„Născut dintr-un neam de vechi săteni liberi (Tit Bud n.n.) a ajuns preot în Maramureșul său. Astăzi, când este căpetenia celorlalți preoți, a celor 50 de parohii din acest comitat, impune prin statura sa de uriaș, prin forța bătrâneților sale, prin manierele sale și prin hotărârea sa. A scris românește despre subiecte istorice și scrie fără sfială până azi, în această țară de slăbiciune și de frică. De la acest bărbat puternic și harnic se așteaptă mult pentru trezirea conștiinței naționale adormite aici.” A scris Nicolae Iorga în cartea sa „Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906”, după ce a vizitat Maramureșul și l-a cunoscut pe Tit Bud.

În cartea „Folcloristica Maramureșului”(București, 1970), Dumitru Pop scria: „…în Maramureș, Tit Bud a desfășurat o vastă activitate socială și culturală, care îl ridică în rândul celor mai de seamă cărturari pe care i-a dat în cursul timpului această provincie.”

De curând, istoricul Marius Câmpeanu afirma că Tit Bud „a fost unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile”*(„Vicarul Tit Bud. Omagiu la centenarul morții sale”, în „Țara Bârsei”, 2017, Brașov.)

Iată (doar) trei citate, selectate din trei personalități aparținând unor generații total diferite și care certifică indiscutabila valoare a vicarului-cărturar. Adăugăm și noi câteva argumente:
– În „Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconovici (Sibiu, 1898), Tit Bud – unicul reprezentant al Maramureșului – figurează și între „Autorii Enciclopediei”- academicieni și mari personalități ale culturii și științei românești – și în interiorul acesteia (vol. I, pg. 619);
– Se găsește menționat și în „Analele Academiei Române”, tom. 35, pg. 252-253, București, 1913;
– În „Bibliografia românească modernă pe anii 1831-1918”, scoasă de Academia Română în 1920, la pg. 491-492, aceluiași Tit Bud i s-a acordat un spațiu de peste două coloane, în care îi sunt evidențiate meritele cărturărești și nu numai;
– Nici un alt cărturar maramureșan nu avea înainte de Marea Unire o atât de vastă și de diversă operă tipărită în 15 cărți.

***

Coborând dintr-o familie nobilă, considerată întemeietoare a satului Budești, Titu, a venit pe lume în seara de Crăciun a anului 1846, când pruncii colindau la fereastra casei parohiale din Sat-Șugatag, unde tatăl său, Ioan Bud era, de câțiva ani, preot. Tainele scris-cetitului le-a deslușit înainte de vreme la școala confesională din curtea bisericii, cu dascălul Dumitru Moldovanu, adus de tatăl său din Ardeal, dar primele trei clase le-a făcut la școala catolică ungurească din Sighet, iar cea de a patra la școala nemțească din Vișeul de Sus și astfel, temelia celor trei limbi necesare unui tânăr român din Imperiu, dornic de a face carieră, era așezată. În anii imediat următori și-a însușit și limbile: latina, franceza și slavona în varianta ruteană. Primele clase gimnaziale le-a făcut la Ungvar (acum Ujhorod), iar ultimele două la Liceul românesc „Samuil Vulcan” din Beiuș, unde, cele mai mari probleme le-a avut cu lumba română, pe care aproape că o uitase după atâția ani de străinătate. Era drama tinerilor români din imperiul bicefal, obligați să crească și să se formeze intelectual în limbi și culturi străine. Termină liceul cu bune rezultate și, cu ajutorul unei burse de studii, pe care i-a acordat-o Episcopul Catolic Iosif Perger, fratele mamei sale, urmează studiile teologice, începute la Ungvar și terminate la Gherla.

În 1869 s-a căsătorit cu Cecilia Szabo, fiica parohului din Gherța Mică, și a fost sfințit ca preot, la Blaj, de către Mitropolitul Ioan Vancea, care îl îndrăgise când era Episcop de Gherla, iar Tit Bud era studentul său preferat și de mare ajutor în treburile eparhiale.

În 1870 a fost numit capelan la Ieud, avându-l ca superior pe cunoscutul preot și cărturar, Laurențiu Mihalyi, poet și folclorist, membru fondator al Societății de lectură „Dragoșiana” și al Reuniunii învățătorilor. De cei trei ani petrecuți la Ieud se leagă începutul fecundei sale cariere într-ale scrisului, i se naște dragostea pentru folclor și tot atunci s-au petrecut și primele contacte cu freamătul cultural-patriotic de la Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș. Aici, la Ieud, a tradus din limba franceză romanul lui Adrien Gabrielly, publicat în Suplimentul literar al revistei Familia (Pesta, 1872), a început elaborarea lucrării „Catechese pentru pruncii școlari din școalele elementare poporale”, a cărei lipsă a constatat-o chiar atunci, în activitatea sa de capelan și docinte și tot aici a cules și a publicat în Familia, „Doine și hori poporale din Maramureș”, marcând începutul activității sale de pasionat culegător de folclor.

În 1873, Mihail Pavel, Vicarul Maramureșului, fiind numit Episcop al Gherlei, l-a luat cu el și pe tânărul capelan de la Ieud, pe care îl cunoștea și-l prețuia și care apoi, timp de șapte ani, a fost: secretar episcopal, vicenotar și asesor consistorial, contabil al oficiului, econom al fondurilor și al curții episcopale. Și, pentru a dovedi că nu în van se spunea despre el, că are o uriașă putere de muncă, a găsit timp să citească, să scrie și să tipărească primele sale cărți importante: „Catechese”-le începute la Ieud, 227 pag., „Concordanția biblica reale”, tipărită în două volume, 760 pag., prima de acest gen din literatura noastră, o lucrare de mare ajutor preoților și învățătorilor, în care sunt grupate versetele Bibliei, în ordine alfabetică, pe temele morale cele mai importante, „Cuvântări funebrale și iertățiuni”, în două volume, dar și „Viața Preacuratei Vergure Maria”.

În august 1880, Mihail Pavel a fost numit Episcop de Oradea. Câteva luni mai târziu, aflând că parohia din Sat-Șugatag este vacantă, Tit Bud a cerut insistent să se întoarcă în Maramureșul obârșiei sale, și spre sfârșitul aceluiaș an era acolo, în casa parohială acoperită cu paie, în care se născuse și-și începea rodnica și roditoarea muncă în slujba Maramureșului, pe care l-a iubit din tot sufletul, și a Bisericii Greco-Catolice de aici, pe care a slujit-o cu credință, până la jertfa propriei vieți.

