Am întâlnit Polonezi fericiți (autori, prof. Maria și Gheorghe Bărcan)

prof. Maria și Gheorghe Bărcan

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

 




Mesaj pentru Promoția 1969!

Dragi Absolvenți, Promoția 1969, Liceul Vișeu de Sus

M-am bucurat atât de mult de frumoasa voastră aniversare, din 22.06.2019, la împlinirea a 50 de ani de la absolvirea Liceului!

Am fost însă și foarte trist, pentru că prea mulți dintre absolvenții Promoției au fost absenți de la acest măreț eveniment, fiind trecuți la cele veșnice; Domnul să-I răsplătească și să-I odihnească în pace. Omagiu pentru ei, în tăcere!

În prezent ne aflăm în SUA, rezidenți, în grija fiicei noastre, Ana-Rodica, și aveam bilete de mers în țară pe 14.06.2019, cu gândul de a fi și noi prezenți la bucuria voastră, pe care să o împărtășim din toată inima, împreună cu voi. Dar am avut un accident spre sfârșit de mai și mi-am fracturat mâna dreaptă, făcându-ne imposibilă deplasare. Umblu greu și, chiar în casă, m-au lăsat picioarele și am căzut. Am avut mai multe ședințe de radiologie și tratament, sunt și acuma cu ea suspendată de gât; mai sunt programat pentru un control și apoi, în 15 iulie, pentru un program de recuperare. Am amânat plecările pentru altă dată…

Am văzut poza voastră pe Facebook, grupul de elevi și câțiva profesori și a trebuit să ne bucurăm (și ne-am bucurat!) și de aceasta. Sunteți frumoși! Tot pe această cale virtuală am citit multe alte mesaje plăcute despre acest frumos eveniment, de la cei prezenți și de la alții.

Felicitări celor ce au organizat această întâlnire spre bucuria voastră, a tuturor!

Pentru mine, această întâlnire a voastră, avea și o semnificație aparte; la una dintre clase am fost diriginte și profesor de matematică, fiind prima mea promoție, după lungi, grele și dureroase așteptări, amânări… Am făcut cu clasa mai multe excursii, pe Valea Vinului, la Cascada Cailor, la Complex ș. a.

Dacă am făcut unele „excursii” forțate (securitate, închisori, Canal…), de ce să nu fac altele de plăcere?!

Am avut foarte multe bucurii și succese alături de voi, care mi-au lăsat amintiri deosebit de plăcute și mă fac să mă gândesc mereu cu drag la foștii mei elevi…

Sunt sigur ca la frumoasa voastră sărbătoare nu ați uitat profesorii voștri, care au contribuit la devenirea voastră; din păcate mulți dintre ei nu mai sunt… Pentru cei în viață le dorim multă, multă sănătate lor și familiilor acestora și să aibă parte numai de bucurii!

Mă bucur mult de toate succesle și împlinirile voastre, de tot ce ați realizat și de ce veți mai realiza.

Vă dorim în continuare multă, multă sănătate, pentru voi și pentru toți cei dragi, numai împliniri și bucurii!

Doamne ajută!

Cu mult drag,
Prof. Maria și Gheorghe Bărcan

foto: prof. Aurel Ghilezan




Gânduri despre și pentru „VIS”. Gânduri, gânduri… (prof. Maria Bărcan)

Nu cred că este vreun român sincer care să nu știe, sau să nu fi auzit (mai ales în anul când serbăm Marea Unire) despre contribuția Bisericii Greco-Catolice la prefigurarea și pregătirea drumului spre Marea Unire de la 1918, prin formarea umană, spirituală și culturală a tinerelor generații de transilvăneni (indiferent de confesiune) în lumina valorilor creștine, autentice, a iubirii de Biserică;  au aprins flacăra conștiinței de neam și țară, a dezideratului unității naționale. Se pot scrie foarte multe despre rolul Bisericii Greco-Calolice în devenirea poporului român, dar și despe calvarul la care a fost supusă ea.

Sunt vremuri apuse, cred că, pentru totdeauna!

*

Dupa Revoluția Româna din 1989, unul dintre primele acte normative ale noii puteri, a fost Decretul-Lege nr. 9/1989, de abrogarea Decretului 358/1948, prin care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Decretul-Lege din 24.04.1990 prevedea că, bunurile aflate în proprietate statului, urmează să fie restituite vechiului proprietar, Biserica Greco-Catolică.

Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi și pus în practică!

