O secvență de filozofie naivă. Timpul este o entitate filozofică despre care se spune că este dificil a fi definită chiar de către aceasta; am să mă refer, mai ales, la alte aspecte ale acestei entități, la timp în independența lui, detașat de atâtea evenimente pe care le cuprinde. Poate chiar de aceea, încerc să-l privesc stând deoparte de convulsiile așternute peste el.

Trăim în spațiu și suntem înconjurați de acesta, în existența lui tridimensională concretă, materială, palpabilă, percepută de noi. Dar viața trece și se petrece în „timp”, care nu este palpabil, dar care ne însoțește mereu, „convențional”, pe perioada de viață alocată fiecăruia, ne duce înainte pe fiecare, de la primul strigăt de viață, ne lasă în urmă trecutul și ne îndreaptă prin prezent mereu spre viitor, până la „capăt”, acolo unde este acesta; cam așa ar fi succesiunea lui: din trecut, prin prezent, spre viitor. Dar, din cauza relativității mișcărilor din natură, din viață, în timp, ordinea nu poate fi și inversată, într-o altă interpretare? De exemplu, dacă staționăm într-un tren și un altul se deplasează pe lângă noi, avem deseori impresia că trenul acela stă pe loc și noi ne deplasăm în sens invers; mai ales dacă nu avem alte repere fixe în jur. Tot așa Luna se rotește în jurul Pământului, în mod real, dar poate apărea viziunea falsă că și Soarele ar efectua aceeași mișcare relativă de rotație în jurul Pământului, așa cum apare ea, ceea ce este cu totul fals, Pământul efectuând în mod real această rotație în jurul Soarelui.

În această trecere cu viața pe traiectoria ei, mărimea, lungimea, măsura acesteia pot fi determinate numai introducând, „convențional”, noțiunea filozofică de „timp”, trecând în mediul lui, prin diferite repere, jaloane, tot „convențional” întroduse, alese, „orologii” și alte elemente de determinare, în diferite nominalizări. Astfel, secunda se consideră unitatea de măsura principală a lui, cu alte derivate ale acesteia, mult mai mici sau mult mai mari. Dacă viteza luminii este stabilită, în străbaterea ei, la 300 de mii de km/secundă, atunci, evident, distanța de 100 de km, de exemplu, o vă străbate într-o foarte mică fracțiune de secundă. Apar apoi minutele, orele, zile și nopți, luni și ani, secole și milenii, alte repere după lună de lună, după mai știu care aștri și de ce să nu spunem, distanțele de „ani lumină”, în acest univers nemărginit.

De la prima strigare de viață, când începe mersul și demersul acesteia, încă din prima secundă a acestui moment de reper, de timp, cu o localizare și perioadă specifică fiecăruia, începi să înșiri în urmă momente după momente, pe care le tot treci în evidența trecutului, în depozitul acestuia și treci mereu înainte în trăiri prezente, cu privirea și chemarea firească spre viitor, atâta cât este el, cât iți este rezervat, specific fiecăruia.

Întreagă această curgere în viață le înglobează pe toate trei într-o măsură finită de ani, din mediul infinit al spațiului și timpului în care te deplasezi. Așezarea existențiala a vieții, în spațiul tridimensional, real, peste această entitate convențională, filozofică de timp, astfel jalonat, în diverse sisteme de măsură, în asociere cu cea de spațiu, mult mai accesibilă și perceptibilă nouă, localizată într-un anumit loc, într-o anumită poziție a acestuia și cu care se asociază, induce și timpului un aspect „tridimensional”: trecut, prezent și viitor, parcurse de viața în această succesiune, se pare, în mod firesc. Dar ne putem pune întrebarera: care dintre aceste trei „dimensiuni” este cea mai legată de om, de noi, de viață? Cu care suntem cel mai înfrățiți mai nedespărțiți în parcurgerea ei, pe care o avem, pe care o dezvoltăm, fiecare? Parcă am fi tentați să spunem că prezentul și viitorul sunt cele pe care le agreem cel mai mult, pe care le purtăm cel mai mult cu noi, că ele ar determina perspectiva, devenirea, succesul și să abandonăm trecutul, cu bunele și relele lui, ca pe ceva consumat, o parte în care viața nu mai există, a murit. Dar poate nu este chiar așa, pentru că el este totuși al nostru, a fost cu noi, este o realitate, cu trăirile ei, ceva ce s-a făcut și pe care nu-l putem abandona, deslipi de noi, este încarnat în viața insăși, este încrustat în conținutul ei, este „sculptat” în aceasta, în integritatea lui. Din acesta putem învăța multe, putem face corecții din mers, putem evita alte erori sau ne poate influiența în alte și noi succese de perspectivă, de viitor; nu putem nimic suprima din acest trecut și nu-i putem nimic adăuga lui din ce n-a fost trăit în viață, de viață, încă. Sunt și exprimări de mare autoritate care spun că nu putem avea un viitor bun dacă nu ne cunoaștem trecutul, fără de care am putea repeta multe devieri și am suprima progresul în realizarea lui firească. Deci cum viitorul și prezentul sunt indisolubil legate între ele cu trecutul, rezultă că nu se poate separa o stare de alta și deci toate trei înglobează viața însăși. Mai mult, acest trecut care nu mai este și, în mod „grăbit”, este considerat dus definitiv, are și el „vietatea” lui integrală, cât ține viața și poate apărea în reflexiile viitorlui. Nu în momente ale prezentului, pentru că acestea sunt în realizare, nu se pot suprima și nici nu se pot acumula cu altele, pentru că instantaneul prezentului nu permite nicio „îngrămădire”. Dar trecutul reconsiderat, reanalizat, poate inspira proiecte, perspective de viitor, sau le poate modifica pe cele gândite, ori le poate anula pe altele, în asociere și cu gândiri din trăirile prezente, înainte de a ajunge prin momente, instantanee, la porțile prezentului. Pentru că prezentul nu „trăiește” nici măcar durata cât ai spune „prezent”, deoarece acest cuvânt nu poate fi cuprins într-un instantaneu vocal, fiind format din câteva litere, care nu-și pot avea locul la „grămadă”, toate deodată, ci pe rând, pe litere, distincte, conturate fiecare vocal. Este în consecință stabilit că trecutul, așa cum a fost el, mai bun, mai rău, mai de excepții, nu poate fi suprimat de cel ce l-a petrecut și de nimeni altcineva; el rămâne în depozitul personal al fiecăruia, mai uitat, mai reanalizat și actualizat, el umple din ce în ce mai mult ranița „la purtător”. Poate deveni mai greu în dezvoltarea lui, sau reconfortant, de împăcare și mulțumire, sau de regret, în cine știe câte feluri de amestec. Oricum, în final, atunci când cele trei „dimensiuni” ale timpului se adună într-un punct și se anulează fiecare și toate la un loc, treci într-un fel la o a patra „dimensiune”, veșnicia, cu reperele și dimensiunile ei, necunoscute până atunci nouă, unde iți depui ranița plină a trecutului vieții tale, spre o dreaptă judecată, cu răsplata și sancțiunile pe care atunci le vom afla și le vom trăi, în mod definitiv.

Observ că, mergând prea mult în trecut, s-ar părea că ne-am depărtat de celelalte două diviziuni ale timpului, de prezent și viitor, punându-ne astfel sub acuzația gravă a unui anumit tovarăș, „liber cugetător”, care ne tot spunea: „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor. Dar oare acesta a lăsat trecutul deoparte? Nu! El l-a așternut peste prezent și viitor, într-un nefiresc total, forțat, le-a amestecat pe toate și de aceea suntem cum suntem: un dute-vino, nici nu murim, nici nu trăim! Suntem peste tot și nicăiri, plutim!

Dar, în fapt, noi ne percepem prezentul sau viitorul, care se strecoară în viața fiecăruia spre trecut, în mod evident și la care se fac dese referiri. Dacă spun, de exemplu, că în prezent citesc o carte, să zicem în două volume, oare mă exprim bine, corect? Dar când sunt la al doilea volum, primul aparține trecutului: „a fost citit”, deci este luat de la prezent, a „trecut” de acesta. Se pot face unele reveniri, unele consultări pe secvențe, actualizări, dar acestea se fac printr-o întoarcere, o călătorie imaginară în trecut, nu le mai putem modifica, ci doar ele pot influența corecții în trăirile spre viitor. Chiar după citirea a două pagini, putem spune că prima pagină citită aparține trecutului, sau că din două cuvinte, primul este tot în trecut deja și analiza poate astfel continua și mai în detaliu. În acest fel, prezentul ni se prezinta ca o succesiune de secvențe, de momente, instantanee continue, trăite de noi, ca urmare a ceva ce a sosit din proiecțiile noastre din față, din viitor, sosite arbitrar sau dirijate de cine știe cine și vin spre noi; poate fi și un hazard. Dar viitorul, cum se prezinta el? Oare e corect să spunem că mâine, de exemplu, vom face un anumit lucru? Acum noi nu suntem acolo, „la mâinele” imaginar, ființa și existența noastră este în urmă, la locul ei prezent și nu se poate diviza, nu se poate dedubla; nu se poate ca aceeași unitate de viață să fie în două locuri diferite, distanțate, în acelaș moment. „Călătoriile” în trecut și viitor sunt lipsite de realitate, sunt imaginare, omul fiind legat de prezentul pe care-l trăiește, unitatea lui fizică nu se poate dubla, tripla, pentru a fi în două-trei locuri spațiale diferite. Poate nici să nu mai apuci să petreci timpul acela până mâine, destul de larg și neprecizat și el! În acest interval de timp, „de azi pe mâine”, se pot întâmpla infinități de evenimente și prin nici unul să nu poți ateriza acolo, „din prezent”, „la acel mâine” (sau să vină el la tine). Aceste „viitorimi” sunt doar „proiecte” de viață ale noastre sau ale altora, pentru noi, „așteptări”, sau sunt pur și simplu „previziuni” în cine știe ce mod gândite, făcute, de cine știe cine și care ar fi să se îndrepte spre noi, sau să fie abandonate, din diverse motive și să nu vină către noi, spre realizare. Dacă acestea nu eșuează și se realizează, atunci aceasta se face secvențial, prin momente, prin secvențe, prin foițe foarte subțiri, instatanee de timp, fie că sunt ale noastre sau sunt direcționate din partea altora, bune sau rele, dorite sau nedorite, așteptate sau întâmplătoare. Ele se depozitează, prin instantanee ale prezentului, ca evenimente consumate de om, într-un mod specific fiecăruia, stabilit, în laboratorul lui prezent, și trimis apoi spre același trecut, în evidența lui, așa cum este el, mereu îmbogățindu-l. Trecutul te însoțește mereu, e cu tine, nedeslipit, celelalte două „dimensiuni” ale vieții fiind într-un tranzit continuu în acest traseu, peste prezent, trecând peste el corecțiile în proiecte și așteptări din viitor, în laboratorul prezentului, spre trecut, până când se identifică și se unesc toate trei, le abandonezi (sau te abandonează) și treci „dincolo”, spunând vieții de până în acel „loc și moment” al ei: a „trecut” și trece și acesta. Atunci, trecutul, prezentul și viitorul umează a-ți fi cunoscute, în cine știe ce fel reunite, într-o nouă configurare a spațiului și timpului, în cine știe câte dimensiuni și măsură a lor. Când existența fizică a oricui se încheie, aceste entități convenționale de prezent, trecut și viitor, care ne-au însoțit în parcurgerea ei, ele se adună într-una singură sau în nici una și se face trecerea noastră din spațiul fizic real spre o altă entitate, să-i spunem „veșnicia”, cu ale ei diviziuni și împarțiri nesfârșite, făcute fără consultarea noastră. Un profesor de fizică, de la Universitate, ne spunea că în cazul în care spațiul perceput de noi ar avea a patra dimensiune, atunci am putea dispare pe aceasta, ne-am face nevăzuți; poate că în această gândire multidimensională se prezintă atâtea producții cu tot felul de teleportări în spațiu. Am putea spune că și timpul, așa cum noi convențional îl percepem în cele trei „dimensiuni”, spre încheierea lui s-ar putea configura ca o nouă entitate, probabil tot nepalpabilă, veșnicia, prin care să dispărem din spațiul fizic, real al existenței petrecut în acesta, ca și din timpul convențional, așa cum le-am petrecut. Din aceste naive analize s-ar putea vedea un dublu sens de parcurs al vieții: din trecut prin prezent spre viitor, așa cum în mod real se percepe, dar, altfel, că viitorul se strecoară prin instantanee ale prezentului spre trecut, în această raniță „la purtător”. Prezentul apare, în această înțelegere, ca o portiță, o strungă subțire, extrem de fină și sensibilă, prin care viitorul se strecoară, consumat în laboratorul prezentului, prin instatanee, în depozitul trecutului, în evidența lui. Deci o inversare a timpului nostru existențial perceput: nu din trecut, prin prezent spre viitor, ci într-o altă interpretare: viitorul vine spre noi prin instantaneele de consum ale prezentului, spre trecut, acolo unde se depozitează totul, bagajul nostru spre alte lumi. Deci într-o ordine inversă: viitor, prezent, trecut. Într-o astfel de speculație de judecată, trecutul ar fi entitatea cea mai credincioasă omului, de durată, mereu „prezența” lui fiind o legitimație cu care și trece pe a patra „dimensiune”, spre veșnicie.