La scurt timp după instalare, a fost numit protopop-onorar al tractului Mara și revizor diecezan, iar din 1887 până în 1917 a fost vicar general al Maramureșului, având în grijă 50 de parohii, cu tot cu cele de peste Tisa. În timpul vicariatului său au fost ridicate 12 biserici de piatră și clădirile trainice ale Mănăstirii Moiseiului, (unde era doar o bisericuță de lemn) și au fost construite sau reconstruite 22 de școli confesionale.

În toți acești ani, Tit Bud a avut și alte atribuțiuni și funcții de răspundere, nici una plătită. Astfel, în 1887, ca vicar, a preluat și conducerea „Reuniunii învățătorilor greco-catolici români din Maramureș”, i-a refăcut Statutele și, timp de trei decenii, a fost prezent la Adunările generale ale acesteia, pe care le organiza de fiecare dată la altă școală, cu o lecție deschisă urmată de discuții, cu referate pe teme de interes profesional și încheiate cu înmânarea unor premii în bani pentru dascălul cu cele mai bune rezultate în organizarea unor pepiniere școlare de pomi fructiferi, dar și pentru cel care a altoit cei mai mulți pomi în livezile sătenilor, a organizat cel mai bun cor școlar sau sătesc, ori a procurat cele mai multe cărți de citit pentru poporeni. Și de cele mai multe ori aceste premii erau din banii vicarului. Dar bunul vicar nu uita și să le atragă atenția asupra importantei misiuni pe care o au în comunitate: „Docenții sunt luminătorii poporului și ca atare au datorința sfântă a promova cultura și bunăstarea poporului, atât în școală cât și în afara ei”. Se străduia mereu să aducă manuale școlare și publicații românești, a inițiat la nivelul vicariatului un depozit de manuale și o bibliotecă și nu contenea să-i îndemne pe dascăli: „Nu veți putea face mai mare serviciu poporului decât îndemnarea lui la cetit și la scris, căci trebuie să facem toate cele posibile pentru înaintarea învățământului și deșteptarea poporului, știind prea bine cumcă, a cui este școala, a celuia este și poporul”. Dar atrăgea atenția și preotului, care era și directorul școlii din parohia sa: „Să urmărești ca docintele să-și facă datoria, dar să fie și remunerat la timp, să tratezi cu el ca un părinte bun, care știe a prețui osteneala cea mare și serviciul cel greu care îl face acesta. Să te folosești de toate mijloacele iertate pentru ca școala să fie frecventată de toți elevii obligați a frecventa, să te îngrijești de starea sanitară a elevilor, să vină spălați, pieptănați și curați”. Grija permanentă și dragostea părintească pe care vicarul Tit Bud a purtat-o școlii și slujitorilor ei a rămas ca cea mai luminoasă față a activității sale dinafara altarului slujirii lui Dumnezeu, căci Biserica și Școala au fost altarele la care a slujit cu credință totală întreaga sa viață.

Îndată ce s-a instalat la Sat-Șugatag, s-a înregimentat și în rândurile membrilor Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. În 1882, când Societatea pentru teatru românesc și-a ținut Adunarea generală la Sighet, tânărul preot era în comitetul de organizare al importantei manifestări patriotice. În 1885 a fost ales notar al Asociațiunii, iar din 1887, fiind numit vicar, a devenit vicepreședinte. După moartea lui Petru Mihalyi (1914) până la moartea sa (1917) a fost președintele acesteia. Aici, timp de aproape patru decenii, a depus Tit Bud cea mai rodnică activitate obștească, obținând o serie de rezultate de mare importanță. Cel mai grăitor exemplu este Convictul (internatul) „Sfântul Vasile cel Mare”, al cărui conducător nemijlocit a fost vreme de trei decenii și de găzduirea căruia s-au bucurat sute de prunci din satele Maramureșului, care învățau în școlile ungurești din Sighet. Aici își petreceau tot restul timpului, își pregăteau lecțiile, supravegheați și ajutați de pedagogi români, și participau la diverse activități, menite să creeze atmosfera necesară dezvoltării în substanța limbii și culturii românești. Lui îi datorăm și redactarea broșurii „Analele Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramurăș. 1860-1905”, apărută în 1906, fără de care informațiile despre activitatea acesteia ar fi astăzi extrem de puține și de imprecise. Dar deosebit de importante, în primul rând pentru Maramureș, sunt lucrările sale de istorie bisericească: 1.„Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureș” (Gherla, 1891), 2.„Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului” (Gherla, 1905), 3.„Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mânăstirile române din Maramureș, din timpurile vechi până în anul 1911” (Gherla, 1911), dar și 4. „Istoria comunei Sat-Șugatag”, un manuscris considerat pierdut, descoperit recent. Prin aceste lucrări, Tit Bud a realizat, pentru prima dată la noi, o adevărată cercetare monografică a tuturor așezămintelor religioase din vechiul Maramureș și a slujitorilor acestora „de la vlădică până la opincă”, adică de la episcopi, până la cei mai umili slujitori ai acestora, aducând-o până în zilele sale. Din păcate, lucrările respective se mai găsesc doar la fondul de carte veche al marilor biblioteci și la câțiva colecționari privați.

Ajuns, în 1887, Vicar al Maramureșului, Tit Bud a reușit să obțină un loc pentru biserică, în 1890 a fost pusă piatra de temelie, iar în 1892 clădirea noii biserici era sfințită la hramul „Adormirii Preacuratei Fecioare Maria”. La scurt timp, lângă ea au fost ridicate alte clădiri necesare vicariatului și protopopiatului, iar în anul 1900, în curtea bisericii au fost date în folosință clădirea primei școli primare românești și locuința învățătorului. Și astfel: „Cuprinzând (ocupând n.n.) parohia Sigetului, dorința mea cea mai fierbinte a fost a înființa o școală română” s-a împlinit.

