Când apare ceea ce se lăsa așteptat, nu poți decât să strigi Evrika.
Mă refer la cel mai recent număr al Revistei Marmația, numărul 19, apărut în condiții grafice excelente. Revista, editată de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, are un colectiv de redacție de excepție: redactor-șef, Viorel RUSU, secretar, Dan POP, Colegiul Științific este asigurat de dr. Nona PALINCAȘ (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” București), dr. Ioan STANCIU (Institutul de Arheologie și Istoria Artei Cluj-Napoca) și dr. Ionuț Virgil COSTEA (Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca), tehnoredactare, Tünde PÉCSI, iar coperta este opera lui Emanuel LUCA și Zamfir ȘOMCUTEAN. Pe coperta acestui număr apare Sigiliul lăcătușilor, tâmplarilor, frânghierilor, rotarilor, fierarilor și cuțitarilor din orașul Baia Sprie (1826). Revista reunește 12 studii și articole științifice grupate pe domenii, respectiv Arheologie (4), Istorie (5), Restaurare–conservare–desen (1), Recenzii (1) și Studii muzeale (1).

Partea de Arheologie este deschisă de către cercetătorul Dan Pop, cu un studiu dedicat Cercetărilor arheologice non-intruzive de pe traseul Centurii ocolitoare a  municipiului Baia Mare, de pe traseul Baia Sprie, Șișești, Dumbrăvița, Baia Mare, Groși, Recea, Tăuții Măgherăuș și Cicârlău. În urma cercetărilor de suprafață de pe traseul de 31.8 km, au fost identificate vestigii arheologice în 12 puncte, din care 6 pe traseu și 6 în imediata vecinătate a rutei ocolitoare. Ceramica, resturile de turnare (zgură) și obiectele de lut ars descoperite aparțin mai multor epoci (de la preistorie, epoca romană sec. II-IV, medieval-timpurie sec. VII-IX etc.). Pentru înțelegerea schimbărilor care au avut loc în nord-vestul României din cauza războaielor marcomanice, recomand studiul arheologului Marius Ardeleanu dedicat Așezării de epocă romană (Barbaricum) de la Bozânta Mică, punctul Grind. Artefactele descoperite în cadrul campaniilor de cercetare, care au avut loc între anii 2009 și 2015 (ceramică modelată cu mâna sau la roată, materialele arheometalurgice, un medalion roman, două monede și două fibule), indică locuirea unei populații dacice (cu anumite influențe germanice) pentru o scurtă perioadă de timp, după războaiele marcomanice și până la începutul/mijlocul secolului al III-lea. În ultimul timp, descoperirile romane în județul Maramureș s-au înmulțit. Asta o demonstrează și articolul muzeografului Raul Cardoș, Un denar roman descoperit la Dămăcușeni. Este vorba despre un denar roman imperial emis în timpul domniei împăratului Hadrian, care completează lista descoperirilor arheologice de epocă romană din Țara Lăpușului.

Secțiunea Istorie debutează cu un studiu interesant al Roxanei Mișca, dedicat Sigiliilor de breaslă din Baia Mare publicate în anii 1966-1971. Beneficiind de o calitate mai bună a planșelor, unele retușuri sau detalii revăzute și reinterpretate (amintesc aici doar lâna în loc de palmier, iar pe restul vă invit să le descoperiți Domniile Voastre) și cele câteva piese inedite, constituie suficiente motive pentru ca sigiliile de breaslă publicate de către Magdalena Bunta (1966) și Mircea Zdroba (1971) să fie prelucrate și republicate la standardele actuale.

În Familia lui Teodor Lengyel (1838-1909), un preot greco-catolic devotat slujirii în parohia Stremț, cercetătorii Daniel-Victor Săbăceag și Viorel Câmpean scot în evidență cele mai importante momente din biografia preotului cu 46 de ani de slujire în parohia Stremț: de la Pronuciamentul de la Blaj, conscripțiile publice pentru susținerea soldaților din Războiul de Independență, ridicarea bisericii de zid cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, și până la activitatea politică de susținere a activistului Gheorghe Pop de Băsești sau cea de Președinte al Reuniunii filialei învățătorilor români din cercul Băsești (1884); în plus, de remarcat și frumoasa portretizare a unor membri ai familiei pe care acest preot a întemeiat-o.

Doamna dr. Marta Cordea, bibliotecar la secția de carte veche a Bibliotecii Județene Satu Mare, semnează articolul Colecțiile speciale ale Bibliotecii Județene Satu Mare, creionând câteva dintre modalitățile prin care acest fond a fost valorificat. Amintesc aici colecția de carte străină din secolele al XV-lea și al XVI-lea, volume editate la edituri și tipografii celebre, dintre care cele mai valoroase, cele 5 incunabule (știați că Decretul Gratiani (1486) este singurul din România, existând doar 11 în întrega lume), cele de secol XVI-XVIII (Titus Vespasianus Strozzius, Paulus Melissus, 8 tipărituri plantiniene apărute între anii 1567-1583, prima ediție a lucrării cronicarului bizantin Kinnamos De rebus gestis imperatores Constantinopolis Ioannis et Manuelis Comnenorum historiarum libri IV, realizată de editorul olandez Cornelius Tollius sau achiziționarea bibliotecii cărturarului Nae Ionescu, un Atelier memorial care cuprinde numeroase volume din domeniul istoriei și criticii literare, cărți vechi, publicații periodice vechi și manuscrise ale profesorului.

Istoricul Marius Câmpeanu atrage atenția asupra potențialului major de cercetare a temei Ofițeri români din plasa Mănăștur în Primul Război Mondial prin posibilitatea îmbunătățirii biografiilor celor 15 ofițeri originari din Berința, Brebeni, Ciocotiș, Copalnic-Mănăștur, Fânațe și Măgureni, înrolați în cele două unități militare: Regimentul de infanterie 63 Bistrița și Regimentul de Honvezi 32 Dej.

Faptul că presa comunistă a fost cenzurată nu mai reprezintă astăzi o noutate. Mai mult, publicația Pentru Socialism a constituit, pe plan local, un instrument important al manipulării mediatice cu privire la problematica externă: agresiunea Egiptului, Criza Canalului de Suez, problema cipriotă, conflictul arabo-israelian din Orientul Mijlociu, problema înarmării etc., și totul în vederea atingerii unui scop pe care nu cred că e cazul să-l menționăm aici. Toate acestea în articolul lui Ioan Botiș, Lumea internațională în ziarul Pentru Socialism. De la revoluția din Ungaria la instaurarea comunismului în Cuba (1956-1959).

În Restaurarea, Conservarea și Desenarea bunurilor culturale mobile. Tezaurul dacic de podoabe din argint descoperite la Vărai, com. Valea Chioarului, conservatorii Monica Ghiman, Zamfir Șomcutean și restauratorul Dorian Ghiman militează pentru combinarea desenului cu fotografia, astfel încât obiectul prezentat să fie pe deplin înțeles atât din punct de vedere estetic și vizual, cât și din perspectiva tehnicii și preciziei realizării acestuia. La final, după prezentarea pe care Daniel Cornel Barna o face volumului Familii de preoți greco-catolici din Țara Năsăudului (1700-1948), semnat de Elisabeta Scurtu, muzeografele Oana-Alexandra Chirilă și Oana Leșiu creionează participarea, în premieră, a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș la evenimentul organizat de Rețeaua Organizațiilor Europene a Muzeelor (NEMO), în articolul Inovația începe din interior. Reziliența muzeelor în vremuri dislocante (9-11 octombrie 2022, Loulè, Portugalia) și solicită o serioasă autoevaluare a stadiului în care se află Muzeul Județean, sugerând implementarea chestionarelor dezvoltate și puse la dispoziție de Alianța CHARTER. Iar cu privire la cel de-al patrulea articol din secțiunea Arheologie, îi las lui Teofil Ivanciuc plăcerea de a-i face o scurtă prezentare.

Articolul O monedă postaureliană și Depresiunea Maramureșului în secolul IV d. Hr. (autori, T. Ivanciuc și M. Voinaghi) se referă la o monedă de bronz emisă de împăratul roman Magnentius, la Treveri (azi Trier, în Germania) în anul 352. Aceasta a fost descoperită în anul 2016, în zona montană Piatra Tisei de lângă Sighetu Marmației și reprezintă o descoperire rară pentru Maramureș, unde până acum au fost descoperite numai 12 monede de secol IV (dintre care doar pentru două se cunoaște locul descoperirii) și o singură locuire certă, cea de la Sarasău-Zăpodie. În sudul actualului județ Maramureș a fost găsită o singură monedă de secol IV, însă numărul așezărilor din acea perioadă este mult mai ridicat. Studiul enumeră și locuirile și descoperirile monetare din secolele II-IV din întreg Maramureșul, referindu-se atât la județul actual cât și la sectorul de la nord de Tisa, astăzi în Ucraina. Apartenența etnice a celor care locuiau în aici în acele vremuri rămâne incertă: s-ar putea ca aceștia să fi fost daci ori un amestec de daci cu o populaţie germanică, la fel de bine cum puteau să aparţină unui alt grup etnic, al cărui nume rămâne, deocamdată, necunoscut.

„Istorie se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat”, scria marele istoric Nicolae Iorga.

Fiecare studiu, fiecare cercetare, contribuie, mai mult sau mai puțin, la cunoașterea a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Iar cunoașterea înseamnă bogăție.

Prof. Marius Voinaghi

În acest an, în patrimoniul Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, Secția Istorie și Arheologie, a intrat un inel medieval descoperit la Vadul Izei, punctul Căitari, la marginea drumului de culme ce face legătura între Berbești și Șugău, în realitate vechiul drum al sării (la nici 2 km de locul descoperirii se află Feredeauăle), de către Alin Stan, membru al Asociației Pro Detecție Maramureș (Foto 1). El vine să întregească frumoasa colecție de 9 inele medievale din patrimoniul muzeului[1](4 achiziționate de la Giulești în deceniul 8 al al secolului trecut, și 5 descoperite de către membri Asociației Pro Detecție în pasul Hera, pe vechiul drum de legătură dintre localitățile Rona de Sus și Petrova). Piesa are numărul de inventar 26.466, este turnat din bronz, 6,5 g greutate, discul măsoară 18 mm și este într-o stare bună de conservare. Șatonul rotund, ușor înălțat față de verigă (Foto 1) este decorat cu un cerc incizat în care sunt dispuse trei seturi a câte două incizii paralele, un set ce împarte cercul în două jumătăți, iar celelalte de-a stânga și de-a dreapta aproape-n oglindă, respectiv cu patru sferturi de „pâinișoare” decorate cu 4 mici incizii de-a curmezișul lor, paralele și ele. Zona de întâlnire dintre șaton și verigă este decorată pe ambele părți cu câte trei incizii paralele, sub care sunt dispuse șase mici incizii paralele, tot așa, pe ambele părți.

Toate similitudinile din arealul transilvan indică o datare de secol XII-XIII (CRAIOVAN, 2019, 167-173). Inelele au jucat un rol important în universul lumii medievale, reprezentând una dintre cele mai răspândite și prestigioase tipuri de podoabă. Piesa noastră aparține inelelor cu șatonul supraînălțat, iar corpul este comun cu veriga inelului (ȚEICU, 2009, 43). Celelalte inele din colecția muzeului sunt podoabe modest lucrate cu un decor sumar format din linii incizate, motive geometrice ori asociate cu motive realizate prin impresiuni. Cele mai simple modele de inele erau purtate și utilizate de către clasa de mijloc sau de jos, lucru confirmat de numărul mare de piese descoperite în necropolele și așezările medievale. Din secolul al XIII-lea s-au păstrat în arealul transilvan inele ciocănite, cu placă, sigilii personale, verigi simple, torsionate, bătute, turnate, cele mai favorizate fiind cele cu șaton. Motivele decorative au avut rolul ambivalent de „instrument” de marcare a statutului în clipa în care șatonul conținea marcaje identitare, însă doar o parte a acestora a avut rosturi de a sigila documente (RUSU, 2019, 493). Există mai multe opinii cum că aceste inele sunt eclesiastice (C. I. POPA, 2012, 160), funerare, amulete, „vrăjite”, medicale, însă un lucru e clar: în secolul al XIV-lea, ele substituiau, imitau mesajele cu valoare heraldică. Inelele cu șaton decorat, fie turnate, fie gravate, erau apanajul categoriei inferioare a elitei, au ajuns ca-n secolul al XVI-lea să fie folosite și de către iobagi. Marea majoritate a modelelor se adresau ambelor sexe, putând fi folosite atât de femei, cât și de către bărbați.

Pentru zona Maramureșului, inele similare, publicate ca fiind sigilare, au fost descoperite în cadrului contextului funerar din jurul bisericii de piatră, aparținând romanicului, de la Giulești.  Pe baza cercetării arheologice întreprinse aici de către Radu Popa între anii 1966-1968 (POPA-ZDROBA, 1969, 270-282; POPA, 1969, 26 – 44), s-a putut conchide că cea mai veche biserică din piatră din Maramureș a cunoscut trei faze de construcție, astfel încât ea s-a mărit treptat până la forma în care și-a încetat existența la sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1880, când a fost demontată (KACSÓ, 2011, 337 – 339) sau cândva după 1884, când materialul ei a fost refolosit la ridicarea noii biserici, sfințirea ei având loc în anul 1888 (BABOȘ, 2002, 274).

Monumentul a fost încadrat în categoria modestelor biserici-sală din etapa de sfârșit a romanicului, care se datează în Transilvania undeva la sfârșitul secolului al XIII-lea (Foto  2 – Reconstituirile propuse de A. Baboș). Datarea fazelor de construcție a monumentului este asigurată de inventarul mormintelor descoperite în interiorul și exteriorul bisericii, prima dintre ele fiind pusă în concordanță cu cei doi denari de argint emiși de regina Maria (1382 – 1387) și cu inelul-pecete din argint cu pelicanul care-și sfâșie pieptul pentru a-și hrăni puii, vechi simbol creștin. Totodată, au fost descoperite și cercetate (întregi sau parțial deranjate) 113 morminte (Foto 3 – Situația de plan). Inventarul funerar conținea 11 monede (sec. XIV – XVIII), 9 inele, din care 7 sigilare, considerată a fi „prima colecție unitară de inele-peceți” (Foto 4  – inele sigilare). Colecția unitară, admite Radu Popa ca fiind ipotetică, simbolul heraldic al capului de bour foarte schematizat, cu coarne arcuite, ochi mari și un bot alungit (Foto 4. b,c,d); și  două inele cu placă (șaton) poligonală cu reprezentarea Maramureșului, cuprins între munți (triunghiuril) și văi(incizille dintre triunghiuri). Evident că astăzi aceste interpretări sunt hazardate, dacă nu

depășite. Cel mai vechi și singurul, până astăzi!, este prevăzut cu inscripție (Foto 4.a ; 5 – inelul se află în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie; foto: Zamfir Șomcutean). El a fost descoperit în regiunea bazinului unui schelet îngropat în colțul de sud-vest al navei, în M(ormântul) 35 de pe plan. Inelul are placa superioară din argint (de formă rotundă cu diametrul de 18 mm) gravată, în centru, cu o reprezentare a pelicanului care își sfâșie pieptul pentru a-și hrănii puii. Pe margine, între două linii concentrice, este gravată în semiunciala gotică, specifică sfârșitului de secol XIV, inscripția ＋J.M.IV.DO.AT. (ultima literă nefiind sigură).

Originea simbolului pelicanului a rămas un subiect de dezbateri și diverse interpretări, iar semnificațiile sale au fost influențate de o varietate de culturi și tradiții religioase. Atât în greaca veche (pelecan), cât și-n latină (pelikanus) înseamnă „străpuns”, reprezentând simbolul jertfei supreme și al dragostei paterne. Legenda ne relatează cum șarpele a intrat în cuib și a mușcat puii, iar pelicanul, pentru a-i salva, își sfâșie coșul pieptului, oferindu-le drept antidot, sânge proaspăt.

Simbolul pelicanului, așa cum este el cunoscut și utilizat azi în creștinism, poate fi urmărit până în perioada Antichității târzii, mai ales în scrierile Physiologus, o colecție de alegorii medievale, care au popularizat povestea pelicanului hrănindu-și puii cu sângele său. Versiunea cea mai cunoscută și răspândită a fost tradusă în latină în jurul secolului al IV-lea și a fost distribuită în Europa medievală.

Interpretarea pelicanului care-și hrănește puii cu sângele său a devenit asociată cu simbolismul creștin al sacrificiului lui Isus Cristos pentru omenire.   Pelicanul a devenit un subiect comun în arta și literatura medievală, reprezentând simbolul creștin al sacrificiului și compasiunii. Lucrările de artă și literatură ilustrează pelicanul ca pe un simbol al iubirii divine și al sacrificiului de sine. Icoana Pelicanului din Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt este unul dintre cele mai vechi exemple cunoscute de reprezentare a pelicanului în arta creștină. Acesta datează din secolul al VI-lea și ilustrează pelicanul hrănindu-și puii, reprezentând simbolic sacrificiul divin (BLUE, 2013, 109). Pelicanul, ca simbol al sacrificiului și al compasiunii,

este prezent în multe biserici din Europa, fiind adesea reprezentat în sculpturi, vitralii sau picturi murale: Catedrala Notre-Dame, Paris, Franța (vitralii și decorațiuni interioare din catedrală prezintă reprezentări ale pelicanului), Catedrala St. Vitus, Praga, Cehia (pelicanul este prezent în unele decorațiuni ale catedralei, simbolizând sângele lui Isus Cristos și sacrificiul său în tradiția creștină), Catedrala Lincoln, Lincolnshire, Marea Britanie (în interiorul catedralei, simbolul pelicanului poate fi găsit pe unele sculpturi și ornamente, reprezentând simbolistica creștină a sacrificiului și regenerării COPE, 2022, 87-89).

În Regatul Ungariei, acest simbol creștin începe să fie folosit începând cu secolul al XII-lea  (MAGYAR, 808; BIBLIAI JELKEPEK, 64). Îl întâlnim pe cheile de boltă, în vitralii și picturi murale, cahle de secol XVI, în caseta din holul biserici reformate din Baraolt (Foto 7), simbol heraldic în Secuime al familiei Donath (1710 – Foto 8; SZEKERES, 205,60), sau  la baza portalului sacristiei bisericii Sfântul Mihail din Cluj-Napoca (1532 – Foto 9, de ansamblu și detaliu).

În ceea ce privește interpretarea inscripției, Radu Popa a propus citirea J(udex) M(aramorosiensi) Iv(anca) Do(minus), cu trimitere la personajul Ioan din familia giuleștenilor, care a deținut demnitatea de jude al nobililor în anul 1426. Pentru un jude al nobililor pledează și Teofil Ivanciuc, dar nu Iv(aka), ci IV (patru roman), iar pentru DO și AT, Dominus/ Dobroslow/Dobritze și Ambroziu/Andrei/Adeodatus (IVANCIUC, 2019, 10-11). Însă nimeni nu a publicat amprenta pe care îl lasă inelul -pecete, sigilar (?) de la Giluești (Foto 8). Lansăm ipoteza că artizanul care a realizat inelul l-a imprimat corect. Adică a realizat simbolul pelicanului cu atâta acuratețe în negativ pentru a inscripționa greșit literele? Sau acceptăm varianta că nu este sigilar , doar de statut, celui de-al IV-lea jude al nobililor. Să fie recompensat slujitorul regal, sau urmașii lui, din Giulești pentru fidelitatea față de coroana maghiară cu un inel aparținând PA (rs) OC(cidentalis), cunoscut fiind faptul că Dragoș, fiul lui Gyula, este numit în diploma din 20 martie 1360 fidelis Olahi nostri de Maramarusio deoarece adusese anterior, la o dată greu de precizat, Moldova sub ascultare (PECICAN, 2010, 187)? Să aparțină unui preot? Oricum, dacă admitem că este unul sigilar și scris corect, atunci el s-ar citi † PA:OC.VI.N.L. Nu rămâne decât să-l și descifrăm. Istoria acestui inel spectaculos mai are răbdare. Sau, de ce nu, până la sfârșitul lunii decembrie, când se va desfășura Sesiunea de lucrări și comunicări științifice Peisajul cultural – abordări interdisciplinare, organizată în perioada 27-28 decembrie 2023 la Muzeul Maramureșan.

Bibliografie:

BABOȘ, 2002 – Alexandru Baboş, Baserica sa de pétra care n´are socia in giuru, în  Acta Musei Maramoresiensis, I, Sighetu Marmației,  2002, pp.267 – 288.

BLUE, 2013 – Debbie Blue, Consider the Birds: A Provocative Guide to Birds of the Bible, 2013, Abingdon Press

C.I. POPA, 2012 – Cristian Ioan Popa, Inelul de devoțiune de la Vinerea și problema inelelor Marianice medievale, în Apulum, XLIX, 2012, pp. 157 – 190.

COPE, 2022 – Gilbert Cope, Symbolism in the Bible and Church, 2022, Philosophical Library Open Road

CRAIOVAN, 2019 – Bogdan Alin Craiovan, Inele medievale cu și fără chaton descoperite pe teritoriul jud. Timiș, România, Patrimonium Banaticum,IX, 2019, p. 167 – 175.

KACSÓ, 2011 – Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.

IVANCIUC, 2019 – Teofil Ivanciuc, Inscripții medievale maramureșene de secol XIV – XVI, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 12, 2019, pp. 7 – 28.

PECICAN, 2010 – Ovidiu Pecica, Letopisețul unguresc. O scriere istorică din Ungaria angevină, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2010, 190p.

POPA-ZDROBA, 1969 – Radu Popa – Mircea Zdroba, Ctitoria cnezilor giuleșteni. Un nou monument românesc de piatră din Maramureș, în SCIV, tom 20, 1969, pp. 267 – 285.

POPA, 1969 – Radu Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare și arheologice în Maramureșul istoric, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1969, pp. 5 – 79.

RUSU, 2019 – Andrei Adrian Rusu, Castelul și spade. Cultura materială a elitelor din Transilvania în evul mediu târziu, Cluj – Napoca, 2019.

STILL, 2011 – Gertrude Grace Still, A Handbook of Symbols in Christian Art, 2011, Touchstone

SZEKERES, 2015 – Attila István Szekeres, Patrimoniul heraldic al județului Covasna, Editura Tinta, Arcuș, 2015.

ȚEICU, 2009 – Dumitru Țeicu, Arta minoră medievală din Banat, Timișoara, 2009, 239 p.

[1] Colecția de inele constituie obiectul unui studiu aflat în cercetare; acesta va fi prezentat la Sesiunea de comunicări științifice „Peisajul cultural – abordări interdisciplinare”.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Ce poate fi mai frumos în viața unui arheolog decât să-și vadă încununată munca de cercetare cu materializarea descoperirilor într-o expoziție temporară dintr-un muzeu. Iar dacă în echipa de cercetare are alături de el și speologi, cu atât mai mult. La un astfel de eveniment am asistat miercuri, 13 decembrie 2023, când a fost vernisată expoziția Sălnița – Custura Cetățelei. Vestigii medievale, la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, de către arheologul dr. Dan Pop, șeful Secției de Arheologie, și prof. dr. Alexandru Mureșan, Președintele  Clubului de Speologie Montana Baia Mare. Expoziția face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare pe care Muzeul Județean îl derulează; știm că luna trecută a fost deschisă publicului larg expoziția Fortificația romană de la Coștiui – Imaș.

Gazdele evenimentului au fixat geografic situl, au prezentat istoricul cercetărilor și artefactele medievale (pinteni cu rotiță – care oferă datarea materialelor sitului între a doua jumătate a secolului al XIII-lea și finele secolului al XIV-lea – , catarame, cuțite cu limbă la mâner, mânere de cuțit, dalte, piroane și cuie de potcoavă), cu mențiunea că artefactele preistorice (culturile arheologice Coțofeni, Suciu de Sus) vor fi prezentate cu altă ocazie. Astfel, Custura Cetățelei este situat în Defileul Lăpușului, la 15 km în aval de intrarea râului Lăpuș în defileu, după localitatea Răzoare și la 9 km în amonte de Cetatea Chioarului. Primele informații despre existența unei cetăți sau a unui zid de piatră în hotarul localității ne sunt oferite de Kádár Jósef, în 1903, în monografia comitatului Szolnok-Doboka. De asemenea, tot aici sunt menționate două peșteri (Peștera Gaura din Cetățeaua de la Vima Mică și Peștera Șura Dracului), pe care localnicii le asociază cu celebrul haiduc Pintea Viteazul.

Zidul de piatră a fost descoperit întâmplator, în primăvara anului 2013 de către Viorel Coroian și Leon Lazăr de la Asociația Cheile Lăpușului. Perieghezele arheologice întreprinse de dr.Carol Kacsó (2013) și dr. Marius Ardeleanu (2018) au evidențiat că traseul zidului de piatră este vizibil pe o lungime de aproximativ 100 m, iar la construcția lui s-au folosit pietre fasonate legate între ele cu mortar. Săpăturile arheologice din anii 2019 și 2020 au urmărit documentarea zidului de piatră, lungimea lui și modul de construcție. Potrivit datelor obținute, specialiștii consideră că zidul a avut un rol de sprijin pentru platforma aflată deasupra lui, un avanpost în amonte de Cetatea Chioarului, având rolul de a controla traficul de persoane sau bunuri.

La final, curatorul expoziției a ținut să-i menționeze, în special pentru elevii Colegiului de Arte prezenți la eveniment, pe participanții la săpături: Marius Ardeleanu, Dan Pop, Dragoș Conțiu, Adrian Mărcuț (2019) și Marius Ardeleanu, Sorana Mișca, Dan Pop, Vlad Murgu și Teodor Taloș (Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca), Vasile Papuc (Asociația Detecție Nord Maramureș), Dragoș Conțiu, Adrian Mărcuț (cercetători independenți), Vlad Roman (ghid montan), dar și să mulțumească membrilor Clubului de Speologie Montana Baia Mare (Traian Minghiraș, Tudor Tămaș, Maria Tămaș, Mara Tămaș, Mureșan Alexandru, Ramona Mureșan, Andrei Mureșan, Pandi Tamaș, Rist Iosif, Mihai Moisei, Pop Octavian, Mircea Rațiu (2020). Iar cercetarea arheologică dublată de cea speologică nu se oprește aici. Urmează să fie explorată anul viitor Cetatea! Invitația de a participa la săpături rămâne valabilă.

Foto 1: localizarea sitului arheologic
Foto 2: imagini din timpul campaniei de cercetare
Foto 3: artefacte descoperite la Sălnița
Foto 4: ceramică medievală

Bibliografie:

Marius Ardeleanu, Dragoș Conțiu, Dan Pop, Noi descoperiri arheologice în Țara Chioarului. Cercetările din anul 2019 de la Sălnița – Custura Cetățele, în Vatra Chioreană, Revista Țării Chioarului, nr. 13, XIV, 2019, Copalnic-Mănăștur, pp. 5-12.

Carol Kacsó, Traian Minghiraș, Alexandru Mureșan, Ioan Pop, Zamfir Șomcutean, Zidul de piatră de la Sălnița – Custura Cetățelei, în Revista Bistriței, XXVII, 2013, pp.104-118.

Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Mărturisesc că m-am gândit mult la titlul acestei relatări despre vernisajul expoziției temporare „Fortificația romană de la Coștiui – Dealul Imaș” [foto 1], din data de 23 noiembrie 2023, de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. Și am ales cuvintele rostite la eveniment, deoarece mă bucur să fac parte din povestea descoperirii și valorificării rezultatelor cercetărilor arheologice în privința acestei fortificații comparabile cu cea a unui castru roman de marș, o bază temporară construită de armata romană în mișcare în timpul campaniilor, și care reprezintă cel mai îndepărtat punct militar roman descoperit dincolo de Dacia Porolissensis, la 70 km nord de zona frontierei romane – linia castrelor auxiliare de la Cășeiu/Samus și Ilișua/Arcobadara.

Gazdele evenimentului au fost dr. Viorel Rusu, directorul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, arheologul Marius Ardeleanu, curatorul expoziției și cel care, alături de muzeograful Raul Cardoș, a condus cercetarea sistematică din toamna anului 2019. Expoziția face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare pe care Muzeul Județean îl derulează; știm că luna viitoare vor fi prezentate publicului larg și rezultatele cercetărilor arheologice de la Sălnița, com. Vima Mică.

Marius Ardeleanu a făcut un scurt istoric al menționării castrului în literatura de specialitate (Dan Zapca, Marius Voinaghi, Teofil Ivanciuc) și le-a mulțumit voluntarilor de la Cercul de Istorie Gemina de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației, participanți la săpături: Vasile Pop, Denis Dohi, Lionel Șofineț, Dănuț Dohotar, Vasilică Iuga, Dorothea Berci, Romina Duldner și Darius Giurgilă, respectiv cercetătorului independent Dragoș Conțiu, lui Alin Stan și regretatei Angela Stan, de la Asociația Pro Detecție. Rezultatele cercetărilor din teren au fost publicate în revista Acta Musei Napocensis de către Marius Ardeleanu, Daria Dobrochna Dabal și Horațiu Cociș, în anul 2021.

Fortificația de pe Dealul Imaș (în limba maghiară, Epres) are o formă dreptunghiulară neregulată, e înconjurată din trei părți de ape [foto 2], fiind adaptată conturului dealului (laturile: 194.95 m NV, 258.93 m NE, 109.27 m SE și 259.83 SV) și acoperind o suprafață de 3.59 ha. Cele patru secțiuni trasate pe fiecare latură a fortificației însumează 20 m pătrați și surprind elementele defensive în stratigrafie: valul de pământ și șanțul exterior, de tip trunchiat, în formă de V, cu fundul drept, cu analogii clare din Țara Galilor, Scoția, Anglia, Germania, Spania sau România. Valul puternic erodat nu este continuu și are 43 de deschideri de-a lungul tuturor părților, la distanțe relativ egale una față de cealaltă [foto 3-4].

De-a lungul timpului, despre prezența acestei fortificații romane la Coștiui au fost emise mai multe ipoteze, dar cele mai multe au fost abandonate ulterior. Una dintre acestea leagă prezența romană de Cetățuia dacică de la Oncești, aflată la o distanță de nici 5 km, numai că straturile de cultură din cele două puncte arheologice nu sunt contemporane, prin urmare dacii nu mai erau în zonă când s-a ridicat castrul; o a doua supoziție, despre care trebuie să spun că mi-ar fi plăcut să fie adevărată, este aceea că fortăreața de la Coștiui este un castru școală (lecție pentru legionarii romani despre cum se construiește un castru de marș în Barbaricum); ultima variantă, în sprijinul căreia pot fi aduse argumente plauzibile, este aceea că zăcământul de sare de aici explică prezența romană  în zonă.

De altfel, foarte aproape de fortificația romană, în partea nordică a Dealului Szenes, în apropiere de Dealul Calvaria, în anul 1863 s-a descoperit primul depozit de bronzuri în apropierea unei saline (după unele mărturii, cele patru celturi cu plisc, o seceră cu buton și patru brățări deschise, ornamentate cu crestături ar fi fost descoperite în sare!). Tot la Coștiui, pe lângă piesele de bronz izolate (spadă, topor cu disc și spin, topor cu aripioare și un celt descoperit în anul 1983 pe Dealul Hrițcova), a apărut un al doilea depozit de bronzuri, în anul 1936, cu ocazia construirii șoselei Coștiui-Petrova.

Descoperiri de fortificații militare sunt cunoscute pe întreg teritoriul fostului Imperiu Roman, în zone cu bogate resurse naturale. Expoziția cu cele zece panouri educative, cu piesele expuse și care vor intra în expoziția permanentă – cuie de la sandalele romanilor purtate de legionarii romani sau materiale de construcții din fier [foto 5] – poate fi vizitată de către publicul larg până la sfârșitul anului. Ulterior, îmi doresc ca ea să devină una itinerantă, luând calea școlilor din județ.

Nutresc speranța că anul viitor va fi unul bogat în resurse financiare, necesare pentru continuarea cercetărilor arheologice – mă gândesc la cel puțin două magistrale trasate în interiorul castrului – pentru a putea surprinde o frântură din viața cohortei (a celor trei cohorte?) cantonate temporar la Coștiui. Oare este întâmplător faptul că acest castru a fost construit în apropierea unuia dintre cele mai mari zăcăminte de sare cunoscute în Depresiunea Maramureșului? Nu cumva acesta este un indiciu clar că romanii au fost interesați să controleze extracția sării? Răspunsul cel mai plauzibil este unul afirmativ. Dar despre distribuția sării sau comerțul acesteia în regiunea Tisei Superioare? Dar în privința resurselor de apă dulce de acolo? Dar legătura cu descoperirile monetare romane din zonă? După următoarea campanie arheologică, specialiștii vor putea răspunde la toate aceste întrebări. Sau nu. Rămâne de văzut. Cert este însă faptul că lucrurile nu pot rămâne în acest stadiu. E necesar ca povestea să-și urmeze cursul. Și da, subliniez din nou, sunt bucuros să fiu parte din ea.

Foto 1: afișul expoziției temporare
Foto 2: harta localității Coștiui și a sitului arheologic
Foto 3: situația stratigrafică a șanțului și valului
Foto 4: Dealul Imaș – fotografie aeriană (autor: Horațiu Cociș)
Foto 5: cuie de la sandalele romane (clavii caligarii) / materiale de construcții

Bibliografie:

Marius Ardeleanu, Daria Dobrochna Dabal, Horațiu Cociș, „The discovery of a Roman marching camp in Coștiui, Maramureș County, Romania. Identification and archaeological excavations 2019”, în Acta Musei Napocensis, 58/I/2021, p. 69-102.
Teofil Ivanciuc, „Completări la Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, în Marmația, 14, 2017, p.15-30.
Carol Kacsó, „Date cu privire la exploatările timpurii de sare din Maramureș”, în Sarea, Timpul și Omul, editori: Valeriu Cavruc, Andrea Chiricescu, Editura Angustia, Sfântu Gheorghe 2006, p. 96-120.
Carol Kacsó, „Repertoriul arheologic al județului Maramureș”, vol.I, Bibl. Marmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628 p.
Marius Voinaghi, „Între istorie și arheologie: prospecțiuni arheologice în Maramureșul istoric”, în Acta Musei Maramorosiensis, 12, 2016, p. 186-194.

Marius Voinaghi

La sfârșitul săptămânii trecute, la Suciu de Sus, s-a desfășurat ediția a IV-a a proiectului Interferențe culturale, derulat de Asociația „Cultura Suciu de Sus” și finanțat de către Consiliul Județean Maramureș. Sâmbătă, 11 noiembrie 2023, începând cu ora 12.00, în spațiul generos al Școlii Gimnaziale „Florea Mureșanu” (director, prof. Țura Mariana), am asistat la un eveniment editorial important: lansarea volumului Cultura Suciu de Sus în context european. 135 de ani de la primele săpături arheologice la Suciu de Sus. În condiții grafice excelente, volumul a apărut la Editura EUROTIP (editori Adrian Marchiș, Carol Kacsó, Liviu Marta; coperta: Zamfir Șomcutean; tehnoredactare: Pécsi Tünde), cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului Local Suciu de Sus, sub egida Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, a Asociației „Cultura Suciu de Sus” și Muzeului Județean Satu Mare, și cuprinde lucrările Sesiunii de comunicări științifice, ediția a III-a, desfășurate în perioada 10-11 septembrie 2022. În cele 196 de pagini sunt cuprinse nu mai puțin de 12 articole, dispuse perfect echilibrat, venind astfel să întărească spusele arheologului Carol Kacsó, respectiv cultura și istoricul localității eponime Suciu de Sus sunt importante în egală măsură.

Volumul debutează cu o trecere în revistă a principalelor activități desfășurate de către Asociație în cei patru ani de existență, cu promisiunea pe care președintele acesteia, domnul Adrian Marchiș, o face: continuarea cercetărilor arheologice prin metode moderne geomagnetice, începând cu luna martie, anul 2024. Secțiunea Arheologie debutează cu istoricul cercetărilor, demersul dr. Carol Kacsó – Contribuții la cunoașterea culturiii Suciu de Sus – în vederea descoperirii unui cimitir-plan de incinerație la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în locul numit Poduri pe Coastă, și cercetările întreprinse de János Szendrei (în 1887), cel care a descoperit așezarea preistorică, de Domokos Teleki (cercetări pe Troian), de Márton Roska (săpături în 1913, primul care folosește cultura Suciu de Sus), de Károly Torma sau Pál Patay. De menționat faptul că Moritz Hoernes și Oswald Menghin consideră decorul vaselor de tip Suciu ca având originea în ornamentica ceramicii pictate în stilul Kamares din Cnossos, Creta, lucru observat și de către V. Pârvan, Gordon Childe, iar pentru Paul Reinecke, ceștile cu motiv vegetal amintesc de un produs al artei decorative miceniene.

În perioada postbelică, cultura arheologică a stârnit interesul cercetătorilor Ion Nestor, Kurt Horedt, Amália Mozsolics, Alexandru Vulpe, Jan Bouzek, Tiberiu Bader, Nicolae Vlassa, pentru ca, în a doua jumătate a secolului XX, să fie întreprinse noi cercetări de către Mircea Rusu (1967), iar din 1969 până în anul 2003, de către Carol Kacsó, fiind identificate noi puncte: Pe Rât, Poduri, La Șes (Șesu).

În consistentul studiu Depresiunile intracarpatice din nord-vestul Carpaților Orientali – segment al unei căi de comunicare transcontinentale, cercetătorii Liviu Marta și Marin Ilieș analizează concentrarea de tumuli (Depresiunea Lăpuș) și acumularea de avere (Depresiunea Maramureș), resursele, centrele de putere și interese comerciale în cele două depresiuni, rolul elitelor și comerțul cu sare în Bronzul Mijlociu și Târziu. Autorii ne propun evidențierea principalelor căi de comunicare din vestul și nord-vestul României în epoca bronzului, legătura dintre direcțiile rutelor de comunicare cu ariile de formare și răspândire a stilurilor ceramice, date geografice și istorice referitoare la circulația prin depresiunile intracarpatice din nordul Carpaților Orientali, circulația transmontană peste Carpații Maramureșului, circulația obiectelor de bronz (seceri cu cârlig, celturile de tip transilvan) pe traseul Depresiunilor Lăpuș, Cavnic și Maramureș.

Arheologul Ioan Bejinariu, de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, continuă secțiunea Arheologie cu Descoperirile culturii Suciu de Sus din zona Sălajului. Stadiul cercetărilor, articol în care prezintă un scurt istoric al descoperirilor de tip Suciu din nord-estul județului Sălaj (relativ recente, din perioada 1983-2019), totalizând 41 stațiuni arheologice atribuite culturii Suciu de Sus, distribuite, potrivit Repertoriului din anexă, în 30 de localități sălăjene. De remarcat că cea mai amplă cercetare Suciu în Sălaj o reprezintă așezarea Cheud, Sub Hij, unde cercetătorul Dan Băcueț-Crișan, în cele două complexe de locuire, a identificat ceramică cu decor excizat.

Contribuția mea la acest volum s-a materializat într-un articol dedicat celor două așezări de Epoca Bronzului descoperite în primăvara anului trecut: Dragomirești Fața Izei, Locuri Rele, aparținând Bronzului Târziu, atibuită culturii Suciu de Sus, faza II/ grupul Lăpuș I și cea de la Rona de Jos, Horodiște, încadrată cronologic în Bronzul Mijlociu (despre inelul de buclă din aur descoperit aici, un material în curs de publicare).

Secțiunea Arheologie se încheie cu prezentarea obiectelor de patrimoniu ale celor două muzee partenere în cadrul expoziției din 2021, în articolul Cultura Suciu de Sus… la ea acasă, fragment de istorie pentru comunitate, în care Monica Ghiman, conservator la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, analizează ceramica, tipologia, decorul și varietatea de forme etalate. Astfel, au fost expuse 6 topoare de bronz descoperite la Groșii Țibleșului și Lăpuș, iar din cele 21 de vase aparținând culturii Suciu de Sus/ Lăpuș descoperite la Lăpuș Podanc și Oarța de Jos Vâlceaua Rusului, 7 sunt clasate în categoria juridică a patrimoniului cultural național tezaur; pe lista bunurilor culturale mobile propuse pentru expoziție de către Muzeul Județean Satu Mare, potrivit anexei, se găsesc 15 vase ceramice, 2 figurine, râșniță și un percutor, 7 vase miniaturale, toate descoperite la Culciu Mare, Lazuri și Petea.

Din istoricul localității, profesorul Gabriel Coșciug ne propune o trecere în revistă a principalelor momente de istorie locală. De la actul de înființare la etimologia localității, de la domnitorul Ștefan cel Mare la principii Transilvaniei sau împărații Casei de Habsburg, de la nobilimea română la figurile legendare Anastasie Moț Dâmbul, Vasiliu Sever Iuga, Ioan Patriciu Olteanu sau Sever Sălniceanu. Toate acestea în articolul Suciu de Sus, de-a lungul vremii.

Academicianul Emil Burzo, Președinte de onoare al Asociației „Suciu de Sus” începând cu anul 2022, semnează în volum două articole: Suciu de Sus. File de istorie  și Suciu de Sus. File de cronică, în care aduce la lumină conflictul dintre fiscul regal (în realitate, familia Teleki) și familia Burzo (originară din Ieud și înnobilată la 1575 de principele Transilvaniei Ștefan Bathory), proces care a durat aproape 50 de ani, închis definitiv de către împăratul Iosif al II-lea, la Viena, la 7 mai 1784, când dă câștig de cauză nobililor români. Cel de-al doilea articol urmărește următoarele aspecte: evoluția populației și impozitele plătite de aceasta în secolele XVIII-XIX, aspectele vieții religioase, comunitatea nobiliară, înființarea școlii primare (1811) și evoluția acesteia sau activitatea filialei Despărțământului ASTRA de la Târgu Lăpuș.

Articolul Părintele dr. Florea Mureșanu în anii 1940-1944. Activitatea publicistică la „Tribuna Ardealului”, semnat de istoricul Viorel Rusu în cadrul secțiunii dedicate istoricului localității, aduce completări semnificative în ceea ce privește o viitoare monografie a acesteia. Reținem activitatea prodigioasă desfășurată de Părinte în perioada septembrie 1940 – ianuarie1943, când a coordonat „Pagina Bisericii” și „Pagina Satului”, evocări ale unor personalități sub genericul „Academicieni români din Transilvania”, dublată de cea de autor de cărți („Biserica din Deal sau vechea biserică ortodoxă românească din Cluj și slujitorii ei” – 1942 și „Cazania lui Varlaam (1643-1943), „Prezentare în imagini” – 1944) sau de colaborator la revista „Viața ilustrată”.

Liana Pop, cu articolul Suciu de Sus – fișă analitică a localității, închide secțiunea Istorie cu elementele de esență vizate: atestare documentară, cadrul natural, viață religioasă, marile familii și biografiile acestora. Firește că nu putea lipsi nici partea de etnografie, iar Pamfil Bilțiu încheie excelentul volum cu articolul Folclorul comunei Suciu de Sus, în care, din repertoriul bogat al zonei, ne propune: colinde („Pomul încărcat de rod”, „Despre cerbul vrăjit”, „De fată”, „Cântec”), bocete, descântece („De speriat”, „De zgaibă”, „De ieșire a fetii din ură”, „De ulcior”) sau cântece („De supărare”, „Nenoroc”, „De urât”, „De însingurare și înstrăinare”, „De dragoste și dor”), folclor muzical și instrumental.

Astfel, prin acuratețea informațiilor pe care le oferă, stilul unitar, consistența studiilor și articolelor științifice, nutrim convingerea că acest volum se va regăsi în biblioteca fiecărui maramureșean. Pentru că, închizând firesc cercul anunțat în titlu, un istoric nu există fără locul lui.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Joi, 27 aprilie 2023, când am comemorat 70 de ani de trecerea la cele veșnice a istoricului român Gheorghe I. Brătianu, la vârsta de 55 de ani, în pușcăria de tristă amintire de la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, a organizat pentru elevii pasionați de istorie din Centrului Județean de Excelență Maramureș, O altfel de oră de istorie, care a cuprins o vizită ghidată a expoziției permanente „Gheorghe I. Brătianu – un istoric în istorie”, evocarea personalității marelui istoric și o lansare de carte, în prezența autorului, profesorul Vasile Mîrza, „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu”.

Asupra acesteia vreau să mă opresc. Volumul, apărut recent la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, reprezintă varianta de popularizare a tezei de doctorat, este prefațat de istoricul Marius Oprea în „O nouă cheie de lectură – nu numai a unei cărți, dar și a istoriei”, este structurat într-un studiu introductiv și șapte capitole; coperta lucrării (foto) este semnată de către Cristian Moldovan, iar la final, cu bibliografia aferentă, este însoțită de câteva scurte considerații rezumative. Totodată, el își propune să studieze din perspectiva filosofiei, ce anume înseamnă sinteza dedicată de Gheorghe I. Brătianu, și să răspundă la întrebările: care este legătura istoricului cu filosofia (în speță cu filosofia istoriei și, în particular, cu filosofia politică), are Gheorghe I. Brătianu vreo relevanță pentru filosofia contemporană a istoriei și, dacă da, în ce constă aceasta. Răspunsurile la toate aceste întrebări o să le găsiți în cele 234 de pagini ale cărții, scrisă într-un stil captivant (de menționat că romanul Ploaie de noiembrie a profesorului Vasile Mîrza a obținut Premiul Special al juriului la Saloanele Rebreanu, Bistrița, ediția 2021), cu o lejeritate debordantă, cursivă, firească.

Construcția discursului debutează cu formația istorică, personalitatea și opera lui Gheorghe I. Brătianu (care ne-a lăsat o bibliografie selectivă de 38 de cărți și broșuri și 99 de articole), trecând prin în centrul reconstrucției istorice brătiene stă „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătanu”profesiunea de credință (Pompiliu Teodor), Gheorghe I. Brătianu este într-adevăr un filosof al istoriei (Pamfil Nichițelea), stăpânirea suverană a surselor și a literaturii de specialitate (Stelian Brezeanu), sau metodele noii paradigme a cercetării istorice românești (Alexandru-Florin Platon), până la primul structuralist român de anvergură (Maria Crăciun). Cele mai multe capitole sunt dedicate, cum altfel, problematicii Mării Negre: cea filosofică, în care ne sunt evidențiate istoriografia problemei (1898 – Nicolae Iorga, 1935 – C. Marinescu, 1941 – Mihail Berza), preocupările istoriografice privind Marea Neagră și comparația două mări, doi istorici: Marea Neagră a lui Gh. I. Brătianu și Mediterana lui F. Braudel, respectiv problematica Mării Negre în sinteza propriu-zisă, care a văzut lumina tiparului abia după 20 de ani, la München (1969), la Editura Meridiane (1988) și Polirom Iași (1999).

Partea a doua a lucrării este dedicată formării poporului român în legătură cu Marea Neagră și cursul inferior al Dunării (ipoteze de lucru și modalități de argumentare), studiului trecutului ca bază de prognoză pentru viitor (confirmarea viziunii vine azi, din interesul manifestat de către Turcia, Rusia, Ucraina și N.A.T.O.), problemele „sintezei” în filosofia istoriei („a turna realitatea istoriei în formule rigide prestabilite, înseamnă să alegem din vastul material pe care istoria ni-l pune la dispoziție numai ceea ce convine tezei pe care o susținem noi”), moștenirea istoriografico-politică a monografiei lui Gh. I. Brătianu („noi nu putem fi desfăcuți de întregul complex geografic care ne mărginește și hotărește în același timp destinul, între cele două elemente care îl stăpânesc: Muntele și Marea”), impactul științific al monografiei (caracteristicile geopolitice și geostrategice ale spațiului pontic sunt confirmate de războiul din Ucraina) și impactul viziunii privind filosofia istoriei și filosofia politică (Gheorghe I. Brătianu a fost un om al timpului său, ale cărui cercetări se află la nivelul european al științei isorice – Lucian Boia).

Vă recomand din toată inima să descoperiți în „Marea Neagră în viziunea lui Gheorghe I. Brătianu” tot ceea ce are mai bun Vasile Mîrza: stilul literar armonios, orizontul filosofic incontestabil, dar mai ales cunoștințele temeinice de istorie, pentru că, nu-i așa, Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit.

Prof. Vasile Mîrza a oferit elevilor, gratuit, 30 de exemplare din volumul său.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet organizează un important eveniment – proiect realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș, în parteneriat cu Gazeta de Maramureș, Asociația de Turism, Consultanță și Implementarea Proiectelor Europene și Inspectoratul Școlar Județean Maramureș: simpozionul Iuliu Maniu și Maramureșul. Evenimentul va avea loc Vineri, 17 februarie 2023, ora 11:00, cu ocazia împlinirii a 150 ani de la nașterea și 70 ani de la moartea marelui om politic în închisoarea de la Sighet.

Vor susține prezentări și lucrări științifice:

• Ana Blandiana (membru corespondent al Academiei Române) – „Meditație despre Iuliu Maniu (sau despre morală în politică)”;
• Acad. Emil Burzo (președinte de onoare al Academiei Române – filiala Cluj) – „Iuliu Maniu – file de istorie”;
• Prof. univ. dr. Vasile Pușcaș (membru corespondent al Academiei Române) – „Iuliu Maniu și Mișcarea Memorandistă”;
• Dr. Andrea Dobeș (cercetător) – „Ultimii ani din viața lui Iuliu Maniu”;
• Prof. Marius Voinaghi (inspector școlar) – „Generația Unirii, victimă a regimului comunist”.

Evenimentul este moderat de doamna dr. Andrea Dobeș.

Participă elevii pasionați de istorie din cadrul Centrului Județean de Excelență Maramureș.

Sunt așteptați toți iubitorii de istorie. Intrarea liberă!

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet

În această săptămână a fost prezentată publicului băimărean, cu ocazia vernisajului expoziției temporare „Dr. Vasile Lucaciu, Erou al Națiunii Române”, lucrarea omagială „Dr. Vasile Lucaciu – Pro sancta unione omnium romanorum”* sub coordonarea dr. Claudiu Porumbăcean, șeful secției de istorie din cadrul Muzeului Județean Satu Mare și apărută în condiții grafice excelente la editurile ARGONAUT și MEGA, Cluj Napoca în noiembrie 2022.

Îmi fac datoria și-l semnalez și publicului sighetean (și nu numai) iubitor de istorie. Proiectul editorial realizat de Consiliul Județean Maramureș, Consiliul Județean Satu Mare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și Muzeul Județean Satu Mare, îl are editor pe dr. Viorel Rusu, tehnoredactor Mirona Pintean și prefațat de către istoricul prof. univ. dr. Ioan Bolovan, cuprinde cele douăzeci de articole și studii prezentate la Sesiunea de comunicări științifice de anul trecut cu prilejul centenarului trecerii la cele veșnice a marelui luptător pentru cauza națională.

Autorii au explorat presa vremii, au abordat aspecte mai puțin abordate în trecut din viața personajului central al cărții, fie prin identificarea de noi surse istorice, fie prin extinderea perspectivelor metodologice cu noi grile interpretative. Fotografiile de epocă sau din prezent, reproducerile din presa vremii, tablourile, documentele inedite permit cunoașterea unor detalii din trecutul „Leului de la Șișești”, fără de care reconstituirea biografiei sale ar fi fost mult mai aridă.

20 de studii sau articole, cum spuneam, tot atâtea motive pentru a citi cartea. Pentru date biografice istoricul Claudiu Porumbăceanu prezintă și bibliografia problemei și principalele monumente care ne amintesc despre prezența lui Vasile Lucaciu pe meleagurile sătmărene sau maramureșene, iar părintele Gabriel Augustin Horț parafrazează un articol apărut la 1 decembrie 1938 în revista „Nord-Vestul” Comemorarea unui martir al României: pr.dr. Vasile Lucaciu. Dualitatea biografică și comemorativă a unei personalități, ambele la fel de zbuciumate, starea de rezonanță a trecutului cu prezentul, despre libertate, „acțiunile oneste”, dar mai ales despre Omul – Idee și Omul – Statuie, în excelentul studiu semnat de Doru Radosav. Nu putea lipsi patrimoniul muzeal, este prezent și un istoric al colecțiilor cu caracter memorial de la inițiere (1968) și până astăzi, respectiv o incursiune istorico-muzeografică a „apostolului libertății noastre naționale”, aparținând lui Viorel Rusu, Luciei Pop, Danielei Bălu și Dianei Kinces. Universitarii Valentin Orga, Ion Cârja și Cecilia Cârja, cercetătorii Paula Virag, Marta Cordea și Cristian Mareș, prezintă ca într-un roller-coster prestigiul și autoritatea morală pe care Vasile Lucaciu a avut-o în cadrul Misiunii Patriotice Naționale din S.U.A (pe traseul Darnița, Siberia, Japonia, Youngstown etc.), în cadrul Legiunii Române din Italia (lagărul Avezzano, Marino, Roma – Piazza di Siena, Vatican), Geneva sau la Congresul de Pace de la Paris. Unele aspecte din viața privată și politică ale personajului central al volumului omagial sunt reevaluate în ziarele de limbă română Afirmarea (Satu Mare, 1936 – 1940 – Paula Virag), Lupta (București, 1892 – Mihaela Sălceanu) sau cele de limbă maghiară Pesti Napló și Ellennzék (Budapesta și Cluj, 1892 – 1894 – Lorincz Norbert, Szabo Zsolt), sau în studiul lui Viorel Câmpean dedicat Paulinei Șerbac, cea care i-a fost timp de 37 de ani alături în căsnicie; bonus, rolul Paulinei din piesa „Vasile Lucaciu” a lui Dan Tărchilă (1978) a fost interpretat de către două actrițe: Magdalena Cernat (1978) și Cerasela Stan (1988) la Teatrul Dramatic din Baia Mare. Lupta de pe frontul politicii din perioada antebelică (memorandistă, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta cu cele 19 intervenții ale sale, una de 4 ore și jumătate, în refugiul din Vechiul Regat, când în 1915 a fost condamnat la moarte în contumacie) și interbelică (activitate după Marea Unire în Parlamentul României Mari) este prezentă în studiile venerabilului istoric Simion Retegan, și ale cercetătorilor Adriana Zaharia, Marin Pop, Augustin Țârău. Volumul se încheie cu studiul Șișeteni în Marele Război a cercetătorului băimărean Marius Câmpeanu și cu eseul profesorului Ioan Țiplea, Pr. Dr. Vasile Lucaciu: ultimul cărturar cruciat al unității și latinității valahe. Toate acestea pentru a întregi un model istoric, răspuns poate și pentru dilemele și căutările din prezent.
Și pentru că istoria este plină de miraculos, acte și evenimente care ne întăresc ca nație, am să închei prezentarea volumului cu răspunsul dat de Iuliu Maniu (de la a cărui moarte comemorăm 70 de ani) lui Vasile Lucaciu în ultimul său discurs-raport în Parlamentul României Întregite (30 iunie 1920): „Părinte Lucaci, departe să fie de mine gândul că să mă pun în discuțiune cu d-voastră. D-voastră ați fost o figură istorică a neamului românesc. Noi, părinte, când eram băieți, învățam însuflețire și dragoste de neam de la d-voastră am auzit cuvintele de înălțare și cuvinte cuminte, pentru apărarea existenței naționale.”

* lucrarea poate fi achiziționată contra cost de la standul de carte al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

prof. Marius VOINAGHI

La sfârșitul lui noiembrie a.c., cu ocazia marcării a 50 de ani de la înființarea Comisiei Naționale de Heraldică și Sigilografie a Academiei Române și a 100 de ani de la înființarea Comisiei Consultative de Heraldică, Consiliul Județean Maramureș a conferit diplome și medalii primarilor celor 42 de unități administrativ-teritoriale (UAT), „care și-au concentrat istoria și tradițiile locale în stema teritorială”. Tot pentru acest moment, Consiliul Județean Maramureș a editat broșura „Heraldica, sângele albastru al istoriei” prefațată de către domnul Ionel Bogdan, Președintele Consiliului Județean, doamna CS I dr. Ileana Căzan, Președintele Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române, și domnul Prof. univ. dr. Șerban Turcuș, Președintele Biroului Zonal Cluj al Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.

După trecerea în revistă a heraldicii maramureșene, prezentată de către Președintele Comisiei Județene de Heraldică, Genealogie și Sigilografie Maramureș, Lector univ. dr. Ilie Gherheș, în „Țara Maramureșului – o monadă etno-istorică în continuă reconfigurare teritorială”, urmează prezentarea stemei județului Maramureș și a stemelor celor 42 de UAT-uri, după următorul tipar: descrierea stemei, semnificațiile elementelor însumate, respectiv Hotărârea publicată în Monitorul Oficial privind aprobarea stemei.

Am ales să reproduc descrierea și semnificațiile elementelor însumate ale stemei comunei Sarasău (nimic întâmplător) pentru a înțelege importanța acestui eveniment editorial. „Stema comunei Sarasău, potrivit anexei nr.1, se compune dintr-un scut triunghiular roșu cu marginile rotunjite, încărcat cu un chevron răsturnat de argint, peste care broșează în vârful scutului un brâu albastru. În centrul scutului se află un cap de cerb de argint. La dreapta și la stânga se observă câte un spic de grâu de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu un turn crenelat. Capul de cerb simbolizează fauna zonei. Spicele de grâu reprezintă ocupația de bază a locuitorilor, agricultura. Brâul undat trimite la râul Tisa. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună. Hotărâre nr. 542 din 27 iulie 2016, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 610 din data de 10 august 2016.”

La consultarea listei stemelor, a județului Maramureș, a municipiului Baia Mare, a celor 9 orașe – Baia Sprie (care-n broșură apare municipiu), Borșa, Dragomirești, Săliștea de Sus, Seini, Șomcuta Mare, Tăuții – Măgherăuș, Târgu Lăpuș, Vișeu de Sus – și a celor 32 de comune (Ariniș, Băița de sub Codru, Băiuț, Băsești, Bicaz, Bistra, Bocicoiu Mare, Boiu Mare, Câmpulung la Tisa, Cernești, Cicârlău, Coaș, Coltău, Copalnic – Mănăștur, Dumbrăvița, Fărcașa, Gârdani, Groși, Groșii Țibleșului, Lăpuș, Mireșu Mare, Oarța de Jos, Oncești, Petrova, Recea, Remetea Chioarului, Sarasău, Săcălășeni, Suciu de Sus, Vadu Izei, Valea Chioarului, Vima Mică) am avut sentimentul că-mi scapă ceva. Analizând harta de la finalul lucrării, cele trei „țări” sudice ale județului Maramureș, Codru, Chioar și Lăpuș, sunt bine reprezentate, Maramureșul Istoric figurând doar cu 11 steme de localități – 4 de pe Valea Izei, 4 de pe Vișeu, și 3 de pe Tisa.

Dar ce-mi scapă? Să fie, oare, faptul că istoria și tradiția nobilimii române din Giulești (e suficient să amintesc inelele sigilare de secol XIV – XVII descoperite în cercetarea arheologică), din Bogdan Vodă (cu celebrul donjon a lui Bogdan din „Grădina lui Cârlig”), din Bârsana, Budești, Desești, Ieud sau Poienile Izei (cu bisericile de lemn din patrimoniul UNESCO) nu pot compune un simbol identitar? Înclin să-i dau dreptate domnului Prof. Univ. Dr. Șerban Turcuș în prefață: „Poate nu mulți știu că Maramureșul moștenește, prin descendenții de astăzi, cea mai mare densitate de nobili autentici, confirmați sau neconfirmați de împărați și regi ce au râvnit la această parte de țară”. Și am avut revelația: lipsește din revistă stema Sighetului meu drag. Care să fie explicația? Doar de la sigheteanul Paulus Literatus avem primul blazon orășenesc nobiliar (1545), iar la 1659 împăratul Leopold aproba prima stemă a orașului, un cap de bour, diferit de capul de zimbru al Comitatului. Istoricul problemei este vast și se întinde până la 1972 și 2005, când se revine la capul de zimbru. Am dat o căutare pe site-ul Primăriei Sighetu Marmației. Stema arhicunoscută de pe steagul din centrul Sighetului figurează mai peste tot. Sincer, nu-mi rămâne decât s-aștept ca stema Sighetului să ajungă să fie publicată și în Monitorul Oficial.

prof. Marius VOINAGHI

Foto 1: Stema „orașului de coroană” Sighet, utilizată între anii 1701-1902
Foto 2: stema comunistă a Sighetului (1972)
Foto 3: stema Sighetului (2005)

Sursa: Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, 2007.

În cadrul proiectului „Din Istoria Maramureșului„, Vineri, 25 septembrie 2020, orele 14:00, amfiteatrul „George Vâlsan”, la Universitatea Babeș – Bolyai Extensia Sighetu Marmației va avea loc conferința „Maramureșul condiții istorico – geografice„. Invitatul acestei activități este conf. univ. dr. Marin Ilieș.

Proiectul „Din Istoria Maramureșului„ este finanțat și susținut de către Inspectoratul Școlar Județean Maramureș și Consiliul Județean Maramureș.

Salut, Sighet!