au ele, și-ți dau posibilitatea să te îmbogățești cu unele, ori să te desparți de altele și să-ți formezi propriul profil de viață, iar la randu-ți, să adaugi ceva din propria „bogăție”, din traiectoria vieții proprii, la ceea ce deja s-a câștigat, prin comportările manifestate și propriile tale „scrisuri”, dacă s-au realizat bine.

Frumusețea și nobila valoare a calităților umane, precum cinstea, demnitatea, credința, spiritualitatea, curajul, solidaritatea, speranța, hărnicia, respectul familial, modestia ș.a., câștigate puțin câte puțin în cei 7 ani de acasă, se îmbogățesc apoi prin carte, lectură, prin modele comparative. E necesară o bună lectură, ca și exemplele, experiențele și munca, pentru formarea și deprinderea calităților nobile, prin si pentru viața însăși. Nu se află, în totalitatea lor, la fel, la unul, la altul, sau la fiecare și ele sunt distribuite într-o anumită structură, după alegerea, stăruința și silința fiecăruia. Nici nu se poate face o ierarhizare umană după valoare acestor însușiri, după numărul lor, fiecare în parte și toate la un loc dau valoarea cuvenită; toate au frumusețea lor și îmbogățirea cu ele depinde de fiecare. Pe lângă adevărurile din obiectele de științe, din diferite domenii ale societății, e bine să fie așternute peste ele aceste lecturi, peste abstractul lor, aceste stări comportamentale, pentru a te apropia de un „întreg uman”, de un adevăr împlinit de viață, fără știrbituri. Cartea bună, cu noi, deschisă și citită, dă o mai mare șansă de reușită, de frumusețe, de viață împlinită. De aici dictonul: „Cine are carte, are parte”.

Îmi vin în minte cărțile Preasfinției Sale, Episcopul Ioan Suciu, numit și Episcopul Tineretului, ucis în temnița de la Sighet, de către torționarii atei; a scris mai multe cărți de o deosebită frumusețe și utilitate, adresate mai ales tineretului în formare, cum sunt: Tinerețe, Eroism, Pier Giorgio Frassati ș.a., care oferă o lectură extrem de plăcută, formativă în sensul celor amintite, având un caracter moralizator-spiritual, în tot largul lui cuprinzător, viața unor tineri de frumoasă și înaltă ținută, dar și calități literare.

În primele clase de gimnaziu de la Sighet, îmi plăcea să citesc mult, la intâmplare, cărți captivante, mai ieftin găsite sau împrumutate. Mai mulți elevi se foloseau de aceste cărți, care au devenit pasionante, prin spiritul lor de aventură. Domnul profesor Gr. Balea, cu teologia greco-catolică absovită, a refuzat să fie încadrat ca preot la alt cult, ca și ceilalți teologi greco-catolici și ne preda matematica, urmând și absolvind Facultatea de Matematică, la fără frecvență. La o oră de dirigenție, ne-a vorbit despre aceste cărți de aventuri, lipsite de orice valoare, „doxurile și din colecția celor 5 lei”. Ele te pot captiva, încât să neglijezi învățătura și pot avea o influență negativă asupra noasră, imprimându-ne o viață aventuroasă, fără niciun căpătâi, o viață dinclo de firescul ei. Mi-au plăcut atât de mult cele auzite, care erau și împotriva proiectelor mele de viitor, încât, mergând acasă, le-am ars pe toate câte le aveam, lăsând o singură carte din colecția „5 lei”: „Omul din Maroc”, de Edgar Wallace, care era mai plăcută, acțiune încheiata la Tanger, un loc de o deosebită frumusețe. A fost parcă o predicție, pentru că, peste mult timp, am avut rezidența 6 ani în Maroc, în detașare didactică și le-am văzut, de aproape, pe toate de pe acolo.

În adolescența „trăită” și mai târziu am citit mulțime de cărți bune, printre care volumul „Ajută-te singur”, de autorul, mi se pare, Samuel Smiles, care m-a influențat mult în dobândirea unui bun și ferm comportament în viață. Nu se prezenta ca o lectură unitară (roman, nuvele sau…), ci prezintă mulțime de situații diferite, unele deosebit de dificile, de cumpănă în viață, departe de varietățile de aventură, ci părți de viață reală, ce le poți întâlni, le poți trăi și rezolva, într-un fel sau altul. Am răsfoit-o mult și mi-a fost utilă. Mi-a plăcut să citesc, mai la început, romane de aventuri de A. Dumas, apoi de A. J. Cronin, W. Schakespeare (foarte mult), poezii de G. Coșbuc, O. Goga, M. Eminesu, „luceafărul” poeziei românești, Vasile Alecsandri, Ana Blandiana, o mare poetă, find printre scriitorii care au introdus „versul alb” în poezie, pe lângă cele versificate, de mare frumusețe. A scris și multe volume în proză, deosebit de valoroase, în care răzbat parcă sensibilitățile poeziei și pentru ambele genuri a adunat mulțime de premii. Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, de la care, prin influența romanului „Apostol”, am luat decizia de a îmbrățișa profesia de cadru didactic, atât de greu obținută și multe altele, de alți autori.