În ziua de 18 august, 1917 a fost chemat la biserică. Primise, începând din primăvară, câteva ordine scrise să predea clopotele bisericii, dar a tot amânat executarea. De data aceasta au venit reprezentanții armatei și ai autorităților locale cu un nou ordin în mână. Războiul încă nu se terminase și armata imperială avea nevoioe de tunuri. A deschischis biserica și, trecut pe partea cealaltă a străzii, asista indignat și neputincios cum bisericii pe care o ridicase cu atâta trudă îi era zmulsă limba cea frumos cântătoare… Clopotul cel mare, desprins de la locul său, a fost aruncat din turn și, ajuns pe caldarâmul pavat din fața bisericii, s-a făcut bucăți. Un vaiet prelung și tânguitor s-a auzit până departe. În clipa aceea s-a prăvălit și bătrânul vicar, ca un stejar singuratic lovit de trăznet. Avea 71 de ani și era „un munte de om!”. A doua zi a trecut la Domnul. Așa cum a dorit, slujba religioasă a fost oficiată doar de capelanul său, deși înalte fețe bisericești și protopopii vicariatului au fost de față cu zecile, iar la cap i-a fost așezată o cruce masivă de stejar, ce dăinuie până în ziua de azi (Cimitirul Central din Sighet n.n.), ca un martor tăcut al trecerii sale prin această lume, dar și ca un semn care ne obligă la neuitare.

***

După desființarea Bisericii Greco-Catolice (1948, 1 decembrie), nu s-a mai scris nimic despre Tit Bud. Numele său trebuia uitat odată cu biserica pe care a slujit-o. Întâiul care l-a reamintit, într-un articol publicat în 1968, în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare, a fost învățătorul ziarist Ioan Berinde. Au urmat: Dumitru Pop, de la Cluj, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea și Iordan Datcu de la București, amintindu-l cu toții doar ca folclorist. Toate scrierile sale și toată activitatea sa ca ierarh greco-catolic trebuiau ținute sub obroc.

Împlinindu-se de curând 175 de ani de la nașterea sa, Asociația „Firul Vieții” din Sighet a realizat un volum omagial, în care a cuprins scrierile sale istorice, care mai pot fi găsite doar în fondurile de carte veche ale câtorva mari biblioteci și la câțiva colecționari și și-a propus, ca pentru anul 2022, 15 august, când se împlinesc 105 ani de la moartea sa, să-i ridice în fața noii Biserici Greco-Catolice din Sighet un monument, care să-i eternizeze memoria.

Prof. Ioan Ardeelanu – Pruncu

Neobositul intelectual sighetean prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, trup şi suflet dedicat neamului românesc al Țării Maramureșului, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi „ctitoria” sa livrescă. Iată că în preajma sărbătorii Nașterii Mântuitorului și a sărbătorilor de iarnă vine în întâmpinarea acestora cu o Carte de excepție, SCRIERI ISTORICE de TIT BUD, ediție aniversară, 175 de ani de la nașterea preotului cărturar (24 decembrie 1846, Sat Șugatag – 1917, Sighet) și vicar al Maramureșului, apărută la Editura sigheteană „Valea Verde”, 2021 (editor: Ion Mariș).

Pentru a răsplăti, în monedă convertibilă aflată în „buzunarul” cititorului – lectura –, „produsul cultural” al creatorului de Carte (aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o „plată” simbolică, neacoperitoare), de aceea eu (cititorul) îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură „la cald”. Însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul Cărții, nefamiliar mie, cititorului (deși în 2008 la Editura „Echim”, Sighetul Marmației am editat într-o ediție anastatică unul din studiile din prezentul volum: „Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu” cu o notă bio-bibliografică cu unele date biografice inexacte urmare a unor surse de informații inexacte, „unele chiar false”), în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, îndrăznesc totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi, câteva cuvinte despre întreprinderea dlui. Ioan Ardeleanu-Pruncu și colaboratorii dsale. pentru realizarea acestei Cărți: Dragoș Ardelean, tehnoredactare; Pal Robert Zolopcsuk, copertă și desene; Ion Mariș, editor și nu în ultimul rând Tipografia „Aska Grafika”.

Așadar, prezenta ediție cuprinde trei lucrări antume (Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu, Însemnări și date despre înființarea Parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureșiu din timpurile vechi și până în 1911) și una postumă (Istoria comunei Satu-Siugătagu, manuscris), despre care Tit Bud mărturisește că „Opul meu nu-i complet, sunt în dânsul lacume multe… toate câte am aflat după cercetări de ani de zile, sunt aici descrise și Vă rog să le primiți și să le cetiți cu acea bunăvoință cu cari le-am scris eu” îndemnat fiind de „iubirea cătră patria mea Maramurăș și dorul ca să nu piară și să nu se dee uitărei unele date interesante și numele antecesorilor noștri.”

Cele patru cărți ale Marii Cărți dau sama prin scris, vorbă și faptă de moștenirea lăsată nouă de un om total dedicat „misiunii sale de păstor de suflete cu reverberații adânci în toate aspectele vieții comunitare, culturale și sociale„, a unui ctitor de biserici, făuritor și susținător al așezămintelor culturale, promotor al învățământului în limba română și luptător pentru emanciparea poporului român de la sate, deschiderea a cât mai multe școli românești în mediul rural. Cel trei studii și monografia Sat-Șugatagului nu sunt numai „episoade” definitorii pentru structura volumului ci mai ales momente esențiale ale devenirii noastre ca naţiune, ideal al celei de a treia generație a Școlii Ardelene. Adunate între copertele aceleiași Cărți studiile lui Tit Bud, „unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile” (Marius Câmpeanu) este un mic tratat de istorie și religie vorbindu-ne despre un volum de muncă îndelung şi serios elaborat, care mizează pe aureolarea cognoscibilă a începuturilor, un volum centrat nu, neapărat, pe cercetarea arhivistică, ci pe trezirea interesului pentru Istorie, în general şi, în special, pentru istoria poporului român din Maramureș – o disciplină atât de necesară în învățământul gimnazial și/ sau liceal, fie și doar facultativă. Cartea interesează la un triplu nivel de percepere: istoric, religios şi epistemic, şi se doreşte a fi o frescă din fiinţa naţională a romînlor maramureșeni, pictată pe o demnitate specială, o oază de adevăr în pustiul falsificării istoriei, o evocare a străvechimii, cu personalităţile ei ilustrative.