Când omul trece de bariera acestei „lumi”, cu spațiul și timpul în tridimensionalitatea lor „de la noi”, așa cum le percepem, probabil că nu mai poate duce cu el aceste două entitați, cele două „lumi” fiind diferite, în cine știe ce interferență a lor.

Sintetizând aceste „judecăți”, am putea spune că în aceste zone tridimensionale de spațiu și timp, omul se află, pe traseul vieții sale încadrat de aceste entități, pe un traseu cu dublu sens. Așa cum am precizat, în relativitatea mișcărilor în spațiu și timp, în percepții și realități diferite, ca în parcurgerea existenței sale, cu o locomoție fizică sau cu cea a gândului, a judecăților, s-ar putea afla pe două sensuri de mers, în același timp și că ar putea intra în coliziune cu el însuși, așa cum uneori se și întâmplă, fără a conștientiza aceasta, cu rezultate care pot fi catastrofale. „Omul împotriva lui însuși”, „în conflict el cu el însuși”, cu consecințe asumate, oricare ar fi ele. E bine dacă prin jongleria și filozofia judecăților, a gândurilor cu existență reală, concretă sau imaginară, nu se ajunge la coliziune și se evită „ciocnirile”. Venind din trecut cu regândiri și proiecte, în asociere cu gândiri prezente, modificări, pe care să le predai viitorului pentru a fi executate aceste modificări, corecții, unificări, se poate ca acestea, ajungând la „kilometrul prezent”, intrând pe portița prezentului, în retur, în laboratorul și consumul uman prezent, să nu se fi unificat, modelat și să prezinte diferențe. Confictul, contradicția poate exploda în deplasarea omului pe drumul său cu dublu sens, ciocnirea la porțile prezentului producând dezastrul, în lupta lui cu el însuși, așa cum deseori se intâmplă, mai ușor sau cu brutalitate.

În această interpretare de sens dublu pe traseul vieții, omul este mereu „prizonierul” prezentului, el nu poate „călători” decât imaginar și în trecut și în viitor, nu-și poate dubla, tripla poziția unității sale de viață, așteptând la porțile acestui prezent consumarea proiecțiilor și așteptărilor din viitor, așa cum vin ele și să le predea apoi în evidența trecutului, consumate, sub formă definitivă și imuabilă. Trecutul nu poate nici el trece spre viitor, peste prezent, nu se poate amesteca unde nu-i este locul (doar virtual trimite mesaje spre viitor, prin proiecte, care pot fi asimilate, admise sau respinse) și singur viitorul, această dimensiune a timpului, are această libertate firească de a se apropia de prezent, de a se oferi spre consum acestuia, pierzându-și apoi identitatea în depozitul acestuia, unde se află în prezentul consumat și trimis apoi spre trecut.

În mod concret, dacă ne referim la o unitatea convențională a timpului, o zi, dacă o trăiești, ea este în viitor mâine, devine în trăirea prezentului azi, apoi urmează trecutul zilei, luând denumirea de ieri. Deci, mâine, azi și ieri. Iată cum o zi, în cele trei ipostaze: măine, azi și ieri, traăite de om, în scurgerea lor, de la mâine, prin azi, la ieri. Etapa de trăire de azi, fiind o înșiruire de infinitați de momente, celelalte două staționări ale zilei nefiind diect legate de om, de prezent și aparțin viitoruluă sau trecutului, mai îndepărtat sau mai apropiat. Dar conturul de „azi” al zilei este foarte mult divizat, în momentele ei, dacă reușește să le parcurgă pe toate, de-a lungul timpului. Altfel, această unitate de azi, poate fi mai scurtă, o scurtime construită pe momente; dacă nu se realizează toate, atunci azi și ieri pot fi știrbite prin scurtare și doar „mâine” rămâne întreg și se dăruie prezentului, care-l poate consuma integral sau parțial, cum va fi și trecutul.

 

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceulului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA

În viață, se întâlnesc astfel de diferențieri încă și mai multiplicate. Postul rămâne, mulțimea personajelor ce gravitează în jurul lui prezintă o largă varietate de a fi, de a-l gestiona, în trecerile timpurilor. Vorbesc aici doar de trei, pentru că am avut tangență cu acestea și diferențele erau cu totul nefirești, mai ales gândind la calitatea și importanța postului, care în vremi conjucturale poate suferi anumite modificări, dar anumite componente interioare trebuie să aibă o anumită stabilitate, mai ales că aici se pot forma și deforma destine umane, printr-o decizie sau alta. E vorba de Direcția Generală a Învățământului Superior din Ministerul Învățământului și Culturii.

În mod evident, acest sector important de activitate era încadrat în ideologia politică a vremii, unde educația și instrucția au un rol formativ de bază, în generalitatea lui. Dar sunt cazuri individuale, studenți cu problemele lor particulare, care se pot soluționa într-un fel sau altul și poate de această soluționare depinde viitorul lor. Nici într-un domeniu nu este o uniformitate absolută, fără particularități, care, la solicitare , trebuie să primescă un verdict de dreptate, peste toate ideologiile în generalitatea lor.

Am fost exmatriculat după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, deși eram unul din cei mai buni studenți din ani. Imediat după exmatriculare, am plecat la Iași pentru a continua acolo studiile și mi s-a respins cererea, fară a o motiva. A urmat Bucureștiul, unde la fel mi s-a respins solicitarea, dar mi s-a spus: „Ești exmatriculat de la toate formele de Invățământ Superior din țară”.

A urmat drumul către acasă, cu pauza unui an pierdut, gândeam eu. Am decis să lupt pentru anul următor, făcând câteva drumuri la București, în timpul verii, după cum puteam face rost de bani; plecam când aveam 200 de lei. 130 de lei erau pentru drum, dus întors, cu 5 lei luam zilnic un bilet la personal, clasa I-a, până la stația cea mai apropiată, Chitila, cu care intram în sala de așteptare de clasă și dormeam noaptea. Mai rămâneau 35 de lei pentrun masă, pe o săptămână: biscuiți și apă de la cișmea. Te primeau în audiență după 2-3 zile de așteptare. Am fost în audiențe, cu Memoriul pregătit, la toate Instituțiile centrale, politice și administrative, ale statului. Mă ascultau puțin, apoi, de fiecare dată spuneau să las memoriul și o să fiu anunțat din timp. Cam în 10-14 zile primeam răspunsul, totdeauna de la Ministerul învățământului, semn că acolo le trimiteau, cu răspunsul invariabil: „Nu se revine asupra sancțiunii”.

Să amintesc și de primele două audiențe la Ministerul Învățământului. Prima a fost după două zile de așteptare. Mă bucuram, fiindcă Director General era un profesor de la Cluj (nu-l numesc) și speram că mă vă ajuta. Am avut și un examen cu dânsul și l-am promovat cu nota 10. Intru înăuntru și văd în spatele biroului un om scufundat în fotoliu, de unde se vedea peste birou un cap palid și foarte obosit. Mă apropiu, salut și n-am auzit niciun răspuns. În schimb văd o mână întinsă peste birou, închisă și cu degetul mare deschis, indicând cu el să pun Memoriul pe birou. Mă așteptam să mă invite apoi să iau loc și să înceapă „conversația”, care pe mine m-a costat mult, sub diferite aspecte. Dar cu același deget mare și cu mâna întinsă, îmi face semn spre ușa; să ies. „Audiența Ministerială” s-a încheiat în acest fel, „prin tacere” și, în scurt timp, am primit răspunsul negativ, acasă. La Cluj, acest profesor ținea cursul într-un amfiteatru spațios și-l auzeau vorbind, extrem de încet, doar cei ce puteau ocupa loc în primele două rânduri. Grupa noastră avea înaintea cursului ore la Observator și grăbeam pasul pentru a prinde intrarea la curs, prezența fiind obligatorie. Eu îmi luam material bibliografic și mi-am pregătit cursul în două caiete. Dânsul observa neputința de a lua notițe, protejandu-și vocea și la examen iți cerea materilul de pregătire, condiția de a fi ascultat. Avea lângă dânsul o sulă ascuțită, cu mâner de lemn și străpungea fiecare caiet, pentru a nu fi date de la unul la altul. Eram în jur de 180 de studenți și probabil mai avea ore. Ce obicei!

Mai spre toamnă, am auzit că este un nou Director la acel compartiment. Cu același program, în același fel, ajung în fața aceluiași birou. Salut, mi se răspunde, apoi domnul Director, inginer sau profesor (îl cunoșteam după câteva broșuri de transformări punctuale la geometrie), se ridică de la masă și începe să strige la mine, apăsat: de ce nu vă vedeți de studiu și faceți alte prostii ? Apoi vine către mine, aruncandu-și brațele înainte, într-unul ținând Memoriul. Eu mă tot retrăgeam spre ușă și mă feream să nu mă atingă cu acele aruncări de brațe spre mine. Când am fost aproape de ușă, am țâșnit afara fară să mai salut și am coborât repede scările, părându-mi-se că-i tot aud strigătele. O alta „audiență ministerială”, plină și ea de noblețea locului. În acea vreme au fost multe arestări, exmatriculări și au pus acolo oameni de încredere în perioadele respective, adevărați „cerberi” care să conserve „libertățile”. Așa s-au petrecut cele două „Audiențe Ministeriale”!

După acestea, mi s-au refuzat trei posturi modeste la rând, semn că persecuția continua. Cel mai lung, de o săptămână, a fost la fabrica de cherestea, pentru care am fost și „remunerat”. Cam la jumătatea lunii noiembrie, după multe intervenții, am fost primit ca profesor suplinitor de matematică în Săliștea de Sus, lipsindu-le profesorul pe acest post. Aveam dreptul să fiu încadrat și remunerat ca profesor calificat de ciclul II, cu trei ani promovați și primul semestru din ultimul an (pentru liceu). Atunci Institutul pentru ciclu II era de 2 ani și, mai nou, te calificai cu trei săptămâni de pregătire la Cluj, în două serii. M-au încadrat în categoria cea mai de jos, III/1, în loc de II/1, cu salarizarea unui absolvent de 7 clase, 520 lei/lună, în loc de 700-800 lei/ lună, cât meritam. În toată perioada de aproape 3 ani am obținut rezultate deosebite. La sfârșit de iulie mi se desface și contractual de muncă, conform art. 20, ultimul din CM (necalificat!), fiind singurul cadru calificat din școală atunci, pentru ciclul II și am fost înlocuit cu un absolvent de liceu.

Am plecat pe șantierul Brazi-Ploiești, ca muncitor necalificat la circuite secundare (legat de fizică, legături electrice), unde am ajuns într-un an la categoria de calificare 5 din 7, cu examen NTSM și ajutor șef echipă. Între timp, mai trimiteam câte un Memoriu, actualizat, cu același răspuns. Au trecut deja 5 ani și mă gândeam să renunț. Am dat examen la Institutul Politehnic București, în 1962 și am reușit cu medie mare (era și normal). Mi s-a comunicat acasă unde sunt repartizat, cu bursă. Am decis să mai încerc odată la Învățământ; dincolo, cu toate, încheiam aproape la 40 de ani și ce mai rămânea din viață? M-a primit un Inspector General, domnul „Turcu”, care mi-a răspuns la salut și m-a invitat să iau loc la masă. Se anunțau auspicii mai bune. S-a uitat peste materialul de la Securitate prin care solicitau exmatricularea și mi-a citit și Memoriul. „Se afirmă de o condamnare nerecunoscută și sancțiunea rămâne!”, îmi spune. Dacă dovedești că n-ai fost condamnat, îți aprobam continuarea studiilor. Cred că i s-a părut și dânsului ciudată motivarea condamnării, formală și avea o bănuială de persecuție. Scria doar atât: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și în 1952 a fost la Săliștea, de unde a plecat la Cluj”, sub semnătura unui maior și a unui căpitan de Securitate. O minciună ordinară. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data și numărul ei, durata condamnării și motivul. Mai mult, în perioada enunțată eram în custodia lor, din 17 oct. 1951, până în 04.03.1954. Deci în 1952 nu mă puteam afla și la Capul Midia și la Săliștea și la Cluj. M-am eliberat o singură dată, aceea amintită: 04.03.1954. Părea că vrea să mă ajute. M-am retras respectuos și sfoară la Vișeu, la Miliție pentru Cazier, care m-a refuzat din nou (sigur era dispoziția securității, pentru a-și acoperi minciuna). Mi-a venit în gând o ideie strălucită: să cer la Tribunalul Viseu reabilitarea, daca tot mă „servesc” cu condamnarea, ceea ce am și făcut.

