Joi, 21 mai 2026, de praznicul Înălțării Domnului, când se cinstește și Ziua Eroilor, Parohia Ortodoxă Ucraineană invită pasionații de istorie să descopere o pagină din trecutul Sighetului.

La ora 17:00 va avea loc o rugăciune de pomenire pentru cei care sunt înmormântați în Cimitirul Eroilor și Victimelor celui de-al Doilea Război Mondial, iar de la ora 17:30 vor fi susținute scurte prezentări, în capela cimitirului, de către Teofil Ivanciuc, prof. Marius Voinaghi, prof. Maria Lauruc, preot vicar Marius N. Lauruc.

Salut, Sighet!

Scriam, în prima parte a articolului, că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Până la identificarea în arhive a unui nou document datat mai devreme de 1326, noi ne continuăm periplul prin Sighet și prin programul aniversărilor. Și, din aproape în aproape, am ajuns la Popa Lupu, care are o stradă, devenită cartier în orașul nostru, încă din perioada interbelică (i s-a preconizat și un bust, n-a fost să fie!). Și, în mod surprinzător, la ceas aniversar, în articolul Sighet 680, îl întâlnim: „… la 1717 în Sighetul Marmației își fac apariția tătarii care jefuiesc bogățiile sighetenilor ascunse în biserica reformată. Știm cu toții că vor fi înfrânți la Strâmtura pe Valea Izei și nimiciți la Borșa prin acțiunea plină de vitejie și inteligență a preotului Lupu Timiș.” Este un argument solid pentru a pune ordine-n lucruri și pentru a elucida tema ultimei invazii tătare din Maramureș, ridicând, în același timp, încă două întrebări: Care este numele preotului greco-catolic Popa Lupu și despre care Strâmtura e vorba? Pentru început, se impune o analiză retrospectivă a literaturii de specialitate dedicate acestei teme. Alessiu Anderco, în articolul Victori’a Romaniloru la Borsia, din ziarul Familia (1870), susținea că: Preotulu d’atunci alu Borsiéi, Lupu Sandru, din o vechia familia nobila romanésca, adună intregu satu’u Borsiéi la svatu, pentru a cercâ medilóce de scapare contr’a furiei tatare, iar despre locul bătăliei: Map’a catastrala, in folio, făcută in 1786, i sub intieleptulu Iosifu imperatu,inca amintesce gréznic’a cădere a tatariloru, insemnandu Strimtur’a Borsiéi cu o. cruce si dóue sabie incruci- siate. Aci e scrisu: „17,000 Tartaren sind bier im Jalire 1717 geschlagen.“ (17,000 de tatari fure omoriti aci.). Pe harta iosefină sunt trecuți doar 15.000 de tătari (foto 1).

Varády Gabor, la 1901, relata cu lux de amănunte desfășurarea bătăliei și toate inițiativele comemorative propuse în secolul al XIX-lea pentru ridicarea unui monument la Borșa (1867, 1896). Alexandru Filipașcu, în articolul Eroul Popa Lupu din Borșa – 225 de ani de la nimicirea tătarilor, din ziarul Țara (1942), susține că Popa Lupu este descendentul unei străvechi familii româneşti, nobile şi preoţeşti, tatăl său fiind preotul Grigore Sándor, care, într-un document din 1677, figurează drept unul dintre cei mai de seamă proprietari. Originea familiei o găsește la Sandrim, aflat, într-un document din 1385, în posesiunea Borșei. Pentru a se deosebi de numeroasele lor rude, descendenţii lui Sandrin au adoptat cu timpul numele familiar Sándor, alias Saudrin de Borşa: în 1752 membrii familiei Şandor de Borsa şi-au dovedit cu prisosinţă, în fața comisiei inchizitoriale a Comitatului, descendența lor directă din Sandrin al lui Hotico, recunoscându-li-se oficial nobiliatul donator din anul 1456.

În cel mai consistent articol din perioada postbelică, Vasile Schrek, consultând Protocoalele Adunărilor generale ale anului 1717, prezintă contextul, măsurile de apărare luate de către autoritățile comitatului și cronologia evenimentelor, îmbunătățită ulterior de către Andrei Pogăciaș și Teofil Ivanciuc: la 30 august tătarii sunt învinși la Hust (de aici, o parte s-au întors prin Oaș, Baia Mare, Cavnic, reintrând în Maramureș dinspre Gutâi, și la Vad fac joncțiunea tătarii veniți pe Tisa); 1 septembrie: tătarii sunt învinși la Remeți, jefuiesc și incendiază biserica reformată din Sighet; 2 septembrie: tătarii sunt prinși în ambuscada de la Bârsana – Piatra Țiganilor/Mormântul Țiganilor (Czigányok sirhalma la Várady), în marș forțat înaintează prin Dragomirești, Rozavlea, Cuhea, Săliște, Săcel, și își stabilesc tabăra la Moisei; 3 septembrie: după ce tătarii incendiază biserica din deal a Borșei, își stabilesc tabăra în strâmtoarea Cheia, denumită de atunci Strâmtura Tătarilor, de pe Valea Vișeului, și nu a Cislei; 4 septembrie 1717: fostul căpitan din armata lui Francisc Rákóczi II, Popa Lupu (Șandrin/Șandru/Șandor), conform lui A. Pogăciaș, chiar fost haiduc de-al lui Pintea Viteazul, îi învinge pe tătari rostogolind copaci tăiați din timp pe jumătate și bolovani de pe vârfurile munților; au reușit să scape din capcană 4.000 de tătari, dar o alunecare de teren în Jgheabul Tătarilor de pe muntele Știol a mai cauzat moartea a jumătate dintre ei. Au fost eliberați 7.085 de robi creștini, din care 1.454 erau din Ugocea, iar restul din Sătmar și Valea Someșului; 5 septembrie: ajung la Borșa trupele comandate de Francisc Deak și garnizoana din Oradea comandate de colonelul Pivoda. Care este finalul? 8.000 de tătari capturați, o bogată pradă de război, să amintim doar de cai (se vindeau cu 5-6 florini bucata). Victoria aduce mai multe diplome de înnobilare: cazul haiducului Toader Crăciun, titlul de baron vicecomitelui Vasile Stoica și pe cel de protopop lui popa Lupu Șandru. Numele lui se găsește, de altfel, pe o Cazanie a lui Varlaam, dăruită de el bisericii din Borșa anului 1717. Iar în turnul-clopotniță sunt ridicate cele două clopote jefuite de tătari din biserica comunei Suciu de pe Valea Lăpușului. Fiul său l-a urmat în preoție, fiind înregistrat în procesul verbal al inchiziției nobiliare din 1752, alături de rudele lui din familia Șandor, alias Sandrin de Borșa. Nu știm exact de când locul bătăliei se numește Preluca Tătarilor (cea mai veche menționare a acestei denumiri apare în 1912 în Gazeta Transilvaniei), dar pe Harta Iosefină a Comitatului Maramureș mai era încă înscrisă Strâmtura (foto 1) și nicidecum localitatea Strâmtura de Valea Izei, deoarece aceasta se numea Szurdok (foto 2).

Incursiuni tătare au mai fost în istorie la Sighet (anii 1594/1595, 1629, 1658, 1661), dar numai această ultimă campanie a tătarilor din Crimeea, chemați de turci în războiul lor cu austriecii, a beneficiat de monumente comemorative: unul la Cavnic (Piatra Scrisă) și unul în Preluca Tătarilor din pasul Prislop (foto  3). După Primul Război Mondial, Generația Unirii cinstește memoria eroului Popa Lupu, acordându-i numele unei străzi din Sighet (fostă Hajnal utca), actualmente un respectabil cartier, și proiectează ridicarea unui bust în capitala Maramureșului Istoric. Proiect care, din păcate, nu s-a mai realizat. Să fie oare acesta momentul providențial în care să reluăm acest proiect, acum, când celebrăm cu mândrie șapte secole de existență atestată documentar a orașului nostru drag?

foto 1 – localizarea Strâmturii pe Harta Iosefină  și a înscrisului 15.000 de tătari (1785)
foto 2 – localizarea Szurdok (1901)
foto 3 – localizarea Stramtura Preluka (1901)

Bibliografie selectivă:

Várady Gábor, A borsai tatárverés emléke, în Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901.
Vasile Schrek, Năvălirea tătarilor în Maramureș  și înfrângerea lor la Borșa în 1717, Marmația, 3, 1977.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Pogăciaș, Diversiunea transilvăneană din 1717 – frontul secundar otoman și ultima campanie tătară la vest de Carpați, Revista Arhivelor, LXXXII, 2016.
Ilie Gherheș, Invazia tătarilor în Sătmar și Maramureș (1717) – legendă versus adevăr istoric, Gazeta de Maramureș, iunie 2023.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Sâmbătă, 13 decembrie 2025, începând cu ora 10.30, Fundația Academia Civică, Fundația Hanns Seidel și Cercul de Istorie GEMINA al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației au organizat, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, o întâlnire cu tema „ARTA CA FORMĂ DE JUSTIȚIE. PERPETUAREA MEMORIEI PRIN ARTĂ”.