Se cuvine a releva faptul că în acest caz vorbim despre un tratat cutezător pentru activitatea de cercetare, care poate echivala cu un pas uriaş în educarea tinerei generaţii, căreia i-au fost sustrase elementele de bază ale istoriei românilor maramureșeni. Cartea este o divină vindecătoare născută din pana unui „bun și iubitor de oameni” și credință de cărturar pe care l-a „dat în cursul timpului această provincie” (Dumitru Pop), o inedită posibilitate de contact a generațiilor de astăzi cu ceea ce s-ar denumi nevoia de cultură istorică şi de comunicare cu adevărul, ca principalele axe motivice. Catea „ţese” în cele patru studii o constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară, care ţin de matricea existenţială, fixată în mediul de totală absorbţie a vremurilor, ca simbol al naşterii istoriei românilor maramureșeni, a poporului român şi a legilor ce l-au guvernat încă din negura vremilor.

Cartea este o cărămidă ziditoare la temelia istoriei noastre şi a creştinismului românesc maramureșean. O metaforă „într-un limbaj fermecător, plin de parfumul vorbirii din epocă” izvorîtă din intimitatea străvechimii! De pe urma acestei editări au de câștigat cercetătorii contemporani. Cartea este un sipet cu valori pentru foarte mulți nevăzute ce au stat ascunse ani de zile fie în biblioteci publice, fie în biblioteci particulare. Citind Cartea, m-am dus cu gândul la iluminatorii maramureșeni de manuscrise de la Mânăstirea Peri. Pentru editor proiectarea în conştiinţa prezentului a unei atare contribuţii ştiinţifice, constituie un gest necesar şi benefic, în direcţia evaluării şi reconfirmării fenomenului istoric maramureșean românesc pe care îl cunoaște şi-i apără rezonanţa, integrându-l în timpul pe care îl trăim.
Ceea ce va determina interesul sporit faţă de Cartea în discuţie are, esenţial, legătură cu criteriul valoric al izvoarelor din care se hrăneşte, cu mijlocirea spre cunoaşterea şi comunicarea de tip înalt. Cei care trăiesc din lectură şi în lectură nu pot separa volumul în discuţie de cărţile bune şi utile ale prezentului.
Dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu prin editarea acestor scrieri ale lui Tit Bud deschide cu chei de aur lacătele Istoriei, care trebuie să existe şi să triumfe ca Istorie, imposibil de ignorat. Pentru editor, restituirea şi evocarea unor părţi din istoria românilor maramureșenp ţine, îmi place să cred, exclusiv de o datorie de conştiinţă, iar cultura istoriei, în sine, îi este un aliat generos.
Închei prin a mai adăuga că SCRIERI ISTORICE de TIT BUD este omagiul excepțional adus unuia dintre cei mai mari fii ai Maramureșu, un obol personal adus unei lucrări care „nu iaste lucrare de Înger, ci iaste lucrare de mână de țărână”.
Iată, efortul şi harul îngrijiorului ediției, Ioan Ardeleanu-Pruncu – omul Prezentului – care prin această Carte ne dăruie necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul trecut reperul fundamental spre timpul viitor.
De la cititor, omagiu, domnule Ioan Ardeleanu-Pruncu!

■ Echim VANCEA

La Biserica Greco – Catolică „Cristos Rege” din Sighetu Marmației (Parohia Greco – Catolică Sighetu Marmației) a avut loc duminică, 12 decembrie 2021, de la orele 19:00, un minunat concert de colinde susținut de Corala Surorilor Congregației Maicii Domnului (dirijor Sr. Dominica) și Corul Parohiei Greco-Catolice „Cristos Rege” din Sighetu Marmației (dirijor prof. Rodica Gheorghiu).

Un moment aparte, în cadrul concertului, l-a constituit lansarea volumului „Tit Bud – Scrieri istorice”, volum aniversar (care marchează 175 de ani de la nașterea fostului vicar al Maramureșului), ediție apărută la Editura „Valea Verde” sub îngrijirea profesorului loan Ardeleanu-Pruncu.

La concert a participat și Episcopul Greco – Catolic de Maramureș, Vasile Bizău, preoți paroh și preoți din Sighet și împrejurimi dar și un numeros public. Gazda și „moderatorul” Concertului a fost preotul paroh Vasile Florea.

Mai jos vă prezentăm înregistrarea video (secvențe) de la Concertul de Colinde de Crăciun.

Foto, text & video: Ion Mariș  

Parohia Greco-Catolică Sighetu Marmației vă invită  duminică, 12 decembrie 2021, de la orele 19:00, la Biserica Greco-Catolică „Cristos Rege” din Sighetu Marmației (str. Bogdan Vodă, nr. 78) la concertul de colinde susținut de Corala Surorilor Congregației Maicii Domnului, dirijor Sr. Dominica CMD
și
Corul Parohiei Greco-Catolice „Cristos Rege” din Sighetu Marmației, dirijor Prof. Rodica Gheorghiu.

În cadrul concertului va fi lansată cartea
„Tit Bud – Scrieri istorice”, volum aniversar, ediție apărută sub îngrijirea
domnului prof. loan Ardeleanu-Pruncu.

VĂ AȘTEPTĂM CU DRAG!

Comunicat de presă

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!

În urmă cu câteva zile a trecut la cele veșnice încă unul dintre deținuții politici din Maramureș, foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”.

S-a născut în mai 1932, la Ieud, într-o familie de țărani. Dovedindu-se elev eminent în ciclul primar (și pentru că, la vârsta de patru ani a rămas orfan de tată), Fundația „Dr. Ilie Mariș” i-a acordat o bursă de studii, care i-a permis să continue școala la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. În clasa a șasea de liceu a rămas fără bursă. Regimul comunist nou instalat a desființat fundația și tânărul Ioan Bizău, pus în situația de a renunța la școală, a acceptat să difuzeze „Scânteia”, ziarul central al partidului comunist, care trebuia să ajungă cât mai repede în rândul maselor largi de oameni ai muncii.

