UPDATE: Din pricina grabei s-a strecurat în text o regretabilă eroare. La Festivalul Internațional de la Dijon, 1976, conducătorul Ansamblului MARA a fost profesorul Alexandru Țiplea. Doamna Circa a fost cu Ansamblul în 1972, la Serbările Genevei, în Elveția. Cer scuze cititorilor (Autorul).

* * *

Până la Unire Sighetul nu a avut liceu românesc. În 1919, primul Liceu Românesc de Băieți, „Dragoș Vodă”, a pornit cu elevi români care frecventaseră gimnazii în limba maghiară și prunci de țărani din satele Maramureșului, absolvenți ai unor școli de stat cu predare în limba maghiară. Problema cea mai gravă a constituit-o însă lipsa profesorilor, pe care Ministerul Instrucțiunii a încercat să o rezolve trimițând aici profesori din celelalte provincii românești. Cu unii dintre aceștia, care au îndrăgit Maramureșul și s-au atașat de școlile Sighetului și, treptat, cu o serie de tineri maramureșeni care s-au calificat între timp, directorul Mihail Șerban, el însuși maramureșean, a reușit să formeze un colectiv didactic valoros, iar liceul sighetean s-a ridicat la nivelul celor mai bune din zonă.

Toamna anului 1940 și cedarea Ardealului de Nord a curmat brusc tot ce se realizase pe acest plan. Profesorii au fost nevoiți să se refugieze, apoi, în marea lor majoritate au fost înrolați în război și doar o foarte mică parte dintre ei s-au mai întors după 1945 la catedrele lor: profesorul Ioan Bilțiu-Dăncuș, de limba română și franceză, care a refuzat să plece în refugiu, profesorul de științe naturale Leon Ivasiuc (tatăl scriitorului Alex. Ivasiuc) întors din refugiu în 1945 și profesorul de limba Română și latină, Mihai Tomoiagă, ulterior și director al liceului între anii 1946-1950.

Astfel, liceul sighetean și-a reluat activitatea acoperindu-și disciplinele cu o serie de suplinitori. Repartizarea primelor cadre tinere calificate a început doar din 1950 și primul sosit a fost Dumitru Paraschiv, gălățean de origine, profesor de matematică-fizică, care a fost și director al liceului timp de peste 10 ani. În 1951 a mai sosit Vasile Petreuș, fost elev al liceului, care a predat istorie până în 1986, la pensionare. În același an a sosit și tânărul profesor Eracle Titircă. Cu studii de psihologie-filosofie, s-a căsătorit cu Lucreția Mihali, fata cunoscutului primar Găvrilă Mihali-Ștrifundă din Borșa și a rămas aici până la pensionare. A fost, ca profesor și ca om, un un adevărat reper intelectual și moral pentru mulți dintre elevii săi (unul dintre aceștia este și autorul acestor rânduri). Intelectual format în atmosfera Cercului literar de la Sibiu, profesorul Titircă a îndrumat cu tact și cu discreție o serie de tineri spre poezie, spre literatură și artă în general.

În 1952, au sosit la liceul sighetean (care se numea atunci Scoala Medie Nr.1 ): Cornelia Circa, profesoară de limba franceză, Ecaterina Melaniuc (căsătorită mai târziu Ciplea), de chimie, Eusebia Rebreanu (căsătorită Negrea), de limba română și limba rusă și Ion Șuteu, de limba română, un om de spirit și un nonconformist de mare rafinament, plăcut de elevi și apreciat de colegi și de intelectualii urbei pentru cultura sa dar și pentru umorul său inepuizabil. Iubitor și bun cunoscător al clasicilor literaturii noastre, Șuteu a fost profesorul care n-a ținut cont mereu de restricțiile cenzurii politice.

În anii imediat următori s-au adăugat discreta, eleganta și agreabila profesoară de germană Maria Miron și severa profesoară de biologie, Livia Balea, sub îndrumarea căreia, de-a lungul câtorva decenii de profesorat, au urmat medicina zeci și zeci de tineri.

Dintre profesorii amintiți mai sus ne vom opri puțin la Cornelia Circa, distinsa doamnă Circa, profesoară și mulți ani directoare a liceului, redevenit „Dragoș Vodă”. Născută în zona Blajului, în 1927, a venit la Sighet în 1952, împreună cu soțul, medicul Tiberiu Circa, fost mulți ani director al Spitalului din orașul nostru. Din 1952 până în 1984, când s-a pensionat, doamna Circa a fost o prezență marcantă în existența liceului, iar ca directoare (1965-1977) a fost inițiatoarea unui important proces de modernizare a instituției, reușind, cu tact, să mobilizeze colectivul didactic, iar ca femeie – frumoasă, elegantă, manierată – a știut să obțină și sprijinul factorilor de decizie. Un eveniment important din timpul directoratului Doamnei Circa a fost organizarea Semicentenarului liceului, în anul 1969. A fost prima aniversare importantă a acestei instituții-fanion a învățământului maramureșean și reușita ei s-a datorat în bună măsură domniei sale.

Profesoară temeinic pregătită profesional și de o exigență bine controlată la clasă, lăsa destul de ușor impresia unei seriozități excesive. În afara clasei și a școlii însă, știa să fie surprinzător de sociabilă, de caldă, de normală adică. În 1961, un grup de băieți și fete din clasa a XI-a, au invitat-o la o excursie în zona Agriș. A acceptat bucuroasă și, împreună cu doamna Moldovan (secretara liceului) și fiica acesteia, echipate corespunzător și cu toate cele necesare, am parcurs câteva zeci de km., am dormit în cabane și poduri cu fân, am mâncat în jurul focurilor aprinse pe loc, am jucat volei, fotbal și rugby și ne-am întors acasă plini de voie bună și energie. Și în tot acel timp petrecut împreună, cele două doamne din înalta societate a Sighetului, în afara formulelor politicoase de adresare, s-au încadrat total în atmosfera tinerească și degajată a grupului majoritar.

Câțiva ani mai târziu, când Doamna Circa a fost președinta Comitetelui Municipal de Cultură, am fost, câțiva ani, ca director al Casei de Cultură, sub îndrumarea directă a domniei sale și am realizat activități importante împreună. Amintesc doar pregătirea Ansamblului „Mara” pentru participarea la Festivalul de la Dijon (Franța) 1976, de unde s-a întors cu „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” și unde acesta a fost însoțit de Doamna Circa în calitatea dublă: de conducător și de translator al grupului.

După pensionare a rămas multă vreme conectată la viața culturală a orașului și nu ezita să mă admonesteze (zâmbind) când era nemulțumită de ceva. Mai cu seamă după 1990! Dar a fost mereu prezentă la întâlnirile periodice ale promoției noastre și a rămas, mai mult sau (din ce în ce) mai puțin și în amintirile noastre, la rândul nostru tot mai puțini. S-a stins în 2017.
Un gând și frumoase aduceri aminte Doamnă Profesoară, în preZiua Luminației.