S-au format comisii bilaterale ale ambelor culte pentru dialog, dar aceste comisii n-au rezolvat situațiile conflictuale; au urmat procese, conflicte care nicicum nu trebuiau să existe între cele două BISERICI-SURORI!

NICICUM URA NU este creștinească, nu ARE CE CĂUTA ÎNTRE CREȘTINI!

Cu regret se afirmă (am citit undeva): „Cultul greco-catolic a fost cel mai persecutat cult din România înainte de 1989 și după aceea.”

Statul român nu a rezolvat nici pe departe problema bisericilor și a patrimoniului, revindecate de credincioșii greco-catolici.

*

Ar fi multe de spus în legătură cu cele de mai sus, DAR, SPER SĂ VINĂ ȘI VREMI MAI BUNE pentru greco-catoloici, iar dorința mea nu este să vă amintesc de lucruri triste, de răni nevindecate, ci, să vă spun despre gândurile mele despre și pentru „VISUL” greco-catolicilor din Săliștea de Sus.

V-am spus că donatorii nu au fost numai din Săliște, ci au fost și din Sighetul Marmației, Săcel, Dragomirești, Ieud, Vișeul de Sus, Moisei, Satu Mare, Baia Mare, Tg. Mureș, București, Brașov, Cluj -Napoca, chiar și din SUA, Franța, Italia și Anglia!

Mă gândesc că acum, când „Visul” începe să se realizeze, se vor găsi și alții care vor să ajute la realizarea lui, fie prin bani, materiale sau poate prin muncă fizică. Mă gandesc la cei ce au donat și poate ar dori să mai doneze, (sunt mulți care au donat de mai multe ori). Mă gândesc la cei ce au promis și nu au făcut-o (fie că n-au putut, n-au vrut, sau nu au crezut că se poate realiza). POATE CĂ ACUM ÎȘI SCHIMBĂ PĂREREA! Mă mai gândesc și la cei ce n-au știut de „VIS” și prin intermediul acestui articol o să afle și poate încearcă să se implice, fiecare după posibilități.

Dar, cel mai IMPORTANT și mai IMPORTANT gând al meu (plin de speranță) se îndreaptă spre cei ce au putere, se află la putere și care ne conduc, împart bugetul: primarul orașului Săliștea de Sus, dl. ec. Iuga Ștefan (care are foarte multe și frumoase realizări în orașul ce, cu onoare și competență îl administrează), împreună cu Consiliul Local, Consiliul Județean Maramureș, parlamentarii din Maramureș, Guvernul României, Parlamentul ar putea aloca o sumă din buget, astfel încât „VISUL” să devină REALITATE!

Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului în 25 noiembrie 2018, în aceeași zi cu sfințirea Capelei Greco-Catolice din Săliștea de Sus (peste care urmează să se înalțe Biserica-VISUL, așa cum e în proiect), sperăm să fie un semn de bun augur între cele două BISERICI-SURORI din Săliștea de Sus, dar nu numai!

Având în vedere cele scrise, cei ce doresc să facă donații, o pot face la orice Bancă pentru contul Parohiei Greco-Catolice din Săliștea de Sus, deschis la Agentia BRD, Dragomirești, Maramureș, contul fiind:

RO09BRDE250SV70226632500

La depunere, se face referința: banii s-au donat pentru construcția Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Maramureș, donatorul fiind… (se trece numele donatorului). De asemenea, se pot face donații și la Preotul Paroh al Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Preot Petreuș Ioan.

Îmi exprim speranța că cele scrise despre și pentru „VIS” vor găsi ecou în cât mai multe inimi și vor ajuta la realizarea acestuia.

Am speranța că doar așa se zice: „SPERANȚA MOARE ULTIMA”

… ” Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. (Radu Gyr) .

Săliștenii greco-catolici nu renunță la VISUL lor!

DOAMNE AJUTĂ!

prof. Maria BĂRCAN




Un vis aproape împlinit! (prof. Maria Bărcan)

„Cu noi este Dumnezeu,
Înțelegeți neamuri și vă plecați
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziți toate neamurile,
Căci cu noi este Dumnezeu,”
(Chemarea Clopotului, cântec religios)

Cântecul acesta îl știu din copilărie, îmi place foarte mult și poate de aceea mi-a rămas în memorie. Pe atunci tot satul nostru avea cultul greco-catolic. Mai târziu, când a trebuit să mă despart de satul natal, așa cum o făceau toți cei ce voiau să se califice într-un fel, sau altul, am auzit mereu cântecul și niciodată nu m-am întrebat dacă este ortodox sau greco-catolic, pentru că l-am ascultat la manifestările religioase ale ambelor culte; de altfel, în cantec se zice: „Auziți toate neamurile.”