Am fost convocat repede în Instanță și Președintele de Tribunal, domnul Ioan Bartoc, după ce a studiat Dosarul, îmi respinge cererea prin Decizie: Se respinge cererea de reabilitare, ca fiind fară obiect. Susnumitul nu figurează în Cazierul Judiciar nr… cu nicio condamnare penală. Drept pentru care…Am trimis-o urgent la București și, destul de repede, domnul Director General Turcu, îmi trimite aprobarea că-mi pot continua studiile, Facultatea fiind acuma de de 5 ani. Le-am încheiat cu bine, cu media peste 9, în perioada: 1954-1964 !

Ultima a fost o audiere de noblețe universitară, spre rușinea celorlate două calicii, servitoare oarbe a unui regim despotic și, foarte curios, sub același regim.

De aceea, pe același post, cu aceeași funcție, foarte important e omul, care oricând are posibilitatea să nu fie slugarnic, manechin și să-și păstreze demnitatea ce i-o impune pregătirea, cinstea, onoarea și „locul”.

prof. Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA,
03.02.2022

sursă foto: http://turism-daniel.blogspot.com/

Detașați într-un ținut nou și mai ales atât de deosebit de cele cunoscute, era normal să-ți fie mereu ațâțată curiozitatea, spiritul de cunoaștere cât mai reală a locurilor în care ai fost trimis, în paralel cu activitatea de bază, didactică, ce-ți permitea aceste preocupări.

Am străbătut Coasta Atlanticului și Marele Sud Saharian, ne-am deplasat de mai multe ori spre centru, în diferite localități: Marrakech, Rabat, Casablanca, Ourzazate, Khouribga, Oujda, Taza, Ouezane ș. a. în vizite, excursii sau pentru a-i conduce la locul de muncă, toamna, pe conaționali, prieteni sau cunoscuți, trimiși pentru cooperare în Maroc.

În primăvara anului, în martie 1975, am avut o tentativă de a ne deplasa spre dunele de nisip de pe lângă Merzuga, dunele de aur de la l-erg Chebbi, împreună cu fam. Fănățeanu de la Fes. Acest oraș era spre Algeria, în Sud-Estul Marocului, tot un sud saharian, dar mai la Nord de acela pe care l-am vizitat. Ne-am deplasat spre ei, însă am fost blocați de ninsoare la numai 40 km de Meknes, în localitatea Azrou, unde zăpada s-a așternut pe sol într-un strat în care mașina își îngropă roțile până la butuc. Ne-am întors, neștiind nici care-i situația în zonele mult mai înalte ce urma să le străbatem. A doua tentativă am făcut-o la 1 mai, cu noi în mașină fiind și dl. inginer Manole Ioan, din Pitești. Am trecut de Fes și, împreună cu familia Fănățeanu, am ajuns prin Sefrou la „Col du Zad”, o zonă mai înaltă, unde ambele mașini s-au oprit, trecând printr-un gol de aer. Curând am repornit și am ajuns într-un oraș mare și frumos, de înălțime, Midelt, și mai departe prin Ksar- es-Souk, de unde începea o zonă împădurită și tot mai înaltă, un spațiu dominat de Moyen Atlas și Haut Atlas, Anti Atlas, munți înalți, depășind 4000 de m. Am trecut de un oued (ape fără pod peste ele, ocazionale, care în timp de secetă seacă total) cu apa de pe șosea destul de învolburată; a plouat mult, apa era mare și trecerea ne-a îngrijorat, dar am trecut cu bine, nu ne-am împotmolit. Ne îndreptam spre Erfoud- Rissani, drumul către Sahara. Ne aștepta însă un alt oued mult mai mare, cu apele crescute, care se tot umflau din cauza ploii și în care zăceau blocate câteva mașini ce s-au aventurat a-l trece, niște camioane mari acționând pentru a le scoate din ape.

Ne-am reîntors spre orașul de curând părăsit, dar n-am găsit locuri la nici un hotel, toate fiind ocupate de avangarda noastră, care a prevăzut urgia. Cerul arăta deosebit de amenințător, încărcat de nori adânci și negri, o ploaie densă, cu descărcări electrice cum n-am mai văzut. Părea că cerul greu se prăvale peste munți, peste păduri, drumuri și oameni, prinzând totul într-o imagine apocaliptică.

Nu ne rămânea decât drumul de întoarcere spre casă, zona fiind pentru mult timp inaccesibilă. A urmat o noapte întunecată, care parcă sfida cu întunecimile ei luminile orașului. După puțin timp, ploaia s-a transformat într-o ninsoare abundentă, cu fulgi enormi, de parcă ar fi fost frunze albe vânturate din pădurile din jur. Zăpada cădea neîncăpător pe parbriz, blocând ștergătoarele ce nu-i puteau face față; stratul de zăpadă din josul acestora se tot îngroșa și-l obliga pe dl. inginer Manole s-o dea jos cu mâna , făcând dese opriri pentru aceasta. Ne opream doar câte puțin, deoarece stratul de zăpadă creștea periculos, noi târându-ne după vreo două camioane mari care brăzdau zăpada, ne făceau pârtie și ne dădeau direcția, pe de laturi fiind prăpăstii. Ne-am chinuit enorm și cu mare efort, multe griji și risc am reușit să parcurgem același drum în retur, prin aceleași localități, ajungând tărziu, în ziua mare de unde am plecat, la Meknes. Au fost porțiuni de drum cu zone înalte și abis pe de laturi, în care parcurgeam doar câțiva km/ora, agățați de acele camioane, cu care am avut un extrem de mare noroc, vizibilitatea fiind și ea foarte redusă. Altfel rămâneam acolo în nămeții africani, cu cine știe ce finalitate. Drumul la intorcere l-am făcut în timp mai mult decât dublu.

Muntele înalt e cu aceleași fenomene și în Africa, e tot munte iar căldura sufocantă din Sahara nu poate opri nici pe acolo zăpada, frigul, înghețul din vecinătățile ei, de pe înălțimile munților și de pe delături. Am petrecut o noapte teribilă; să mori de frig, nu de căldură, în Africa!

Au fost două încercări dure și nu ne-am potolit, am urmat-o și pe a treia, cu o echipă mai completă, mai „amenințătoare” (familiile Fănățeanu, Vaida, Căpraru, Manole și noi, familia Bărcan) . În vacanța de iarnă (!), (ce contrast de vreme între anotimpuri, cu alte varietăți) am pornit iarăși spre aceeași Sahara neprimitoare, cu 5 mașini și am urmat cam același traseu, aceleași localități, trecând cu ușurință ouedul ce a mai rămas, atunci atât de învolburat. Ne-am îndreptat spre Rissani și Merzuga, unde am ajuns în ziua următoare, mai devreme, în plin deșert saharian.

În deplasarea noastră prin acele zone, unele aride și pline de uscăciune, la trecerea prin diferite localități, am văzut miei sacrificați, atârnând pentru partajarea lor după cum era obiceiul.

Cum este tradiția la musulmani, la fel și în Maroc, sunt două sărbători, printre cele mai importante: Ramadanul și El Al Adha. Despre prima probabil voi relata, dar în ce privește cea de a doua, numită și Sărbătoarea Mare sau Sărbătoarea Sacrificiului (a mutonului, a oii, a mielului), ea începe în data de 10 a celei de a 12-luni din calendarul Islamic (e variabila în timp), după pelerinajul de la Mecca (Hajj). Deci Sărbătoarea Mare e cu tăiatul mielului, semnificând evitarea sacrificării lui Ismail, fiul lui Avram, Allah oferindu-i pentru sacrificiu un miel. Religia spune că fiecare bărbat însurat trebuie să taie un miel, pe care să-l consume timp de o săptămână (și cu cei nevoiași). Se petrecea în familie, cu diverse preparate, într-o atmosferă festivă.

Spre înserare, înainte de a ajunge la ținta noastră, amintitele dune din zona orașului Merzuga, am întâlnit o stație geologică, administrată și folosită de geologi români, care făceau prospecțiuni prin împrejurimi.

Am înnoptat acolo, fiind bine primiți și tratați; a fost o noutate și mândrie reciprocă faptul că oameni, veniți din locuri atât de depărtate, se întâlnesc pe aici, în desfășurare de activități diverse, în aceste ținuturi atât de diferite de ale noastre, într-un fel unice, intersecția cu ei fiind o simplă întâmplare. Ambasadori în cunoașterea necunoscutului.

Aveau acolo condiții optime de cazare, lumină, aer condiționat, mobilier, alimente și totul ce asigura confortul necesar. România avea o larga rețea de geologi ce-și desfășura activitatea în Maroc, făcând prospecțiuni în diverse locuri, așa cum i-am cunoscut și prin Agadir, Rabat ș.a. În acel sfârșit de zi am avut bucuria de a vedea un peisaj cum n-am mai văzut și, în mod sigur, n-o să mai vedem, pentru că el se desfășoară în condiții deosebite într-un anume loc, într-o anumită ambianță de mediu și timp.

Soarele, spre apus, încadra orizontul înalt într-o lumină galben- roșiatică de mare claritate, reflectată și peste josurile sale, dincoace de linia orizontului. Spre Nord-Vest se vedeau contururile munților înalți și semeți, la poalele cărora se profilau pădurile masive de stejar, cedru și eucalypt, continuate cu culturile mai mici de măslini, portocali ș.a., printre care se strecura acea lumină splendidă în amurg de seară, spre platourile joase, scoțând la iveală, într-o imagine plăcută, pâlcuri de verdeață ce marcau prezența unor oaze, loc de popas pentru turiști, pentru cei ce trec prin jur. Un aer pur, înmiresmat și răcoros de seară, cu liniștea ce se așterne în noapte peste un ținut mirific, îmbrăcat în nuanțe de lumini multicolore ce numai un penel l-ar putea scoate din realitatea lui, l-ar putea reproduce.

Ne-am despărțit de conaționalii noștri, de gazdele noastre bune, pornind mai departe spre misterioasele dune. Pe măsură ce înaintam, mediul din jurul nostru se schimba mereu și în căldura ce se simțea tot mai mult, ni se înfățișa o vegetație tot mai firavă, mai puțină, locul acelor compacte și mari suprafețe arboricole fiind luat de plăpânde formații tot mai izolate, specii cu frunze mici și groase, pentru a putea păstra umiditatea și seva în raritatea ploilor și a zilelor fierbinți, încheindu-și prezența cu rare fire de iarbă, adânc înfipte în solul mai puțin uscat. Pietrișul de pe laturi devenea și el tot mai mărunt și rar, până ce dispărea.

Înainte de a ajunge la țintă, am trecut peste un întins platou selenar, cu o suprafață parcă de granit, determinat de Soarele arzător pe rocile de suprafață și, din loc în loc, niște pietroaie în repartiție arbitrară, mărturie de rezistență sau aflate pe acolo prin cine știe ce fenomene, ori căzute de sus !

Ne-am dispus mașinile frontal și am gonit cu mare viteză, că pe o șosea bine asfaltată. Eu am dat cu mașina peste o mică suprafață cu nisip, unde acea pojghiță dură a fost spartă, cine știe cum, ceea ce a determinat o rotire instantanee a mașinii, obligandu-mă la un slalom printre pietroaie și a fost bine că m-am redresat, că nu s-a întâmplat nimic rău, n-am știrbit niciun bolovan, sau cine știe ce se mai putea întâmpla.

În sfârșit, am ajuns la dunele atât de mult căutate, munți de nisip extrem, extrem de fin, opozanți parcă și sfidători munților celor mai mari, mai vechi și mai firești din Nord, Nord-Vest. Am început să alergăm la un loc cu copiii, să ne înpotmolim în acel sol nesigur și mișcător. O masă masivă de material fin și aurifer se înălța în valuri și rostogoliri tot mai sus și mai departe, spre Algeria. Am fost avertizați că prin nisip, pe sub acesta, sunt șerpi mici, foarte veninoși și de aceea am fost și cu prudență. Nu i-am întâlnit, nici macar șopârle, în schimb au apărut gângănii mici, inofensive, existând prin cine știe ce mod de a-și conserva viața în acele condiții. Copiii s-au distrat enorm, alergând fară spor prin multul nisip, fară a se putea prinde, ajunge, piciorușele lor tot afundându-se în el. Nu s-au bulgărit cu acesta și-l tot strecurau printre degete, în scurgerea lui prezentând reflexii aurii, în bătaia Soarelui.