„Dormeam îmbrăcat pe o masă, în sediul orășenesc al partidului, mă trezeam cu noaptea-n cap și alergam la gară, la tren, să iau ziarul și porneam să-l difuzez, unde trebuia, cât mai repede, ca să nu întârzii prea mult nici la școală. Dar eram din ce în ce mai obosit, mai nespălat, mai flămând, rezultatele la școală erau tot mai slabe și banii, promiși la început, erau tot mai puțini și obținuți tot mai greu și mai târziu. Când mi s-a spus că ar trebui să fac treba „voluntar și cu mândrie pentru partidul comunist”, le-am răspuns revoltat, că pe mine nu mă interesează politica și vreau banii pentru munca mea. Am fost alungat din sediu și, ca să mă răzbun, am scris pe câteva foi de hârtie că partidul comunist este o mare minciună și că a ajuns pe mâna evreilor și a ungurilor, cum de altfel și era atunci la Sighet, și le-am lipit pe câteva porți”.

Bătăile și anchetele începute la Securitatea din Sighet au continuat cu cele de la Cluj, cu închisoarea de la Gherla și s-au „diversificat” cu târnăcopul, roaba și lopata la Canalul Dunării. Fiindcă, în 24. 11. 1949, Tribunalul Cluj l-a condamnat la 5 ani de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Așa și-a petrecut tânărul Ioan Bizău cei mai frumoși ani de dinainte și de după vârsta de 20 de ani. Și cu toate acestea, după ce s-a întors acasă, la Sighet, la familia Țiplea, care i-a fost ca a doua familie, a găsit resurse sufletești să-și refacă viața. Până când și-a completat, la seral, studiile liceale, a lucrat la C.F.R. A început cu târnăcopul și lopata, la întreținere, apoi a fost frânar, scriitor de vagoane, magazioner, a reușit să urmeze o școală de impiegați de mișcare și o vreme a făcut asta la Halta Leordina. Aici s-a căsătorit cu o învățătoare din zona Blajului și, pentru că, în 1959, tocmai luase ființă Combinatul de prelucrare a lemnului de la Blaj, s-a angajat acolo. A urmat (la fără frecvență) Facultatea de Științe Economice de la Cluj și a urcat, treaptă cu treaptă, până la funcția de director economic al combinatului. Și-a făcut, cu mâinile lui, o casă lângă Câmpia Libertății, a crescut doi copii, care l-au răsplătit cu nepoți și la sorocul dat s-a pensionat. Dar rândurile de mai sus nu sunt nici pe departe suficiente și cuprinzătoare pentru portretul acestui om deosebit, pe care multele greutăți ale vieții nu l-au doborât și nu l-au schimbat. (În timp ce-și construia casa, primul fiu, Radu, de 6 ani, a căzut de pe o grindă și a murit în brațele sale.)

Combinatul de la Blaj, construit într-o zonă săracă în păduri, aducea materia primă în mare măsură din import. Având în vedere valoarea furnirului de nuc atât de necesar combinatului, Ioan Bizău a înființat în incinta acestuia o pepinieră cu mii de puieți, obținuți din nucile cumpărate de el, și a încercat să convingă autoritățile locale, să planteze nuci pe toate dealurile goale din zonă și pe marginea șoselelor. A atras în această activitate școli și instituții, ajutându-i să-și facă pepiniere și a încercat, ani de-a rândul, cu nenumărate memorii și referate pe la ministere și alte autorități administrative, să o extindă la scară națională, insistând de fiecare dată pe valoarea deosebită a fructelor și a lemnului acestuia.

După 1989, s-a implicat într-o serie de activități sociale și culturale și a publicat o serie de articole, cele mai multe în ziarul „Unirea” de Alba Iulia. A fost printre fondatorii reînființatului despărțământ al Astrei din Blaj, al Ligii pentru reînființarea județelor abuziv desființate și al Asociației culturale „Țara Târnavelor”, al cărei președinte a fost până de curând. N-a fost membru al Partidului Comunist, dar s-a înscris în Partidul Social Democrat – Sergiu Cunescu. A publicat câteva cărți importante pentru zona în care a trăit, dintre care menționăm: „Amintiri despre industrializarea orașului Blaj”- de fapt o monografie a marelui combinat blăjean, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul și l-a slujit cu devotament timp de patru decenii; „Institutul Recunoștinței în devenirea orașului Blaj”, o interesantă monografie a celebrei instituții de învățământ ridicată acum un veac și ai cărei fondatori au fost absolvenții primelor promoții de după Unire, ca semn de recunoștință pentru orașul în care au învățat carte și au învățat să fie oameni. Într-o altă carte, întitulată „Cugetări și întâmplări din Țara Târnavelor” Ioan Bizău și-a adunat articolele publicate în Unirea și Gazeta Târnavelor din Alba Iulia, Telegraful român de la Sibiu, Magazin istoric, dar și o parte din numeroasele memorii și scrisori, o carte-oglindă a vieții sale, o oglindă care-ți pune în față chipul unui om obișnuit, angajat cu toată puterea și cu toată sinceritatea (uneori naivă și pripită) de partea binelui și a dreptății, un om care greșește uneori prin exces de sinceritate în dauna argumentului bine și corect documentat, un om care nu știe să pună condiții bunelor intenții, nici ale lui, nici ale altora.

„Încă de mic copil am nutrit o simpatie deosebită față de orașul Blaj. Și dacă în copilărie admiram turnul Catedralei numai de pe coperta calendarului greco-catolic, iar astăzi îl admir din fereastra casei mele, entuziasmul meu este pe deplin justificat”, mărturisește Ioan Bizău într-una din cărțile sale și mărturisirea lui s-a justificat, de-a lungul celor 60 de ani trăiți acolo, cu fapte omenești. Și, în tot acest timp, Maramureșul n-a lipsit din sufletul său nici o clipă. Până de curând, venea acasă, la Sighet și la Ieud, de câteva ori pe an, era la curent cu tot ce se întâmpla aici, își procura toate cărțile legate de (mai ales) istoria Maramureșului, pe care a cunoscut-o cu patimă și cu mândrie rar întâlnite și reacționa (adeseori în presă) la afirmațiile sau judecățile pe care le considera nedrepte. I-a căutat, pornind de la cartea de telefon, pe toți maramureșenii din Blaj și din județul Alba și le-a comunicat date despre originea, vechimea și nobilitatea familiilor lor, „ca să fie mândri de originea lor”, a căutat cu osârdie documente despre legăturile culturale ale Maramureșului cu Blajul de-a lungul vremii și a scris în presa locală despre maramureșenii care au făcut istorie, și încă multe altele, încât te și miri, cum au încăput toate acestea într-o simplă viață de om!