Despre ce VIS vreau să vă scriu? Despre „VISUL” unor credincioși greco-catolici din Săliștea de Sus, care își doreau și ei să aibă un lăcaș de cult al lor, așa cum au alte culte în localitate.

Parohia Greco-Catolică din Săliștea de Sus, Maramureș, funcționează legal, așa cum reiese din Atestarea Nr.129/16.02.1999 (de mai bine de 18 ani); dar nici până acum nu există o Biserică Greco-Catolică în localitate.

Problema aceasta există încă în multe localități din țară, dar eu mă refer la situația din orașul Săliștea de Sus, județul Maramureș. Înainte de 1948, în comună erau 4 familii de ortodocși și aveau o Biserică, iar ceilalți locuitori erau de cult Greco-Catolic și câteva familii de evrei.

Greco-Catolicii, acum în libertate și cu drepturile acordate pentru toate cultele, nu aveau biserică!

Vă mai aduc la cunoștință cu multă durere și tristețe că, dupa 1989, înainte ca Bisericile din Săliștea de Sus să devină «Muzee», nu s-a permis să se oficieze în ele serviciile cultului Greco-Catolic!

Vă rog să credeți că nu fac deosebire între culte și mergem la ambele biserici; ba mai mult, în America mergem la Bisericile Ortodoxe (2) Române deoarece nu există biserici Greco-Catolice decât la foarte mare depărtare.

Săliștenii mai bătrâni, dar și mulți tineri și-au dorit să aibă o Biserică a lor în credința părinților, bunicilor și a străbunicilor lor.

Acesta este «visul» despre care vreau să vă scriu!

După 1990 Parohia Greco Catolică nu a primit NIMIC din bunurile imobiliare ce le deținea înainte de actul nedrept, ilegal și abuziv, din 1948. De la Primărie li s-a spus că orașul nu are niciun teren care să îl atribuie Bisericii Greco-Catolice, în schimbul celor ce i-au fost confiscate, așa că singura posibilitate pentru a putea obține un teren, în vederea construirii Bisericii, era cumpărarea unui teren.

Cu amărăciune și tristețe, e greu să se recunoaască faptul că într-o localitate de talia Săliștei de Sus, acum oraș, Sfânta Liturghie se oficia într-o cameră mică a unei case modeste (casa are două camere mici, despărțite de un mic hol), având ca „mobilier” o masă mică drept Altar și 4 lavițe simple și câteva scaune pentru creștini, iar în cealaltă cameră locuiește Preotul Paroh.

Deși Săliștea a fost și este fruntașă în multe privințe, pentru care săliștenii se pot mândri pe bună dreptate, în acest domeniu important a fost depășită, toate localitățile din jur având Biserici (unele sunt în construcție) Greco-Catolice, deși localitățile respective au un potențial economic mai scăzut decât al orașului Săliște.

Nu ne pare rău că există Biserici Greco-Catolice în alte localități, ci ne pare rău că nu există și în Săliștea de Sus o Biserică Greco-Catolică…

Trebuie făcută mențiunea ca terenul nu se putea cumpăra decât numai prin donații, toate celelalte încercări fiind eșuate.

Puțini, foarte puțini erau cei ce credeau că «Visul» se va putea realiza. Cu siguranță că avea să fie greu, chiar foarte greu (unii ziceau că e imposibil), dar săliștenii, așa cum sunt ei foarte hotărâți, nu voiau să rămână în urma altora, ei fiind mereu apreciați prin ceea ce au făcut; așa că, deși puțini, greco-catolicii, n-au vrut să renunțe la ”Visul” lor!

«Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis»
(Radu Gyr, ”Cântec de luptă”)

Și n-au renunțat!

S-a format un grup de inițiativă în care era și credincioasa Hojda Domnița, în a cărei casă s-au oficiat câțiva ani serviciile religioase ale Cultului Greco-Catolic și care s-a zbătut foarte mult pentru îndeplinirea «Visului»; păcat, mare păcat că acuma nu mai este în viață să se bucure de reușită. Cu siguranță că, de acolo de unde este, se bucură …

Grupul s-a deplasat la Preotul Protopop Codrea Vasile, Protopiatul Unit Iza-Vișeu, pentru a se sfătui ce trebuie și cum trebuie făcut, pentru reușită; tot timpul a dat sfaturi utile, ori de câte ori era nevoie și, ce este mai important, era optimist și transmitea acest sentiment și celorlalți, însoțit de încurajările, atât de necesare.