​Au luat cuvântul: Ana Blandiana, președinte al Fundației Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței; Pierre Gairret, istoric de artă (Franța); Thierry Wolton, scriitor și istoric (Franța); Marta Chrzanowska-Foltzer, istoric de artă (Franța); Cosmin Budeancă, reprezentant al Fundației Culturale Memoria; precum și prof. Marius Voinaghi, de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet. Moderatorii întâlnirii au fost Ion Andrei Gherasim, președinte al Fundației Corneliu Coposu, și Andrea Dobeș, muzeograf-șef al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

​La finalul întâlnirii a fost inaugurată expoziția „ULTIMA PRIVIRE: SUB GLOANȚELE COMUNISMULUI” care reunește 25 de portrete ale unor condamnați la moarte în timpul Marii Terori din URSS (1937–1938), realizate de artista franceză Madeleine Melot. (https://madeleine-melot-peintre.fr/).

​„Expoziția Ultima privire: sub gloanțele comunismului a artistei franceze Madeleine Melot prezintă 25 de portrete ale unor victime ale Marii Terori din URSS, din perioada 1937–1938. Lucrările, realizate în ulei pe lemn, sunt inspirate din fotografiile descoperite în arhivele de la Moscova de jurnalistul și fotograful polonez Tomasz Kizny și publicate în albumul Marea teroare din URSS (1937–1938), apărut în 2013 la editura Noir sur Blanc. Expoziția a fost deschisă în anul 2021 ca un omagiu adus de Madeleine Melot prietenului său franco-polonez, Jacques Rossi, supraviețuitor al Gulagului sovietic (20 de ani de detenție), dar și tuturor victimelor Marii Terori din URSS.

​Seria de portrete a fost donată de Madeleine Melot, în decembrie 2024, Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, îmbogățind astfel colecția de artă plastică a Memorialului, care mai cuprinde lucrări semnate de Camilian Demetrescu, Ovidiu Maitec, Peter Jacobi, Christian Paraschiv, Aurel Vlad, Silvia Radu, Mariana Macri, Șerbana Drăgoescu, Victor Cupșa, Mircea Hristescu și Oana Hril.” (Madeleine Melot (1936-2025), în Revista MEMORIA, Fundația Culturală Memoria, nr. 132 (3/2025), pagina 4)

​Pentru cititorii www.salutsighet.ro redau intervenția mea, în numele Cercului de Istorie GEMINA:

​Din capul locului, țin să mulțumesc Fundației Academia Civică pentru faptul că, pentru prima dată, Cercul de Istorie GEMINA din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” se regăsește printre organizatorii unui astfel de eveniment.

​Doresc să pornesc discuția de la o realitate îngrijorătoare: în sistemul educațional românesc, aflat într-un proces vizibil de dezintegrare și suprasaturat de testări standardizate, au fost raportate procente alarmante în rândul elevilor. ​Conform testelor internaționale PISA (OECD), peste 40% dintre elevii români nu ating nivelul minim de competență în citire și înțelegerea textului, fiind considerați analfabeți funcțional. Totodată, analize și studii psihopedagogice recente semnalează o creștere accentuată a dificultăților de atenție în rândul elevilor, unele estimări indicând că aproximativ o treime dintre aceștia se confruntă cu astfel de probleme. În ceea ce privește abandonul școlar, datele Eurostat arată că România se situează constant peste media Uniunii Europene în privința părăsirii timpurii a școlii, cu valori de peste 16%.

​Analfabetismul funcțional și lipsa autonomiei personale nu sunt simple eșecuri tehnice, ci simptome ale unei memorii colective amputate. Memoria nu este doar ceea ce ne amintim, ci și ceea ce refuzăm să integrăm; iar ceea ce nu este integrat revine, fie sub forma traumei istorice, fie ca apatie civică.

​Aici, într-un spațiu precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, memoria nu se mai rezumă la discurs: ea devine experiență simbolică, iar arta devine, poate, ultimul limbaj capabil să transmită ceea ce istoria evenimențială nu mai reușește să comunice. Astăzi, la Sighet, nu este vorba doar despre arhive sau date istorice, ci despre un loc în care aceste figuri arhetipale pot fi privite direct, fără a mai fi proiectate inconștient în prezent – un soi de vindecare prin acceptare, dacă vreți.

​Există, oare, un prag dincolo de care doar arta, și nu istoria, mai poate transmite experiența autentică a traumei colective? Dincolo de istoria documentată, totalitarismele par să reactiveze mereu aceleași figuri recurente: victima, călăul, salvatorul, martorul tăcut, ca și cum societățile ar repeta același scenariu, sub alte costume.

​Dificultatea societăților post-totalitare de a-și asuma trecutul vine, poate, și din refuzul de a recunoaște că aceste roluri nu sunt doar istorice, ci pot exista, într-o formă latentă, în fiecare dintre noi – de aici, inevitabil, gândul la umbră. Există o umbră a istoriei care nu dispare odată cu schimbarea regimurilor: ceea ce o societate știe despre sine, dar nu poate sau nu vrea să recunoască.

​Întâlniri precum cea de astăzi sunt incomode tocmai pentru că nu permit proiectarea umbrei în altă parte. Ea trebuie privită în față, fără alibiuri. Dar ce se întâmplă cu umbra unei societăți după prăbușirea unui regim totalitar? Este ea integrată sau, mai frecvent, împinsă în uitare, pentru a reapărea ulterior sub forme aparent democratice?

​Are, oare, arta uneori mai mult curaj decât discursul istoric, tocmai pentru că poate arăta umbra fără a fi obligată să o explice sau să o justifice? Sunt ferm convins că elevii mei vor găsi propriile răspunsuri după ce vor privi această expoziție. Pentru că, nu-i așa, există expoziții care vin exact la timp, pentru a umple golul lăsat de dezintegrarea educațională contemporană.

Vă mulțumesc tuturor!

Prof. Marius Voinaghi

SighetRun 2025 are loc sâmbătă, 20 septembrie 2025. Are patru probe: semimaraton (21 km), cros (10 km), cursă populară (4 km) și competiție pentru copii.

Traseul străbate zona naturală a râului Iza, Dealul Solovan și pădurile din sud-vestul orașului, cu startul și sosirea în Parcul Grădina Morii. Evenimentul marchează apropierea aniversării a 700 de ani de la prima atestare documentară a Sighetului Marmației.

Cardurile au fost încărcate cu premiile de la Open, iar tricoul oficial a ajuns deja la organizatori. Înscrierile pentru Sighet Run 2025 sunt disponibile pe my-run.ro. Prin fiecare kilometru alergat, Clubul de Robotică Tech-X al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” primește resurse pentru hub-uri și echipamente.

Evenimentul este organizat de Colegiul Național „Dragoș-Vodă” și ITPF Sighetu Marmației – IPA Regiunea 2, împreună cu Primăria Sighetu Marmației, Serviciul de Ajutor Maltez – Filiala Sighet, și Clubul de Speologie MONTANA – Baia Mare.

Sighet Run 2025 nu este doar o competiție sportivă. Fiecare pas contează. Sprijină educația și inovația tinerilor. Înscrie-te acum pe my-run.ro. Te așteptăm la start!

Brîndușa Oanța

Premisa: Cunoașterea istoriei ar trebui să fie o parte esențială, o condiție sine qua non a educației tinerilor.