Ioan Ardeleanu-Pruncu
31 octombrie 2026

Din Colecția fotografică a Muzeului Maramureșan, prin bunăvoința domnului prof. Alin Pralea, am intrat în posesia unei fotografii realizate cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului Liceului „Dragoș-Vodă” (1969). Îi mulțumesc domnului profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru sprijinul acordat în identificarea câtorva dintre personalitățile prezente în fotografie.

Dintre profesorii Liceului „Dragoș-Vodă”, numit la acea vreme Liceul de cultură generală, îl remarcăm pe Eracle Titircă, primul din dreapta, pe rândul de jos. Tot în primul rând, în stânga, se află figura impunătoare a lui Florentin Bodnar, absolvent al liceului, promoția 1928. În centru îl regăsim pe Andrei Radu, absolvent și profesor al Liceului de băieți în perioada interbelică.

Pe rândul al doilea îi distingem pe Mihai Tomoiagă și pe diplomatul Mihai Marina, absolvent al liceului, promoția 1926. Din rândurile al treilea și al patrulea îi amintim pe Francisc Nistor (prof educație fizică în perioada 1946 – 1950), Grigore Holdiș, Ioan Bota și Traian Bilțiu-Dăncuș, fost profesor de desen la „Dragoș-Vodă” în perioada 1927–1940.

Cei care recunosc și alte persoane din fotografie sau doresc să aducă completări ori să împărtășească amintiri sunt invitați să ne scrie la adresa redacției: [email protected].

prof. Marius Voinaghi

Dinainte de Unire nu avem informații ca vreun grup de scriitori români să fi vizitat orașul nostru. De altfel era și destul de complicat, Maramureșul cu capitala sa, Sighetul, aflându-se înainte de 1918 în Imperiul Austro-Ungar, pentru a ajunge aici, din România, erau necesare pașapoarte, vize, aprbări… Din câte știm, doar Nicolae Iorga a ajuns pe la începutul secolului XX de vreo două ori, spre a se documenta pentru scrierile sale istorice, pașaportul său fiind la data aceea încărcat de vizele multelor lui călătorii europene de natură academică. Așadar, putem liniștiți considera că prima vizită organizată a unui grup de scriitori români în Sighet a fost cea din decembrie 1924, pe care o datorăm vrednicului înaintaș, Ion Bîrlea, preot greco-catolic și profesor la liceele sighetene, folclorist și ziarist neobosit (conducător al „Gazetei Maramureșene” vreme de 12 ani) și, nu în ultimul rând, un entuziast animator al vieții culturale și spirituale din Maramureș. Datorită relațiilor sale cu lumea scriitoricească de peste Carpați, în 11 decembrie 1924 un grup de scriitori în care s-au aflat Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cincinat Pavelescu, I.A. Basarabescu, Nicolae Davidescu, Alfred Moșoiu, George Brăescu și George Gregorian, reprezentanți de frunte ai literaturii noastre interbelice, au fost întâmpinați în gară și salutați de oficialități și de un numeros public. A urmat instalarea celor sosiți la câteva familii de frunte ale unor intelectuali, bucuroși să se poată mândri cu asemenea oaspeți, după care s-au întrunit la o masă comună aranjată de oficialități. Spre seară, la „o șezătoare literară ca-n basme”, scriitorii, prezentați de revizorul școlar Dariu Pop, au citit din producțiile lor literare: „Gregorian ne desfată cu două poezii, Basarabescu ne-a înveselit cu o schiță „cheferistă”, Davidescu a citit din „romanțele” sale, colonelul Brăescu – eroul din primul Război – ne-a citit două schițe care ne-au descrețit frunțile, Alfred Moșoiu din impecabilele sale poezii patriotice, iar Camil Petrescu – sfios ca o domnișoară – ne-a șoptit două poezii, una din război și una pentru „Kicsike” (micuța Chiciche fiind una dintre iubirile sale timpurii n.n.) și, în sfârșit, după schița cu atmosferă de mahala bucureșteană, citită de marele romancier Liviu Rebreanu, maestrul Cincinat Pavelescu -poet al dragostei și epigramist neîntrecut – a făcut, în încheiere, deliciul întregii asistențe. Și pentru ca prima zi a vizitei să se încheie așa cum se cuvine în astfel de ocazii, a urmat, la restaurantul „Coroana”, un banchet foarte animat, s-au rostit vorbe bune de ambele părți și s-a făcut haz de catrenele satirice și epigramele improvizate ad-hoc, animatorul momentului fiind maestrul Cincinat.

A doua zi oaspeții au fost plimbați prin județ cu automobilele puse la dispoziție de gazde, apoi, în cadrul unei șezători literare organizată de prefectul Gavrilă Mihalyi a avut loc o caldă și plăcută întâlnire cu un public select, alcătuit în cea mai mare măsură din doamne și domnișoare. (Vezi foto)

Masa de despărțire a fost organizată la Sarasău, în conacul familiei Mihalyi de Apșa, construit în urmă cu un secol de bătrânul, Găvrilă, „septemvirul” și locuit atunci de nepotul său, prefectul Gavrilă Mihalyi, conac în care au fost primiți de-a lungul timpului o serie de mari personalități politice, culturale și religioase din Austro-Ungaria și din România.

Conduși apoi la gară cu mare alai, oaspeții au urcat în trenul de București, iar de la fereastra vagonului maestrul Cincinat a declarat primitoarelor gazde: „N-am să fac o epigramă/ Însă cred că din Sighet/ Plec mai prieten cu Ardealul/ Și-n mod sigur mai…poet”. Apoi, într-una din zilele următoare, pe prima pagină din Gazeta Maramureșană Ion Bîrlea a publicat relatarea „Vizita scriitorilor români în Maramureș”, din care am citat și noi în rândurile de mai sus. Apoi, ani la rând, s-a tot pomenit, cu nostalgie, evenimentul acela.

Și iarăși a trecut un număr considerabil de ani, până prin o mie nouă sute șaptezeci și…, când un alt grup de scriitori a ajuns la Sighet, avându-l animator pe poetul Tiberiu Utan, fiu de învățător și lăstar de cea mai curată esență țărănească a Maramureșului, pe care poetul l-a purtat mereu în suflet. N-au fost cu el, atunci, nume de mare rezonanță și nici vreun reprezentant al noii generații de mari poeți și scriitori. A fost o trecere lipsită de publicitate, cu o singură oprire și o întâlnire cu membrii Cenaclului literar „George Coșbuc” și cu publicul.