L-am cunoscut și înainte, dar mai ales după ce s-a întors de la Canal. Era îmbrăcat cu niște haine verzui, care aduceau a uniformă militară. Era un tânăr de o frumusețe rară. El mi-a recitat pentru prima dată din poeziile lui Eminescu. Așadar, pot să depun mărturie despre bunătatea și curățenia lui sufletească și despre dragostea lui fierbinte pentru neam și țară.

În ultima noastră convorbire telefonică mi-a mărtirisit cu tristețe că „în manualele de istorie nu se află o lecție aparte despre Câmpia Libertății de la Blaj și ce-a însemnat ea pentru poporul nostru” și că, „din cei aproape o mie de puieți de nuc, cu care am împrejmuit-o ca într-o îmbrățișare și pe care i-am sădit cu mâna mea, au mai rămas doar câțiva nuci bătrâni și neîngrijiți… ca mine”.

Drum lin, prieten drag, de-acum înainte, te-or „troieni cu drag, aduceri aminte”!

Din Sighetul Marmației, Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Despre smerenie și credință sau rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat:
 Emil-Alexandru MICLE 

S-au împlinit de curând 20 de ani de la dispariția dintre noi a unui poet. Dar cuvântul „dispariție” este aici impropriu folosit. Poetul, omul Emil–Alexandru Micle a lăsat mai degrabă impresia că nici n-ar fi fost printre noi, după cum i s-a desfășurat firul vieții, totuși!, de aproape 90 de ani. E-adevărat că l-a „ajutat” și soarta, din toate puterile ei, i-a creat, mai mereu, condițiile pentru a nu-și evidenția și etala calitățile, mai cu seamă cele spirituale. Când, după terminarea facultății, începuse să-și construiască o carieră universitară, a intervenit Diktatul de la Viena și Universitatea de la Cluj a luat drumul Sibiului… După revenirea acesteia acasă, au intervenit motive politice… Ar fi vrut să se dedice slujirii altarului, dar biserica lui, greco-catolică, tocmai era interzisă, ucisă administrativ. Și s-a strecurat, temător și discret, într-un alt sanctuar spiritual drag sufletului său, o bibliotecă, cea a Institutului de Igienă din Cluj, unde a lucrat până la pensionare

Emil-Alexandru Micle s-a născut în 4 decembrie 1910, la Șieu (pe Valea Izei), în familia învățătorului Alexandru Micle și a soției sale Maria, născută Dunca, două dintre familiile vechi și nobile ale satului și ale Maramureșului.
Studiile, începute la școala din sat, unde tatăl său a fost ani mulți director, au fost continuate la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, iar interesul pentru literatură și dragostea pentru poezie l-au încercat foarte de timpuriu, din moment ce i-au rămas în casa părintească, și hălăduiesc până astăzi, vreo câteva colecții de reviste literare, la care era abonat încă din primele clase ale cursului inferior de liceu, pe care le-a citit, le-a adnotat și le-a legat cu grijă, ca să le poată păstra.
În cursul superior al liceului a fost tot timpul în colectivul de conducere al Societății de lectură a elevilor, numită „Dragoș Vodă”, iar în ultimul an a fost chiar președintele acesteia, bucurându-se de aprecierea și îndrumarea profesorului de excepție care a fost Mihail Iosivaș, el însuși om de condei și publicist remarcabil. În cadrul acesteia și-a prezentat tânărul Emil Micle primele sale poezii.
A urmat apoi cursurile Facultății de litere și filozofie din Cluj și, dovedind reale calități intelectuale și o serioasă cultură literară, după absolvire a rămas în cadrul facultății, urmând parcursul unei viitoare cariere didactice. În toți acești ani însă a păstrat mereu legătura cu Maramureșul; a fost membru activ în Asociația presei de aici, a cules și a publicat, mai cu seamă în “Graiul Maramureșului”, informații pentru proiectata monografie a Maramureșului, a colaborat la publicațiile vremii de la Blaj și de la Sibiu, a publicat versuri, cele mai multe în “Graiul Maramureșului” și în “Dumineca”, publicația Protopopiatului greco-catolic din Sighet, apărută între anii 1924–1940.
În 1940 s-a refugiat la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană, a activat susținut în cadrul Astrei și în publicațiile acesteia, iar în 1946 a revenit la Cluj și a continuat activitatea didactică, dar a fost mereu aproape și de episcopul Iuliu Hossu și, fiind printre puținii cunoscători ai tehnicii stenografice, a notat multe dintre predicile din acea perioadă ale înaltului ierarh.
În 1948, odată cu profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, Ion D. Sârbu și alți câțiva, a fost dat afară din învățământ, reușind, după un timp, pentru a supraviețui, să găsească un post de bibliotecar. În perioada aceasta a colaborat la realizarea unei lucrări deosebit de importante pentru cercetarea românească: „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”. Coordonată de doi mari folcloriști, Adrian Foki și Ion Mușlea, volumul I a apărut în 1968 și cuprinde perioada anilor 1800-1891, cu o prefață de Mihai Pop, și el fiu al Maramureșului, iar volumul II a apărut în 2002 și cuprinde perioada 1892-1904. Întregul material cuprins în lucrare a trecut și prin filtrul conștiincios și competent al lui Emil-Alexandru Micle – un bun cunoscător al etnografiei și folclorului românesc – el fiind menționat în ambele volume, cu fotografie și date biografice.
Rămas tot timpul fidel educației religioase în care a crescut, după pensionare s-a dedicat în totalitate slujirii acesteia. A făcut în clandestinitate studiile necesare și a fost hirotonit de către episcopul Dragomir, aflat și el în clandestinitate și a oficiat, ani la rând, în apartamentul său, cu ușile închise și cu teama în suflet… teamă nu atât pentru el, cât mai ales pentru cei care îndrăzneau să fie prezenți acolo. În anii aceia, Emil-Alexandru Micle a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai părintelui Nicolae Pura, pe umerii căruia a lăsat episcopul Iuliu Hossu în 1948, când a fost arestat, dieceza greco-catolică a Clujului cu toate problemele ei. Prietenia dintre Emil Micle și Nicolae Pura a fost una exemplară, cei doi asemănându-se în multe dintre trăsăturile lor sufletești și faptul că Emil-Alexandru Micle a versificat în mod excepțional „Viața în iubire”, una dintre cele mai importante cărți scrise de Nicolae Pura, confirmă acest lucru. Realitatea este că Emil Al. Micle versifica deosebit de ușor și cu un har special, ceea ce l-a determinat să realizeze și versificarea celebrei cărți „Viața lui Isus” de Giovanni Papini, rămasă în manuscris.
Ajuns văduv și neavând urmași, în 1993 s-a întors la obârșie, la Șieu, lângă familia lui Tiberiu, fratele mai mic, rămas în casa părintească și, camera sa a devenit – și la propriu și la figurat – biserica sa de suflet: „Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viață să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți, asemenea sfinților” (Arhimandrit Veniamin Micle). Aici s-a stins încet ca o candelă căreia i se termină uleiul, discret cum i-a fost întreaga viață și senin cum i-a fost mai mereu sufletul, dar nespus de fericit că a ajuns să vadă Biserica greco-catolică scăpată din catacombe și să-l vadă, cu câteva luni înainte de a muri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, în România. Bolnav fiind, l-a văzut doar la televizor și i-a dedicat un catren: „Cele trei mari iubiri care există/ sunt: Eucharistia, Preacurata, Papa,/ unite-n crezul sfânt ce ni-l conferă,/ vitale sunt ca aerul, ca apa”. Cu aceste versuri, brodate pe un ștergar maramureșan, nepoata sa, Lucreția, s-a dus la București să-l salute pe Papa și din partea lui. Câteva luni mai târziu, în 2 februarie a anului 2000, Ziua Persoanelor Consacrate, s-a stins și a fost așezat în cavoul familiei Micle de lângă Biserica cea Veche. Pe clopotul mare al acesteia și pe tâmpla altarului figurează și acum – ca donator – numele tatălui său, învățătorul Alexandru Micle.
Emil-Alexandru Micle a scris un impresionant număr de poezii, dar n-a fost interesat mai deloc să publice. Versul a fost pentru el, se pare, cea mai importantă hrană sufletească. În tinerețe a scris poezie de dragoste și de iubire de neam și de țară dar, cele mai multe – de ordinul câtorva mii – dintre poeziile lui sunt pe teme religioase, în versuri scurte și cuvinte dintre cele mai simple, dar reușind să creeze o atmosferă de curată și profundă emoție.