Ieșeau din loc în loc fire de „iarbă”, destul de înalte, afundate mult spre sol, în adâncime, acolo unde pământul, nisipul, păstra puțină umezeală, de unde își luau cu greu seva. Trăgând de un astfel de fir, a opus multă rezistență; am săpat mult dar nu ajungeam la rădăcina lui și repetând operația, inflexibil, s-a rupt și probabil va crește din nou. S-ar putea ca rădăcina să pornească din sol și el tot ridicându-se să străbată straturile de nisip, până la o anumită înălțime; nu cred ca în vârful „muntelui” să mai fie. Ne-am umplut o sticlă cu nisip din acela fin, ale cărui boabe parcă nu aveau nici contur, erau așa de mici că nu le puteam nici delimita singure, ci doar în masă, o grupare mai mare.

Am spus că am dat peste o furtună de nisip la Marrakech sau, mai bine zis, a dat ea peste noi și au fost din acestea și pe la Meknes, departe de unde se dezvoltau, când mase mari de nisip, de cine știe de unde venite, erau ridicate de curenții de aer sus, în văzduh și purtate de curenți la mari depărtări. Intra pe sub uși, la etaj, se strecura pe sub ramele de la ferestre, socotite etanșe, intra în casă ca vântul cu subțietatea lui, atât era de fin.

Se găseau prin împrejurimi localități sau mici buticuri de pe lângă șosea, unde găseai sucuri, apă minerală, cafea ș.a.

Ne-am întors pe aceleași drumuri, fară popasuri, ajungând pe acasă, obosiți de drum, de neprevăzut, de suspans, dar mai ales de ceva frumos, măreț și necunoscut, ce am cunoscut și am pipăit, peste tot, încărcați de amintiri, cu o zestre mereu vie, așa cum se vede și din aceste amintiri tardive. Aceste relatări îmi permit să spun că am cunoscut Marocul, puțin, pe coasta atlantica de vest, în zona sahariană de Sud, Sud-Est, oarecum și central…

Prin vizite, excursii și alte deplasări am vizionat și multe orașe de pe coasta mediteraneana, deci Nordul Marocului, zona centrala, mai selectiv, fugar sau mai stabil, din mers sau cu popasuri, așa cum am să mai relatez.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 8/01/2022

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021

Pentru mine Amurgul vieții ca și Zorile s-au repetat mult, dar multul lor este relativ față de „timpul din Lumea lui”.

Am ajuns la o vârstă „bogată”, peste toate așteptările și, prin câte locuri m-au purtat pașii, am avut o copilărie fericită, pot spune, singura din etapele vieții cu această trăire. Peste celelalte s-au suprapus, într-un fel sau altul, mai devreme și mai tărziu, de prea multe ori, suferințe nedrepte de neimaginat, în afara voinței mele, care am fost obligat să le suport, în forță. Cu toată străduința mea cinstită, corectă, onestă și demnă, de a le face fericite aceste etape de viață, pentru mine și pentru cei din jur, nu s-a putut, în conjuncturile vremilor, am fost împiedicat de acestea. Am ieșit din strânsoarea celulelor și din țarcurile muncilor forțate aproape un schelet și, încetul cu încetul mi-am format o pregătire solidă, cu un efort deosebit, cu multe întreruperi, șicane. De la spațiile înguste, care aproape te striveau, am ajuns să survolez spații largi, Mări și Oceane, lumea largă, într-o familie unită, acuma în alte conjuncturi, purtând însă mereu cu mine suferința și ticăloșia ce mi-au străpuns organismul și au rămas în profunzimea lui, de peste 30 de ani.

Am sprijinit copiii, în cea mai fermă preocupare, pentru a-și realiza o pregătire solidă și au realizat-o. Aveau însă salariile așa de mici, că noi le plăteam chiria și altele, din pensie. Amândoi vorbesc fluent limbile franceză și engleză. Dar a venit în țară o echipă de francezi, care recrutau informaticieni. După interviu, la o lună, era cu contract de muncă în Paris, cu o remunerație conformă și, acum, ne ajută el pe noi. În scurt timp, conducea o echipă de mai mulți informaticieni și a realizat mai multe studii în domeniu, fiind în relații de srviciu și cu specialiști din SUA. Franța era mai aproape și mai convenabilă familial. În scurt timp, a dus-o și pe sora lui acolo și funcționa ca secretară la un barou de avocați. Au plecat din lipsuri, greu de suportat, nu de „buieci”, când România nu intrase încă în U.E.

Revoluția noastră, cea din „Răsărit”,
Sperăm că multul „bine” l-a adus.
Dar cât de mult aceasta ne-a dezamăgit,
„Obligându-ne” să trecem spre „Apus”.

Baronii politici de ieri, deveneau baronii economici da azi, aceiași, nesătui în a-și face doldora buzunarele, cu o lăcomie sălbatică.

Îi vizitam de sărbători, iarna sau vara, atunci când aveam o stabilitate cardiacă. În țară nu voiau să mă opereze, fiind prea în vârstă și eram un pacient obișnuit al secțiilor de urgență cardiologică din Borșa, Baia Mare, Cluj-Napoca. Ne-am și cumpărat un apartament și ne-am mutat la Cluj, mai aproape de un centru cardiologic puternic. Am fost de două ori la terapie intensivă, de 1o și respectiv 6 zile. După intrarea în UE, am lut „Certificat Internațional” de asigurare și stăteam mai mult la copii, iarna și vara. „Vizitam” Parisul! Ne-am pregătit locul de veci la un cimitir din Cluj, iar pe placajul din marmură neagră, de pe cruce, ne-am trecut numele, prenumele și data nașterii, urmând ca, la vremea potrivita, să completăm și restul. O să-l facem cadou cuiva, noi nu cred să mai putem ajunge pe acolo, cu neputințele noastre; am fi și singuri. Câte traume produce lăcomia administrației țării, politica, hoția!

Tot în Franța am făcut cele două operații pe cord, în 2007 și 2010, de 4 ore fiecare, în afara timpului de scanare, la fel de lung, de către un chirurg român, Dr. Marius Andronache, unul din cei mai solicitați în Franța pentru ablații cardiace. Deși a dat concurs și a reușit la Cluj, locul nu l-a putut ocupa, pentru că rămânea în rezerva pentru o „beizadea”. De atunci, inima s-a calmat și doar din acest an au început aritmiile, cu vârsta, dar cu schimbarea medicației, se pare că s-au mai stabilizat.

După câțiva ani, Rodica a plecat în USA prin căsătorie și ne-a obținut dreptul de vizită, dar nu puteam rămâne odată mai mult de 6 luni. Cum în timp puteau apare probleme medicale, extrem de scumpe, de neachitat, ne-a obținut rezidența și, cu aceasta, avem dreptul de asigurări sociale. Plătim lunar doar o sumă mică, după pensia noastră. Ea a fost angajată în State într-un foarte bun srviciu, în domeniul financiar, cu o largă rețea în toată America.

După puțin timp, a plecat și Victor în Anglia, prin căsătorie cu o doctoriță din Iași, care lucra acolo, cu pregătirea lui găsindu-și imediat un loc bun de muncă. Acuma au ambii și cetățenie amaricană, respectiv engleza și sunt stabiliți acolo. Și-au cumpărat fiecare casă, cu plata în rate, costul chiriei fiind precum ratele, dar sunt alte condiții, libertăți și, în final, rămâi proprietar. În fiecare vară mergeam în țară, pentru 2 luni, făcând întrerupere cam 10 zile la Londra, la dus și la întors, unde eram într-o bucurie nespusă, în jocul nostru cu cele două nepoțele, două minuni de fetițe. După Brexit, eram doar în trecere, asistența socială fiind pentru noi suspendată acolo. Ultimii 10 ani i-am petrecut la fiica noastră, Ana Rodica. Suntem cu ea și cu nepoțelul nostru, Samuel, clasa VIII-a deja, foarte capabil și cu o voce deosebită. Ea ne îngrijește forte bine și o mai ajutăm și noi cât putem.

De 3 ani n-am mai fost în țară; aveam biletele de drum, dar eu am căzut și mi-am fisurat rău mâna dreaptă, trebuind să anulăm plecarea; a apărut apoi pandemia. Sperăm ca la vară, daca sănătatea ne va permite, să mai mergem o dată în România, prin unele locuri dorite.

Începând din martie 2018, am început să scriu pe calculator, amintiri de viață, neavând ce face, pentru a-mi mai activa memoria, fără a o lăsa să se degradeze prea mult. Am trimis un articol la „Salut, Sighet!”, condus de doamna Oanța Brîndușa, profesoară de limbi clasice, la CNDV, Sighet. Articolul a fost foarte bine primit cu mulțime de vizualizări și comentarii. Doamna prof. Brîndușa m-a încurajat să mai scriu, să trimit articole. Am fost trecuți cu soția la Corespondenți Diaspora și, în trecerea timpului de peste 3 ani, am trimis și mi s-au publicat peste 6o de articole, mai multe comentarii și alte publicații pe Facebook-ul nostru și pe al „Salut, Sighet!”. Îmi pare bine că la această vârstă am discernământ, că memoria s-a schimbat foarte puțin și pot construi fraze care, prin calitatea lor, permit trecerea spre conținut, mai mult memorialistic, scopul articolului. La vârsta aceasta se poate că „Amurgul” sau „Zorile, la un moment dat, oricând, să nu mai apară și atunci cred că este necesar, cu un minim simț de bunăcuviință să spun câteva cuvinte despre această activitate.

Aduc mulțumiri și mult respect întregii echipei de redacție a siteul-ui „Salut, Sighet!”, care, fiecare în parte și toți împreună au făcut să apară această mulțime de materiale, de o calitate sau alta, care, în mulțimea lor, mi-au adus nespus de mari și multe bucurii, chiar și prin faptul că m-au făcut să manifest prezență și nu o absență prezentă, în această secvență de viață. În același timp, îmi cer scuze, dacă, uneori, cu totul involuntar, am produs disconfort, de un fel sau altul cuiva. Le urez multă sănătate tuturor, cu bucurii și multe succese în viitor, pentru toți și pentru cei dragi lor.

O mulțumire aparte aduc doamnei profesoarte Oanță Brîndușa, cu care am avut o densă cooperare, dumneaei fiindu-mi îndrumătorul și protectorul meu în acest demers, dânsei datorându-se întreaga mea evoluție. Dar, așa cum se întâmplă în general, uneori, protectorul poate avea și reproșuri sau disconfort pentru aceasta. La început se exprima că-i pare bine că m-a „descoperit”. Dânsa are un program deosebit de încărcat, cu o vastă rețea în toate domeniile, social, cultural, artistic, administrativ, economic, didactic…  și eu am deranjat-o mult cu anumite corecturi și cu multe alte detalii și oricare au fost acestea, le-a soluționat. Nu știu dacă pe parcurs sau în prezent, mai păstrează această apreciere pentru mine, dar mi-ar părea bine să nu fi devenit regret. În comunicările avute, am găsit numai bunavoință în a mă ajuta și sprijini mereu, în articole și comentarii, orice prezență fiind însoțită de mult respect, deși se pot face repeziri mascate și prin astfel de comunicări. Dar au fost exprimări în toate, totdeauna, sub forma unei prietenii respectuoase de la început, cu care dânsa ne-a onorat. Foarte greu s-ar putea realiza o recunoștință potrivită pentru toate acestea și mai mulți cred că ar trebui să spună același lucru. Dar o asigur de păstarea unui profund respect și a unei înalte prețuiri, prietenii, chiar în situația când s-ar produce anumite manifestări ce nu mi-ar plăcea. Agreabilă prezență a fost și fiica dânsei, frumoasa și inteligenta masterandă Sebastiana Joicaliuc, din ale cărei poezii am avut și inspirația de nuanțări de articole. A fost tot timpul între noi un respect, apreciere și prețuire depline. Le doresc, din inimă și suflet, cu mult drag, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, împreună cu toți cei dragi!
O persoană de baza în acest colectiv este și domnul inginer Ion Mariș, care prospectează nevoile Sighetului în diverse domenii și, din când în când, intervine cu câte un articol de mare întindere, cu mii de vizualizări și largi dezbateri. Am avut și câteva contacte directe cu dânsul (on-line).

Am mai avut câteva corespondențe pe articole și comentarii cu doamna profesoară Luminița-Erika Colopelnic, desfășurate cu mult respect, aprecieri și eleganță.