Nu pot să nu amintesc aici frumusețea și noblețea poeziilor lui Radu Gyr, strălucitul poet al închisorilor, indiferent de nu știu ce interpretări i s-ar da, care citite, îți apar ca o rugăciune a victimelor, te fac să auzi și acuma trosnetul zăvoarelor și zgomotul vizetelor ce-ți tulburau somnul, liniștea, gândurile și te făceau să simți, în toată plinătatea atmosfera de „Iad”, de sinistru, atmosferă realizată de figuri diabolice. Amintesc la fel de poetul Andrei Ciurunga, poetul „Canalului”, a muncilor de exterminare, care, în mod plastic și „viu” relatează locul unde ciocanul sau lopata, nu voiau să-ți cadă din mâini, să te părăsească, făceai corp comun cu ele. Plin de mulțime de gropi comune dealungul lui și pe de lături, el se poate numi „Canalul Morții”, mai potrivit decăt „Magistrala Albastră”.

„Acest Danubius care varsă,/Pe trei guri apă și pe a patra sânge”.

În primii trei ani de facultate, citeam destul de multe cărți de literatură, românescă și unversală, la alegere, pentru că ele se așterneau foarte bine, peste aspectul abstract și puțin rigid al matematicilor și veneau ca o cerință.

Curios, la o statistică făcută odată, la Biblioteca Universitară din Cluj și la altele, s-a constatat că studenții de la Matematică și de la alte Facultăți cu profil tehnic-științific, aveau mai mulți cititori de la aceste facultăți, procentual, ca și cei de la filologie. Eu mă gândesc la două situații. Acolo se studiază cartea unui anumit autor, deci autorul, sub diverse aspecte, modele ce le prezintă într-o anumită interpretare, pe carte, pe autor, de la unul la altul, cu astfel de „disecări”. Noi aveam avantajul să alegem de la una, la alta, fără a neglija studiului de specialitate. Într-un comportament organizat, se pot satisface ambele. Mai era, cred, și un element psihologic: impunerea unei anumite activități, studiul unei anumite cărți, e mai puțin agreabil decât unul liber ales. Ar mai fi și faptul că acolo îi pregătesc pe studenți și cum să facă, profesori fiind, să le placă și „celorlalți”, din alte medii, cartea, cititul, literatura. Obiectiv atins!

O carte, un film, alte reprezentări interumane, pot fi prieteni sau adversari ai omului, ori timp pierdut. Multe sunt lansate cu efecte dăunătoare, în mod deliberat, pentru degradarea umană, fiindcă sunt în lume si astfel de generatori de rău.

Câte nu s-ar putea spune despre aceste deosebiri, între a profesa, într-un domeniu sau altul, în care te-ai format și a acționa comportamental.

profesor Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA, 17.08.22

Unii șțiți, alții poate nu, fratele tatălui meu, Dr. Daniel Bărcan, ne-a părăsit. A fost un om extraordinar, un om bun, pentru care familia a fost totdeauna pe locul întâi. Dragostea nemărginită pentru copii s-a manifestat atât în profesie – a adus pe lume mii de copii, dar și în dragostea totală pentru copiii și nepoții lui. Suntem copleșiți de
mărturiile voastre, cei de pe fb, venind fiecare cu un cuvânt, o amitire, un gând despre cum i-a ajutat și le-a impactat viețile. Pentru mine personal a fost un prieten drag, chiar așa de departe. Ochii și față i se luminau de câte or vorbeam și de câte ori îl auzea pe Samuel sunându-l pe unchiu Dan. Adaug câteva poze, se pare că majoritatea celor pe care le am sunt poze cu copii … marea lui dragoste. Inima ne doare și ne dorim să îi mai putem vedea zâmbetul, auzi vocea, dragului nostrum Unchiu’ Dan.
Domnul să va ducă odihnească și să va primească în împărăția sa. Vă iubim și ne este foarte dor de Dumneavoastră. (Rodica Bărcan)