În Recomandarea 15 (2001), privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 31 octombrie 2001, printre scopurile predării istoriei, prezente în Anexă, sunt amintite:
– „să ocupe un loc central în educația unor cetățeni responsabili și implicați activ în viața politică și în cultivarea respectului pentru diferențele între popoare, fiind bazată pe înțelegerea identității naționale și a principiilor toleranței”
–  „să permită cetățenilor Europei să își formeze și afirme propria identitate individuală și colectivă prin cunoașterea moștenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naționale, europene și globale” (Manea, 2002).

Conform cercetărilor realizate de experți în domeniu, o educație istorică bine concepută formează nu doar cunoștințe despre trecut, ci și abilități esențiale pentru gândirea critică și participarea activă la viața civică. Așa cum sugerează Wineburg (2001), o abordare unitară a istoriei dezvoltă capacitatea elevilor de a analiza sursele și de a înțelege contextul în care s-au desfășurat evenimentele istorice. Când elevii sunt învățați să gândească critic despre trecut, ei dezvoltă abilități care le permit să își formeze opinii bine fundamentate despre prezent. Dar, educația istorică nu este doar despre trecut, ci și despre viitor. Conform OECD (2018), o educație istorică solidă este strâns legată de formarea cetățenilor activi. Înțelegerea evoluției politice și sociale ajută tinerii să participe în mod informat și responsabil la viața democratică. Astfel, istoria devine „instrucțiunea de viață” care ne formează ca cetățeni activi și informați.

Problema: Curriculum-ul fragmentat sau când „puzzle”-ul se sparge

Fragmentarea cunoașterii

Imaginați-vă un puzzle istoric, în care piesele esențiale, precum disciplinele Istoria evreilor. Holocaustul sau Istoria Comunismului în România, introduse prin lege, fără consultare, sunt studiate separat sau, mai rău, sunt neglijate. Acest lucru duce la o imagine incompletă și adesea superficială a trecutului, iar elevii nu reușesc să înțeleagă conexiunile esențiale dintre diverse perioade istorice. Wineburg (2001) susține că istoria trebuie predată într-o manieră integrată, astfel încât elevii să înțeleagă cum se leagă evenimentele istorice între ele și cum influențează lumea de azi.

Reducerea orelor de studiu

În rapoartele UNESCO, se semnalează faptul că reducerea orelor de istorie în școli afectează capacitatea elevilor de a înțelege structurile politice și economice globale. Când timpul dedicat studiului istoriei este redus, elevii pierd oportunitatea de a reflecta și de a dezbate în profunzime. Aceste lecții de viață sunt esențiale pentru formarea unei gândiri critice și pentru pregătirea elevilor pentru viața socială și politică.

Decizii fără consultare

De multe ori, modificările curriculum-ului sunt făcute fără consultarea tuturor părților implicate – profesori, experți și părinți. Smith și Zinn (2019) sugerează că schimbările majore în curriculum ar trebui să fie rezultatul unui proces consultativ amplu, care să răspundă nevoilor reale ale elevilor și să asigure relevanța și eficiența educației istorice.

Soluția posibilă: un curriculum integrat și bine „porționat” cronologic, urmat de probe diferențiate la Bacalaureat, în funcție de profil: real/umanist.

Ce propunem? Adoptarea unui curriculum integrat, care să ofere o înțelegere completă, și nu fragmentată a istoriei: Istoria românilor (clasele IX-X) și Istoria României (clasele XI-XII), integrate în istoria universală și prezentate cronologic [a se vedea Anexa], după cum urmează:
– Preistoria și Antichitatea – clasa a IX-a
– Evul Mediu – clasa a X-a
– Modernitatea (de la Domniile fanariote la Primul Război Mondial) – clasa a XI-a
– Epoca contemporană (incluzând Holocaustul și Istoria comunismului în România) – clasa a XII-a

1. La nivelul trunchiului comun (clasele a IX-a și a X-a)
Recomandare:
– 1 oră pe săptămână (36-40 de ore pe an/ profil real)
– 2 ore pe săptămână (72-80 de ore pe an/ profil umanist)

Fundament științific:

Dezvoltarea gândirii istorice: Studiile lui Wineburg (2001) au evidențiat faptul că pentru a dezvolta abilități critice de analiză și interpretare a surselor istorice, este necesar un timp de contact suficient. Un program de 2 ore/săptămână permite elevilor să acumuleze cunoștințe de bază și să dezvolte abilități de gândire critică, esențiale pentru interpretarea evenimentelor istorice. În contextul legislației privind competențele-cheie pentru disciplina Istorie la nivel liceal, două documente sunt definitorii:
a. Recomandarea Uniunii Europene, din 22 mai 2018, privind competențele-cheie pentru învățarea pe tot parcursul vieții;
b. Legea nr. 198 din 4 iulie 2023 privind învățământul preuniversitar. Potrivit acesteia, profilul absolventului de liceu se bazează pe opt competențe esențiale, printre care: competența personală, socială și de a învăța să înveți, competența civică, juridică și de protejare a mediului, competența de sensibilizare și exprimare culturală.

Rapoarte UNESCO: Conform rapoartelor UNESCO (2022), disciplinele ce urmăresc formarea unei conștiințe istorice solide trebuie să beneficieze de un timp de studiu care să permită o abordare reflexivă și integrată a conținutului. Astfel, 70-80 de ore anual asigură un contact continuu și consistent, esențial pentru aprofundarea și consolidarea fundamentelor istorice. Potrivit rapoartelor recente (https://rm.coe.int/2023-coe-ohte-general-report-en-volume-2/1680b17531), Istoriei îi sunt alocate în majoritatea țărilor europene 2 ore pe săptămână; în țările Uniunii Europene, Istoria este predată la toate nivelurile de studiu, în toți anii și la toate specializările.

Echivalența curriculară: Această alocare este în concordanță cu modelele de bună practică identificate în sistemele educaționale care pun accent pe învățarea profundă, unde disciplinele umaniste primesc în medie 2-3 ore pe săptămână la ciclul inferior al liceului.

2. La nivelul curriculum-ului specializat (clasele a XI-a și a XII-a)
Recomandare:
– 1 oră pe săptămână (36-40 de ore pe an/ profil real)
– 3 ore pe săptămână (echivalent cu aproximativ 100-120 de ore pe an)

Fundament științific:
Aprofundarea cunoștințelor: În ciclul superior al liceului, când elevii sunt pregătiți să abordeze analize complexe și să integreze diverse perspective, un timp de contact mai extins este necesar. Studiile OECD (2018) arată că o creștere a orelor dedicate disciplinelor de gândire critică – cum este și istoria – este direct corelată cu performanțele academice și implicarea cetățenească.

Integrarea modulelor tematice: Pentru a evita fragmentarea cunoașterii (de exemplu, separarea Izvoarelor tematice, precum Istoria evreilor. Holocaustul și Istoria comunismului în România), o alocare de 1-3 ore pe săptămână permite inserarea acestor module ca parte a unui curs integrat de istorie. Aceasta asigură o viziune holistică și coerentă, conform recomandărilor din literatura de specialitate (Smith & Zinn, 2019; UNESCO, 2022). O structură de 1-3 ore/săptămână oferă flexibilitatea necesară pentru utilizarea unor metode didactice interactive (analiză de surse primare, dezbateri, proiecte interdisciplinare), care, conform cercetărilor, stimulează interesul și implicarea elevilor în procesul de învățare.

Procesul consultativ: cheia unei reforme reușite
Un curriculum de succes nu se poate construi decât dacă sunt implicate toate părțile interesate: profesori, experți în domeniu și comunitatea academică. Smith și Zinn (2019) subliniază că acest proces consultativ este esențial pentru a asigura relevanța și eficiența reformelor educaționale. Consultările vor asigura că schimbările se bazează pe dovezi solide și că răspund nevoilor reale ale elevilor.

Concluzie

Istoria transcende statutul de simplă disciplină academică, fiind fundamentul pe care ne construim înțelegerea de sine și locul nostru în lume. O educație istorică integrată nu doar că ne deschide orizonturile asupra trecutului, dar ne și echipează cu instrumentele necesare pentru a face față provocărilor viitoare. Fragmentarea cunoștințelor și limitarea orelor dedicate acestei materii riscă să estompeze lecțiile esențiale ale istoriei, iar un curriculum bine conceput, susținut de un proces consultativ activ, este esențial pentru păstrarea continuității identității noastre colective.

Astfel, un curriculum istoric integrat, cu 1-2 ore pe săptămână în ciclul inferior al liceului și 1-3 ore în ciclul superior, va permite formarea unei conștiințe istorice profunde, consolidând gândirea critică și stimulând o implicare civică activă. Această abordare va pregăti tineretul să devină cetățeni nu doar informați, ci și responsabili, capabili să abordeze cu discernământ complexitatea unei lumi dinamice, în perpetuă schimbare.

Referințe bibliografice
OECD 2018, Education at a Glance: Historical Perspectives on Civic Engagement.
Manea, M. 2002, Predarea istoriei secolului 20.
Smith, J., & Zinn, H. 2019, Teaching History for Critical Thinking.
UNESCO 2022, The Role of History Education in Democratic Societies.
Wineburg, S. 2001, Historical Thinking and Other Unnatural Acts.
Stradling, R. 1995, Conținutul Curriculum-ului de istorie în școlile din Europa.

ANEXA

Istoria românilor. Conținuturi:

Clasa a IX-a: Originile civilizației europene, Sumerieni, Monarhia egipteană, Evreii și Regatul Israel, Pre- și protoistoria în spațiul carpato-danubiano-pontic, Celții, Lumea geto-dacilor, Antica Ellada, Educația și cultura la vechii greci, Civilizația romană, Romanizarea și romanitatea orientală, Religii monoteiste – iudaism, creștinism, islam, Formarea popoarelor europene, Formarea poporului român și a limbii române; Studiu de caz: Romanitatea românilor în viziunea istoricilor.

Clasa a X-a: Civilizația medievală, Autonomii locale în spațiul românesc, Biserica și școala în Evul Mediu, Evreii în spațiul românesc (secolele XIV-XVIII), Sate din Europa și din spațiul românesc, Târguri și orașe din Europa și din spațiul românesc, Călători români acasă și în lume, Arta medievală românească, Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Cruciade clasice, „Cruciade târzii”: spațiul românesc între diplomație și conflict (secolele XIV-XVII), Expansiunea europeană, Premisele modernității: Reforma, Renașterea, Războiul de 30 de ani; Studiu de caz: Gh. I. Brătianu despre Marea Neagră.

Istoria României. Conținuturi:

Clasa a XI-a: Epoca Luminilor, Organizarea statelor moderne, Țările Române și „Problema Orientală”, Revoluția industrială, Constituirea și consolidarea statului român modern, Evreii în spațiul românesc: de la marginalizare la emancipare. Personalități marcante în domeniul cultural, politic, academic, Viziuni asupra modernizării în secolele XIX-XX: curente și politici culturale, identități naționale și identitate europeană, Lumea la cumpăna secolelor XIX-XX, Războaiele balcanice; Studiu de caz: De la „partida națională” la sistemul politic pluripartidist în România secolelor XIX-XX.

Clasa a XII-a: Primul Război Mondial (1914-1918), Realizarea României Mari, Secolul XX între democrație și totalitarism. Ideologie și practici politice în România și în Europa, Economie și societate în lumea interbelică, Diplomația românească în perioada interbelică, Dezbaterea de idei și cultura în România interbelică, Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Anul 1940, Holocaustul în Europa, Holocaustul în România pe teritoriile aflate sub administrație românească și în nordul Transilvaniei, Regimuri politice postbelice, Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă în România, România în perioada Războiului Rece; studiu de caz: România și Războiul de Șase Zile, Economie și societate în lumea postbelică, Știința și societatea în secolul al XX-lea, De la Piața Comună la Uniunea Europeană, Căderea comunismului, Construcția democrației postdecembriste.

Marius VOINAGHI

O să vă întrebați de ce am ales acest titlu, în aceste zile, când dezbaterea publică este dominată de conținutul noilor planuri-cadru din învățământul preuniversitar, care se vor aplica începând cu anul școlar 2026-2027. Titlul nu are nimic de-a face cu diminuarea numărului de ore în ceea ce privește istoria ca disciplină de studiu la clasele de liceu, nici cu modul în care este ea privită, ci doar cu faptul că istoria (sau cel puțin partea bună a acesteia) se vede mai bine în oglinda retrovizoare, iar noi, mai devreme sau mai târziu, conștientizăm acest fapt. Fiecare dintre noi, în parte, sau la nivel identitar. Tocmai la o astfel de dezbatere am asistat vineri, 7 februarie 2025, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, pe marginea cărții doctorului Virgil Solomon, Trecutul ne-ajunge din urmă. Memoriile unui martor privilegiat al istoriei 1921 – 1947 [Editura Humanitas, București, 351 pagini, ediție îngrijită, studiu introductiv și 544 de note (în realitate, în jur de 400 de biografii atât de necesare profesorului de istorie) aparținând istoricului Claudiu Secașiu, cercetător-consilier în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu o Prefață de Michael Virgil Solomon].

Structurată în trei mari capitole – Caietele 3, 6 și 7, acoperind perioadele 1921-1930, 6 septembrie 1940 – 25 august 1944 și 7 septembrie 1944 – aprilie 1947, volumul beneficiază de 10 pagini de indice de nume proprii, fotografii din arhiva familiei Solomon, file din dosarul de urmărire (interceptarea convorbirilor telefonice sau filaj executat de Serviciul Special de Informații 1943), fie fișe matricole penale de la Penitenciarul Sighet Principal, fie note de urmărire informativă întocmite de Securitate. Nota asupra ediției lămurește faptul că nu s-a păstrat în arhiva familiei originalul memoriilor, ci doar o copie dactilografiată a caietelor originale și criteriul care a stat la baza selecției celor trei caiete din totalul de șapte păstrate.

Prezentarea de carte a fost moderată excelent de către istoricul Andrea Dobeș, care a creionat foarte bine personalitatea lui Virgil Solomon (n. 27 august 1894, Drăguș, comitatul Făgăraș), cu studii de medicină la Cluj, Budapesta, Viena, participant la 1 decembrie 1918 la Adunarea Națională de la Alba Iulia, deputat P.N.T. (1928-1933), colaborator al lui Iuliu Maniu în calitate de secretar general adjunct pentru Ardeal (1941-1945), ministru al lucrărilor publice (1944-1945). A fost întemnițat timp de 8 ani, fără proces și fără asistență medicală (era suferind de plămâni) în penitenciarele Craiova, Aiud, Văcărești (1947), Pitești și Aiud (1948), Ocnele Mari și Văcărești (1949) și Sighetu Marmației (1950-1955). La părăsirea penitenciarului, i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Măzăreni, raionul Brăila (1955-1960), apoi Rubla (Valea Călmățuiului), raionul Călmățui (1960-1964), regiunea Galați. Eliberat în martie 1964, i s-a permis să revină la București, unde s-a aflat sub urmărirea Securității, până la decesul său, survenit la 4 august 1972.

Michael Virgil Solomon, nepotul autorului, a trecut în revistă povestea manuscrisului acestor memorii, la care doctorul Solomon a început să scrie din anul 1965 la presiunea fiului său: cutremurul din 1977, demolarea casei părintești, tulburii ani ’90, până la întâlnirea providențială cu istoricul Claudiu Secașiu. Acesta, în alocuțiunea sa, a evidențiat valoarea documentară a manuscrisului, poziția doctorului Virgil Solomon în cercul de colaboratori intimi ai omului de stat Iuliu Maniu și martor privilegiat la evenimente istorice majore: boala și decesul regelui Ferdinand I (1926-1927), instituirea și epoca Regenței (1927 -1930), perioada dictaturilor, pregătirea loviturii de stat din 23 august 1944, criza politică din lunile februarie-martie 1945 sau instaurarea guvernului P. Groza, la 6 martie 1945. Ion-Andrei Gherasim, nepotul fruntașului maramureșean Ilie Lazăr, președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, a subliniat rolul generației de mijloc a P.N.Ț., considerând evenimentul editorial drept o reparație morală față de o personalitate pe nedrept uitată, în spiritul necesității aflării adevărului și a unor aspecte mai puțin cunoscute publicului larg, cum ar fi, de pildă, relația lui Iuliu Maniu cu Ionel Brătianu la începutul anilor ’20. Gheorghe Mihai Bârlea a punctat, la rândul său, contribuția documentară prețioasă a cărții la istoria vieții politice din România, în prima jumătate a secolului XX. Pentru publicul sighetean, și nu numai, cercetătorul C.N.S.A.S, Claudiu Secașiu, și Michael Solomon, autorul romanului Vulpea urbană, au avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări. Răspunsurile sunt redate mai jos.

Marius Voinaghi (M.V.): În ce mod a contribuit experiența familială la formarea identității dumneavoastră personale și profesionale, și cum poate această identitate să influențeze felul în care privim istoria?
Michael Solomon (M.S.): În primul rând, vă mulțumesc că mă întrebați. Mi-e  greu să vă răspund în câteva cuvinte, dar încerc să o fac. Faptul că am avut de mic copil conștiință istorică. Conștiința unei istorii diametral opuse cu istoria pe care o învățam la școală, și care m-a adus mai aproape de o analiză istorică diferită. Minciunile cu care eram confruntat, pe de-o parte, și întâmplările cu care eram informat, pe cealaltă, m-au ajutat să mă dezvolt destul de repede în conștiința aflării adevărului.
M.V.: Cum putem aborda dilemele etice ce apar în reconstituirea și interpretarea mărturiilor din trecut, având în vedere că acestea sunt adesea încărcate de emoții și conotații personale? În cercetarea istoriei contemporane, cum reușiți să reconciliați nevoia de a reconstitui faptele exacte cu inevitabila subiectivitate a mărturiilor personale, și în ce măsură această dilemă vă modelează abordarea metodologică?
Claudiu Secașiu (C.S.): Sigur, dincolo de experiența profesională, dacă vreți, pe care cineva o are sau nu o are, cred că, pentru a elimina subiectivitatea, datoria istoricului este să confrunte cât mai multe surse. Și, așa cum am vorbit referindu-ne la cartea propusă astăzi cititorilor, am avut marea șansă de a avea, în paralel cu manuscrisul sau dactilograma memoriilor doctorului Solomon, și dosarul de urmărire de la Securitate, unde erau cuprinse relatările memorialistice consemnate de informatorii Securității. Practic, episoade din carte, spre exemplu, pregătirea actului de la 23 august 1944, se regăsesc într-o formă asemănătoare în notele informatorilor, precum și într-o formă similară în cartea de față.
M.V.: În contextul unei lumi politice din ce în ce mai polarizate, cum interpretați rolul mărturiilor personale și al experienței istorice în construirea unui discurs politic echilibrat și în promovarea valorilor democratice?
C.S.: Păi, cum am spus și astăzi, modelul Iuliu Maniu este unul pilduitor, în sensul că într-o lume a extremelor, o ținută morală și echilibrată, pe care a avut-o Iuliu Maniu în perioada interbelică și imediat postbelică este, cum am mai spus, de o valoare exemplară.
M.V.: În ce măsură considerați că viziunea și activitatea politică a lui Iuliu Maniu au contribuit la fundamentarea unui spațiu democratic în România interbelică?
M.S.: Domnul Iuliu Maniu, prezența lui Iuliu Maniu la noi în familie a fost dintotdeauna. Se vorbea despre el, arareori era menționat cu numele. De obicei, i se spunea Președintele. Cred că istoricii sunt în măsură să aprecieze influența lui interbelică. În mod cert, a influențat o serie întreagă de oameni din jurul lui, asemeni bunicului meu. Sunt conștient că, la ora actuală, când oamenii vor personalități puternice, ne concentrăm asupra lui Iuliu Maniu, dar cred că ar trebui să ne concentrăm și pe oamenii de încredere care l-au înconjurat și care i-au pus în valoare geniul politic.
M.V.: În ce măsură credeți că poveștile de viață, cum ar fi cele ieșite din negură ale medicului Virgil Solomon, pot influența percepția colectivă asupra istoriei naționale? Ce rol credeți că joacă, în cadrul cercetării, această dinamică de transmitere a memoriei?
M.S.: Esențială! Rolul acestor istorii care apar din negură și care nu sunt ego-istorii, în care personajul principal nu este povestitorul, ci povestitorul este doar un participant atent, dar și intim al evenimentelor, cred că pot să schimbe percepția, așa încât noi să ne apropiem de adevărul istoric.
M.V.: Vă mulțumesc pentru timpul acordat și calde felicitări pentru minunata carte. Dacă ar trebui să transmiteți un mesaj tinerilor care n-au fost astăzi de față, ce le-ați spune?
M.S.: Le-aș spune ceea ce le-am spus și celor prezenți astăzi la Memorial: ascultați-vă bătrânii, deși vă vor plictisi îngrozitor cu poveștile lor nesfârșite, dar ascultându-i pe ei, la mulți, mulți, mulți ani după ce nu vor mai fi, veți realiza că aveți posibilitatea de a judeca altfel evenimentele la care au participat. Pentru că istoria care ni se întâmplă se vede întotdeauna în oglinda retrovizoare. Niciodată înainte.

Marius VOINAGHI

În dimineața zilei de joi, 13 iunie a.c., la 34 de ani de la mineriada din 1990, când creștinii ortodocși și greco-catolici sărbătoreau Înălțarea Domnului, iar opinia publică românească s-a trezit scindată în urma „spargerii barierelor” de către Chris Martin de la Coldplay și Babasha, cântărețul de manele despre care până astăzi nu știam nimic, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței se desfășura cea de-a XXI-a ediție a Zilei Memoriei (foto 1), organizată de către Fundația Academia Civică, cu sprijinul Fundației Hanns Seidel. În contrast cu schimbările aproape catastrofale din ultimul timp, Ziua Memoriei de la Sighet se vrea a fi împotriva timpului, împotriva istoriei, cu toată perseverența de a nu renunța, sub semnul principiului „mă uit în trecut ca să văd calea”.

Manifestarea a debutat cu masa rotundă Și suferința este un patrimoniu, moderată de Ana Blandiana, ocazie cu care au fost prezentate cărțile publicate de Fundația Academia Civică în anii 2023-2024; astfel, doamna lector univ. dr. Oana Boșca-Mălin a prezentat Zbucium. File dintr-o viață trăită, de Emil Boșca-Mălin, Ioana Diaconescu, Vintilă Horia. Între condamnare și grațiere. Documente din arhiva CNSAS, Szilágyi Árpád, Calvarul unui om simplu în comunism, istoricul Andrea Dobeș, „Christus Vincit!” sau despre puterea credinței în închisorile comuniste și Rezistența prin rugăciune. Călugări și preoți romano-catolici în închisorile comuniste, Ion-Andrei Gherasim, președinte executiv al Fundației Corneliu Coposu, despre lucrarea lui Dan Pavel, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu (despre care am scris AICI). Alte luări de cuvânt: doamna Niculina Moica, noul președinte AFDPR, conf. univ. dr. Mihai Gheorghe Bârlea, Nistor Man, conf. univ. dr. Liviu Țârău, iar Petr Blažek, despre apariția editorială de la Fundația Culturală Memoria, Torțe vii în blocul sovietic. Cazuri de autoincendiere motivate politic în anii 1966-1989.

Partea a doua a manifestărilor a fost dedicată vernisării expoziției Omul fără memorie (foto 2), a artiștilor plastici Teodor Zaica și Mircea Hristescu, respectiv deschiderii a două expoziții: una foto-documentară, Jan Palach. Torța vie – 1969 (foto 3), a Institutului pentru Studiul Regimurilor Totalitare, curator Petr Blažek, design Jáchym Šerých, traducere Lidia Našincová, și una a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Dușmance ale poporului (foto 4), curator Virginia Ion, design expozițional Zeppelin Design.

Ana Blandiana a scris despre libertatea invizibilă în urmă cu aproape șapte ani, dar la ea m-am gândit când am citit Cuvântul înainte la „romanul” Zbucium. File dintr-o viață trăită (foto 5) al lui Emil Boșca-Mălin, despre care afirmă că „este o carte ciudată, greu de descris și mai greu de catalogat a cărei importanță e dată, în egală măsură, de cele 284 de pagini de viață trăită de autor și de introducerea notelor, comentariilor și epilogului scrise de nepoata autorului (Oana Boșca-Mălin, căreia îi mulțumim pentru dedicație, foto 6), în încercarea de a fixa în memoria următoarei generații destinul patetic amenințat să dispară în indiferența și negura timpului”. Cartea, apărută la Editura Fundației Academia Civică în anul 2023, redactor Marieva Ionescu, tehnoredactare Violeta Mihulin, anexe cu 12 pagini de fotografii și documente, reprezintă transcrierea volumului XIV din cele XVII restituite de către CNSAS (8 de urmărire și 9 de manuscrise din perioada 1946-1958). Este meritul incontestabil al Oanei Boșca-Mălin de a creiona portretul unui erou, ziarist și jurist din perioada interbelică, omul de legătură dintre Pamfil Șeicaru și Iuliu Maniu, condamnat în procesul „Sumanelor Negre” (vă las dumneavoastră plăcerea să descoperiți când grănicerii năsăudeni au fost nevoiți să renunțe la sumanele negre și să îmbrace uniforma militară

imperială austriacă) la muncă silnică pe viață în contumacie și dat în urmărire generală; după șase ani de hăituiri și spaime, ascuns într-o tainiță din propria locuință, urmează 12 ani de regim carceral la Ministerul de Interne (unde a fost ținut doi ani la „secret”), Văcărești, Lugoj, Aiud, Gherla, Pitești, Galați (unde editează patru numere din publicația Buletin informativ național-țărănesc, numărul trei chiar și pe cămașa de corp scris cu creion chimic sau îmbibat în substanțe farmaceutice), Râmnicul Sărat și Jilava, de unde este eliberat la 29 iulie 1964, în urma Decretului 320. Așadar, o veritabilă operă de reconstituire culturală care are în centru lupta pentru libertate: „când ziaristul iese la iveală pentru că simte că e nevoie de el, zeghea încetează să mai fie un veșmânt de gratii, devenind coală albă, bună de scris: prin acest act de curaj, Emil Boșca-Mălin este, în închisoare, un om liber”. De luat aminte!

Publicarea acestui „roman”, de la copilăria din Maierul natal până la publicarea săptămânalului de luptă românească Voința Transilvaniei, reprezintă o fațetă a istoricului gazetăriei românești interbelice, o „voce” de care trebuie să țină cont orice pasionat de cuvânt, un act de conservare a memoriei și a formării conștiinței istorice de care avem atâta nevoie azi. Nu poți să nu te gândești la ce/cum ar fi arătat ziua de 13 iunie 2024 în ziarul ardeleanului Emil Boșca-Mălin.

Între timp, am aflat cum s-a încheiat dezbaterea despre spargerea barierelor după al doilea concert Coldplay, dar rămân, totuși, cu o nedumerire: de ce Liviu Babeș, care și-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov, în 2 martie 1989, ca formă de protest față de regimul comunist din România, încă nu are o statuie?

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Sursă foto interior: prof. Marius Voinaghi

Sursămfoto principal: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței

update (31 ianuarie 2024):

Domnule Primar,
Noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă mulțumim pentru retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului și reluarea procedurii.

29 ianuarie 2024:

În atenția Domnului Primar al municipiului Sighetu Marmaţiei, av. Moldovan Vasile!

Domnule Primar,

În urmă cu mai bine de doi ani, atrăgeam atenția, prin intermediul publicației online www.salutsighet.ro, asupra faptului că, în peisajul heraldicii maramureşene, Sighetul nu beneficiază de o stemă oficială.

La vremea aceea, am apreciat disponibilitatea dumneavoastră de a iniţia un dialog instituțional cu Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, dar şi de a consulta specialiştii, pasionații de istoria Sighetului, profesorii şi pe toţi cei interesați de conservarea moștenirii acestui oraș secular.

Astfel, noi, semnatarii acestei scrisori deschise, vă reamintim faptul că, în data de 7 august 2023, ne-am manifestat disponibilitatea pentru a ne constitui într-o Comisie, în urma adresei Cabinetului Primarului nr. 5890/18 aprilie 2023, cu scopul de a elabora o listă cu elementele care ar putea fi incluse într-un proiect reprezentativ de stemă a Sighetului.

După o analiză temeinică a istoricului orașului și a evoluției heraldicii acestuia, am căzut de acord ca viitoarea noastră stemă să conste într-un cap de zimbru/ bour cu o cruce greacă (cu brațe egale) între coarne, pe un scut împărțit în două pe verticală. Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne. În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri. În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur. Am respectat stema istorică, considerând că e cea mai potrivită și că nu are logică schimbată. La finalul discuţiilor, consemnate într-un Proces verbal, nr. 12751/07.08.2023 (Anexa 1), am cerut ca Primăria și Consiliul Local să organizeze un concurs pe această temă (scutul și coroana murală cu cinci turnuri crenelate fiind elemente obligatorii, în conformitate cu legislația în vigoare).

Am constatat cu stupoare, consultând ordinea de zi, aşa cum a fost publicată în mediul virtual, că în ședința de Consiliu Local din 30 ianuarie 2024, vor fi supuse la vot trei variante ale proiectului de stemă care nu au nimic de-a face cu lista de elemente întocmite de noi. Mai mult, Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea și avizarea stemelor localităților și județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, și care este obligatorie, menționează la articolul 4: „Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare”, iar la articolul 5: „Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național”. Din păcate, niciuna din propunerile de stemă supuse la vot nu respectă articolul 4.

Prin urmare, în spiritul cooperării, al prioritizării intereselor comunității şi al transparenței, noi, semnatarii acestei scrisori, solicităm respectuos retragerea de pe ordinea de zi a Proiectului de hotărâre cu privire la stema municipiului şi informarea corectă a decidenților, astfel încât, în vederea votului, să fie inclusă și varianta propusă de noi (Anexa 2,3). Credem cu tărie că, astfel, nu facem decât să solicităm perpetuarea mobilelor și tincturilor stemei istorice din considerente diplomatice și de reprezentativitate (printre altele), ținând cont de faptul că, prin vechiul crin, putem fi „înfrățiți” simbolic cu o mare parte din Europa. Crinul apărea și pe stema Moldovei, și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezent astăzi, printre multe altele, și pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța, sau orașul slovac Košice.

Menţionăm totodată că proiectul propus de noi nu a fost supus unei dezbateri publice. De asemenea, faptul că există doar o firmă specializată în domeniu, cea de la Sibiu, reprezintă un neadevăr sau o omisiune (a se vedea, în acest sens, https://www.faxmedia.ro/contact/ sau https://www.szekeres.ro/?lang=ro ).

În calitate de cetăţeni ai Sighetului, îi mulțumim domnului Istvan Matruk pentru stema realizată și pe care vă rugăm respectuos s-o luați în calcul pentru un viitor vot.

Vă dorim multă sănătate și înțelepciune în luarea deciziilor.

Cu aleasă prețuire,
Ioan Ardeleanu-Pruncu
Teofil Ivanciuc
Krisztofer Levente Orosz
Alin Pralea
Marius Voinaghi

* * *

Anexa 3

Varianta comisiei locale de propunere a stemei municipiului Sighetu Marmației

Descrierea heraldică a stemei:

Stema municipiului Sighetu Marmației se compune, conform anexei, dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite despicat.
Mobila centrală este un cap de zimbru, negru cu coarne de argint, cu cruce dreaptă de aur între coarne.
În partea dreaptă, în câmp roșu, se află o stea de aur cu șase colțuri.
În partea stângă, în câmp albastru, se află un lujer de crin, de aur.
În vârful scutului se află trei brâuri undate, de argint.
Scutul este timbrat cu o coroană murală de argint cu cinci turnuri crenelate.

Semnificația elementelor însumate stemei:

Stema este cea istorică, atestată în anul 1576 și aflată în uz, practic neschimbată, vreme de 350 de ani.
Partajarea și smalțurile scutului și ale elementelor acestuia: capul de zimbru, crucea, steaua și crinul, sunt cele istorice.
Brâurile undate reprezintă cele trei râuri care mărginesc localitatea: Tisa, Iza și Ronișoara.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rang de municipiu.

Joi, 18 ianuarie 2024, Muzeul Etnografic al Transilvaniei – Galeria Cellarium a găzduit lansarea volumului Programul iconografic din bisericile de lemn maramureșene. Document istoric și discurs teologic, semnat de Dumitrița Daniela Filip, câștigătoarea celei de-a IV-a ediții a Concursului „Publicare teze de doctorat”, lansat de prestigioasa editură MEGA din Cluj-Napoca, director Cristian Sincovici. Volumul face așadar parte din colecția „Teze de doctorat”, cooordonată de Vlad Popovici; un volum elegant, redactat impecabil de Andrei Doboș, care surprinde cititorul, la o primă răsfoire, prin cele 36 de pagini ilustrate cu 93 de imagini color, din totalul de 293 de pagini ale sale. Autoarea dedică această carte memoriei Înaltpreasfințitului Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului, iar Prefața este semnată de către pr. conf. univ. dr. habil. Daniel Buda (Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. La lansarea acesteia, au luat cuvântul: PS Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, dr. Ioana Rustoiu (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia), dr. Livia Ardelean (Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale), pr. conf. univ.dr. habil. Cristian Sonea (Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca), iar moderatorul evenimentului a fost dr. Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Structurată pe trei capitole, cartea oferă un bogat conținut ideatic, foarte bine argumentat: I. contextul istoric delicat, de la primele tentative de propagare a Unirii în zonă, până la canonizarea episcopiei de Muncaci (cu principalele repere cronologice: 1720 – Decretul împăratului Carol VI, care interzice episcopului Dosoftei II Teodorovici să-și exercite atribuțiile, 1740 – moartea ultimului episcop maramureșean neunit, Gavril de Bârsana, 1751 – vizitația canonică a episcopului unit Mihail Manuil Olavszky ca sursă istorică, 1771 – canonizarea episcopiei); II. programul iconografic din bisericile maramureșene: conținut tematic, zugravi și surse folosite (sunt prezentați factorii care au influențat pictura din biserica maramureșană: elevația, sistemul de boltire, comanditarii, temele majore prezente, biografia zugravilor Alexandru Ponehalschi, Radu Munteanu din Ungureni, Gheorghe Plohod din Dragomirești, Toader Hodor din Vișeul de Mijloc etc.); III. programul iconografic: document istoric și discurs teologic (corespondența dintre iconografie, arhitectură și simbolismul spațiului sacru, ansamblul iconografic – o teologie a Triodului, teme teologice pictate în bisericile maramureșene), toate acestea însoțite de concluzii pertinente și surse bibliografice, în care sunt prinse sursele primare (colecții de icoane, carte veche bisericească, antimise și documente din arhive, conscripții sau pictura parietală și icoanele din bisericile de lemn din Maramureș), surse edite, surse biblice și patristice, respectiv sursele bibliografice secundare.

Pe de altă parte, dincolo de construcția ideatică amplă și de abundența detaliilor tehnice, lectura acestei cărți este o mare bucurie. Cititorul născut în Maramureș, care a vizitat aproape toate aceste biserici de lemn, prezentate în carte (Cuhea, Călinești Căeni, Desești, Borșa, Ieud Deal, Poienile Izei, Cornești, Bârsana Jbâr, Ferești, Rozavlea, Șieu, Budești Susani, Budești Josani, Săliștea de Sus, Nistorești, Săliștea de Sus Bâleni), are sentimentul că revine în locurile atât de familiare ale copilăriei, a căror adevărată semnificație, însă, abia acum o descoperă. Cu alte cuvinte, chiar dacă a știut dintotdeauna că Maramureșul e un tărâm fascinant, că oamenii locurilor sunt atipici, liberi, dar conservatori în același timp, parcă abia acum se conturează unele întrebări cu privire la maniera inedită în care sunt împodobite bisericile maramureșene de lemn, altfel decât majoritatea bisericilor ortodoxe: Ce rol a jucat venirea habsburgilor în Maramureș? Care este legătura cu introducerea unor noi scene din Apocalipsă la cumpăna secolului al XIX-lea, scene care au accentuat caracterul eshatologic al discursului iconografic, cu transformările contextului istoric? O viitoare monografie a Maramureșului nu va putea face abstracție de răspunsurile pe care le găsim aici. Dumitrița Daniela Filip, în cartea ei, ne oferă cheia de înțelegere a scenelor pictate și perspectiva din care ar trebui să privim iconografia. Iar din acest punct de vedere, descoperim aici un nou istoric al Maramureșului și o încercare inedită de analiză semiotică a imaginilor. Cu mult tact, autoarea ne învață cum să citim succesiunea de scene și, mai ales, care este ordinea în care trebuie „citite”: centrul bolții naosului, poalele bolții, pereții naosului, altarul și, la final, pronaosul, elementul central constituindu-l ideea de cădere și restaurare a firii căzute prin răscumpărare, jertfa Logos-ului întrupat. Elementul de noutate pe care Dumitrița Daniela Filip îl aduce în cartea sa îl reprezintă ideea că întreg ansamblul iconografic maramureșean ar urma logica teologică a duminicilor Triodului cu pericopele Evanghelice și paremiile vetero-testamentare (rămâne de cercetat de ce niciun zugrav nu a pictat scenele duminicilor dedicate Sfântului Grigorie Palama, Sfântului Ioan Scărarul și Ortodoxiei).

Fără îndoială, această carte este un eveniment editorial. Este lăudabilă pasiunea cu care autoarea a dus la bun sfârșit acest proiect de cercetare, deschizând noi căi de înțelegere și explicitare a perioadei complicate din istoria Maramureșului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, atât pentru cititorii avizați, cât și pentru cei mai puțin avizați duhovnicește și fără o cultură teologică solidă, preocupați însă de spiritualitate și misterele credinței; în acest sens, cartea   Dumitriței Filip oferă un reper consistent și pentru cititorul situat în afara spațiului sacru al Bisericii, mai puțin familiarizat cu tipicul și mesajul teologic prezent în iconografie. Am găsit în paginile cărții motivul pelicanului care-și sfâșie pieptul, pictat în biserica din Poienile Izei, în interiorul scenei Răstignirea lui Hristos pe muntele Golgota, amplasată pe bolta naosului; lângă imagine, textul în limba română cu litere chirilice: această paseră pelican de dragostea puilor runpe trupu său și-i hrănește, așe și XC (Hristos)… Sei. Suficiente argumente, cred, pentru a vă achiziționa cartea. De ce nu și un autograf. Urmăriți-ne. Dumitrița Daniela Filip își va lansa cartea și acasă, în Maramureș: joi, 1 februarie 2024, la Baia Mare, și vineri, 2 februarie 2024, la Sighet.

Foto 1: afișul evenimentului,
Foto 2: coperta 1 a cărții,
Foto 3 : răstignirea lui Hristos (detaliu), Poienile Izei1794, Gheorghe Plohod.

Prof. Marius Voinaghi

Săptămâna trecută, ca să nu spun anul trecut, în cadrul Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” (LV, 2023), Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației a lansat al XIX-lea număr al revistei Acta Musei Maramorosiensis. Anuarul Muzeului sighetean este un volum consistent, care ne oferă, în 573 de pagini, articole de etnografie și folclor (8), studii de arheologie și istorie (12), de muzeologie și educație muzeală (8), de geografie, geologie și științele naturii (5), dar și studii dedicate unor personalități de seamă (7). Colegiul de redacție este asigurat de dr. Mirela Ana BARZ (redactor-șef), Dacia Mara BÂRTA (secretar de redacție) și Nicoleta NEMEȘ, drd. Vasile Timur CHIȘ (redactori). Consiliul Științific reunește nume consacrate în spațiul cultural și universitar românesc: prof. univ dr. Ioan OPRIȘ (Universitatea Valahia, Târgoviște), dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU (Muzeul Național al Țăranului Român), conf. univ. dr. Delia SUIOGAN (Centrul Universitar Nord Baia Mare, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca), dr. Livia ARDELEAN (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj), conf. univ. dr. ing. Ioan DENUȚ (Muzeul de Mineralogie Baia Mare), prof. Gheorghe TODINCA (fost director al Muzeului Maramureșan). Volumul este tipărit în condiții excelente la ASKA GRAFICA și reproduce, pe coperțile I și IV, două lucrări ale lui Traian Bilțiu Dăncuș, Am fo’ ș’oi si’ (1967), respectiv Din pridvor. Mara (1936).

Sfera magicului terapeutic deschide secțiunea dedicată domeniului etnografic cu articolul lui Ittu Constantin – Plante și mâncăruri de leac (trupesc și sufletesc) –, o incursiune în universul plin de conotații al grâului, așa cum apare în Mărginimea Sibiului, în binecunoscuta formulă Pâinea noastră sățioasă. Remedii empirice bazate pe leacuri vegetate, dar de această dată din zona Sălajului, găsim în articolul Olimpiei Mureșan, Leacuri și tratamente din medicina populară – nu mai puțin de 24 de rețete și remedii pentru tot atâtea boli, fără să mai punem la socoteală mătrăguna, spânzul, iarba lui Tahin, măceașa, potrocea și romaniță. Un studiu comparativ foarte interesant ne propune dr. Anamaria Iuga și Georgiana Vlahbei în Ritualuri cu măști la periferiile Bucureștiului, și anume două obiceiuri cu măști, carnavalești, jucate de comunitatea de aromâni din Pipera (Ilfov, la 7 km față de centrul capitalei) în ziua de Bobotează – Julamila, și de către comunitățile de români și bulgari din Brănești (Ilfov, la 23 km față de centrul capitalei) în prima zi a postului Paștelui ortodox – Cucii. Concluziile la care ajung cercetătorii atrag atenția și vă invit să le descoperiți în volum.

La 28 aprilie 1957, s-a deschis Castelul Bran, iar începând cu anul 1959, au fost deschise și primele monumente de artă populară din Parcul Etnografic Bran. Lucrarea propusă de dr. Mihail Iona Gorgoi, Nicoleta Petcu și Anemona Marilena Todor, O moștenire de suflet de la familia „Pușcăreștilor” creionează destinul casei de colibași din „Muzeul Satului Brătean”. Omul și natura mai trăiesc încă în deplină armonie? Tradițiile, biserica, cosmosul satului tradițional, îngrijirea pomilor, a pământului, a animalelor, precum și a pruncilor – toate acestea au intrat într-o stare de criză. Găsim aici imaginea unui sat scindat între supraviețuire și speranță. Care sunt cauzele? Dar soluțiile în vederea depășirii crizei? Edificator în acest sens este studiul Satul românesc din Țara Crișurilor de la esența spiritului la drama pierderii identității, al cercetătorilor Vasile Todica, Maria Flavia Pop și conf. univ. Mihăilă Ștefan. Tot în secțiunea Etnografie întâlnim și alte abordări interesante, precum: tipologia bijuteriilor tradiționale la huțuli (Tkachuk Yaroslava), Simbolul șarpelui în ornamentica porților maramureșene din Valea Stejarului (dr. Kosinszki Sorin-Alin, Nemeș Nicoleta, dr. Măran Petru Daniel) sau Zgarda de coral sau „zgarda scumpă” (drd. Măriuca Verdeș-Nemeș).

Secțiunea Istorie debutează cu câteva considerații pe marginea Epocii Bronzului în Depresiunea Maramureș. Arheologul Muzeului Maramureșan, Melania Pohaidac, răspunde pertinent la câteva întrebări legate de contextul descoperirii depozitului de bronzuri de la Săpânța și încadrarea cronologică a acestuia, în Depozitul de la Săpânța (datare și componență). Prof. Dura Claudia subliniază câteva sensuri profunde ale noțiunii și fenomenului de „descălecat”, iar dr. Gabriel-Virgil Rusu expune drumurile domnitorului pribeag Petru Cercel în Transilvania și Maramureș.

În primul studiu – Microistorii maramureșene: cronica unei corespondențe școlare a protopopului greco-catolic Vasile Crăciun –, cercetătorul Ioan Boroica surprinde, din corespondența epocii, activitatea asiduă în crearea unei școli primare sătești, în perioada 1858-1865, mentalități și atitudini din lumea satului din Protopopiatul Izei; în al doilea studiu, la fel de consistent, Familia Lazăr și Giuleștiul și tradiția familiilor nobiliare românești din localitate, face o trecere în revistă a evoluției cnezatului de vale Mara și a principalelor familii nobiliare, precum Dragoșeștii, Rednicenii, familia Pop, Ficze sau Fița, Pârja, Bercea, Țânțaș, Onița și Lăzăroii. Muzeograful orădean Tiberiu Alexandru Ciorba aduce la lumină în studiul său – Din istoria Societății de Arheologie și Istorie a orașului Oradea – cele patru categorii tipologice și tematice care au format primul registru de inventar pe anul 1872: monede, medalii, piese egiptene și tridimensionale. Nu putem încheia secțiunea Istorie fără a menționa paleta largă de teme tratate, de la Istoricul Mănăstirii Ortodoxe „Nașterea Maicii Domnului” din Vișeu de Sus (Ștefan Andreica), gaterul Coroana Prințului Rudolf din Perkalaba (Yaroslav Zelenchuk) și principalele Târguri din Maramureș în perioada interbelică (Mihaela-Cristina Gherheș), și până la Distrugerea comunității evreiești din Maramureș [este  vorba de întregul fost comitat Maramoros] (Alin Spiridon Pralea) sau Cimitirul eroilor victimelor din cel de-al Doilea Război Mondial din Sighetu Marmației (Maria și Marius Lauruc).

„Între patrimoniul imaterial și cel material (intangibil-tangibil) se observă un raport de reciprocă influență: primul a generat, în infinite forme, pe cel de-al doilea; dar și acesta din urmă a creat cadrul sau l-a motivat pe primul. Monumentele istorice și de artă și locurile cu rezonanță memorială sunt creații pe seama credinței și sentimentelor, dar și generatoare ori suplinitoare ale acestora” afirmă prof. univ. dr. Ioana Opriș în Virtuți, funcții și disfuncții pe seama Patrimoniului cultural imaterial. Vin să întărească cele afirmate de Alexandra Olteanu-Bucur în O vizită (online) la Muzeul „Casa Romanței” din Târgoviște, Laura Cristina Pop în Muzee, muzeologie. Jurnal venețian (cu prezentarea celor șase muzee din Veneția), Emanuela Cristina Stana în Lumea florilor în colecțiile Muzeului Curtea Domnească Târgoviște, Alin Pralea cu Istoria tabloului „Cetatea Hustului” (parte a identității regiunii istorice a Maramureșului), Camelia Repede în Moara la români. Conotațiile ei în literatură și proverbe, Oksana Somak și Mihai Covaci în The „Belz-Drohobych Workshop” in Ukrainian Galicia and its connection with Romanian Maramureș (cu cele patru superbe icoane prezentate) sau Nicholas Cantoni, în Adaptarea reședinței nobiliare extraurbane la tipologia rurală din Transilvania. Studiu de caz: conacul Bethlen Gábor din satul Presaca, comuna Păuca, județul Sibiu (integrarea curiei în structura țesutului rural al parcelei agrare).

Din cele cinci studii de geografie-geologie-științele naturii, trei sunt dedicate Tisei superioare: Lake Maricheyka, Chornohirsky (Zelenchuk Ivan, Zelenchuk Yaroslav), Unique natural Complexes of National Nature Park „Verkhovynsky” (Matsapiak L.F., Iaseniv Verhniy), Dynamics of the hydrochemical composition pf water in watercourses of the upper Tysa basin within the territory of the Carpathian Biosphere Reserve (Paparyha P.S., Pipash L.I., Dovhanych V.Ya., Andriychuk N.F., Vekliuk A.V.), unul Corcodelului mare, specie cuibătoare în Depresiunea Maramureș (Chiș Timur), iar altul descifrării inscripției din Grota lui Doboș din Dealul Camnea, Lunca la Tisa.

Secțiunea care încheie numărul XIX al Acta Musei Maramorosiensis conține șapte studii, la fel de interesante precum problematica atinsă: personalitatea meșterului Găvrilă Hotico Herenta, Un artist al lemnului, restaurator de monumente istorice, ctitor de biserici de lemn monumentale (Pamfil Bilțiu), Problema Timpului (Nicolae Lauruc), Curgerea Timpului prin reprezentări metaforice (Nicolae Iuga), despre omenie, credință și recunoștință, în Moș Godâncă în Țara Sfântă (Petrovai Ion), depre semiotica semnului plastic ca semn iconic în pictura Muzicanți în festival (Ioan Borlean), despre vin – Salonul de întâmpinare a Raiului sau de așteptare a Iadului (Ilie Gherheș) sau despre cele 15 biserici de lemn de pe cuprinsul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș, prezente în Biserici de lemn din Maramureș. Wooden Churches in Maramureș (Georgeta Maria Iuga).

Un număr special. Patruzeci de studii și articole provocatoare. Și, păstrând proporțiile, închei cu o parafrază după Terentianus Maurus, odată ajunse pe mâna cititorului, acestea își vor avea soarta lor.

Autor, prof. Marius VOINAGHI