Mi-au produs însă o bucurie enormă felul în care au fost primite articolele, cu mulțime de vizualizări și, mai ales, marea mulțime de comentări, deosebit de frumoase, atât pe articole cât și la „scrisurile” pe facebook. Am comentat și discutat cu mulți elevi sigheteni articole și comentarii, deosebit de frumos și am evidențiat totdeauna succesele lor remarcabile.

L-am citit pe părintele Marius Vișovan, cu multă plăcere și respect și am avut parte de comentarii ale dânsului, deosebit de plăcute, apreciative, uneori în formă mai concisă, simbolică.

Se detașează aici, la comentarii, Domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu o largă distribuție pe mulțime de articole, cred, cel mai amplu comentator. Le analizează în profunzime, cu detalii, pe tematica lor, într-o foarte corectă interpretare și semnificație. Sunt rare și articolele mele (câteva) care să nu le fi comentat și din lecturarea lor, se vedea că înțelege perfect fenomenul memorialistic al acelor vremi. Toate manifestă o formă detaliată, într-o logică corectă, cu multe aprecieri în trăirea și indurarea lor.

O mulțime din foștii mei elevi au făcut comentarii superbe la mai multe articole, ei necunoscând, ca elevi, situațiile dramatice prin care am trecut. Așa a fost prof. Bălin Petru, matematician, Chiș Gheorghe, inginer industria textilă, Chiș Dumitru, profesor de matematică ș.a., și multe eleve, cu nume schimbate prin căsătorie și mulți necunoscuți. Felul cinstit și plin de revoltă în care au interpretat cumplita și masiva detenție comunistă, sălbăticia ei, aprecierile solidare în îndurarea acestora, în toată silnicia lor, m-au emoționat profund.

Mi-a produs o enormă bucurie și satisfacție comentariul scriitoarei Antonia Luiza Dubovici, la articolul „La Răscruce de Drumuri” (04.02.2021) și altele, în care, pe lângă elogiul adus victimilor acelor cumplite barbarii, arăta și că înțelege acele cumplite fenomene memorialistice. Scrie: „Vă citesc de fiecare dată cu un deosebit interes. Povestea vieții dvs. este subiect de carte și film. Vă mulțumesc din suflet pentru aceste împărtășiri, le prețuiesc din adâncul inimii. De asemenea, sunt plină de gratitudine pentru fiecare tânăr care a luptat pentru o Românie mai bună și s-a sacrificat până la sânge, cu lacrimi, cu timp, cu viață. Dumnezeu să vă răsplătească pentru fiecare gest de bunătate și pentru deciziile nobile și demne pe care le-ați luat, de-a lungul vieții dvs. Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate și bucurii, alături de cei dragi!„.

Îi doresc, din inima și suflet, cu tot dragul, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, alaturi de familia dumneaei, dragă și scumpă.

Doresc la toți participanții la activitățile amintite, sub orice formă, de orice fel și oricum primite, multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Scuze pentru unele nominalizări omise, fiind totuși cuprinse în respectul și urările apreciative generale, făcute cu tot dragul, din toată înmă.

Cu tot respectul și prețuirea, cu urări de multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Mă închin nobleței manifestate în toate relațiile avute cu toți, în aceste activități.

Gheorghe BĂRCAN

După scăparea cu viață din cumplitele temnițe ale vremilor, aveam un tonus moral și un optimism extraordinar, în toate fibrele ființei mele, dar și în cele moral-spirituale, pentru că am ieșit învingător total, având dreptul să îmbrac „hainele de sărbătoare” cele mai frumoase, spre invidia torționarilor și bucuria celor ce purtau încă cinstea printre oameni. Aveam ambele mâini pline de victorii, din anchetele diabolice și chinurile muncilor de exterminare, torționarii având doar o mână plină de mostrele chinurilor criminale ce mi le-au aplicat, pentru a mă suprima, refuzând solicitarea lor de colaborator și a lipsit puțin pentru a reuși. Cealaltă mână le era goală și seacă, așa cum a rămas mereu și în continuare, celelate tentative de racolare având același rezultat și în libertatea ce mi-au chinuit-o, în alte forme. Era ca și cum această formație, a răului mare, Securitatea, n-a mai existat pentru mine. Dar în mâinile mele stăteau persoane tăinuite și protejate de suferințe grele și altele cu viața salvată, cu grele sacrificii. Ce bucurie mai mare poți avea și care cu nimic nu se poate compara/cumpăra!

Cine poate gândi alfel, în aceste situații faptic trăite și în cine știe ce fel de „altfel” înțelese și interpretate, este o ființă de așa comportament și micime sufletească, încât ar fi de neînregistrat, pe orice „cântar” de demnitate umană, oricât de sensibil ar fi el. Nu puteai fi lipsit de toate drepturile, pe viață, cum au gândit zeloșii comuniști multă vreme, pentru că erau și presiuni externe care-i obligau, prin semnarea unor acorduri, să respecte anumite drepturi universale, fundamentale. Dar unii, chiar victime ale acelor represiuni, au rămas cu sechelele acelor năravuri, „insinuând” compromisuri, daca pregătirea profesionala îți dădea permisiunea să beneficiezi de unele drepturi și să le și exerciți. Erau „suspiciuni” și cum puteam fi profesor la liceu, în învățământ, predând matematicile!

Această stare deosebită, mi-a dat un astfel de avant, de neoprit, încât în acel an, 1954, am realizat, după eliberare, o activitate de extremă densitate, peste orice optimism. După puțină reîntremare, am promovat cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate. Am reușit și la examenul de admitere, la Facultatea de Matematică-Fizică, UBB-Cluj, toate trecându-le în mod onorabil. La întâi octombrie, același an 1954, eram student, înlocuind draconica persecuție din înghesuiala și strânsoarea celulelor și a gardurilor de sârmă ghimpată, în benzi multiple (!?), pline de chinuri, cu săli de curs și amfiteatre superbe, audiind cursuri de o frumusețe și competență captivante, într-o atmosferă de respect uman. „Iadul” și „Raiul”. Nici nu știu cum au încăput toate acestea într-un singur an! Dar, cu ajutorul Domnului, de multe ori și prin multe poți trece. Armata, teama mea, am efectuat-o în cadrul Facultății, în 2 ani.

Eram unul din cei mai buni studenți din an, ajungând să închei și prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, când s-a produs un Stop dureros, ilegal și ticălos.

Am început anul III, când s-a produs revoluția din Ungaria, în octombrie 1956, împotriva regimului și a dominației sovietice. Au fost acțiuni de solidarite cu aceasta și în România și, evident și la Cluj, cu întruniri și manifestări. Ea a fost destul de repede înăbușită, mulți gasindu-și sfârșitul sub tancurile sovietice, sau fugind peste granițe, „ciungiți”, câți și cum au putut să scape.

Pe mine m-au prins aceste evenimente în anul III, pe care l-am trăit cu multă neliniște, tot anul, legat de acele evenimente, asteptându-mă să fiu oricând luat de securitate și interogat, cu situația mea de fost întemnițat. Mult timp s-au făcut numeroase arestări, cu bătăi și rețineri, sau alții eliberați, unii poate cu angajamente de colaboratori. Un coleg de facultate a fost luat de la Cămin și n-a mai venit; mai tărziu se spunea că ar fi murit și doar securitatea știa cum. Chiar așa, cu griji zilnice, anul III a trecut, cu promovare lejeră. Totuși, privind Foaia Matricolă, neliniștea se vede concretizată în note. În primii doi ani am 14 note de 10, și 4 note de 8, nici una sub 8, în anul III am doar cinci note de 10 și șase note de 8, nicio notă sub 8, o diferență evidentă. Am început anul IV și nutream speranța că poate scap și îmi închei studiile, așa cum ar fi fost normal. Dar rămâneam oarecum mirat că nu m-au căutat deloc; aș fi fost exmatriculat din anul III! În fapt, eu nu am fost condamnat, aveam doar învinuiri de natură religioasă și am fost cercetat numai în regiunea Rodna și Maramureș și nu aveam nimic de a face cu regiunea Cluj. Nu mi s-au reținut în sarcină activități politice și nu eram o figură marcantă, pentru a fi urmărit peste granițele anchetelor, în alte județe și se vede că nu eram nici în evidența Securității Cluj; oarecum, o stare de normalitate. Dar aveam dreptul de a-mi urma studiile oriunde în țară, cu restricție eventual pentru Moscova! Era sfârșit de an 1957, am încheiat și cursurile primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii și, neavând nicio abatere, student conștiincios, mă gândeam că poate voi scăpa, fiind aprope ajuns la „mal”.

Dar, spre sfârșit de decembrie sau început de ianuarie a anilor 1957, 1958, sunt chemat la Serviciul de Cadre al Universității, unde, un civil îmi cere să scriu o scurtă autobiografie. Scurt am scris-o, bănuind că e formală și eram alarmat, prevăzând greul. Imediat când l-am privit pe „primitorul” meu, mi-am spus: „securistul”, pentru că se cunoșteau după mimica feței formată, o exteriorizare a interiorului lor ticălos. În câteva zile m-a luat securitatea de pe stradă de același civil și am stat la sediul lor 24 de ore, adunând probabil toate insultele cunoscute atunci de nemernicii vremilor. Odată, am vrut să le arunc cernela din călimară în fata, dar mă gândeam că, în furie, voi trimite-o cu tot cu călimară și m-ar fi ucis pe loc; trebuia să mă stăpânesc.

La urmă, apare același securist de la Cadre, „blând”, și-mi spune că singurul mod de a-mi încheia studiile, era să colaborez cu ei. Le-am replicat, imediat, că ce fac este un șantaj, că eu știu unde să merg să anunț un pericol la adresa statului, daca l-aș cunoaște (pentru a nu le apărea dușman, pe față), dar rolul de cățeluș purtat cu lesa nu-l accept cu nici un preț. Am evitat compromisul, în recidivă, renunțând cu dezinvoltură la o profesie de excepție, atât de conștiincios pregătită și aproape să o ating cu „mâna”. Practic, împreună cu detenția, am renunțat la tot ce viața, „pe aici”, îmi putea oferi! A urmat o bătaie brutală, lovindu-mă cu un lemn peste cap și a lipsit puțin că să-mi pierd vederea. M-au dus de unde m-au ridicat, cu avertismentul: „Ai să zbori din Facultate!” Am fost chemat destul de repede la o comisie formată la nivel universitar, și mi s-a spus că sunt în situația de a fi exmatriculat, pentru o condamnare politică, pe care am omis s-o scriu în actele din Dosar. Le-am prezentat „Biletul de Liberare”, unde la rubricile „mandat de arestare nr.”… și „pentru faptul de”… erau trase linii. Observând motivația falsă cu condamnarea, mi-au spus să merg liniștit acasă, după sesiune. La întoarcere eram însă afișați „exmatriculați”, de peste tot, pentru același motiv, eu și un coleg de an, Mitrofan Traian, în data de 08.02.1958. El a fost condamnat și nu a recunoscut, eu am fost doar cerecetat și am recunoscut în acte, cu precizarea reala, că nu am fost condamnat. Facultatea a refuzat exmatricularea, cu motivația falsă, dar a admis-o după aceea, cu avizarea de la Regionala de Partid Cluj, prim secretar fiind Vaida, „voievod” al Clujului.

Mult mai târziu, în 2005 și 2010, lecturându-mi Dosarele de la CNSAS, am găsit, printre altele, doua Acte legate da caz:  „Cerea de verificare la Cartoteca Nr. 362/16.11.1957 (foto principal), a Securității Cluj, către Securitatea Baia Mare, cu mențiunea foarte urgent și Adresa de răspuns de la Baia Mare (Foto 2), nr..362/27 dec.1957, către MAI Cluj. Am tot văzut și revăzut aceste Acte pentru a cunoaște adevărul, deși timpul cu evenimentele lui era de mult trecut și nu se mai putea schimba nimic. Dar așa e omul, pentru a-și cunoaște istoria vieții lui, mărunte, să știe în ce mod și cum a trăit-o. Înregistrarea răspunsului primit la Cluj, este datat cu nr.25017/8 ian. 1958.