* * *

Cu durere în inima și suflet, anunțăm că cel mai tânăr dintre cei patru copii ai famiei Măranului, Dumitru și Marișca, din Săliștea de Sus, Dr. Barcan Daniel, ne-a părăsit, în noaptea de 4 spre 5 mai 2022, după o grea suferință, trecând în veșnicia și grija Domnului. Dumnezeu să-l ierte și să-l ducă în în Grădina Să. În vârstă de aproape 80 de ani, a încetat din viață după un frate și o soră, mai mari, iar eu, cu 11 ani mai mare decât el, am rămas acuma singurul din cei 4 frați. I-am fost oarecum dădacă, în timpul când ceilalți mergeau la lucru sau la școală.
Era un copil foarte isteț și ascultător și atunci când eu și tata eram urmăriți de securitate, pe el l-am ținut acasă, deși avea vârstă școlară, pentru a-l feri de suferințe, ticăloșii chinuind și copiii mai mici, pentu mărturisiri. Dar l-am pregătit eu și când noi ne-am prezentat la Securitate, el a mers la școală și, după o examinare, a intrat direct în clasa a treia, unde-i era locul. A fost un elev foarte bun și bun sportiv, a trecut cu brio bacalaureatul, apoi examenul la Fac. de Medicină, la biologie luând notă 10 cu distincție (Doamna Profesoară Balea). Tot timpul bursier, a încheiat Facultatea printer fruntașii anului și a urmat specializarea în ginecologie, luându-și repede și atestatul de medic primar. Destul de repede după terminarea Facultății, s-a instalat ca medic la Spitalul Borșa, care funcționa în câteva cazărmi militare disponibile. În acest timp s-a și căsătorit, soția lui, Pereș Mărioara, fiind tot medic.

Era nemulțumit cu împrăștierea cabinetelor medicale în diferite locuri, care creau disconfort, neavând această destinație. A fost numit director adjunct și a avut inspirația construcției unui spital orășenesc modern.
Într-un timp relativ scurt a realizat un spital mare și frumos, de nivel județean, cu cabinete pentru toate specialitățile, în care funcționau medici specialișți, având toate condițiile necesare. Au fost înzestrate cabinetele cu aparatură modernă, obținută prin multe drumuri la București, bătând la toate ușile. Lucrările le-a făcut și dezvoltat în trepte, pe măsură ce obținea bani, inzestrand spitalul și cu două frumoase și utile Baze de Recuperare, una lângă Spital, a două într-un
imobil de la Complex, la care a adus și mofete. A organizat pe lângă spital și o creșă pentru copii. Toate acestea le-a realizat cu mult efort,, fiind sprijinit material și de către Societatea Minieră Baia Borșa, Spitalul fiind dat în folosință în 1985.

A muncit și s-a bucurat mult de această realizare, renumită, foarte utilă Maramureșului și nu numai. Și acuma e în stare foarte bună de funcționare. A fost numit director al spitalului timpuriu, funcție deținută până la pensionare. Un medic cu foarte bune rezultate profesionale și administrative, rezolvând multe cazuri de sterilitate, ajutând multe familii disperate în îndeplinirea visului de a fi părinți.
Era mult solicitat și din alte zone. Personalul auxiliar a fost numit din Borșa, Salistea de Sus și localitățile din jur. A ajutat mult pe sălișteni în probleme de sănătate și de pe ambele Vai maramureșene, Iza, Vișeu, sau de pe unde veneau.

A fost foarte grijuliu pe linie medicală, cu familia de la Săliște, fratele Ion avea probleme cardiace, iar eu aveam aceeași afecțiune în stare foarte gravă, fiind internat de o mulțime de ori la Borșa, sub supravegherea lui, la Baia Mare și la Cluj, unde ne-am și mutat. Când am fost detașat în Maroc, am lăsat în primul an pe copilașul de 2 ani, Victor, la fratele din Borșa, în grijă lui și a mamei noastre, el fiind slăbuț și nu știam ce condiții sunt unde mergem. Am luat cu noi numai fetița, Rodica, de 4 ani și pe el l-am dus în anii următori.

I-a binecuvântat Domnul cu doi copii, conștiincioși cu studiile, în prezent amândoi fiind medici, unul funcționând ca medic ginecolog la Bistrița, Mihai, al doilea, Dănuț, la Bucureșți, funcționează într-o combinație medicină-informatică. Au bucuria a două nepoțele și un nepoțel, cuminți și foarte buni la învățătură, fiind în clase mai mici.

Pot spune că am „copilărit” împreună, un frate mai mic și unul mai mare și nici atunci, nici mai apoi, nu-mi amitesc să ne fi certat vreodată. Când am devenit salariați ne-am sincronizat bine pentru întreținerea și îngrijirea familiei de la Săliște, el și pe partea medicală. Suntem foarte întristați și plângem necăjiți, că cei mai apropiați ai lui nu i-am putut fi alături în aceste momente grele, la ultima despărțire, de pe traseele acestei lumi. Ne pare nespus de rău că nu putem merge – din păcate nu suntem în starea fizică necesară pentru a călători. O să fim prezenți cu inima, cu sufletul și lacrimile, privind atunci sau mai apoi la acest trist eveniment, din depărtări. Eu s-ar putea să-l întâlnesc peste puțin timp, oricum nu îndepărtat, în alte lumi, unde să ne amintim de copilărie, de joacă, de studii, de framilii și serviciu, și de atâtea necazuri pe care această lume ți le oferă, încât aproape te bucuri când o părăsești.