Dar cele mai multe poezii de această factură, scrise după 1948, le-a grupat sub titlul „Din catacombe” și le-a păstrat doar pentru sine și în mare taină, iar după moartea sa au fost predate spre valorificare unor călugări franciscani de la Roman. Una dintre aceste poezii, despre care spunea că i-a „dictat-o” Maica Sfântă, i-a fost atât de dragă sufletului, încât și-o făcuse rugăciune și o rostea mereu (Rugă). Erau anii în care se instala brutal regimul comunist.Această credință profundă l-a ajutat să treacă prin toate încercările acelor ani și n-au fost nici puține, nici ușoare.

Cea mai fierbinte ultimă dorință a sa a fost să meargă într-un pelerinaj la Lourdes, dar neputându-i-se îndeplini, aflat pe patul unui spital din Cluj, și-a imaginat această călătorie într-un ciclu de 9 rugăciuni, o Novenă adresată Sfintei Fecioare Maria. Ciclul începe cu o rugăciune-introducere numită „În ajunul novenei”, care spune totul despre starea sa sufletească din acele momente, în care îndoiala încearca, fără succes, să-i slăbească încrederea, speranța, credința: „Încrezător în Tine, vin să-Ți cer,/ cu trupul meu de boală încleștat,/ întâi, iertare de orice păcat/ și-apoi o îndurare care-o sper./ (…) Urmează apoi cele nouă rugăciuni ale novenei, pentru a fi rostite în tot atâtea zile, rugăciuni fierbinți la început dar care, cu fiecare zi petrecută, se potolesc, se alină, se topesc într-o dulce împăcare sufletească: „Mi-e sufletul mai ușurat acum,/ al rugii mele glas n-a mai fost mut,/ minunile pe care le-am văzut/ răsfrâng în mine-ntregul lor parfum. (…) O, nu căta la vorbele ce-am spus/ cuprins de-ale poverii încleștări,/ ci-n inima ce-nfrânt-a depărtări/ și-n Lourdes pe aripă de gând m-a dus! (…) O, drumu-acesta pare c-a fost vis,/ iar zilele în preajma Ta un zbor/ și Lourdes-ul parcă-l văd îmbietor/ cu porți deschise largi spre paradis”.
În poezia care încheie ciclul, a 11-a, întitulată „Amintiri” era de așteptat ca autorul să revină, să coboare din călătoria sa imaginară dar nu se întâmplă așa, el rămâne acolo, parcă pentru a spori misterul: Oare chiar n-a fost preotul Emil Al. Micle la Lourdes? Și dacă n-a fost, atunci cum se explică această splendidă și năvalnică revărsare de sentimente, în 528 de versuri, de câte 10 silabe, grupate în 11 poezii, fiecare dintre ele cuprinzând 12 strofe catren, cu rime îmbrățișate (cum altfel decât așa putea fi mai bine „îmbrățișată” o rugăciune!?) cu o structură prozodică perfectă, relevând un meșteșug care nu lasă loc nici celei mai mici fisuri de ritm, de rimă… și toate acestea într-un limbaj de o mare simplitate, curat, accesibil și lesne de memorat pentru toate vârstele. Să creezi o astfel de operă, la aproape 90 de ani și aflându-te în suferință pe un pat de spital, este greu de explicat în afara unei profunde credințe în Divinitate, o credință căreia chiar i se răspunde. Aceasta ar putea fi explicația.
Novena „Pelerinaj spiritual la Lourdes” este pentru Emil-Alexandru Micle momentul poetic cel mai bine realizat al creației sale în domeniul atât de bogat al poeziei sale religioase.
Împăcat cu sine și cu lumea, în liniștea Șieului în care a văzut lumina zilei, Emil-Alexandru Micle s-a pregătit, senin și lucid, pentru marea trecere: „Nu peste mult, nu peste mult/ pleca-voi din acest tumult,/ pleca-voi dus de anii grei/ pe urma celor dragi ai mei,/ spre-un țărm necunoscut de noi/ din lumea-ceasta duce-m-oi/ al îngerilor cor s-ascult,/ nu peste mult, nu peste mult,/ când glas chema-mă-va de sus/ pe-un drum ce-mi pregătesc de dus…” (Glossă). Câtă simplitate, câtă curățenie sufletească și câtă împăcare în aceste versuri și-n cuibul-suflet din care și-au luat ele zborul!
Cum oare am putea încheia aceste modeste rânduri, decât cu regretul că a trăit printre noi, până mai ieri, un poet adevărat și un suflet ales precum Emil-Alexandru Micle și mult prea puțini au știut acest lucru.

