În urmă cu trei decenii, la Muzeul de Artă din Piatra Neamț, am avut ocazia să văd expoziția retrospectivă a artistului Theodor Varahil Moraru prilejuită de împlinirea a 80 ani de viață.  Am rămas surprins plăcut de ceea  ce am văzut, am fost îndrumat să ajung la atelierul său.  Casa sa pictată pe exterior în totalitate în frescă nici nu era greu de găsit și nici prea departe de muzeu. Ajuns acolo am avut ocazia să cunosc un om mic de statură, foarte amabil, îmbrăcat în rasa preoțească. Nedumerirea mea a fost împrăștiată imediat, mă aflam în fața pictorului Th. Varahil Moraru, în fața pictorului de biserci, arhimandrit și prieten al multor personalități din cultura secolului trecut. L-am vizitat periodic, am rămas prieteni, ne întâlneam de mai multe ori pe an, povesteam ore întregi despre diverse arte și oamenii de geniu din domeniul lor. Consider că acele discuții m-au  ajutat mult. Omul scund de statură, prin munca susținută și înțelepciunea dobândită, a ajuns să troneze pe un înalt piedestal așa cum l-am văzut eu. Nu a ieșit în față, nu a  acceptat laudele, a evitat să spună că a făcut și pușcărie, lucru pe care l-am aflat la mult timp după moartea sa.  Arta sa și aceste lucruri nu sunt considerate motive de laudă pentru un călugăr.

Rămas orfan de război, orfan de ambii părinți, este crescut de o rudă aflată pe lângă Vatra Dornei, temină școala în localitatea Ceahlău și liceul la Piatra Neamț. De foarte tânăr face parte din obștea Mănăstirii Durău, în 1936 este călugărit cu numele Varahil. A rămas legat de Durău până la moartea sa cu toate că în anii cincizeci a fost izgonit din mănăstire. Tânărul călugăr Varahil, cu înclinații spre pictura de icoane, are șansa să-l vadă pe Nicolae Tonitza în 1935 când se preconiza  refacerea picturii la Mănăstirea Durău. Pentru „Milostiva  clacă”, care urma să o facă echipa formată din elita pictorilor de la vremea respectivă, Tonitza  cerea călugărilor: casă, masă și răzuirea vechiului strat de tencuială până la piatra ce necesita să fie și spălată. Ultima condiție era greu de atins. Varahil nu a zădărnicit planul, chiar s-a oferit să facă respectiva trudă sisifică, fiind cel mai tânăr, iar după un an echipa începe lucru. La pictarea Durăului s-a folosit tehnica encaustică, pigmenții sunt înglobați în stratul de ceară.  Din echipă a făcut parte Corneliu Baba, Nicolae Popa, Calin Alupei, Al. Clavel, Mihai Cămăruț, I.L. Cosmovici, H. Crețulescu și alții.

Prieten apropiat lor și lui Tonitza, călugărul Varahil ajunge să studieze la Academia de Arte Frumoase din Iași, revine la Durău unde el pictează clopotnița, ajunge aici și stareț pentru o vreme, mare eclesiarh la  Catedrala Mitropolitană din Iași, profesor la Seminarul de la Neamț. Pictează un număr mare de biserci în frescă și encaustică, participă la restaurările de la Turnul Goliei și Ateneul Român. Dintre bisericile pictate amintesc: Pipirig, Agapia Veche, Piatra Neamț, Dubăsari, Garcina, Plopu, Pangaracior, Aghiasmatarul Mănăstirii Neamț, lucrate în fresco și Grozăvești (Hangu) în encaustică. Când am vizitat  biserica din Grozăvești am fost uimit. După aspectul lucios al cerii de albine și a faptului că pe ceară nu adera praful și fumul de lumânări, pare pictată doar de o zi deși este mai veche ca mine. Tehnica respectivă provine din Egiptul antic și este foarte rar întâlnită.

După  primele întâlniri și primele schimburi artă vs. miere i-am povestit despre viața albinelor. Aveam la început bine în minte cartea lui Maurice Maeterlinck intitulată „Viața albinelor”. Părintele Varahil sorbea cuvintele pe care le spuneam, am remarcat că plânge, m-am oprit mirat văzând lacrimile gazdei, ajunse pe barbă și pe haină. „Ce s-a întâmplat?” l-am întrebat eu. După o lungă pauză dânsul a zis „nimic…. nimic… spune-mi te rog mai departe.”
„Nu pot să spun, s-a întâmplat ceva, văd că v-am produs durere, văd că v-am necăjit cu ceva.”
„Nu dragul meu… nu m-ai supărat… chiar m-ai bucurat, acum am înțeles ce daruri minunate am primit noi oamenii… iar noi de multe ori uităm chiar să mulțumim.”

La fel s-a petrecut și atunci când, împreună, contemplam niște fragmente de flori de mină. Nu a fost nevoie să întreb de ce lăcrimează, acum știam răspunsul. Asemenea clipe sunt de taină, nu pot fi șterse,  nu e drept să nu le amintim. Câte daruri am primit, pe care de multe ori nici nu le vedem, uneori chiar nu vrem să le vedem.  Pentru astea toate din jurul nostru, care ne produc bucurie, nu trebuie să mulțumim?…

Părintele și pictorul Varahil, în afară de pictură, grafică, linogravură, ceramică, sculptură, a scris poezie, teatru. A cultivat talentul, a îndrumat spre bine și frumos cu dărnicie. Am îndrăznit să scriu acestea pentru că de numele lui se leagă celebra frescă din Sala pașilor pierduți a Universității din Iași. Autorul este Sabin Bălașa, artist mare, ce doarme somnul de veci, uitat, la cimitirul  Eternitatea. După absolvirea facultății și mai ales  pentru a stăpâni tehnica fresco pe suprafețe întinse, acesta a locuit și ucenicit o vreme la casa părintelui Varahil. Chipul părintelui (foto dreapta – sus) lucrat de Bălașa pe veranda casei sale stă mărturie a acelor timpuri. Eu îmi aduc aminte și de acel ghiveci de flori perene prins în tablou.

Amintirile sunt multe, acum la comemorare, doar atât mai spun: Părinte, mi-e dor de tine!

Prof. Ioan Tivadar

O întâlnire discretă, ce a respectat clauzele distanțării pandemice, a fost organizată azi, 13 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației. Din dorința de-a reveni în mijlocul cetățenilor și de-a „redeschide” sezonul „live” al activităților cultural – artistice, instituția Centrală sigheteană a invitat două importante personalități ale culturii românești: scriitorul clujean Radu Țuculescu – prieten consacrat al Sighetului – și compozitorul, prof. univ. dr. Ionică Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca).

Gazdelele, prof. Ioan Tivadar (manager interimar) și poetul Vasile Muste (șef serviciu) au organizat o întâlnire open-air (în curtea Centrului Cultural) pentru ca publicul să recepteze fără constrângeri atât blitz – prozele scriitorului Radu Țuculescu (din volumul „Uscătoria de partid”, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2019) cât și piesele muzicale clasice interpretate de prof. univ. dr. Ionică Pop.

Pasul spre revenirea la normalitate a fost făcut cu proză, muzică bună și câteva… picături de dragoste (Vasile Muste).

Pentru ca pandemia să poată fi învinsă avem nevoie de un antidot „garantat”…. cultura!

Salut, Sighet!