Drum bun printre stele, spre alte lumi, în veșnicia lor, cu iertarile și binecuvântările Domnului, în grădinile Lui!
(Famila Bărcan, din care de puțin timp făceai și tu parte, de acuma urmând să ținem legătură prin amintiri, vise și așteptări.)

Familia Bărcan
(Minneapolis, Minnesota, SUA)

N. R: Sincere Condoleanțe familiei îndoliate Bărcan, din Minneapolis, Minnesota, SUA, la trecerea în veșnicie a dr. Daniel Bărcan.

Această noțiune, prin structura ei, ar părea negativistă. Ea semnifică: a face să dispară, a înlătura, a elimina, a anula ceva. Suprimarea are consecințe fizice, psihologice, indiduale sau de masă, sociale. În lume este bine și rău, dar și în amestec, care cu greu se pot descâlci. Dacă prin suprimare se înlătură răul, este corect; dacă se elimină binele, este rău. Deci nu are caracter absolut, ci relativ, interpretativ, putând include și erori în stabilirea a ce e bine sau ce e rău. Ar fi foarte greu să o studiezi în generalitatea ei, fiind atât de larg distributivă. Am să aduc în prezentare doar câteva cazuri izolate, paticulare, câteva și personale, cunoscute.

Dacă nu mă răzgândeam de a nu intră la prima oră, în 01.04.1949, pentru a merge la autogară, suprimarea din liceu se făcea cu arestare și, cu pneumonia de care sufeream, în regimul celular sălbatic, nu puteam supraviețui mai mult de 6-10 zile. Suprimarea cursurilor pentru o scurtă vacanță acasă, a fost bună. Aveam afecțiuni cardiace foarte grave, cu tensiune agresivă, fibrilațîi atriale cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, două internări la terapie intensivă, de 10 și respective 6 zile, odată, un puls de 300 bătăi/minut, când mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire (nu știu cum nu mi s-a împrăștiat inima). În țară nu voiau să mă opereze, fiind în vârstă. Suprimarea tratamentului avut, cu o operație în Franța, la Nantes, a liniștit inima și, cu medicamente de întreținere, „bate” bine de peste 25 de ani. Decizia de suprimare a tratamentului, cu riscul unei operații, de 4 + 4 ore, mi-a salvat viață. Și sunt multe altele. Dar și rele, destule.

În ce mă privește, acest cuvânt rostit, „suprimare”, vibrează cu fiori, oricând îi aud vocalizarea, sau când îl citesc. El mă duce cu gândul la dominația ideologiei din vremile nu prea de mult trecute, când acesta era cuvântul de ordine: „suprimați !” L-am simțit aproape 12 ani, repetat în fiecare zi, sub diferite forme, de la terciul de dimineață, la zeamă de varză…, la polonicul de ciorbă în muncile de exterminare, toate având același scop: suprimarea, exterminarea brutală sau prelungită, cu strigătul mereu auzit: „muncește, banditule”.
Peste tot, în variate forme, suprimarea fizică și psihică se producea continuu, în ore, zile luni și ani, violent sau în chinuri prelungite, pentru a scoate din tine ultima picătură de energie.
Și în „libertatea de afară”, în lungi perioade de timp, suprimarea se producea curent, sub alte forme, încărcată de nedreptăți. Mi-a rămas vocalizarea cuvântului suprimare ca un fel de alergie. A venit odată la vorbitor, la un deținut, cineva din familie, aducând cu el și acel pachet de 5 kg, cu alimente permise și medicamente, un drept lunar, foarte rar și greu obținut. Scriai aceea carte poștală de 10 rânduri, cu grijă, care mai mult se aruncau la coș și nu le trimiteau cu lunile. Gardianul venit îi spune: nu ai noroc, a murit! Adică a fost exterminat, suprimat, de la primirea pachetului, din viață. Se suprimau până la exterminare cu zecile, sutele de mii, cu multe milioane în lagărul comunist, Stalin deținând fanionul, deocamdată (!).

Mi s-a suprimat dreptul la studii liceale, din clasa a IX, în 1949, apoi mi s-a suprimat dreptul la libertate, fiind întemnițat 29 de luni, fără condamnare (am refuzat colaborarea cu securitatea), supus regimului muncilor de exterminare, cu mulțime de suprimari interioare.
M-am eliberat fără compromis, cu demnitate, în martie 1954, un schelet de 37 de kg. Am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitate în doar trei luni și, totodată, reușind și admiterea la Facultate, cu un efort deosebit. La 01 oct 1954, anul eliberării, eram student și timp de peste 4 ani am fost unul din cei mai buni studenți. Mi s-a solicitată din nou să colaborez cu securitatea. Refuzul a fost categoric, în recidivă și a urmat o bătaie periculoasă, cu verdictul: „ai să zbori din Facultate”. În scurt timp mi s-a suprimat dreptul de studii, din toată țară. Am fost trecut la muncă de jos, muncitor necalificat pe un șantier, cu multe drepturi civile suprimate. După 5 ani, instanța mi-a refuzat reabilitarea solicitată, ca fiind „fără obiect” și a suprimat abuzul mincinos al securității cu condamnarea, Ministerul Invatamantlui dându-mi dreptul de a-mi continuă studiile, pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor, cu media peste 9, perioada 1954- 1964.