Observație
Primele rânduri din Cartoteca solicitată conțin date personale. În rândul 3, de jos, la „alte indicii de identificare”, se scrie: „A fost condamnat politic”. O minciună scrisă, așa cum le-a fost „predată”. Probe, „Biletul de Liberare” și Cazierul Judiciar. În rândul următor, la „Scopul verificării” se răspunde: „Pentru recrutare”. N-au reușit să mă recruteze, în recidivă, eu fiind sancționat, exmatriculat, chiar pentru acest refuz. În ultimul rând, la „Ce informații se cer”, se scrie: „Tot materialul”. Deci n-aveau nimic despre mine la Securitatea Cluj și au cerut tot materialul de la Securitatea din Baia Mare, unde aveam Dosarul. În mod sigur le-am fost „predat” de cineva la Securitatea Cluj, sub statutul de fost condamnat politic. Operațiunea „turnătoria” s-a făcut spre sfârșit de noiembrie 1957 și se grăbeau; de aceea apare mențiunea „urgent” la solicitarea „Cartotecii”. Dacă știau despre mine ceva mai înainte, mă căutau când erau evenimentele tulburi, când se făceau multe arestări, „nu mă neglijau” și nu acuma, când „era liniște și pace”, după peste un an de la „tărăboi”. Revoluția s-a terminat repede, prin năvala rușilor. La noi, era liniște, „Armata Roșie” pleca acasă, după 14 ani de la încheierea războiului, cu „ghiftuirea” lor în țară, punând condiția să fie rearestați toți care au fost condamnați politic. Erau și adunați deja o mulțime și au fost recondamnați rapid, cu pedepse în jur de 20 de ani (!), pe bandă rulantă. Au executat doar cam 8 ani din condamnare, pentru că, în 1964, la presiuni externe, s-a desființat prin Decret închisoarea politica (formal), majoritatea din cei rămași plecând acasă. Ani de zile mă tot gândeam cine m-o fi predat Securității, făcându-mă să mă „înec la mal”? Eram cu 9 ani mai mare ca cei ce mai veneau la Universitatea din Cluj și nu mă cunoșteau. Mă tot obseda gândul cum s-a întâmplat, cine m-a „predat”, cine a comunicat Securității Cluj „noutatea”, pe care ei n-o știau? Până la urmă, mă gândeam că sunt destui profesori și alte persoane din zona Maramureș, Vișeu-Sighet, care știau că sunt student și poate chiar un student bun și că am fost închis politic și venind pe la Cluj, puteau discuta cu unii studenți, poate elevi de-ai lor, chiar de la alte facultăți, ca fapt divers, posibil chiar pentru a mă lauda cu învățătura. Dar, într-o astfel de discuție, dintr-un anturaj sau altul, se vede că a fost prezent și informatorul, „Iscarioteanul”. De aici, evenimentele și-au urmat „cursul lor firesc”, care m-au costat cinci ani de represiuni, cu tot ce mai aduc ele, pentru că numai după 5 ani mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță, încheindu-le după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Dar cazul a ieșit din tulbureală și, până la urma, s-a lămurit în concretețea lui. Și care e folosul acestuia? Mi se poate da înapoi ce mi s-a luat? Nimic, decât abstractul că știu în ce fel s-au petrecut evenimentele și cu iertarea pentru „binefăcătorul” ce a început răul, cât și pentru specialistul „iscariotean”. Torționarii, au urmat ale lor proceduri, „de mare eficiență”. Acest trio mi-a produs 5 ani de chinuri, pe nedrept, mi-a schimbat destine, mi-au „împuținat viața”, mi-au produs mari dezamgiri. Începătorul, care ar părea cel mai „nevinovat”, a declanșat, a pornit însă tot răul !

În Răspunsul la Cartoteca de la MAI Baia Mare, de la care redau un paragraf: „Din verificările efectuate pe teren rezultă că, susnumitul în anul 1949 a dat ajutor la banda teroristă Popșa, fiind arestat și condamnat la un an închisoare corecțională, după eliberare din penitenciar a stat în comuna Săliștea, Raionul Vișeu, Reg. Baia Mare, până în 1952, la care dată pleacă din localitate, la Cluj.” Numai minciuni, semnate de un maior și un căpitan, securiști!

1. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data, nr. și motivul. O fițuică.

2. Nu am avut nicio legătură cu „banda” Popșa.

3. Nu am avut nicio condamnare (Cazierul și „Biletul de Liberare”).

4. Din 17.oct.1951, până în 04.03.1954, data eliberării, eu am fost numai în custodia lor, în Penitenciar sau în Lagăre de muncă forțată. Deci, în 1952 nu mă puteam afla în două locuri, în același timp: în detenție, la Penitenciar sau la Canal, dar și în Săliștea de Sus sau la Cluj. Pentru toate afirmațiile am probe din Dosare.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 08.07.2021

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images

Dragul nostru drag, îți dorim din suflet: LA MULȚI ANI FERICIȚI, BINECUVÂNTAȚI ȘI SĂNĂTOȘI, ALĂTURI DE NOI, FAMILIA TA ȘI DE TOȚI CEI DRAGI ȚIE!

Mulțumim Bunului Dumnezeu că am ajuns să te sărbătorim la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani. Ai avut o viață grea, cu multă suferință inimaginabilă, cu persecuții, cu multe obstacole și opreliști, dar credința ta în DUMNEZEU TE-A AJUTAT SĂ RĂZBEȘTI, SĂ IZBUTEȘTI! Tăria și puterea ta în luptele ce le-ai avut aproape toată viața vin și din fapul că știai că esti NEVINOVAT, că ai protejat persoane care puteau fi în locul tău, n-ai trădat și cu siguranță BUNUL DUMNEZEU O SĂ TE AJUTE! Și așa a fost… Bunul Dumnezeu te-a ajutat in lupta cu „BALAURII” de la Securitate, cu „BALAURII” care te-au chinuit în anchete și detenție; deși ai fost eliberat, n-ai scăpat de „BALAURI” nici în libertate ei urmărindu-te și persecutându-te. Dar te-ai luptat… Toată viața ai fost un luptător… AI ÎNVINS TOȚI „BALAURII”, dar și pe mulți alții… Ești un soț minunat, un tată și bunic iubitor. Toată viața ne-ai purtat de grijă, ne-ai protejat acasă, dar și departe de casă precum și în drumurile lungi și periculoase ce trebuia să le facem… Nu putem să uităm cum te zbăteai să ne faci viața plăcută, fericită și te străduiai să nu ne lipsească nimic, deși uneori asta era destul de greu… Noi îți mulțumim din suflet pentru tot ce ai făcut pentru noi și mulțumim Bunului Dumnezeu că a ales ca noi să fim familia ta. Bunul Dumnezeu te-a răsplătit cu doi copii minunați, apreciați peste tot pe unde i-a purtat viața și care acuma se îngrijersc de noi, cu toate problemele ce vin odată cu bătrânețea; mai ai și trei nepoți care ne „îndulcesc” viața și fac mai mult decât toate medicamentele … La ceas aniversar ne rugâm Bunului Dumnezeu să te protejeze, așa cum te-a protejat toată viața, să-ți dea MULTÂ, MULTĂ SĂNĂTATE să ne bucurăm împreună de tot ce ne-a dat DOMNUL și DOMNUL să fie cu toată familia noastră ȘI AZI ȘI MÂINE ȘI MEREU ȘI MEREU ÎN VECII VECILOR AMIN!
Cu toată dragostea, familia ta care te prețuiește și te iubește atât de mult!

Dragul nostru drag, la urările noastre se mai adaugă și altele (în ordinea primirii lor), care cu siguranță o să te bucure; sigur că ar fi fost mai mulți, dar doar pe aceștia i-am putut contacta.

La Mulți ani, Ghiță, Tăticule, Didai, Bughi!

Cu mult drag,
Măriuca, Rodica, Victor, Alina, Samuel, Grace și Joy

***

LA MULȚI ANI CELUI MAI BUN PROFESOR DE MATEMATICĂ DIN LUME!

Inginer Gheorghe Chiș, Timișoara

***

Mă bucur că am ocazia să vă felicit la împlinirea onorabilei vârste de 90 de ani! Să trăiți, cu sănătate și bucurie în suflet! Sunteți un model viu pentru mine și am fost foarte onorat să vă cunosc și să fac un film cu Dumneavoastră! Vă doresc să atingeți suta de ani, că de acum nu mai este mult.

Cu drag și cu deosebit respect,
Nicolae Mărgineanu (regizor film, București)

***

Respectăm în domnul profesor Gheorghe Bărcan un fiu al Maramureșului, plai de legendă pe care îl evocă cu legitimă demnitate pe meridianele lumii, un dascăl de valoare dăruit științei și școlii românești, un soț, tată și bunic devotat, un intelectual creștin… dar ceea ce îl înalță și îi înnobilează virtuțile este suferința din temnițele comuniste, suferință pe care nu și-a dorit-o dar și-a asumat-o ca preț al verticalității, fiind azi printre ultimii martori ai grozăviilor care ne-au mutilat istoria. Dumnezeu să-i binecuvânteze viața, familia și mărturia luminoasă!

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Preot profesor Marius Vișovan (Sighetu Marmației)

***

Îndârjirea în lupta cu timpurile de a merge pe drumul vieții în linie dreaptă, îl face pe domnul profesor Bărcan un exemplu demn de urmat. În aceste momente, nu putem decât să ne gândim cu mult respect la domnia sa, dorindu-i multă sănătate și bucurie alături de cei dragi!

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă considerație,
Fam. ing. Emil Popescu & Ana Popescu și Terezia Iosip

***

Dragă Ghiță,
Cu ocazia zilei tale de naștere, de la mii de kilometri depărtare, din Vișeul în care ne-am cunoscut acum mai bine de jumătate de secol, din apropierea liceului de la catedra căruia am îndrumat, amândoi, generații de elevi, îți transmit cele mai calde urări de bine, alături de respectul și considerația pe care ți le port ție, dar și familiei tale. Mă bucur că ai acceptat ca file din cartea vieții și experienței tale să se regăsească și în cartea mea „Oameni de seamă ai Maramureșului Voievodal” și îți doresc să mai aduni multe file de acum înainte! Să-ți dea Dumnezeu multă sănătate, să te bucuri de cei dragi!

La mulți ani, prietene! La mulți ani, Ghiță!

Aurel Ghilezan (Vișeu de Sus)

***

Sunt mândru și onorat că „particip” la surpriza pentru dl. profesor. M-am speriat puțin știind că, sigur, n-o să reușesc să exprim ceea ce simt. Normal că am multe amintiri cu dl. profesor. De la orele de curs când se străduia să ne explice, să ne destăinuie tainele matematicii, la cercul de matematică unde am aflat prima dată despre geometriile neeuclidiene unde m-a impresionat faptul că tot ce știam despre geometrie se aplica doar în spațiu tridimensional. Sigur, acum, sunt lucruri banale, dar pentru mine ca elev de liceu au însemnat schimbarea viitorului, de la inginerie spre matematică. Dar pentru mine mai importante sunt amintirile în care am interacționat cu dl. profesor din punct de vedere uman. Am fost ajutat material de domnul profesor, m-a susținut permanent pentru acordarea bursei (fără de care reveneam la coasă – vorba tatălui meu). După terminarea liceului ne-a rezolvat, mie și unui coleg, găsirea unui loc de muncă – profesori suplinitori – ca să ne putem înscrie la facultate la fără frecvență. Apoi s-a deplasat până la școala unde eram angajați și ne-a scos adeverințele de angajare pe care ni le-a trimis. Mai mult, în primul an de facultate, cât am fost la fără frecvență, ne-am pregătit după materialele bibliografice asigurate de dl. profesor, dar, și după ce am trecut în anul doi la Frecvență. Dacă ar fi să mă adresez direct dlui profesor aș zice:
„Domnule profesor, știu că sunt unul dintre miile de elevi pe care i-ați învățat matematică și sper că sunt unul din cei cu care v-a plăcut să lucrați la clasă. Pentru mine, dv. ați fost și ați rămas PROFESORUL, ba mai mult, OMUL, care și-a lăsat amprenta cea mai profundă în formarea mea profesională și socială, prin seriozitatea cu care ați abordat munca la clasă, prin bunăvoința și discreția cu care mi-ați acordat ajutorul-profesional sau material-când am avut nevoie. Domnule profesor, cu ocazia frumoasei vârste pe care o împliniți vă doresc multă sănătate, fericire și bucurii alături de întreaga familie. Și aș mai vrea să vă fac o urare, folosită de o prietenă comună: „Dumnezeu să vă dea ceea ce știe El cel mai bine că aveți nevoie!”

La mulți ani fericiți! Să ne auzim la centenar!