Câțiva ani mai târziu, locul lui Ion Bîrlea l-au luat alți entuziaști (nu dăm nume pentru a nu stârni cârcotașii și clevetitorii de serviciu!) și după ce Festivalul de Poezie din orașul nostru, inițiat în 1974, a ajuns unul de interes național, Sighetul, Deseștiul cu „Serile de poezie” de acolo, Maramureșul întreg a fost în fiecare toamnă binecuvântat cu prezența a tot mai mulți poeți și scriitori de mare prestigiu din întreaga țară: Horia Bădescu, Laurențiu Ulici, Ana Blandiana, Teohar Mihadaș, Dinu Flămând, Marin Sorescu, Radu Țuculescu, Ion Moldovan, Adrian Aluigheorghe, Adrian Păunescu, Gheorghe Grigurcu și mulți, mulți alții. Dar au călcat pe aceste meleaguri, unii chiar de mai multe ori, și nume de referință din alte literaturi, precum: sârbul cu suflet de român, Adam Puslojic, francezul Jerard Bayon, „paradoxalul poet”, cum l-a numit Cleopatra Lorințiu pe israelianul Moshe Itzhaki, Maria Yacubovska din Lviv, Ucraina, Andreas Sauer  din Elveția, Szentmartoni Janos, președintele Uniunii Scriitorilor din Ungaria, Radomir Andrici, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Serbia, Nicolae Șapcă din Cernăuți, numeroși poeți și scriitori-frați din Moldova etc.

Și iată cum, de vreo 50 și mai bine de ani, în fiecare toamnă, Sighetul respiră poezie, literatură, respiră și inspiră și crește la sânul său poeți și scriitori trăitori aici, dar ajunși nume de referință în literatura românească (și iarăși nu dăm nume). Festivalul „Am fost și om si!”, Concursul de interpretare muzică clasică, în organizarea Școlii de Muzică „George Enescu”, (care s-ar putea regândi într-o colaborare cu foști elevi ai acesteia ajunși nume cunoscute), Tabăra de sculptură de la Muzeul Satului (care s-ar putea relua fără  foarte mari eforturi), Eternul Maramureș cu edițiile sale, Festivalul de Poezie din septembrie și, la sfârșitul anului, cel al Datinilor de Iarnă, toate acestea ne dau dreptul să credem că pentru viitorul Sighetului nostru ar trebui luată în considerare, la modul cel mai serios, în primul rând  șansa de a se/a ne impune prin cultură, în sensul larg și generos al acestui termen. Elementele necesare există, sunt în stare latentă sau se manifestă, trebuie creat doar cadrul necesar și structurat un proiect. Sighetul poate și merită pe bună dreptate eticheta unui oraș cultural autentic, un oraș al culturii naționale atestate deja de timp, nu una a neinspiratului și irelevantului cui pentru… agățat Harta României, înfipt în cel mai circulat punct al orașului.

Și, dacă tot veni vorba, atragem respectuos atenția celor care nu cunosc geografia țării, că nu Sighetul este cea mai nordică așezare din România! (Vezi date despre comuna Horodiștea, de pe malul Prutului și orașul Darabani, ambele în județul Botoșani.)

Așadar, dacă autorul moral al cuiului nu știa acest lucru (și l-a așezat acolo fără a consulta cetățenii) nu suntem obligați să rămânen în această eroare.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota redacției: fotografie din arhiva Muzeului Maramureșan Sighet.

Asociația Firul Vieții Sighet a organizat la finalul sătămânii trecute, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” din Sighetu Marmației, o întâlnire cu preotul Simion Mesaroș și cărțile domniei sale, publicate în ultimii ani.

A fost prezentat cu această ocazie și volumul „Scrieri și comentarii”, publicat în anul 2026 la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare.

Înregistrarea VIDEO a întâlnirii o puteți urmări în continuare:

Foto & Video: Ion Mariș

WIRTZ  JOHANN  (1901-1969)

O familie de nemți sigheteni se află în zilele noastre, (aproape) în totalitate, în… cimitirul orașului. Dar acest lucru nu trebuie să ne facă să îi dăm uitării. Ni-i reamintim cu respect!

Primul dintre aceștia, bănățean prin naștere, pe nume Johann Wirtz, a făcut școala de muzică militară și a ajuns subofițer instrumentist în fanfara Curții Regale, de unde, în 1935 a fost detașat dirijor la Fanfara Batalionului Vânătorilor de Munte din Sighet și aici a rămas pentru tot restul vieții. Au fost anii în care, la comanda batalionului se afla colonelul Leonard Mociulschi. La fiecare sfârșit de săptămână și la sărbători, „Fanfara lui Mociulschi”, cum îi spunea toată lumea, cânta în chioșcul din parcul central al orașului, iar pe trotuarele din jur se plimbau localnicii și, din când în când, trecea agale câte o trăsură. BMV-urile turate și cu muzica dată la maximum nu existau nici măcar în imaginația celor care se plimbau pe corsso, seară de seară.

În 1940, vânătorii lui Mociulschi au plecat la luptă, fanfara s-a risipit, iar dirijorul ei s-a refugiat cu familia la Hațeg. Dar, interesant!, după război Johan Wirtz s-a întors la Sighet, nu la București, și împreună cu alți câțiva maramureșeni, foști membri ai fanfarei, în 1946 au înființat o mică fanfară a orașului, a fost apoi încadrat la școala de muzică (devenită Școală populară de artă) ca profesor la clasa de instrumente de suflat, pentru a instrui tineri cu care să completeze fanfara. Și a reușit. Sighetul a avut până prin anii 1990 o fanfară. Cânta la marile sărbători naționale: 1 Mai, 9 Mai, 23 August, 7 Noiembrie – când se sărbătorea cu mare zgomot ideologic Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, care a avut loc în Rusia. Fiul său, Tony, și-a amintit după foarte mulți ani că, fiind și el tânăr membru în fanfara condusă de tatăl său, în decembrie 1949 au fost duși la Dealul Ștefăniței, să cânte la inaugurarea căii ferate Salva-Vișeu și, după terminarea festivităților, unul dintre cei din mijlocul tribunei a coborât, a venit direct la tatăl lui și l-a îmbrățișat: „Măi Ioane, aici ai ajuns, la marginea țării… dacă ai nevoie, dă-mi un telefon…” Era Emil Bodnăraș. Prin 1934-35, la București, fiind urmărit politic, la un moment dat tata l-a ascuns în magazia pentru instrumente ale fanfarei. Nu a făcut-o din considerente politice, ci dintr-un sentiment uman. Politica nu l-a interesat niciodată. N-a apelat la el niciodată. Era un neamț orgolios tata, dar i-a căzut bine gestul de recunoștință”.