Au fost în această situație multe zeci de mii de victime, se spune sute de mii, mulți suprimați din viață și împrăștiați prin mormintele și gropile commune, în rețeaua de chinuri din țară. Astfel se adeverește și prorocirea criminalului Gh. Gh. Dej: Această măreață opera va fi și mormântul „reacționarilor”. Avem și noi un „proroc”, care a realizat el însăși propria „prorocire”.

Suprimarea este mult mai cuprinzătoare, cu manifestări individuale, de diferite forme, care pot apare oricând, în viață curentă, în dantelăriile ei, așteptate sau neașteptate, uneori putând fi și necuvenite, pentru că așa-i viața, în toată varietatea ei. Cele suficiente exemple îmi dau dreptul să port cu mine frisoane, la auzul sau scrisul cuvântului „suprimare”. Ele pot apare și în manifestări scrise, de aceea, pentru a nu „beneficia” de ele, cred că trebuie să fiu atent cui mă adresez, la conținut și exprimare sau să renunț la unele din aceste postări.

Acuma, soția la peste 80 și eu la peste 90 de ani, ne ducem greul vârstei, având rezidență în SUA, la fiica noastră Rodica, unde ne bucurăm de o foarte bună îngrijire. În ce mă privește, mi-a rămas puțin timp să mă ocup de acest „sport” și voi căuta să abordez mai puțin astfel de teme, posibilitățile fiind mai reduse, ca și îndemnul.

Multă prețuire și respect pentru toți contributorii la „Salut,Sighet!”, cu urări de sănătate plină de bucurii și succese, pentru dumneavoastră, familie și pentru toți cei dragi.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota

O secvență de filozofie naivă. Timpul este o entitate filozofică despre care se spune că este dificil a fi definită chiar de către aceasta; am să mă refer, mai ales, la alte aspecte ale acestei entități, la timp în independența lui, detașat de atâtea evenimente pe care le cuprinde. Poate chiar de aceea, încerc să-l privesc stând deoparte de convulsiile așternute peste el.

Trăim în spațiu și suntem înconjurați de acesta, în existența lui tridimensională concretă, materială, palpabilă, percepută de noi. Dar viața trece și se petrece în „timp”, care nu este palpabil, dar care ne însoțește mereu, „convențional”, pe perioada de viață alocată fiecăruia, ne duce înainte pe fiecare, de la primul strigăt de viață, ne lasă în urmă trecutul și ne îndreaptă prin prezent mereu spre viitor, până la „capăt”, acolo unde este acesta; cam așa ar fi succesiunea lui: din trecut, prin prezent, spre viitor. Dar, din cauza relativității mișcărilor din natură, din viață, în timp, ordinea nu poate fi și inversată, într-o altă interpretare? De exemplu, dacă staționăm într-un tren și un altul se deplasează pe lângă noi, avem deseori impresia că trenul acela stă pe loc și noi ne deplasăm în sens invers; mai ales dacă nu avem alte repere fixe în jur. Tot așa Luna se rotește în jurul Pământului, în mod real, dar poate apărea viziunea falsă că și Soarele ar efectua aceeași mișcare relativă de rotație în jurul Pământului, așa cum apare ea, ceea ce este cu totul fals, Pământul efectuând în mod real această rotație în jurul Soarelui.

În această trecere cu viața pe traiectoria ei, mărimea, lungimea, măsura acesteia pot fi determinate numai introducând, „convențional”, noțiunea filozofică de „timp”, trecând în mediul lui, prin diferite repere, jaloane, tot „convențional” întroduse, alese, „orologii” și alte elemente de determinare, în diferite nominalizări. Astfel, secunda se consideră unitatea de măsura principală a lui, cu alte derivate ale acesteia, mult mai mici sau mult mai mari. Dacă viteza luminii este stabilită, în străbaterea ei, la 300 de mii de km/secundă, atunci, evident, distanța de 100 de km, de exemplu, o vă străbate într-o foarte mică fracțiune de secundă. Apar apoi minutele, orele, zile și nopți, luni și ani, secole și milenii, alte repere după lună de lună, după mai știu care aștri și de ce să nu spunem, distanțele de „ani lumină”, în acest univers nemărginit.

De la prima strigare de viață, când începe mersul și demersul acesteia, încă din prima secundă a acestui moment de reper, de timp, cu o localizare și perioadă specifică fiecăruia, începi să înșiri în urmă momente după momente, pe care le tot treci în evidența trecutului, în depozitul acestuia și treci mereu înainte în trăiri prezente, cu privirea și chemarea firească spre viitor, atâta cât este el, cât iți este rezervat, specific fiecăruia.