Cu mult respect,
Al dvs. elev,
Petru Bălin, promoția 1971 (expert in Informatică, Sibiu)

***

Incredibil, după 51 ani de la terminarea liceului, acum 3 ani am aflat că Maria Tăut, căsătorită Bărcan, fosta mea dirigintă s-ar afla în Minnesota. Am contactat-o telefonic și i-am făcut invitația ca. împreună cu soțul Gheorghe, fiica Rodica și nepotul Samuel, de a ne face o vizită în Arizona. Astfel că, acum 3 ani când au răspuns invitației, am făcut cunoștință cu familia din America a stimatei doamne Maria Bărcan. Din momentul întâlnirii, între familiile noastre s-a cimentat o prietenie deosebită astfel încât considerăm familia Bărcan parte a familiei noastre. Tot de atunci lui Ghiță ma adresez cu „frate-meu Ghiță”. La aniversare dorim „fratelui” meu Ghiță, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze cu multă sănătate și bucurii alături de familia lui atât de dragă nouă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Ne bucurăm să fim și noi printre cei care „participăm” la „aniversarea” lui Ghiță. Vă iubim,

Fam. Aurel și Paulina Oniga (inspector sanitar, licențiat în drept și asistență medicală, de 24 de ani cetățeni americani, Arizona)

***

Domnule profesor Bărcan, mulțumesc lui Dumnezeu că v-a ales să-mi fiți profesor de matematică în clasele gimnaziale. De la dumneavoastă, eu și colegii mei, am avut șansa să facem primele achiziții în domeniul matematicii, atât teoretic cât și practic, aplicativ. Ați fost pentru noi, un dascăl model prin vocație, știați să vedeți viitorul din noi și să ne sădiți încredere. Întotdeauna aveați un cuvânt bun de spus celui aflat la necaz și-l ajutați necondiționat, atât cât puteați. Aveați multă dragoste pentru profesie și pentru noi, dispuneați de o pregătire de specialitate foarte bună, aveați răbdare, erați imaginativ, sensibil, cu elevat gust estetic, foarte amabil, modest, tot timpul aveați bună dispoziție pentru a ne învăța. În dumneavoastră a fost multă empatie. Pe parcursul vieții mele, în momentele când ne întâlneam, pentru mine erați un bun sfătuitor, un adevărat părinte spiritual, cu îndemnuri de a mă afirma profesional și nu numai. Prin mâinile dumneavoastră au trecut multe generații de elevi, evidențiindu-se mai târziu prin absolvirea treptelor superioare de învățământ și înregistrând rezultate deosebite în activitatea lor profesională. Domnia voastră, domnule profesor Bărcan, ați fost și veți rămane un exemplu de dascăl, de familist, în calitate de soț, tată și bunic, și om pentru toți cei care v-am cunoscut și vă cunosc. Acum, în aceste momente, când aniversați 90 de ani de la naștere, vă urez cu multă dragoste și iubire multă sănătate, multe bucurii, alături de cei dragi ai dumneavoastră și un căduros „La mulți ani fericiți!”

Cu mult respect și drag, al dumneavostră fost elev, prof. pensionar
prof. Dumitru Chiș (Săliștea de Sus)

***

90 de ani!!!
Hm! Fain prilej de a-ți revizita Viața, pe alocuri prea tumultoasă. Ai învins, Ghiță, ai învins căci nu te-ai resemnat, ai fost dîrz și călăuzit de credința că Bunul Dumnezeu nu te va părăsi. Și așa a fost. (Te-a binecuvântat cu o familie minunată, Măriuca, Rodica și Victor, în care a domnit armonia și dragostea). Pentru faptele tale generoase, te-au binecuvintat săliștenii tăi, dar nu numai ei te respectă și te laudă întotdeauna. Crizanteme, dar și trandafiri la acest amurg de viață, pentru împlinirea rugilor voastre.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

(P.S. Încolo, ce să zic… Vă aștept la o cafea la „Carpați”)

Cu salutări omagiale din Clujul nostru și al vostru,
Fam. profesor Petrache Mureș (Cluj-Napoca)

***

La împlinirea venerabilei vârste de 90 ani, gândul nostru se îndreaptă spre tine și îți urează zile frumoase, în sănătate, alături de iubita ta familie pe care ai venerat-o mereu și pentru care ai fost un model adevărat!

La mulți ani, Om BUN!

Fam. prof. Doina & prof. Gheorghe Coman (Tg. Mureș)

***

Domnul Bărcan: un om deosebit, un caracter minunat și cu multă înțelepciune. Amplificați aceste calităti cu „n” aparținând intervalului închis la stânga și un număr oricât de mare, interval deschis la dreapta și vom avea o lume mai bună și mai dreaptă.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

fam. prof. Nechita (Baia Mare)

***

Dragă Ghiță,
Mă bucur că printre cunoștințele mele am întâlnit un om că tine, cu credință în Dumnezeu, cu grijă și dragoste pentru familie și semeni, cu responsabilitate față de profesia aleasă, dar și cu sensibilitate sufletească, un om care și-a parcurs drumul vieții cu multă demnitate și nu în cele din urmă cu dorință de a împărtăși și altora din experiența vieții prin cărțile publicate. Acum când împlinești această frumoasă vârstă îți dorim multă, multă sănătate, să te poți bucura în continuare de minunații tăi copii și nepoți și de soția care îți este mereu alături.

LA MULȚI ANI FERICIȚI!

Cu toată dragostea și respectul nostru,
                                                                                                                       Fam. dr. Claudia și Ioan Ossian (Dej)

P. S. Sperăm că sunteți bine cu toții, va pupăm cu mult drag!

***
Am cunoscut mai întâi un om, apoi o personalitate și în final poezia sufletului, acel cântec pe care îl fredonăm altora fără să știm, acea melodie compusă din generozitate și forță de caracter care ne diferențiază de ceilalți. Astăzi, cu ocazia frumoasei vârste ce o împliniți, cu plăcere îmi aduc aminte de discuțiile purtate impreună, discuții din care am rămas cu mult respect pentru spiritualitatea, diversitatea de opinii, profunzimea și finețea gândirii, discreția cu care mi-ați impărtăsit din vasta dumneavoastră experiență de viată. Vă doresc să vă puteți păstra același spirit vioi și tânăr în gândire și să va bucurați din plin de anii ce urmează, ani pe care sunt sigură că îi veți petrece cu mulțumirea sufletească pentru tot ceea ce ați realizat de-a lungul vieții.

LA MULȚI ANI FERICIȚI !

Cu multă stimă și respect,
Norina Ossian, informatician, (Paris)

***
Bună dimineața! Deși distanțele mari și timpul ne despart, [noroc cu tehnica modernă, care ne mai unește] am rămas aceiași prieteni buni cu tine și frumoasa ta familie, ca pe vremea, când, cu mulți ani în urmă, ne-am întâlnit în cancelaria Liceului „Bogdan-Vodă”, din Vișeul de Sus, Maramureș. Ai rămas aceeași persoană serioasă, corectă și muncitoare, același prieten bun, care nu uită niciodată să ne felicite, din depărtare, cu ocazia diferitelor sărbători sau evenimente personale. Cum împlinești un număr foarte rotund de ani, de care eu nu sunt foarte departe [sau sunt?], îți doresc, cu ocazia acestui important eveniment din viața ta, multă sănătate, spor la scris, viață frumoasă în continuare alături de cei dragi ție, soția [și colega noastră] Măriuca, fiica ta, Rodica, băiatul Victor, nepotul tău, talentatul Samuel și nepoatele, fetițele lui Victor,

La mulți ani, așteptăm în continuare vești bune!

Prof. Tamara Moise (Bistrița)

***

La ceas aniversar, eminentului Profesor Gheorghe Bărcan, om de aleasă calitate morală, îi urez: La Mulți și binecuvântați ani alături de minunata lui familie!!!

Preot, Vasile Vlad

***
„Ca unul dintre oamenii… cu frică de Dumnezeu și neclintiți în respect fată de valorile în care i-au crescut datinile și credința…” (Ana Blandiana)

Domnului Profesor Gheorghe Bărcan i s-au frânt adolescența și tinerețea în cele mai cumpite vremuri, acelea ale regimului politic de tip sovietic instaurat în România. Doar aceste valori i-au dat puterea să suporte umilința, bătaia, înfometarea, batjocura și suferința la care l-au supus cei care ne-au adus „libertatea de la Răsărit”. Fiindcă n-a denunțat, deși a fost denunțat, fiindcă a rezistat racolării de către securiști, fiindcă a avut puterea de a-și păstra demnitatea, fără nicio vină, nejudecat de vreun tribunal, Domnia Sa a trecut prin inumanele anchete în celule miliției și penitenciarelor, prin groaznicile lagăre, colonii de muncă și șantiere organizate special spre exterminare pentru „cei care nu sunt cu noi, sunt împotrivă noastră”. Curajul și dârzenia cu care a înfruntat nedreptățile acelor nefaste și tragice vremuri, dar și neostenita și laborioasa activitate pe tărâmul învățământului – a reușit să-și continue și să-și finalizeze studiile întrerupte, cu rezultate de excepție, fiind dascălul multor generații de elevi, printre care și sălișteni-reprezintă pentru noi o lecție de mare învățătură, una fundamentală. Pe care ne-o prezintă și prin scrierile Domniei Sale, să nu o uităm. Acum, la trecerea Domniei Sale în rândul nonagenarilor, sunt onorat să-i urez multă sănătate, putere de muncă și multe bucurii alături de frumoasa-i și iubita familie!

La mulți ani, Domnule Profesor!

                                                                                                                           Prof. Simion Iuga (Săliștea de Sus)

***

Prietene Ghiță Bărcan,

Pentru faptele tale, pentru tăria de caracter de care ai dat dovadă de-a lungul vieții, chiar și atunci când oameni răi au încercat să te îngenuncheze, Dumnezeu a fost și este cu tine. Lui Ghiță Bărcan, acestui om cu O mare, atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere profesional, la împlinirea frumoasei vârste de 90 de ani, de pe meleaguri hunedorene, familia Bonat-Mihalca îți urează sănătate, bătrînețe liniștită alături de cei dragi ție. LA MULȚI ANI!

Familia Prof. Bonat-Mihalca Ioan & Luci (Hunedoara)

***

Mă bucur foarte tare că pot și eu participa la această deosebită SĂRBĂTOARE, a unui OM, un SUFLET deosebit.

O amintire foarte dragă sufletului meu, este că d-voastră m-ați adus acasă de la spitalul din Vișeu, cu primul nostru băiat, Claudiu, în februarie 1998. Mi s-a părut extraordinar că un profesor deosebit, care a fost profesorul de matematică al mamei mele din liceu, să se ofere să ne aducă acasă. Știam foarte puține atunci despre d-voastră, aveam să vă descopăr cărtile și articolele mai târziu și am rămas impresionată dincolo de noblețea d-voastră sufletească, ce frumos poate să „atingă” sufletele prin scris, un profesor de matematică. Eu fiind profesoară de chimie, până atunci credeam că e imposibil acest lucru. Și ca un arc peste timp, soția d-voastră a fost la festivitatea lui Claudiu de clasa a VIII-a, în 2013. Consider că D-zeu v-a trimis, pe fiecare dintre d-voastră în acele momente deosibite din viață noastră și vă consider că pe niște părinti spirituali. VĂ MULȚUMESC! LA MULȚI ANI, D-LE GHEORGE BĂRCAN!

prof. Mihaela Veresezan (Tomoiagă), Cluj-Napoca

***
Domnule profesor,
Vă admir mult! Ați avut o viată grea, plină de întâmplări din care ați învățat multe și care v-au călit personalitatea, chiar dacă v-au șubrezit sănătatea. Vă doresc multă sănătate, pentru a putea scrie despre experiența dumneavoastră și generațiilor de astăzi!

La mulți ani!

prof. Măria Tirenescu (Societatea Scriitorilor Români)

***
Stimate domnule profesor Gheorghe Bărcan,

Cu permisiunea dumneavoastră, mă alătur și eu mulțimii de urări și gânduri de bine care vi se aduc la ceas aniversar…

Au trecut mai bine de 30 de ani de la prima noastră întâlnire, dumneavoastră în calitate de dascăl iar eu ca elev al Liceului „Bogdan-Vodă” din Vișeu de Sus. Ale tinereții valuri precum și iureșul societătii românești post-decembriste m-au făcut să fiu o fire ușor rebelă, care a trecut uneori prea ușor poate pe lingă anumite evenimente care se petreceau în jurul său… Anii de liceu au trecut repede iar întâlnirile au fost tot mai rare… Ați rămas în memoria noastră de liceeni că profesorul dedicat vocației, cu abordări occidentale ale vieții (ținută, expresii etc…), precum și datorită expresiei folosite: „Măi băieți …” la care, noi nu uităm de fiecare data să completam, ușor ironic „… și fete”. Ajuns la Facultatea de Teologie din Baia Mare, am întîlnit preoți profesori care și-au sacrificat tinerețea și o bună parte a vieții pentru principii morale, din dragoste față de Biserică Universală zidită la Roma pe apostolul Petru precum și din dragoste față de națiunea română. Așa am aflat că profesorul meu din liceu, d-l Gheorghe Bărcan se numără printre cei care și-au sacrificat cea mai frumoasă etapă a vieții, tinerețea, pentru ca nația română și Biserica să nu fie ingenuncheate în fața celui mai mare flagel al secolului XX care este comunismul… M-au încercat târzii și iluzorii regrete pentru „ale tinereții valuri…”, dar m-am consolat, ușor egoist poate, cu „Parabola Semănătorului” și cu expresia biblică „Unii seamănă iar alții seceră…” Viața a mers mai departe iar în urmă cu câțiva ani, spre nespusa mea bucurie, am întîlnit familia Bărcan într-un frumos și important proiect spiritual: construcția bisericii greco-catolice din Săliștea de Sus, Maramureș. Dincolo de faptul că această familie deosebită, prin reprezentantul de frunte, d-l profesor Gheorghe Bărcan, susținut necondiționat de soția dânsului, d-na Maria Bărcan și de către întreaga familie, sunt ctitorii morali și financiari marcanți ai acestui proiect; m-a impresionat zelul și abnegația deosebită de care dau dovadă, ignorându-și propria persoană și interes în favoarea construirii acestei biserici. Toate acestea nu s-ar fi realizat fără lumina (educația) pe care Biserica Greco-Catolică Română a adus-o în sânul poporului român după Unirea Mitropoliei Greco-Orientale a Bălgradului cu Biserica Romei, sub păstorirea mitropoliților Teofil și Atanasie. Aș dori să mulțumesc personal și instituțional, în limita competențelor mele, acestei familii și în mod special d-lui profesor Gheorghe Bărcan pentru aportul și exemplul de viață, de credință și de educație transmis societătii românești și nu numai de-a lungul anilor. Mi-aș dori că exemplul familiei Barcan să se multiplice necontenit de la nivelul Orașelor Vișeu de Sus și Săliștea de Sus, până la cel mai înalt nivel al Statului Român.

Mihai Simon, Econom Eparhial, (Baia Mare)
Fost elev

***
Un gând de bine cu totul special pentru o persoană specială…  distinsului domn Bărcan Gheorghe la împlinirea celor 90 de ani de viață! Pe Domnul îl rugăm să îl tină sănătos iar pe dânsul îl însoțim cu rugăciunile noastre!

Pr. Protopop Vasile Codrea, Protopopiatul Român Unit (Vișeu-Iza)

***
Dragă Domnule Profesor, Dragă Prietene,
La cei 90 de ani ai tăi, începem aceste scurte cuvinte gândindu-ne la ține, în diversele tale ipostaze: de professor, soț, părinte, de cetățean implicat în problemele comunității și de luptător consecvent penrtu adevăr, dreptate și libertate.
Cu ocazia zilei de naștere, îți dorim multă sanitate și împlinirea tuturor dorințelor alături de toți cei dragi. Sperăm să ne mai întâlnim cu ține și Mariuca “fata în fata”, în grădină, numită de ține “semi-salbatica”. Acolo vom putea continuă să ne bucurăm în universul prieteniei noastră.
La Mulți ani!

Familia Academician Prof. Univ. Dr. Rus A. Ioan

***
La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ANI, cuvintele nostre sunt prea sărace, nu pot să exprime recunoștința cuvenită pentru noblețea sufletească dăruită în iubirea de neam, credință și glie străbună, în parcursul vieții DUMNEAVOASTRĂ  PREABUNUL DUMNEZEU, să va dăruiască viață lungă cu sănătate și iubire din partea tuturor celor dragi.

Cu deosebită considerațiune,
Fam. Cornelia și Gheorghe Coman

***
Cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 90 de ani, vă dorim că Bunul Dumnezeu, să reverse harurile asupra voastră de sănătate sufletească și trupească. La mulți ani DVS. și tuturor celor dragi! Ne dorim să ne auzim din când în când, prin telefon.

Fam. Anuța și Ioan Dunca (fost deținut politic)

***
Stimate domnule Bărcan Gheorghe,

Cu ocazia zilei de naștere, vă doresc multă sănătate și bucurii alături de cei dragi! Îmi aduc aminte cu drag de o întîmplare cu final fericit și care are legătură cu dumneavoastră. La examenul de bacalaureat la matematică-în anul 1971, eu fiind o fire foarte emotivă, am luat o notă mică la examenul scris dar dumneavoastră, cu mult tact, nu mi-ați dezvăluit nota și mi-ați spus numai vorbe de încurajare. Am ajuns și la examenul oral, unde am reușit să iau notă maximă și asta numai datorită dumneavoastră, datorită felului în care v-ați purtat cu mine și pentru acest lucru vă mulțumesc din toată inima!

Cu toată stima,
Ecaterina Tomoiagă (Pentek)

***
Primele imagini din pruncie mi-l amintesc pe unchiu’ Ghiță venind, într-o Dacie mereu doldora de atenții pentru toți, dintr-o țară africană, de care eram grozav de terifiată, Maroc. Cu o veșnică pălărie de paie ce mai că aducea a sombrero. Brodam, pe seama lui, cu minte de copil, istorii beduine. L-am descoperit apoi ca un părinte ultraprotector al verilor mei, Rodica și Victor sau, în scurtele mele vizite la Vișeu, drept un director și profesor de matematici extrem de iubit și respectat. Se vorbea în familie, mai en cachet, pe atunci, despre perioadă-i carcerală. Era o evidență faptul că părea mai altfel decât ceilalți. Nu-i știam pe atunci întreagă poveste și, de altfel, eram la vârsta cea egoistă la care doar experiențele și minidramele personale contează. Spiritul lui ironic mă făcea să fiu mereu en garde și, de se-ntâmpla să dau peste piedici la blestematele de matematici preferăm să apelez la tuși Mary, consoarta-i mai mămoasă, dar mereu moralizatoare. Nu mică mi-a fost mirarea când, peste ani, trecută deja eu însămi prin niște tornade ale vieții, i-am citit, cu ochi de critic, de estet, volumul de memorii Adolescență și tinerețe frânte, subintitulat …am fost și eu la Midia. Abia atunci mi s-a devoalat plenar itinerariul biografic puțin cunoscut mie, cel al vinovatului fără vină, al insului cu un destin amplasat sub zodia onestității, credinței, refuzului de-a fi un Iuda în perioada totalitară. Temperamentul său, de sorginte romantică, empatic, grefat pe o inteligență virilă, dublat de perspicacitate și prudență, de altruism și forță sacrificială, au făcut din Gheorghe Bărcan un model etic, un etalon al moralității și religiozității. Un model aproape livresc, intruvabil în realitatea reală. Dar care își asumă alte zări și experiențe, mereu devorat de daimonul a ști-ului. A trăit pe trei continente, trei vieți penelate scriptic, în memorii sau serial, în presa online sigheteană, vigilent la dinamica lumii, punând în ecuație probleme majore și controversate ale societății noastre. Europene sau transatlantice.

În ceas aniversar nu putem decât să-i dorim, toți trei, mulți ani, rodnici și împliniți!
Dana și Alecsii

Prof. dr. Daniela Sitar-Tăut (Uniunea Scriitorilor), Alexandru Buican & Alexandru Buican Jr.

***
Prieten drag,

Ne cunoaștem de aproape 50 de ani și niciodată, da, nici măcar o dată nu am fost dezamăgită de omul și profesorul Ghiță Bărcan. O perioadă de patru ani, perioada noastră marocană comună, am fost aproape frați: eu cu ține, colegi de sală profesorală și de catedră, predând matematică în limbă franceză unor liceeni, la „Moulay Ismail”, din capitala istorică a Marocului. Familiile nostre au fost în relații foarte bune de prietenie, fiecare având doi copii, băiat și fată. Ne-am organizat într-o echipă mixtă pentru transportul copiilor la școală, la Misiunea Franceză, cu patru drumuri pe zi. Am sărbătorit împreună toate aniversările noastre, dar și ale copiilor noștri, am fost impreună la cumpărături, la piață, la pescuit, dar și la descoperirea întregului teritoriu marocan, atât de variat: Munții Atlas, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Deșertul Sahara și toate marile orașe, Rabat, capitala administrativă, Casablanca, capitala economică, Fes, capitală culturală. Am prezentat cele de mai sus pentru a-ți da seama că am avut multe momente petrecute în comun și toate acestea îmi dau dreptul să mă pronunț asupra caracterului, calităților, care nu sunt deloc puține, dar și a eventualelor defecte ale tale. Singurul defect: prea mult bun simț, prea bună creștere, prea mult respect față de orice interlocutor. Acest aspect al caracterului tău se transformă într-o fină calitate, tot mai mult absentă la oameni în zilele noastre. Familia ta, domnule profesor, în special distinsa ta soție, Măriuca, este o gazdă excelentă. După revenirea în țară ne-am vizitat cu drag și plăcere, în mod reciproc. La Vișeu vedeam meciurile de fotbal de la marile campionate europene și mondiale. Ne-am bucurat împreună de prezența marelui poet și patriot, Adrian Păunescu, am fost împreună la Izvorul Izei. Un foarte interesant fenomen s-a petrecut cu familiile noastre: pe măsură ce trece timpul, în loc să ni se răcească sentimentul de prietenie, acesta pare că se amplifică și, în ultimii ani, parcă simțim nevoia de a comunica și a ne revedea. Cartea ta, a „deținutului politic” Gheorghe Bărcan, Adolescență și tinerețe furate, m-a impresionat profund, m-a informat despre lucruri groaznice, despre care nu știusem nimic înainte. Mă gândeam cât de greu a putut să-ți fie să ții toate evenimentele petrecute drept secret, dar așa erau vremurile atunci, nu puteai avea încredere în oricine. Nu te condamn pentru faptul că nu te-ai deconspirat, dimpotrivă, te admir și te respect.

În final, recunosc faptul că sunt fericită că am cunoscut un astfel de om curat, cu o familie superbă. Mă simt o fercită a sorții, mă simț o persoană bogată, având astfel de prieteni de mare calitate.

Ghiță, te prețuiesc, te respect, te admir, cu mare, mare drag,
Ana Vaida și familia de la Năsăud, România

***
La aniversarea acestei frumoase vârste mă alătur și eu cu urări de sănătate și bucurii. Felicitări pentru „parcursul” exemplar al vieții până la vârstă asta!! Ești un exemplu de demnitate și viață trăită cu curaj și sacrificiu de sine după instaurarea comunismului. Ai avut puterea să lupți și să învingi. FELICITĂRI!!!! Dumnezeu te-a răsplătit cu succese în carieră, o familie frumoasă și sănătate!

La mulți ani, dragul nostru prieten!
Stela și sigur și Remus (din ceruri)

***

La mulți ani! Cu ocazia aniversării zilei de naștere îți dorim multă sănătate, bucurii și putere de a scrie în continuare cât mai mult.

Cu respect și prețuire,
familia  prof. Dănățoiu (Vișeu de Sus)

***
La mulți ani, nenea Ghiță! Ne leagă o prietenie de o viață și momentele minunate ale copilăriei petrecute cu familia Bărcan nu le voi uita niciodată. Deși sunteți la mii de km depărtare va simțim lângă noi și experiența, ambiția și optimismul dumneavostră ne sunt exemple de reușită în viață. Vă dorim din suflet să aveți parte de zile cu soare, înconjurat de dragoste și multă sănătate și o aniversare minunată alături de familie. Vă suntem alături cu sufletul și gândul și va sărbătorim și noi în U.K. cu un pahar de șampanie și o felie de tort.

Va îmbrățișăm cu mult drag și dor,
Luiza, Maya, Thomas și Ciprian Plăcintescu

Fam. Dr. Luiza Plăcintescu & Informatician Ciprian Plăcintescu, Anglia

***
La Mulți Ani cu multă sănătate și bucurie, alături de cei dragi, să aveți parte de tot binele din lume!
Dan & Mărioara

Fam. Dr. Bărcan Daniel & Mărioara, Borșa

***

La ceas aniversar, ne bucurăm, împreună cu prof. Bărcan Gheorghe, că am „construit” o punte virtuală a amintirilor, prin intermediul publicației noastre, micșorând distanțele dintre noi și aducând în fața cititorilor o poveste  de viață incredibilă. Am fost invitați să fim părtași – pe parcursul ultimilor ani – la evocarea, cu precizie și acuratețe, a experienței incredibile, și triste dar și fericite, pe care distinsul profesor maramureșean a devoalat-o cu mărinimie în pagini bine scrise, cu talent și pasiune. Ne-ați onorat, domnule profesor, cu prezența dvs. constantă, așteptându-vă mereu, cu nerăbdare paginile expediate din SUA, dorindu-ne și dorindu-vă mulți, mulți ani de colaborare cu noi și, mai ales, sănătate și maximă mobilitate!

Să fiți mereu înconjurat de familie și prieteni și, mai ales să ne „scrieți” ce știți și cum știți mai bine, mulți ani de azi încolo! La mulți ani doar cu bucurii și mari succese spirituale!

Salut, Sighet!

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021