(Fragmente din Postfața la cartea “Pelerinaj spiritual la Lourdes – Novenă”, de Emil Alexandru Micle, Editura Surorile Lauretane, Baia Mare, 2020, ediția a II-a)

Ioan Ardeleanu-Pruncu,
Sighetul Marmației, februarie 2020

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Fellner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea

Gala premiilor UZPR – Centenar – 2018!

UZPR a sărbătorit în acest an centenarul existenței sale. În 11 ianuarie a fost dezvelită o placă memorială montată pe frontispiciul clădirii (str. C-tin Mille nr.4) în care a fost semnat, în 11 ianuarie 1919, actul de constituire al Uniunii. Au urmat, în timp, o serie de alte activități, în București și în țară, fiindcă, „pentru a putea privi înainte … UZPR se adaptează, se reinventează, bate în ritmul contemporaneității și al oamenilor în slujba cărora s-a pus” (D. D. Glăvan, președintele UZPR).

Și, fiindcă în anul trecut conducerea uniunii a lansat în cinstea Centenarului Unirii concursul „Tot ce-i românesc nu piere!”, în care s-au înscris aproape 100 de concurenți, și juriul și-a încheiat treaba, în 19 iunie a avut loc festivitatea de premiere a câștigătorilor. Gazdă primitoare a fost postul public de televiziune, Studioul II, iar moderator: Mihai Constantinescu. (După ce va trece prin prelucrarea de specialitate, înregistrarea făcută va fi difuzată pe TVR, începând cu data de 6 iulie.)

Organizarea foarte bună (felicitări celor implicați!) a făcut ca studioul să fie plin cu invitați de marcă: ambasadori, academicieni, ziariști din presa scrisă și on line, din radio și televiziune, reprezentanți ai filialelor UZPR din toată țara. După cuvântul, scurt și concis, al președintelui, Doru Dinu Glăvan, timp de aproape patru ore, s-au rostit „laudatio” despre premiați și lucrările lor, reprezentând: presa scrisă, on line, reviste, producții radio, producții tv., carte de publicistică, premiul pentru întreaga activitate, s-au înmânat trofee și diplome… o formație muzicală de bună calitate – cu mențiune specială pentru un invitat special, Sergiu Cioiu – au contribuit simțitor la reușita evenimentului.

Premiul pentru „Carte de publicistică” a fost atribuit lui Ioan Ardelean-Pruncu pentru cartea: „Maramureșul ziare și ziariști. De la începuturi până în 1945”, apărută în 2018 la Editura „Valea Verde” din Sighetul Marmației.

Redacția “Salut, Sighet” îl felicită pe colaboratorul site-ului, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu; redăm Laudatio-ul prin care a fost prezentat câștigătorul prestigiosului premiu pentru „Carte de publicistică”.

Laudatio

De puține ori, la vârsta senioriatului, evenimentele te mai surprind. Iată că am trăit o puternică emoție când am pătruns în fondul lucrării pe care astăzi UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA o evidențiază cu un important premiu .

Autorul, Ioan Ardeleanu-Pruncu, s-a angajat la o muncă de galere când și-a propus să aducă spre cititor o enciclopedie, un tom numit cu un titlu modest dar clar ,,Maramureșul. ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945.” Un efort de cercetare dus pe mulți ani, acoperă aproape un secol – de la prima publicație jurnalistică din Maramureș,din 1865, până la momentele tumultoase , dramatice și încă puțin cunoscute din anii de început ai eliberării, devenită de fapt ocupație sovietică.
Păstrarea și Devenirea Țării Maramureșului sunt prezentate într-o prefață semnată de Ioan Aurel Pop – omul de știință care a dat monumentala Istorie aTransilvaniei și se află în fruntea Academiei Române. În acest cadru de înalt profesionalism jalonat din startul volumului, descoperim o metodă de abordare dusă consecvent pe tot parcursul volumului de peste 600 de pagini. Istoria Maramureșului este prezentată prin angajarea în marea cauză națională a unor publicații locale susținute de oamenii de cultură – colaboratori, fondatori sau ziariști.

Ioan Ardeleanu – Pruncu aduce la lumină cu forța evocării excelent documentate mari fapte de patriotism și angajare până la sacrificiu a personajelor care au servit cauza națională prin cuvântul scris românește în vatra maramureșeană. Figuri tragice, care după MARELE ACT de la 1 decembrie 1918 trăiesc drama Dictatului de la Viena.

Ion Bilțiu-Dăncuș, condamnat la moarte de două ori în 1918 și 1944 de austro-ungari și apoi de hortyști nu scapă de furia rușilor pentru că s-a opus alipirii Maramureșului la Ucraina Sovietică în 1945.

Cu interes descoperim din volumul astăzi premiat că una din personalitățile televiziunii române-Tudor Vornicu, este nepotul unui mare intelectual patriot – Gheorghe Vornicu, profesor și ziarist, fondator al Muzeului etnografic al Maramureșului din Sighetul Marmației.

Autorul volumului pe care am onoarea să-l prezint dv, un om de cultură profund dedicat Maramurșului, este și un ziarist cu un cuvânt mereu prezent în actualitatea vremurilor și locurilor. Alegerea UZPR MERITĂ ȘI EA, ÎN SINE, UN PREMIU.

Dan Constantin,
senior editor Jurnalul, cotidian național
19 iunie 2019, București