Întreagă această curgere în viață le înglobează pe toate trei într-o măsură finită de ani, din mediul infinit al spațiului și timpului în care te deplasezi. Așezarea existențiala a vieții, în spațiul tridimensional, real, peste această entitate convențională, filozofică de timp, astfel jalonat, în diverse sisteme de măsură, în asociere cu cea de spațiu, mult mai accesibilă și perceptibilă nouă, localizată într-un anumit loc, într-o anumită poziție a acestuia și cu care se asociază, induce și timpului un aspect „tridimensional”: trecut, prezent și viitor, parcurse de viața în această succesiune, se pare, în mod firesc. Dar ne putem pune întrebarera: care dintre aceste trei „dimensiuni” este cea mai legată de om, de noi, de viață? Cu care suntem cel mai înfrățiți mai nedespărțiți în parcurgerea ei, pe care o avem, pe care o dezvoltăm, fiecare? Parcă am fi tentați să spunem că prezentul și viitorul sunt cele pe care le agreem cel mai mult, pe care le purtăm cel mai mult cu noi, că ele ar determina perspectiva, devenirea, succesul și să abandonăm trecutul, cu bunele și relele lui, ca pe ceva consumat, o parte în care viața nu mai există, a murit. Dar poate nu este chiar așa, pentru că el este totuși al nostru, a fost cu noi, este o realitate, cu trăirile ei, ceva ce s-a făcut și pe care nu-l putem abandona, deslipi de noi, este încarnat în viața insăși, este încrustat în conținutul ei, este „sculptat” în aceasta, în integritatea lui. Din acesta putem învăța multe, putem face corecții din mers, putem evita alte erori sau ne poate influiența în alte și noi succese de perspectivă, de viitor; nu putem nimic suprima din acest trecut și nu-i putem nimic adăuga lui din ce n-a fost trăit în viață, de viață, încă. Sunt și exprimări de mare autoritate care spun că nu putem avea un viitor bun dacă nu ne cunoaștem trecutul, fără de care am putea repeta multe devieri și am suprima progresul în realizarea lui firească. Deci cum viitorul și prezentul sunt indisolubil legate între ele cu trecutul, rezultă că nu se poate separa o stare de alta și deci toate trei înglobează viața însăși. Mai mult, acest trecut care nu mai este și, în mod „grăbit”, este considerat dus definitiv, are și el „vietatea” lui integrală, cât ține viața și poate apărea în reflexiile viitorlui. Nu în momente ale prezentului, pentru că acestea sunt în realizare, nu se pot suprima și nici nu se pot acumula cu altele, pentru că instantaneul prezentului nu permite nicio „îngrămădire”. Dar trecutul reconsiderat, reanalizat, poate inspira proiecte, perspective de viitor, sau le poate modifica pe cele gândite, ori le poate anula pe altele, în asociere și cu gândiri din trăirile prezente, înainte de a ajunge prin momente, instantanee, la porțile prezentului. Pentru că prezentul nu „trăiește” nici măcar durata cât ai spune „prezent”, deoarece acest cuvânt nu poate fi cuprins într-un instantaneu vocal, fiind format din câteva litere, care nu-și pot avea locul la „grămadă”, toate deodată, ci pe rând, pe litere, distincte, conturate fiecare vocal. Este în consecință stabilit că trecutul, așa cum a fost el, mai bun, mai rău, mai de excepții, nu poate fi suprimat de cel ce l-a petrecut și de nimeni altcineva; el rămâne în depozitul personal al fiecăruia, mai uitat, mai reanalizat și actualizat, el umple din ce în ce mai mult ranița „la purtător”. Poate deveni mai greu în dezvoltarea lui, sau reconfortant, de împăcare și mulțumire, sau de regret, în cine știe câte feluri de amestec. Oricum, în final, atunci când cele trei „dimensiuni” ale timpului se adună într-un punct și se anulează fiecare și toate la un loc, treci într-un fel la o a patra „dimensiune”, veșnicia, cu reperele și dimensiunile ei, necunoscute până atunci nouă, unde iți depui ranița plină a trecutului vieții tale, spre o dreaptă judecată, cu răsplata și sancțiunile pe care atunci le vom afla și le vom trăi, în mod definitiv.

Observ că, mergând prea mult în trecut, s-ar părea că ne-am depărtat de celelalte două diviziuni ale timpului, de prezent și viitor, punându-ne astfel sub acuzația gravă a unui anumit tovarăș, „liber cugetător”, care ne tot spunea: „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor. Dar oare acesta a lăsat trecutul deoparte? Nu! El l-a așternut peste prezent și viitor, într-un nefiresc total, forțat, le-a amestecat pe toate și de aceea suntem cum suntem: un dute-vino, nici nu murim, nici nu trăim! Suntem peste tot și nicăiri, plutim!