«Domnul o să ajute!» spunea mereu, când se ivea o problemă de rezolvat; fără dânsul nu s-ar fi reușit.

S-a făcut la tipografie un registru cartonat pentru donații și acolo s-au trecut toți cei ce au contribuit la acest demers. Acesta va rămâne la biserică peste vremi, pentru veșnica rugăciune și pomenirea tuturor donatorilor și a familiilor acestora, în vecii vecilor!

Donațiile au fost între 10 lei și 13.000 de lei, toate având la bază solidaritatea în dorința creștină de a ajuta, de a îndrepta măcar puțin din nedreptățile triste și dureroase făcute greco-catolicilor de vechiul regim ateu și nu numai.

Cine vrea să consulte registrul o să fie impresionat de contribuția celor cu venituri mici; un pensionar avea 600 lei pensia și a donat 500, alții au dat câte puțin, după posibilități, dar cu dorința de a mai contribui și au facut-o în mai multe tranșe. Au fost însă și alții «cu mari posibilități», patroni, alții în funcții publice sau aleși, care au promis că vor face donații, dar nu au făcut. E alegerea lor, (așa cum a fost și cea a celor cu venituri mici); eu cred că respectarea cuvântului dat, face mai mult decât promisiunea însăși.

ACUMA NU MAI CONTEAZĂ! S-A REUȘIT!

Au fost aproape 200 de donatori greco-catolici, ortodocși (în marea majoritate) din localitate, dar și din alte părți, care au dorit să contribuie la realizarea acestei Biserici, fiecare donație fiind «o cărămidă» la această necesară și dorită lucrare. Toți cei ce au făcut sau vor face donatii , vor forma o comuniune în reculegere și rugăciune, împreună cu cei ce se vor închina trecând prin fața Bisericii, în sunetul glasului de clopot. Multe mulțumiri tuturor donatorilor, BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ!

Dar s-a reușit: s-au adunat peste 20.000 de euro pentru achiziționarea terenului și altele.

Bunul DUMNEZEU ne-a ajutat: ”NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!”

Era abia începutul. Părintele Paroh Petreuș a avut foarte mult de «alergat» după diferite aprobări, schițe, proiecte, demolare, pregătirea terenului, găsirea de meșteri, licitații; în toate demersurile avându-l de mare ajutor pe Părintele Protopop Codrea Vasile. Au fost multe de rezolvat, care se făceau greu datorită birocrației și a altor piedici, dar Părintele le-a rezolvat pe toate; multe, multe mulțumiri. Părintele Petreuș a spus că a primit mult ajutor și de la economul eparhial Simon Mihai de la Episcopie căruia i se cuvin mulțumirile aferente.

Trebuie amintit cu adâncă plecăciune implicarea Preasfinției Sale Preotul Vasile, Episcopul greco-catolic la continuarea planului, care, cu multă milostivire, a găsit timp și resurse financiare (ceea ce nu e deloc ușor în multitudinea de probleme ce le are pentru păstorirea greco-catolicilor din Episcopia ce cu onoare o conduce și în perioada aceasta de criză). De la Episcopie s-au primit sume pentru construirea Capelei, peste care să se înalțe apoi Biserica, așa cum este în proiect.

Se cuvine a mulțumi Preasfinției Sale pentru interesul și grija cu care a ales Icoanele, Altarul, Iconostasul și alte obiecte de Cult necesare pentru Capelă, ceea ce a făcut ca totul să arate minunat, înălțător în ziua de 25 noiembrie 2018, când Preasfinția Sa cu un sobor de preoți greco-catolici a Sfințit Capela în prezența unei mulțimi de credincioși greco-catolici, dar și ortodocși din Săliștea de Sus, dar și din alte localități.

BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ PE TOȚI CARE AU AJUTAT, într-un fel sau altul, la realizarea acestui crâmpei de VIS.

Mai sunt multe de făcut pentru realizarea VISULUI (a BISERICII), dar, așa cum spunea mereu Părintele Protopop Codrea, de acuma se va merge numai ÎNAINTE! Eu sunt optimistă și cred că se va reuși!

«CĂCI CU NOI ESTE DUMNEZEU!»

Prof. pensionar, Maria BĂRCAN