Până când i-a permis sănătatea, Johann Wirtz a continuat să conducă fanfara și după pensionare, apoi a lăsat-o colegului mai tânăr, trompetistului Ioan Moldovan, care, la rândul său i-a lăsat-o elevului său, Gavril Liscovici. Își mai amintește cineva de „Fanfara lui Liscovici”, care, după 1990, mai cânta doar la înmormântări, fostele „mari sărbători” fiind șterse din calendarul vremilor noi? O rămășiță a metehnei din prima perioadă a comunismului de a avea fanfară la înmormântare în locul momentului religios, mai ales când cel „plecat” era un „tovarăș de nădejde” s-a mai păstrat și în primii ani de după 1990.

Alături de el a fost îngropată și soția sa, Wirtz Zadoczky Blanka (1902-1998). În familie se vorbea și germana și româna. Inscripția de pe piatra lor funerară este în limba germană, deși Johann Wirtz a fost toată viața, în egală măsură, un bun german și un bun român, un om al datoriei. În documentele Școlii populare de artă din Sighet figurează cu numele Ioan Wirtz.

Într-un mormânt alături, în partea stângă, a fost îngropată fiica lor, învățătoarea Martin Wirtz Blanka (1936-2004), o prezență discretă dar vie în viața culturală și muzicală a orașului.

                                     Medicul pediatru Dr. ANTON  WIRTZ (1933 – 2011)

Iar într-un alt mormânt de alături, în partea dreaptă, se află fiul lor, dr. WIRTZ ANTON, cunoscutul medic pediatru, succesor al doctorului Victor Pop la Spitalul de pediatrie. A fost unul dintre medicii emblematici ai Sighetului, iar după 1989 un adevărat binefăcător pentru copiii orașului, pentru întreg sistemul sanitar de aici.

S-a născut la București, în 1933, dar din 1935, cu excepția celor câțiva ani de refugiu și ai celor de studii de medicină la Cluj, Tony Wirtz a trăit tot timpl la Sighet. Și n-a trăit oricum. S-a dedicat profesiei cu rigurozitate de neamț și cu o dăruire și pasiune exemplare și mai ales manifestate cu discreție. Nu-i plăcea să se afișeze. Până în 1989, când ieșirea în Lume îi era restricționată, și-a petrecut tot timpul în spital, contribuind în mod decisiv la construirea noii clădiri a Spitalului de pediatrie din incinta spitalului orășenesc. El a fost adevăratul diriginte de șantier. După 1990 a pornit și peste hotare. Spre Austria, Franța, Elveția, spre Germania mai ales, unde avea relații prin fiicele sale și oriunde putea găsi sprijin pentru spitalul lui de copii, cu predilecție în medicamentele care îi lipseau, dar și pentru aparatură performantă a cărei lipsă era și mai acută. La el la spital se găseau în primii ani de după 1990 medicamentele de care se agățau cu disperare părinții unor copii bolnavi, încât începuseră și adulții să-i spună „Tata Wirtz”, cum îi spuneau copii internați. A invitat aici medici pediatri de renume din alte țări. A creat punți de comunicare, asociații de prietenie pentru Școala de muzică din oraș și relații de colaborare pentru administrația locală.

Despre medicul implicat social ne relatează și Spiridon Pralea, cu care  dr. Anton Wirtz a a colaborat în ultimele decenii. „Relația mea cu doctorul Anton Wirtz a început în copilărie, prin a-i fi pacient și s-a sfârșit într-una de prietenie și colaborare instituțională. De fapt, ea nu s-a sfârșit. Păstrez și acum legătura cu doamna și cu fiicele sale: Monika și Luana Antonela, stabilite în Germania. A fost un factor implicat în mod decisiv în educația sanitară de la noi. În cadrul emisiunilor de la Stația de radio a orșului a avut ani la rând rubrica specială „Sfatul medicului pediatru”, dedicată mamelor, vizând o largă paletă de sfaturi și îndrumări privind creșterea copiilor, dar și un curs, în cadrul Universității populare a Casei de cultură, tot pe această temă.
I-am fost alături și în alte proiecte precum cel de parteneriat cu celebrul medic pediatru elvețian, Andreas Fanconi, o importantă personalitate a medicinei europene, „Doctor Honoris Causa” al unor prestigioase universități de medicină, câteva din cărțile sale sunt manuale în cunoscute facultăți de medicină din lume, este membru al Societății Române de Pediatrie și membru de onoare al Academiei de Științe medicale din România, și care, împreună cu flautistul de origine sigheteană, Nagy Zsolt Istvan, au creat pentru Sighet o asociație de binefacere, care a organizat o serie de concerte, în România și Elveția, și ale căror încasări au fost donate integral Spitalului și Școlii de muzică, al cărei acoperiș a fost în totalitate înlocuit din aceste fonduri. Contribuția lor prin aceste fonduri bănești și prin aparatura donată spitalului, la secțiile O.R.L., Ortopedie, Imagistică, Cardiologie, o mașină autoutilitară WW nouă, care a luat locul celebrei căruțe cu un cal, care căra mâncarea pe la secții și multe altele, a fost în jur de trei milioane de euro. Și doctorul Fanconi și muzicianul Nagy au fost declarați Cetățeni de Onoare ai Sighetului și, datorită relațiilor doctorului Wirtz, Andreas Fanconi a fost distins și cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității de Medicină „Carol Davila” din București, iar această realizare se  datorează tot doctorului Wirtz, care, în timpul pregătirii doctoratului, a reușit să-și creeze relații prestigioase în lumea academică medicală bucureșteană, precum cea cu doctorul Adrian Georgescu, șeful catedrei de pediatrie de la Medicină”.

Despre fructuoasa relație a doctorului Fanconi cu Sighetul a scris la vremea respectivă și presa locală și cea centrală, subliniind faptul că „doctorul Andreas Fanconi a dus Sighetul mai aproape de Elveția”. Cităm din Hitter Otto, Informația Zilei din 16 sept. 2009: „Fundația „Hifswerk Kinderspital Sighet” a luat ființă în anul 1994 în Zurich, la inițiativa șefului secției de pediatrie a Spitalului Municipal Sighet, Dr. Anton Wirtz și a unui fiu al Sighetului, muzicianul elvețian Nagy Istvan-Zsolt, sub președinția Dr. Andreas Fanconi, președintele de onoare fiind laureatul premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel. De-a lungul celor 15 ani organizația a fost de un real ajutor spitalului sighetean, prin donațiile de aparatură tehnică și de specialitate, prin contribuții la reabilitarea unor pavilioane ale spitalului, prin cursuri de specializare etc. Școala de Muzică și Arte Plastice din municipiu a beneficiat și ea de sprijinul organizației, prin intermediul căreia acoperișul sălii de concerte a fos refăcut integral. Toate fondurile provin din donații și din concertele de binefacere susținute de Nagy Istvan-Zsolt”.
Trebuie menționat și faptul că Anton Wirtz a fost primul medic sighetean cu doctorat obținut în perioada comunistă.

Stăm de vorbă despre el și cu un alt medic de suflet „condamnat” să iubească Sighetul și să se pună în slujba lui pentru toată viața, cardiologul, pensionar acum, Alexandru Chifor: „Doctorul Wirtz a fost un mare noroc și o mare binefacere pentru sistemul nostru de sănătate exact când a fost cea mai mare nevoie de el. A fost primul medic pe care l-am cunoscut după ce am sosit la Sighet. L-am cunoscut foarte bine, la el mi-am început stagiatura, am lucrat mulți ani împreună, a fost mulți ani director medical al spitalului și a răspuns de activitatea tuturor circumscripțiilor medicale. Pentru el activitatea profesională a fost mereu pe primul plan și abia apoi familia. A iubit foarte mult copiii. Le-a amenajat în spital o sală cu tot felul de jucării și cu personaje și scene din basme pictate pe pereți. Pentru mulți dintre copiii ajunși acolo, și care vedeau pentru prima dată un astfel de loc, acolo începea terapia. Când mergea la vizită prin saloane, el era bucuria copiilor, îi săreu în brațe și-i căutau prin buzunare după dulciuri. Ca o fericită coincidență, Anton Wirtz a fost pentru copiii de aici ceea ce a fost, exact în aceeași perioadă de timp, „Tata Pesi”,celebrul medic pediatru Alexandru Pesamosca, pentru copiii din București. A dotat secția lui cu o centrală termică, un laborator propriu, cu o bucătărie proprie și când lipseau alimentele, apela la sponsori și le cumpăra, adeseori și din banii lui. După 1990, grație relațiilor sale cu diferite asociații și societăți de binefacere din Germania, Franța, Austria, Elveția, timp de peste doi ani a fost asigurat întreg necesarul de lapte praf pentru copii… dar… și-a cam neglijat viața personală și, fiind și supraponderal, boala de inimă s-a agravat, iar apariția cancerului i-a decis sfârșitul. L-a dus soția în Germania, la fiicele lor, a fost tratat și îngrijit, dar n-a mai putut fi salvat”.

L-am cunoscut și eu, autorul acestor rânduri. În anul 2005, în calitate de director al Școlii de Artă, am încercat să reînnod firul fostei fanfare a orașului prin înființarea unei clase de instrumente specifice și i-am cerut părerea și acordul ca viitoarea fanfară să poarte numele tatălui său, Ioan Wirtz, fost dirijor al Fanfarei Vânătorilor de Munte și al fanfarei orașului și fost profesor al Școlii de artă la clasa de instrumente pentru fanfară. I-am stârnit frumoase și dragi amintiri, s-a bucurat de propunere și a promis noii fanfare o costumație de gală adusă din Austria și tot sprijinul său pentru procurarea instrumentelor necesare.*

Și dacă proiectul nostru n-a reușit, nu doctorul Wirtz a fost de vină.

A murit în Germania, în 2011, în urma unor complicații multiple, dar, conform ultimei sale dorințe, a fost adus la Sighet și înmormântat lângă părinții săi. Au trecut de atunci 25 de ani și niciodată n-am mai văzut atâta lume la o înmormântare din orașul nostru, și, premonitoriu parcă, pe monumentul său funerar, în partea de jos, au fost scrise – în limba germană – următoarele cuvinte: „Cel mai frumos lucru pe care îl poate lăsa un om în urma sa este un zâmbet pe chipul celor care se gândesc la el”.

Declarat încă din timpul vieții „Cetățean de Onoare” al Sighetului, Dr. Anton Wirtz a fost cu adevărat omul  potrivit, la momentul potrivit și la locul potrivit, deci, să nu ne tot întrebăm, obsesiv, dacă cei doi Wirtz au fost mai mult neamți și mai puțin români, sau invers. Răspunsul îl avem în felul în care au servit comunitatea, Sighetul.

*Vezi I. Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic”, Sighetul Marmației, 2006, p.p. 162, 163.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota autorului: mulțumesc pentru fotografii d-lor Spiridon și Alin Pralea.

Printre cei 17 intelectuali maramureșeni, semnatari ai Apelului-manifest din 11 noiembrie 1918 – care a constituit primul mare pas pentru Unirea Maramureșului cu Țara – se afla și numele tânărului învățător sighetean Gheorghe Nemeth. Și însuși faptul acesta ar putea constitui un certificat de calitate umană al purtătorului acestui nume, dacă avem în vedere că el figurează alături de numele câtorva dintre cei mai importanți fruntași români maramureșeni ai vremii precum: notarul comitatului, Ioan Balea, protopopul Simion Balea, inițiatorul Apelului, avocații Dr. Grigore Bota, Dr. Titu Doroș și Dr. Iosif Pop, Ioan și Florentin Bilțiu-Dăncuș și alții. Dar rolul lui Gheorghe Nemeth nu s-a oprit la acel moment, ci abia a început.

Născut în 1890 la Craidorolț, în comitatul vecin al Sătmarului, ca fiu al învățătorului de acolo, Gheorghe Nemeth, din nu știm ce motive, a urmat cursurile Școlii pedagogice maghiare din Sighet, în care s-au pregătit mulți tineri români din Maramureș și comitatatele vecine și în cadrul căreia exista și o catedră de limba română. A absolvit în 1909, ca șef de promoție și, pentru că fusese găzduit în timpul studiilor și la Convictul (internatul) Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș și fusese remarcat de vicarul Tit Bud, acesta l-a oprit după absolvire, numindu-l la Școala confesională română (greco – catolică) din curtea Bisericii, înființată de el cu câțiva ani înainte. Aici tânărul învățător, avea asigurată și locuința și hrana și, fiind dotat cu o voce deosebit de frumoasă, putea să îndeplinească și sarcina de cântăreț în biserică și de conducător al corului acesteia. A stat acolo ani buni, chiar și după ce s-a căsătorit și a avut copii.

La școală avea elevi pentru toate cele patru clase primare, dar aplica metodele cele mai avansate ale marilor pedagogi Herbart și Pestalozzi, obținea mereu rezultate foarte bune, iar la biserică era la fel de apreciat și prețuit. Într-una din vizitele sale făcute în anii aceia la Sighet, Nicolae Iorga a asistat și la o liturghie oficiată de Tit Bud și, ascultând vocea cântărețului din strană, a fost atât de impresionat, încât a consemnat acest lucru în volumul „Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal și Banat” (vol. II., pg. 71.)

Când avea timp liber, îi pregătea pe preoții mai tineri fără nici o plată și fără deosebire de confesiunea căreia îi aparțineau. Peste ani, preotul ortodox Miron Codrea Nuțu, cu puțină școală teologică, a menționat în însemnările sale că cel care l-a învățat fără nici o plată cântările liturgice, a fost învățătorul Gheorghe Nemeth din Sighet.

În 1923, după moartea tatălui său, delegații ale românilor din Craidorolț au tot venit la Sighet și au insistat pe lângă el să-și ceară transferul în comuna natală, promițându-i tot felul de avantaje. Până la urmă a cedat, și-a luat familia și s-a dus. În cei câțiva ani munciți la școala de acolo, în timpul liber a organizat un cor mixt de 100 de persoane, cu care a câștigat concursul pe județ, o fanfară, formații de dansuri populare și de teatru de amatori, făcând același lucru și pentru maghiarii și evreii din comună. La școală a organizat, din proprie inițiativă, un atelier de mecanică și unul de tâmplărie, datorită cărora o parte dintre elevii săi s-au putut orienta de foarte timpuriu spre o meserie.

Crescându-i proprii copii și punându-se problema școlarizării lor, dar, foarte probabil, și din alte motive, s-a hotărât să se întoarcă la Sighet și a muncit în cadrul Inspectoratului județean al învățământului până la pensionare. Firește, a continuat să activeze și în viața cultural-artistică, pregătind și dirijând corul comunității ucrainiene din oraș și corul meseriașilor.

În 1946 s-a pensionat și cei din Craidorolț au venit iar după el. Era încă în plină putere. S-a dus și a fost profesor de matematică la gimnaziu și același neobosit animator cultural. În 1955 s-a întors definiv la Sighet, unde și-a petrecut ultimii 25 de ani ai vieții. A murit în anul 1981 și cel care i-a scris atunci un necrolog a fost Ion Berinde, un alt dascăl de vocație din cei ani. Din necrologul acela, rămas în manuscris, am preluat și noi o serie de informații.

De la prima soție, româncă, decedată în floarea vârstei, a avut doi băieți, iar de la a doua, de naționalitate maghiară, o fiică pe nume Ghizela, care i-a moștenit întrutotul pasiunea pentru muzică; lângă el cântând la pianul familiei și-a început micuța Ghizi inițierea. A făcut și studii de artă dramatică și canto clasic la Budapesta, fără să le finalizeze însă din pricina războiului. Din 1953 până la pensionare a predat canto la Școala populară de artă din Sighet. I-au fost elevi, printre mulți alții, Viorel Costin și cunoscuții soliști ai Operei maghiare din Cluj: Szeibert Ștefan și Molnar Ioan. Decenii la rând însă, doamna Ghizela, căsătorită Gonțoiu, a fost prezentă în formațiile muzicale și în nenumărate spectacole, cu romanțe și arii dintre cele mai frumoase, muzica fiind principala sa hrană sufletească, dar neavând urmași n-a mai avut cui să lase moștenire marea sa pasiune*.

Urmași ai învățătorului Gheorghe Nemeth există și în prezent: o nepoată, născută și trăitoare în Sighet, profesoara Mara Nemeth**, căsătorită Calfa, are un fiu stabilit peste Ocean, și care, la rândul său, are doi fii născuți acolo. Asta ca să încercăm să înțelegem/ acceptăm mai ușor că noțiunea de patriotism și de naționalitate este/ devine una foarte complexă și complicată în zilele noastre. Pentru unii – chiar o povară.

* Vezi și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „140 de ani de învățământ artistic …”, Sighetul Marmației, 2006, p. 70.

** Unele informații și fotografii sunt de la doamna Mara Calfa. Mulțumim!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

 Primul cor al Bisericii greco-catolice din Sighet lângă vicarul Tit Bud, inițiatorul său.

„Cantor-docent (învățător și cântăreț n.n.) a fost ales Petru Pop, unul dintre docenții cei mai buni, e cantor foarte bun pricepător de muzică și de note. Cu ajutorul lui s-a ajuns scopul de a avea un cor vocal al credincioșilor parohiei noastre. Corul acesta cuprinde 28 de membri, toți credincioși ai parohiei și cântă în toate duminecile și sărbătorile liturghia. S-au cumpărat cărți de rugăciuni care cuprind și cântările bisericești. S-au împărțit deja vreo 50 și se cer mereu altele și altele. Odată cu înființarea corului se lățește dorința de a citi românește și pătrund tot mai mult cărțile românești în popor. Biserica acum e îndesată în toate sărbătorile. Ca să îndemn pe credincioși să ia parte în cor, am fotografiat coriștii, ca să rămână icoana (fotografia n.n.) întâiului cor român al poporului din Sighet ca o suvenire pentru urmași”.
În 1903, când a scris Tit Bud aceste rânduri (vezi „Însemnări și date despre înființarea Parohiei Greco-Catolice Române din Sighetul Maramureșului”, în Tit Bud, „Scrieri istorice”, Sighet, 2021, p.126-127), corul exista deja din 1901. În 1906, când a trecut prin Sighet și a participat la o liturghie oficiată de Tit Bud în Biserica „Adormirea Preacuratei Fecioare Maria”, ridicată de el în 1892, Nicolae Iorga a fost plăcut impresionat de partea muzicală a liturghiei și a notat în impresiile sale. După Petru Pop, cantor al bisericii și dirijor al corului a fost mulți ani Gheorghe Nemeth, un alt învățător dăruit cu calități vocale deosebite.

În perioada interbelică viața culturală și artistică din Sighet și din Maramureș a cunoscut o creștere deosebită și o „lățire”, cum zicea Tit Bud, la școlile confesionale și la bisericile comunale (ex. Corul Bisericii din Hoteni, foto 1930) iar în Sighet, cu sprijinul doamnelor din Reunuinea femeilor greco-catolice și a AGRU-lui corul a ajuns la un înalt nivel de interpretare sub bagheta doamnei profesoare Elisabeta Iurca, o fiică și o demnă reprezentantă a școlilor Blajului. Dar corul Bisericii greco-catolice din anii aceia n-au fost doar cu cântările alături de biserica lor. Au fost o prezență vie în viața muzicală și culturală a orașului, au organizat manifestări diverse și au făcut colecte pentru a sprijini pictarea iconostasului și rezolvarea altor nevoi. Și uite cum nimic nu este întâmplător! coriștii din zilele noastre adună în fiecare duminică – dă fiecare cât poate – bani pentru vitraliile bisericii în care cântă. Poate și pentru că de la balcon vitraliile sunt mai aproape de ei.

După 1948, corul a dispărut odată cu Biserica greco-catolică pe care a slujit-o și, după o tăcere, un trist intermezzo de… 50 de ani, a reapărut iarăș împreună cu aceasta, în 1990. Întâi, pentru scurt timp, a fost dirijat de regretatul profesor Teodor Borca, apoi, până în prezent, l-a adus – cu dragoste și cu multă muncă, dar și cu multe și frumoase succese – doamna profesoară Rodica Gheorghiu, având-o alături, până în urmă cu câțiva ani, pe colega și buna sa prietenă, regretata profesoară Monica Chifor, două nume strălucite ale vieții muzicale sighetene din ultimele decenii.
Sub conducerea doamnei Gheorghiu, corul a ținut, în urmă cu peste 30 de ani primele concerte de colinzi pe treptele interioare ale Palatului Culturii, celelalte, an de an, se țin în nou construita Biserică „Cristos Regele Universului”, iar concertul închinat Sfintelor Paști, ținut în fiecare an în Săptămâna Patimilor și dedicat celor care au suferit în timpul regimului  comunist, are loc întotdeauna pe celularul Memorialului – un requiem care pătrunde prin ușile deschise ale celulelor fostei închisori, dar și o plecată rugăciune pentru liniștea sufletelor celor care au suferit aici. Sunt momente de mare emoție și de înaltă vibrație sufletească  pentru toți cei prezenți. Dar în afara celor două concerte anuale corul cântă în fiecare an, ca invitat, la sfințirea și la hramul unor biserici și mănăstiri, la diferite concerte și concursuri corale organizate la Cluj, Oradea, Zalău, Bistrița, Baia Mare, la Liturgia solemnă de la Cimitirul Săracilor, în cadrul Pelerinajului anual de la începutul lunii mai, la care participă un număr impresionant de pelerini în frunte cu ierarhii și preoții bisericilor greco-catolice din întreaga țară și a cărui importanță a depășit granițele. Și, datorită acestei intense activități și aprecierilor de care pe bună dreptate se bucură, corul a fost invitat și peste hotare și a avut onoarea și bucuria să concerteze în celebra Catedrală „Sfântul Ștefan” din Viena și la Centrul cultural al românilor de acolo, în alte mari biserici din Marsilia și Strasbourg – Franța. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie avut în vedere faptul deosebit de important că un cor înseamnă, în primul rând, oameni, oameni dispuși să dăruiască, oameni care „sfințesc” locul… fiindcă oamenii aceștia trec și ei odată cu anii și trebuie să vină alții, să le ia locul!

Rândurile de mai sus pot fi considerate ca fiind o scurtă și grăbită poveste a unui cor bisericesc de-a lungul anilor, de la nașterea sa până în zilele noastre și, la o primă impresie, așa este. Au trecut, iată! 125 de ani de când a luat ființă. Analizată mai în profunzime însă această „poveste” este și o interesantă filă de istorie a locului, din care se desprind imaginile evoluției noastre sociale, culturale, religioase și chiar economice. Trebuie doar să privim atent fotografiile!

                                                                       Ioan Ardeleanu-Pruncu

Numai  umbrele

Zvonul tăcerilor fără de margini
coboară încet din părinți în părinți
pe fire de liniște tot mai aproape
prin anotimpuri de iarbă trecem
a câta oară și fără de seamăn
numai umbrele știu și-s de vină
mereu cu spatele către noi
de rușinea necuviinței
în toată dimineața
ci zadarnic tot nu vom ști ceasul
care naște lumii înțelepții.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Ioan ARDELEANU-PRUNCU s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, Liceul „Dragoș-Vodă” (promoția 1961) iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.
A debutat cu versuri în presa locală după absolvirea liceului, iar în 1972, revista „Astra” din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare. A fost, în anul 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.
În toată această perioadă a făcut și gazetărie; este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Volume de autor publicate: „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului”, vol. I. (420 pag. A4), 2006; „Maramureșul ziare și ziariști-de la începuturi până în 1945” (620 pag. A4), Editura Valea Verde, 2018, volum distins cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; „Tit Bud – Scrieri istorice” (560 pag., A4), Editura Valea Verde, 2021; „Victor Mihalyi de Apşa şi lumea în care a trait  (761 pag., A4), Editura Valea Verde, 2024.

Prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu este președintele Asociației Firul Vieții din Sighet (înființată în anul 2020), organizație care a girat (moral și financiar) amplasarea – pe un perete din interiorul Colegiului Național „Dragoș – Vodă” – unei Plăci comemorative cu profesorii și elevii Liceului „Dragoș-Vodă” care au fost întemnițați în timpul regimului comunist, tipărirea volumului „Tit Bud – Scrieri istorice”, amplasarea a două importante lucrări de for public (sculpturi), „Monumentul – bust al cărturarului Tit Bud” (dezvelit în 28 august 2022 și „Monumentul – bust al mitropolitului Victor Mihalyi” (dezvelit în 26 noiembrie 2023) și realizarea și amplasarea primelor vitralii de mari dimensiuni (martie 2025) în Biserica Greco – Catolică „Cristos Regele Universului” din Sighet.

Este colaborator constant al publicației online „Salut, Sighet!”.

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Domnului Profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu  încă mulți, mulți ani de gazetărie și implicare comunitară!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Într-o epocă în care tehnologia redefinește constant modul în care ne raportăm la trecut, Asociația Firul Vieții din Sighetul Marmației (președinte – prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu)  își asumă un proiect menit să conecteze memoria colectivă a orașului cu instrumentele digitale ale prezentului. La începutul anului viitor (2026), cu ocazia celebrării a 700 de ani de la prima atestare documentară a orașului Sighetul Marmației, vom lansa o aplicație mobilă (online) menită să ofere un acces facil și intuitiv la informațiile despre personalitățile marcante ale orașului, identificate și localizate cu precizie în principalele cimitire sighetene.

Proiectul, inițiat și coordonat de Asociația Firul Vieții, își propune să aducă în prim-plan moștenirea culturală și istorică a orașului Sighet printr-un demers de digitizare a memoriei locale. Într-o primă etapă, aplicația va permite localizarea exactă, prin intermediul coordonatelor GPS incluse, a mormintelor personalităților sighetene înhumate în cele patru cimitire principale ale orașului: cimitirul românesc, cimitirul maghiar – romano-catolic, cimitirul maghiar – protestant și cimitirul ucrainean. În ultimele luni au fost semnate Acorduri de Parteneriat pentru colectarea de informații cu principalele Protopopiate și Parohii din orașul nostru, cele care administrează respectivele cimitire.

Fiecare mormânt inclus în proiect va fi geolocalizat cu acuratețe, iar aplicația va oferi în plus informații esențiale despre viața și contribuția decedatului la dezvoltarea orașului și/ sau a regiunii. Informațiile vor fi disponibile în cel puțin trei limbi: română, engleză și maghiară sau ucraineană, în funcție de contextul biografic al fiecărei personalități.

Aplicația va putea fi utilizată atât de vizitatorii care se află fizic în Sighet și doresc să parcurgă trasee tematice în cimitirele orașului, cât și de cei aflați la distanță — din țară sau din diaspora — care vor putea accesa informațiile de oriunde din lume. Această funcționalitate oferă nu doar un instrument de cercetare și explorare istorică, ci și o modalitate de reconectare emoțională cu orașul natal pentru cei plecați, care își pot regăsi rădăcinile într-un format digital modern.

Este un mod de a cinsti memoria celor care au făcut istorie în Sighet, de a păstra vie contribuția lor și de a o face cunoscută noilor generații. În același timp, ne dorim să oferim o punte între locuitorii de azi ai orașului și cei stabiliți în alte zone, dar care au lăsat în urmă valori și repere esențiale pentru identitatea noastră locală.

Inițiativa se adresează nu doar istoricilor sau pasionaților de genealogie, ci și turiștilor, profesorilor, elevilor sau oricărui cetățean interesat de trecutul orașului. Prin aplicație, utilizatorii vor putea căuta personalitățile decedate în primul rând după nume dar și după domeniul de activitate sau chiar în funcție de contribuțiile lor culturale, științifice, politice sau sociale.

Pe lângă localizarea mormintelor și afișarea coordonatelor GPS, aplicația va integra și fotografii ale monumentelor funerare, descrieri istorice, precum și eventuale link-uri către articole, cărți sau surse digitale relevante. Platforma va fi concepută pentru a fi ușor de folosit și foarte accesibilă.

Pentru realizarea acestui proiect Asociația Firul Vieții va colabora, pe lângă Protopopiatele/ Parohiile locale, cu istorici locali, familiile personalităților vizate și instituții de cultură din Sighet și din regiune. De asemenea, se au în vedere și alte parteneriate cu organizații culturale și academice, din țară și străinătate, pentru validarea informațiilor publicate.

Această componentă multilingvă conferă proiectului o dimensiune internațională și multiculturală, reflectând mozaicul etnic și cultural care definește identitatea Sighetului de-a lungul secolelor.

Lansarea oficială a aplicației este programată pentru începutul anului viitor, în cadrul unui eveniment dedicat aniversării a 700 de ani de la prima atestare documentară a orașului Sighetu Marmației. Momentul va fi marcat printr-o conferință publică, o expoziție documentară și un tur ghidat în cimitirele implicate în proiect, în cadrul căruia participanții vor putea experimenta în premieră aplicația.

De asemenea, în cadrul evenimentului va fi lansată o campanie de promovare a aplicației, inclusiv prin canale online și sociale, astfel încât publicul din diaspora sau din alte regiuni ale țării să poată descoperi această resursă valoroasă chiar dacă nu se află fizic în Sighet.

Prin acest demers, Asociația Firul Vieții nu doar valorifică patrimoniul local, ci și deschide o direcție nouă în ceea ce privește conservarea memoriei urbane. Aplicația se dorește a fi un model replicabil și pentru alte orașe din România sau din regiune, în care inițiativele de mapare digitală a istoriei sunt încă insuficient explorate.

Considerăm că trecutul nu trebuie doar comemorat ci și înțeles și, mai ales, să fie vizibil și accesibil. Prin această aplicație, nu doar marcăm morminte, ci vom încerca să spunem și povești. Și fiecare poveste va contribui la înțelegerea unei identități comune pe care o „purtăm” cu toții, indiferent de limba vorbită sau de locul în care ne aflăm acum.

Într-o lume grăbită, în care istoria riscă să fie uitată în goana după „trenduri” adeseori superficiale, inițiativa Asociației Firul Vieții din Sighetu Marmației este – credem – un exemplu de responsabilitate culturală și comunitară. Prin această aplicație, trecutul devine interactiv, personalitățile uitate sunt readuse în atenția publicului, iar cimitirele orașului capătă o nouă valență: nu doar locuri de „veșnică odihnă” ci și repere vii ale memoriei noastre comune.

Text & foto: Ion Mariș
Asociația Firul Vieții Sighet

În primăvara anului 2019 eram la Baia Mare, la o întâlnire a ziariștilor maramureșeni cu președintele UZPR, (regretatul) Doru Dinu Glăvan, activitate găzduită într-una dintre sălile Bibliotecii județene „Petre Dulfu”. În holul de la intrarea în sala destinată  am fost întâmpinați de câțiva tineri. Pe o masă se aflau farfurioare și pahare de unică folosință și vreo două peturi cu suc, iar pe o alta niște liste și pxuri. Prin preajma lor, câțiva tineri și tinere, care ne-au informat că adună semnături pentru unul dintre ei, care vrea să intre în cursa pentru alegerile europarlamentare  ce se apropiau, dar „n-are bani… și-a vândut apartamentul pe care l-a avut în Focșani și a pornit prin țară după semnături…”  L-am cunoscut și eu pe respectivul: un tânăr obișnuit, ten măsliniu, un zâmbet spășit dar o privire pătrunzătoare, ne-a spus că ideea pentru care luptă și pe care vrea să o ducă la Bruxelles este „revenirea Basarabiei la patria mamă, România!”. Firește, toți cei care eram acolo, i-am dat semnăturile noastre de susținere. Și, fiind legătura mea cu frații de peste Prut una mai specială (fiul meu cel mare căsătorit cu o moldoveancă din Chișinău și primii lor doi copii se născuseră acolo), după întoarcerea acasă le-am vorbit alor mei despre cele întâmplate și le-am sps că-l voi vota la alegeri. După câteva zile, când prima impresie s-a mai așezat, am căutat informații despre respectivul tânăr, dar n-am găsit… ceva îmi spunea să nu mă grăbesc… și nu l-am votat. Nu după mult timp informațiile au năvălit din toate părțile, și-a făcut partid și a urmat o ascensiune politică uimitoare. Acum e la vârf, cu un picior pe ultima treaptă a scării, dar e cu totul alt om, alt personaj într-un alt rol. Joacă într-un spectacol la care privește toată lumea, unii cu speranță, alții cu teamă, și ne spune mereu, sentențios, că e vocea poporului, voința poporului, alesul poporului.

Mă gândesc acum, dezamăgit, la lecția de viață pe care am primit-o, la „palma” pe care acest om a dat-o pretinsei mele experiențe de viață și închipuitei mele priceperi de a-i „citi” pe oamenii care mă interesează. Cineva – nu mai știu cine – spunea: „cel care laudă mereu poporul, se pregătește ori să-i vândă ceva, ori să-i fure ceva”. În cazul de față, omul (și cei de lângă el) ne vinde iluzii și se pregătește să ne fure libertatea abia câștigată.

Ce vasăzică și cu cameleonii ăștia!

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Sursa foto: Internet