Dar, în fapt, noi ne percepem prezentul sau viitorul, care se strecoară în viața fiecăruia spre trecut, în mod evident și la care se fac dese referiri. Dacă spun, de exemplu, că în prezent citesc o carte, să zicem în două volume, oare mă exprim bine, corect? Dar când sunt la al doilea volum, primul aparține trecutului: „a fost citit”, deci este luat de la prezent, a „trecut” de acesta. Se pot face unele reveniri, unele consultări pe secvențe, actualizări, dar acestea se fac printr-o întoarcere, o călătorie imaginară în trecut, nu le mai putem modifica, ci doar ele pot influența corecții în trăirile spre viitor. Chiar după citirea a două pagini, putem spune că prima pagină citită aparține trecutului, sau că din două cuvinte, primul este tot în trecut deja și analiza poate astfel continua și mai în detaliu. În acest fel, prezentul ni se prezinta ca o succesiune de secvențe, de momente, instantanee continue, trăite de noi, ca urmare a ceva ce a sosit din proiecțiile noastre din față, din viitor, sosite arbitrar sau dirijate de cine știe cine și vin spre noi; poate fi și un hazard. Dar viitorul, cum se prezinta el? Oare e corect să spunem că mâine, de exemplu, vom face un anumit lucru? Acum noi nu suntem acolo, „la mâinele” imaginar, ființa și existența noastră este în urmă, la locul ei prezent și nu se poate diviza, nu se poate dedubla; nu se poate ca aceeași unitate de viață să fie în două locuri diferite, distanțate, în acelaș moment. „Călătoriile” în trecut și viitor sunt lipsite de realitate, sunt imaginare, omul fiind legat de prezentul pe care-l trăiește, unitatea lui fizică nu se poate dubla, tripla, pentru a fi în două-trei locuri spațiale diferite. Poate nici să nu mai apuci să petreci timpul acela până mâine, destul de larg și neprecizat și el! În acest interval de timp, „de azi pe mâine”, se pot întâmpla infinități de evenimente și prin nici unul să nu poți ateriza acolo, „din prezent”, „la acel mâine” (sau să vină el la tine). Aceste „viitorimi” sunt doar „proiecte” de viață ale noastre sau ale altora, pentru noi, „așteptări”, sau sunt pur și simplu „previziuni” în cine știe ce mod gândite, făcute, de cine știe cine și care ar fi să se îndrepte spre noi, sau să fie abandonate, din diverse motive și să nu vină către noi, spre realizare. Dacă acestea nu eșuează și se realizează, atunci aceasta se face secvențial, prin momente, prin secvențe, prin foițe foarte subțiri, instatanee de timp, fie că sunt ale noastre sau sunt direcționate din partea altora, bune sau rele, dorite sau nedorite, așteptate sau întâmplătoare. Ele se depozitează, prin instantanee ale prezentului, ca evenimente consumate de om, într-un mod specific fiecăruia, stabilit, în laboratorul lui prezent, și trimis apoi spre același trecut, în evidența lui, așa cum este el, mereu îmbogățindu-l. Trecutul te însoțește mereu, e cu tine, nedeslipit, celelalte două „dimensiuni” ale vieții fiind într-un tranzit continuu în acest traseu, peste prezent, trecând peste el corecțiile în proiecte și așteptări din viitor, în laboratorul prezentului, spre trecut, până când se identifică și se unesc toate trei, le abandonezi (sau te abandonează) și treci „dincolo”, spunând vieții de până în acel „loc și moment” al ei: a „trecut” și trece și acesta. Atunci, trecutul, prezentul și viitorul umează a-ți fi cunoscute, în cine știe ce fel reunite, într-o nouă configurare a spațiului și timpului, în cine știe câte dimensiuni și măsură a lor. Când existența fizică a oricui se încheie, aceste entități convenționale de prezent, trecut și viitor, care ne-au însoțit în parcurgerea ei, ele se adună într-una singură sau în nici una și se face trecerea noastră din spațiul fizic real spre o altă entitate, să-i spunem „veșnicia”, cu ale ei diviziuni și împarțiri nesfârșite, făcute fără consultarea noastră. Un profesor de fizică, de la Universitate, ne spunea că în cazul în care spațiul perceput de noi ar avea a patra dimensiune, atunci am putea dispare pe aceasta, ne-am face nevăzuți; poate că în această gândire multidimensională se prezintă atâtea producții cu tot felul de teleportări în spațiu. Am putea spune că și timpul, așa cum noi convențional îl percepem în cele trei „dimensiuni”, spre încheierea lui s-ar putea configura ca o nouă entitate, probabil tot nepalpabilă, veșnicia, prin care să dispărem din spațiul fizic, real al existenței petrecut în acesta, ca și din timpul convențional, așa cum le-am petrecut. Din aceste naive analize s-ar putea vedea un dublu sens de parcurs al vieții: din trecut prin prezent spre viitor, așa cum în mod real se percepe, dar, altfel, că viitorul se strecoară prin instantanee ale prezentului spre trecut, în această raniță „la purtător”. Prezentul apare, în această înțelegere, ca o portiță, o strungă subțire, extrem de fină și sensibilă, prin care viitorul se strecoară, consumat în laboratorul prezentului, prin instatanee, în depozitul trecutului, în evidența lui. Deci o inversare a timpului nostru existențial perceput: nu din trecut, prin prezent spre viitor, ci într-o altă interpretare: viitorul vine spre noi prin instantaneele de consum ale prezentului, spre trecut, acolo unde se depozitează totul, bagajul nostru spre alte lumi. Deci într-o ordine inversă: viitor, prezent, trecut. Într-o astfel de speculație de judecată, trecutul ar fi entitatea cea mai credincioasă omului, de durată, mereu „prezența” lui fiind o legitimație cu care și trece pe a patra „dimensiune”, spre veșnicie.

Când omul trece de bariera acestei „lumi”, cu spațiul și timpul în tridimensionalitatea lor „de la noi”, așa cum le percepem, probabil că nu mai poate duce cu el aceste două entitați, cele două „lumi” fiind diferite, în cine știe ce interferență a lor.

Sintetizând aceste „judecăți”, am putea spune că în aceste zone tridimensionale de spațiu și timp, omul se află, pe traseul vieții sale încadrat de aceste entități, pe un traseu cu dublu sens. Așa cum am precizat, în relativitatea mișcărilor în spațiu și timp, în percepții și realități diferite, ca în parcurgerea existenței sale, cu o locomoție fizică sau cu cea a gândului, a judecăților, s-ar putea afla pe două sensuri de mers, în același timp și că ar putea intra în coliziune cu el însuși, așa cum uneori se și întâmplă, fără a conștientiza aceasta, cu rezultate care pot fi catastrofale. „Omul împotriva lui însuși”, „în conflict el cu el însuși”, cu consecințe asumate, oricare ar fi ele. E bine dacă prin jongleria și filozofia judecăților, a gândurilor cu existență reală, concretă sau imaginară, nu se ajunge la coliziune și se evită „ciocnirile”. Venind din trecut cu regândiri și proiecte, în asociere cu gândiri prezente, modificări, pe care să le predai viitorului pentru a fi executate aceste modificări, corecții, unificări, se poate ca acestea, ajungând la „kilometrul prezent”, intrând pe portița prezentului, în retur, în laboratorul și consumul uman prezent, să nu se fi unificat, modelat și să prezinte diferențe. Confictul, contradicția poate exploda în deplasarea omului pe drumul său cu dublu sens, ciocnirea la porțile prezentului producând dezastrul, în lupta lui cu el însuși, așa cum deseori se intâmplă, mai ușor sau cu brutalitate.

În această interpretare de sens dublu pe traseul vieții, omul este mereu „prizonierul” prezentului, el nu poate „călători” decât imaginar și în trecut și în viitor, nu-și poate dubla, tripla poziția unității sale de viață, așteptând la porțile acestui prezent consumarea proiecțiilor și așteptărilor din viitor, așa cum vin ele și să le predea apoi în evidența trecutului, consumate, sub formă definitivă și imuabilă. Trecutul nu poate nici el trece spre viitor, peste prezent, nu se poate amesteca unde nu-i este locul (doar virtual trimite mesaje spre viitor, prin proiecte, care pot fi asimilate, admise sau respinse) și singur viitorul, această dimensiune a timpului, are această libertate firească de a se apropia de prezent, de a se oferi spre consum acestuia, pierzându-și apoi identitatea în depozitul acestuia, unde se află în prezentul consumat și trimis apoi spre trecut.

În mod concret, dacă ne referim la o unitatea convențională a timpului, o zi, dacă o trăiești, ea este în viitor mâine, devine în trăirea prezentului azi, apoi urmează trecutul zilei, luând denumirea de ieri. Deci, mâine, azi și ieri. Iată cum o zi, în cele trei ipostaze: măine, azi și ieri, traăite de om, în scurgerea lor, de la mâine, prin azi, la ieri. Etapa de trăire de azi, fiind o înșiruire de infinitați de momente, celelalte două staționări ale zilei nefiind diect legate de om, de prezent și aparțin viitoruluă sau trecutului, mai îndepărtat sau mai apropiat. Dar conturul de „azi” al zilei este foarte mult divizat, în momentele ei, dacă reușește să le parcurgă pe toate, de-a lungul timpului. Altfel, această unitate de azi, poate fi mai scurtă, o scurtime construită pe momente; dacă nu se realizează toate, atunci azi și ieri pot fi știrbite prin scurtare și doar „mâine” rămâne întreg și se dăruie prezentului, care-l poate consuma integral sau parțial, cum va fi și trecutul.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceulului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA