Ion Vasile Vancea este…. un maramureșean cu obârșii vechi și – pentru cei care l-au cunoscut – este fiul profesorului de română Ion Vancea.

Zilele trecute – ce frumoasă coincidență! – l-am întâlnit pe fostul meu diriginte de la liceu, prof. Alexandru Mărculescu, căruia – spunându-i că voi realiza un interviu cu Ion Vancea (de Brazilia) – mi-a povestit că-și amintește de o teză foarte specială a fostului licean de la “Dragoș Vodă”, în care tânărul elev a tratat foarte modern subiectul care viza orașul nostru, a planat (imaginar, evident) deasupra Sighetului și a văzut… multe!

Revenind la profesorul Ion Vancea, care s-a stabilit în Brazilia, am fost surprins că a devenit cunoscut în cea mai mare țară din America Latină, fiind pe “urmele” altui… sighetean celebru. Știți numele celuilalt intelectual celebru? Deocamdată, nu vi-l spun!

Din anul 2012 până azi, domnul Ion Vancea este profesor asociat la Universitatea Federală Rurală din regiunea Rio de Janeiro, orașul Seropedica, Brazilia. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi trimită diverse imagini din respectivul oraș și zonă, să-mi dea primele informații și să-mi accentueze curiozitatea de a-i cunoaște munca și succesele profesionale. Mi-a trimis de asemenea și un CV impresionant care m-a făcut să demarez niște “cercetări” pentru a mă familiariza cu… obiectul de activitate al sigheteanului nostru. Mi-am petrecut câteva ore pentru a mă acomoda și cu terminologia englezească din multitudinea de lucrări, cercetări, articole la care este autor sau co-autor Ion Vancea.

La sfârșit, precum un bun român, am exclamat… WOW!

Pentru a vă capta interesul, vă exemplific cu niște domenii de interes ale profesorului Ion V. Vancea: Șiruri de coarde și ramificații D în fundaluri dependente de timp; Materia întunecată în medii cosmologice; Dinamica fluidelor pe spațiile necomutative; Înțelegerea gradelor de libertate a gravitației. Și un alt exemplu, un articol (la care este co-autor) cu un titlu care îți taie respirația: Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM.

Dar, pentru a lămuri detaliile vieții sud – americane ale profesorului Ion Vancea, m-am simțit obligat să-l bombardez cu (realtiv) multe și suportabile întrebări.

Ion Mariș (IM): Cum a fost posibil ca fiul profesorului de română s-o ia în altă “direcție”, spre fizică, fizica atomică?
Ion V. Vancea (IVV): Apropierea de Fizică a fost treptată. Când eram elev în școală, obișnuiam să explorez cu un prieten, Vlad Dorel, casele vechi, abandonate, din oraș. Într-una dintre ele am găsit o ediție foarte veche a Eticii lui Baruch Spinoza care, în Propoziția 11, ajunge la concluzia că Dumnezeu există în mod necesar. Începând din acel moment am fost fascinat de capacitatea minții umane de a transcende cotidianul prin gândirea logică până în punctul în care poate demonstra afirmații sobre, natura divină (deși după o lectură mai atentă am descoperit argumentele circulare ale lui Spinoza). Dar acest interes m-a dus la început spre filozofie și, în parte, spre matematică, și abia cu ”Istoria Religiilor” lui Mircea Eliade, din care am aflat că în cosmogonia brahmanică Universul trece prin ciclurile zi-noapte ale lui Brahma care durează aproape noua miliarde de ani, am început să îmi dau seama că doar gândirea pură, limbajul și comunicarea, nu sunt suficiente pentru a încerca să înțelegem Universul. Lipsea partea empirică pe care ne-o pune la dispoziție știința.

Desigur că aceasta a fost, în mare, apropierea intelectuală de fizică. Dar la fel de important a fost contactul cu prietenii și profesorii mei. Sighetu Marmației era, pe vremea aceea, un oraș destul de izolat. Pentru generația mea, ”mare metropolă” era Baia Mare, iar Clujul era un fel de Paris al ”intelighenției”. Cum internetul nu exista, program la TV aveam doar o oră-două pe zi, nu ne rămânea decât să citim și să discutăm tot felul de idei, de cele mai multe ori pe dig la Grădina Morii. Îmi amintesc cu drag de discuțiile filozofico-științifico-artistice care durau ore în șir, pe care le aveam cu prieteni foarte apropiați ca Marius Sacalîș, Mircea Boris, Ionuc Șuștic, și alți ”bad-boys”. Poveștile noastre se terminau de obicei înspre dimineață după câte o scaldă pe întuneric în Iza.

Dar cunoștințele, gândirea fizică și logica matematică le-am învațat în primul rând de la profesorii excelenți pe care i-am avut: doamna Motogna, de la care mi-a rămas până în ziua de azi în minte că ”diavolul se ascunde în detalii”, domnul Huber, profesorul nostru de fizică din liceu, întotdeauna liniștit și calm, domnul Boancă, cu care rezolvam până la douăzeci de probleme de fizică pe oră și domul Szöllösy care mi-a prezentat alte dimensiuni ale gândirii matematice. Și, deși nu mi-a fost profesor în mod direct, am avut prilejul să discut de multe ori cu domnul Opriș, fizician sighetean, care mi-a împrumutat primele carți de ”fizică grea”.

Din acest amestec de filozofie, literatură, matematică și fizică, după treapta a doua de liceu m-am hotărât să continui cu fizica, deoarece mi se părea cea mai ”echipată” pentru a răspunde de formă obiectivă și de încredere la întrebările pe care mi le puneam pe atunci. Așa că m-am dus la UBB să dau admitere împreună cu prietenul meu, domnul Vasile Mih, directorul Colegiului “Dragoș Vodă”, cu care am împărțit și gazda, înaintea admiterii, pe care am trecut-o amândoi cu bine.

IM: Ce face un atomist în Țara… Sambei? De la strâgături de Maramureș la Carnavalul de la Rio de Janeiro, trecerea nu-i… inexplicabilă?
IVV: Ha, ha, ha… fizica atomică se potrivește cu samba la fel de bine ca și cu strigăturile …
De fapt, am ajuns în Rio de Janeiro în 1998. Eram lector la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, terminasem doctoratul de puțin timp și căutam să-mi lărgesc experiența în domeniul cercetării în afara țării. Cunoscusem în Viena, la Technische Universitaet, unde am petrecut câteva săptămâni ca bursier al Fundației pentru o Societate Deschisă, un cercetător italian, pe actualul profesor Silvio Sorella. El m-a invitat să lucrăm un an împreună la Universitatea Statului Rio de Janeiro. După acest prim an, am cunoscut mai mulți fizicieni brazilieni foarte buni, care s-au arătat interesați de cercetarea mea și am ajuns să lucrez în mai multe universități și institute de cercetare din Brazilia. În acea perioadă Brazilia investea foarte mult în cercetare, în timp ce România parcurgea drumul opus. Așa că, în mod natural, am ajuns să rămân pe continentul sud-american. În 2004 am obținut, în urma unui concurs, o poziție permanentă, la o universitate federală din statul Rio de Janeiro. Nota pe care am luat-o la concurs, care a fost 9,97 din 10, are o poveste aparte pe care poate v-o spun altădată.

IM: La ce catedră sunteți profesor asociat și ce presupune disciplina pe care o predați?
IVV: Organizația universităților federale din Brazilia diferă de cea din România. De exemplu, la noi la universitate, toate științele exacte fac parte dintr-un institut, Institutul de Științe Exacte. Facultățile se numesc aici departamente. Deci avem la Institutul de Științe Exacte: Departamentul de Fizică, Departamentul de Matematică și Departamentul de Chimie. În departamente avem mai multe grupuri, cum ar fi catedrele, dar nu au același rol. Sunt definite pe domeniile de cercetare, nu didactice. Eu sunt coordonatorul Grupului de Fizică Teoretică și Fizică Matematică. Disciplinele le predăm prin rotație. În ultimii trei ani am predat ore de Electromagnetism, Metodele Matematice ale Fizicii și Mecanică Cuantică, dar am colegi teoreticieni care predau ore de Fizică Experimentală. Sunt discipline standard la facultățile de fizică din toată lumea. Cum suntem angajați ai guvernului brazilian, avansările noastre urmează o schemă administrativă. La fiecare doi ani putem cere o avansare dacă îndeplinim un anumit număr de puncte în acești ani, iar punctele se calculează pe baza activității de cercetare, didactică, administrativă etc. E un sistem creat pentru a menține profesorii interesați, odată ce avansările aduc unele mici creșteri salariale.

IM: Portugheza și româna sunt foarte apropiate. Sângele latin nu v-a făcut, bănuiesc, probleme, așadar, sunteți convins, definitiv, brazilian?
IVV: E o situație de genul țară, mamă și țara… soție. România și Brazilia sunt două țări fascinante și foarte asemănătoare din multe puncte de vedere, din păcate, le separă un ocean și un continent. Eu îmi petrec aproape tot timpul în Brazilia deoarce cu timpul mi-au apărut tot felul de responsabilități, nu doar profesionale, ci și personale. Și parcă timpul e tot mai scurt ca să le dai la toate de capăt. Dar întotdeauna când pot, vin în România, din păcate cam pe fugă, și îmi petrec aproape tot timpul în Câmpia Turzii de unde e soția mea, Patricia, și în Cluj.

IM: Aveți un CV extrem de interesant! Am slalomat printre diversele tiluri de lucrări, dar n-am reușit să ajung la o concluzie definitivă. Fizica materiei întunecate sau fizica pentru ne-muritori?
IVV: Ha, ha, ha… doar pentru muritori, bineînțeles. Ce nevoie au nemuritorii de fizică? Materia întunecată e un subiect mai recent pentru mine, am început să-l studiez abia în urmă cu un an. În rest, m-am ocupat mai mult de teoria corzilor, gravitație, teorii de câmpuri cuantice și de structura spațiului-timpului. Sunt teorii care urmăresc o idee mai veche, a unificării tuturor forțelor fundamentale. Din păcate, energiile necesare pentru a verifica aceste teorii prin experiențe directe sunt inaccesibile echipamentelor actuale. Dar influența acestor modele de gândire în domeniile teoretice, în mod special în matematică, e foarte mare. Anul trecut, după Congresul Internațional al Matematicienilor, care a avut loc în Rio de Janeiro, matematicienii din diferite domenii au organizat un atelier de cinci zile în São Paulo unde au discutat noile linii de cercetare rezultate din teoria corzilor și din supersimetrie în ultimii ani.

IM: Materia întunecată vă… atrage? … explicați-ne puțin, dacă nu cumva este… strict secret! :))
IVV: Sigur, cu plăcere, dar, din păcate, nu știu ce e materia întunecată! Nimeni nu știe! 🙂

Ce se știe până acum e următorul fapt: dacă toate cunoștințele noastre despre gravitație sunt corecte, atunci galaxiile (și grupurile de galaxii) nu pot exista! Ar trebui să se descompună datorită marilor viteze de rotație pe care le au stelele și sistemele solare față de centrul galaxiilor. Dar galaxiile există, cel puțin după părerea colegilor astronomi care le observă noapte de noapte. Iar legile gravitației, așa cum le înțelegem la momentul actual, funcționează foarte bine până la nivelul galaxiilor: planetele, stelele, sisteme solare, toate se supun aceleiași legi descoperite de către Einstein. Dacă gravitația e aceeași în galaxii ca și în sistemele solare – și ar fi ciudat să se schimbe dintr-odată – atunci există o cantitate foarte mare de materie care nu interacționează în mod semnificativ cu materia din care suntem făcuți noi, planeta, soarele, aparatele de laborator, dar care are un câmp gravitațional foarte puternic la scală mare, galactică. Această materie ipotetică, care ar fi responsabilă pentru 85% din materia totală din Univers, e materia întunecată. Din ce poate fi făcută? Nu se știe, dar există diverse experimente în diferite țări care încearcă să răspundă la această întrebare, ca de exemplo Stawell (Australia), SNOLAB (Canada), Gran Sasso (Italia), Canfranc (Spania), Boulby (Anglia), SURF (Statele Unite), LHC (Elveția), CJUL (China). În America Latină sunt în fază de finalizare lucrările la laboratorul ANDES sub Cordiliera Anzilor care e rezultatul unei colaborări între Brazilia, Chile și Argentina. Investițiile mari în domeniu nu vizează doar rezultate teoretice. Se speră ca meteria întunecată, odată descoperită, să aducă și beneficii tehnologice. Iar cine o găsește primul, vă dați seama…

IM: Va ajunge oare omenirea, ne va permite știința să controlăm gândul, mintea?
IVV: Dacă prin această întrebare vă referiți la telepatie, telechinezie sau alte fenomene asemănătoare, nu știu exact ce să vă spun. Poate că domnul Opriș, care se ocupă cu biofizica, poate să vă dea un răspuns mai bine informat. Dar dintr-un punct de vedere mai practic răspunsul meu e: desigur, e ceva comun. Dar fiind ceva comun, suntem așa de obișnuiți cu acest fapt că nu îi mai dăm atenție. De câteva luni mi s-a născut o strănepoată în Anglia. Deși n-am văzut-o decât pe internet, urmărind-o, n-am putut să nu reflectez la evoluția minții umane. La naștere, e ca un CD virgin, vine doar cu sistemul operațional. Și după multe experiențe și multe exerciții, unele repetitive, (asemănătoare cu procesul de învățare prin care trec sistemele de Inteligență Artificială), acea mică ființă umană poate ajunge să fie o persoană care face ceva foarte complex și extraordinar, ca un medic neurochirurg, sau un pilot, sau chiar un polițist, tehnician, agricultor, funcționar. E un control incredibil pe care ființa umană ajunge să-l aibă asupra minții ei și chiar mai mult. Asupra corpului. E vorba de multă concentrare, disciplină și de o comunitate care trebuie să o sprijine, să o ajute și să o îndrume. Toate acestea se fac prin controlul minții, nu ne naștem cu ele gata programate. Ca șopârlele care ies din ou știind tot ce le trebuie să știe pentru restul vieții lor. Sigur că nu e ceva spectaculos, hollywoodian, care să-ți fure ochii. Dar e cu mult mai interesant. Avem nevoie să ne extindem controlul mintal peste aceste limite? Poate. Avem nevoie să aprofundăm puterea de reflecție, să ne scufundăm mai mult în experiențele vieților noastre? Cu siguranță! Primul control mintal este al fiecăruia asupra propriei sale minți. Odată dobîndit, se dobândește libertatea față de orice alt fel de control.

IM: Sunt foarte curios, explicați-mi vă rog esența lucrării “Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM”! Sper că am tradus corect din limba engleză!
IVV: Traducerea mai exactă are fi: ”Direcții plane”. Acest articol, pe care l-am scris împreună cu colegul meu, Marcos Rodriguez, un braziliano-spaniol, abordează o problemă deschisă în cosmologie, care poate fi rezumată prin următoarea întrebare: Cum s-a creat în Universul primordial mai multă materie decât antimaterie? Antimateria poate fi obținută în acceleratoarele de particule, pe timp scurt, dar în contact cu materia cele două se anihilează reciproc și produc o mare cantitate de radiație, o explozie. Vă amintiți de filmul ”Îngeri și Demoni” cu Tom Hanks în rolul profesorului Langdon? Acolo se speculează acest fenomen fizic. Ei bine, materia a fost creată ”în mod preferențial” în timp ce antimateria a fost defavorizată, deși în principiu, ambele au probabilități egale să existe. În articolul din întrebare, noi am făcut o recapitulare a modelelor matematice bazate pe fizica particulelor elementare și pe supersimetrie, modele care încearcă să explice disparitatea între materie și antimaterie, și am propus un nou model. Direcțiile plane se referă la o descriere tehnică a mecanismului care rupe simetria între materie și antimaterie. SSM e clasa generală de modele de acest tip și înseamnă Supersymmetric Standard Model, iar μν e o siglă tehnică care descrie interacțiunea între anumite particule din model.

IM: Cum este și ce se întâmplă într-o universitate “rurală”? Ce tipuri de studenți sunt atrași de o universitate – Seropedica – dintr-un oraș de aprox. 80.000 de locuitori?
IVV: Universitățile rurale au fost create în Brazilia ca universități federale, adică administrate de către guvernul federal, în afara marilor centre urbane și în regiuni foarte îndepărtate. Într-o țară de dimensiuni continentale, asta a fost o necesitate. Sunt universități obișnuite, dar cu o ofertă mult mai mare de facultați. În regiuni cu densitate populațională mică, de exemplu Amazonia sau Pantanal, aceste universități au facultăți începând de la profilul politehnic până la farmacie, trecând prin umane, științe, agricole, culte etc. Fiecare în funcție de necesitățile acelei regiuni în care se află. În cazul universității mele care e amplasată aproape de capitala statului Rio de Janeiro, orașul cu același nume Rio de Janeiro, universitatea nu are profile politehnice, deorece există facultăți cu aceste profile la o distanță de 50-60 de km, dar le are pe toate celelalte. Campusul principal, unde lucrez eu, are o suprafață de 3.024 de hectare și 131.346 metri pătrați de clădiri. Are peste 40 de facultăți și 35 de profile de master și doctorat, în jur de 15.000 de studenți, plus 1.300 de studenți la mastere și doctorate. Bugetul anual e în jur de 100 de milioane de euro de la guvernul federal, în afară de banii din surse de finanțare a cercetării, cele mai multe fiind investiții în științele agrare, și de bursele de studii care vin din surse diferite. Avem studenți din America Latină, în general: Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay, Argentina și Brazilia. Însă în ultimii ani s-au făcut acorduri cu Statele Unite, Germania, Franța, Spania și Portugalia, precum și cu țări din Africa, cum ar fi Capul Verde și Mozambic, unde se vorbește portugheza. În urma lor am primit foarte mulți studenți din aceste țări în inter-schimburi.

IM: Mi-ați trimis niște poze cu secvențe de la inundații recente în anumite zone braziliene. Văzându-le, aveam impresia de completă similitudine cu România. Cât de bine seamănă cele două țări, social, temperamental și ce ne desparte?
IVV: E greu de comparat Brazilia cu România pentru a face asemanări și deosebiri, deoarece Brazilia ocupă o suprafață de 8.515.767,049 de km pătrați, are plajă climatică de la ecuatorială, la temperat-continentală și de la tropicală la deșertică. În comparație, Europa toată până la Munții Urali are 10.180.000,000 de km pătrați. Din cauza acestei dimensiuni gigantice, Brazilia e o țară foarte heterogenă. De exemplu, există o populație de indieni de aproape 1 milion de persoane, care mențin un contact minim cu civilizația. În același timp, există o metropolă, centru urban și financiar, în care sunt mai multe elicoptere corporative decât în New York. Sudul Braziliei, colonizat de germani și italieni, păstrează o cultură germană pierdută deja în Germania, din regiunea Pomerană. În timp ce în Bahia, colonizarea olandeză a fost foarte puternică, la fel a fost și cea africană. În regiunea în care trăim noi, am găsit multe asemănări cu România, cu Oltenia și Dobrogea. Orașul Rio de Janeiro, care a fost capitala federației, pare un amestec de București cu Constanța. Desigur că limba, de origine latină, e un factor comun. Asemănări sunt și în politică, la mai multe nivele. Diferențele cele mai mari vin din rădăcinile istorice ale celor două popoare, din originile și din forma în care s-au legat de pământul țărilor lor. Brazilia a trecut prin faze istorice diferite de cele ale României, printr-o epocă de sclavagism modern – a fost ultima țară care a abolit sclavagismul dacă nu luăm în considerare regimul de Apartheid. Acest fapt a creat diviziuni mari în societate, diviziuni care abia în ultimele două decade au început să fie eliminate. Poate că asta e diferența cea mai mare între cele două țări. În ceea ce privește inundațiile, și brazilienii, ca și românii sunt victimele schimbărilor climatice care se petrec la nivel mondial.

IM: Ați mai întâlnit și alți români valoroși care s-au stabilit prin Brazilia?
IVV: Da, sigur. Cei mai mulți se află în lumea academică, colegi ai mei la diferite universități federale: Florențiu Daniel Cibotaru, George Stănescu, Theodora Cristina Radu (matematicieni), Horațiu Năstase, Georgeta Crina Ungureanu, Ovidiu Constantin Bălțatu, Lucian Bogdan Bejan (fizicieni), Mircea Daniel Găliceanu, Iuliana Maria Coța, Johann Hans Daniel Schorscher (chimiști), Rodica Maria Tutaș (teologie) și alții. În Rio de Janeiro locuiște domnul Miguel Oniga cu rădăcini în Maramureș, actor, domnul Burme Burmambet, din Constanța, care e manager la două hoteluri și fiica domnului Andrei Duchiade, doctorița Milena Duchiade, care are cea mai mare librărie din Rio de Janeiro, numită Leonardo Da Vinci.

IM: Continuați colaborarea cu fizicienii din România? Există interes pe această direcție?
IVV: Din păcate pentru mine, colegii mei din România care lucrau pe probleme asemănătoare s-au specializat pe alte direcții. I-am vizitat anul trecut pe foștii colegi de la UBB. Din catedra de fizică teoretică a mai rămas doar un profesor, domnul Mircea Crișan, care lucrează pe probleme legate de corp solid.

IM: V-ați apropiat de literatura braziliană, de literatura de limbă portugheză?
IVV: Da, sigur. Sunt și aici mari scriitori, ca Jorge Amado care a fost candidat la premiul Nobel pentru literatură și l-a pierdut în favoarea prietenului său, Jose Saramago. Am locuit aproape un an peste drum de casa altui mare scriitor, de origine austriacă, Stefan Zweig, în orașul Petropolis. În același oraș au trăit și Regele Carol cu Doamna Lupescu la Hotelul Quitandinha, după ce s-au casătorit în Rio de Janeiro. Am fost primiți de familia imperială, de Braganca, care e înrudită cu familia Hohenzollern. În perioada în care am locuit în Petropolis m-am familiarizat cu scriitorii brazilieni, Rubem Fonsca, Moacyr Scliar, Bernardo Carvalho, Adriana Lisboa. Și desigur, Paulo Coelho.

IM: Din știrile destul de alarmiste despre Brazilia, se pare că în imensa țară te pasc pericole la tot pasul (inclusiv în Rio de Janeiro) și siguranța cetățeanului este sub semnul întrebării. Adevărat sau fals?
IVV: Adevărat în Rio și orașele mari, capitalele de state. Fals în orașele mici și la țară unde violența e practic accidentală. 17 dintre cele mai violente 50 de orașe din lume sunt din Brazilia.

IM: A cincea țară din lume ca suprafață, Brazilia are foarte multe de oferit. Cât ați reușit să vedeți din frumusețile acesteia?
IVV: 1 %

IM: Cât de drag vă este Sighetul, Maramureșul?
IVV: Cel mai drag.

IM: Cum era Sighetul în anii destul de sumbri ai perioadei de sfârșit a societății socialiste multilateral dezvoltate, perioadă în care ați fost licean și student?
IVV: Cozi la buteliile de gaz, frig la bloc, romantism și inocență.

IM: Ce personalități sighetene v-au atras atenția în anii de liceu?
IVV: Dacă includem și Valea Izei, destul de multe. Alexandru Ivasiuc, Marian Ilea, Petre Got, Ion Zubașcu, Ioan și Victor Mihaly de Apșa, Mihai Pop, din Glod, Alexandru Filipașcu. Între oamenii de știință: Arthur Coman și doamna Yvette Cauchois din Bârsana, fiziciană, profesor la Sorbona, Legiunea de Onoare. Și, desigur, artiștii din Cenaclul Flacăra: Ducu Berți, Ștefan Hrușcă. Dar simt că fac o mare nedreptate neputând cita pe toți maramureșenii, nu numai sigheteni, oameni de cultură, artă și știință pe care nu am încetat să-i admir.

IM: Să facem un exercițiu de imaginație: cum putem dezvolta Sighetul? Ce idee “inovativă” ne propuneți?
IVV: Vă spun de îndată ce-mi răspundeți la o întrebare: Ce poate să facă orașul Sighet, în mod unic și indispensabil, doar el, pentru Europa și pentru lume?

IM: Cum ați defini “dulcea” Românie, unde ați… încadra-o ?
IVV: ”Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Și ca întotdeauna, se află ”la răscrucea marilor puteri”, parafrazând titlul filmului lui Mircea Moldovan.

IM: Ce ținte, proiecte, visuri aveți?
IVV: Ah, nimic deosebit. Dacă m-am ales cu ceva bun de pe urma trecerii timpului, a fost, cum zic englezii,”take each day as it comes”.

IM: Mulțumesc pentru… răbdare! Succes maxim vă doresc și… ne vedem în toamnă la aniversarea liceului nostru, actualul CNDV (Colegiul Național “Dragoș Vodă”)! Ce ziceți?
IVV: Vă mulțumesc și eu! Sper să pot veni, pentru mine ar fi o mare plăcere să ne întâlnim.

Ion MARIȘ

Ne-am văzut pentru prima dată în urmă cu câteva luni, când Ioan Bălin se deplasa prin Maramureș și-a ajuns pe la Sighet pentru a rezolva în primul rând probleme “tehnice” dar, a combinat revenirea acasă cu momente de…. relaxare.

Deosebit de sociabil și amabil, absolventul Liceului “Dragoș Vodă”, Ioan Bălin, îmi dezvăluie o parte dintre rezultatele deosebite pe care le-a obținut, îmi descrie etapele pe care le-a parcurs spre performanță. Facultatea de Fizică a absolvit-o la Iași, la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” unde a și activat ca asistent universitar și lector între 1992 – 1997 la Facultatea de Fizică – catedra optică spectroscopie și lector cu delegație la Facultatea de teologie ortodoxă. După o specializare în domeniul investigațiilor științifice în restaurare-conservare la Paris, în 1997 a primit o bursă federală în Elveția unde a făcut un master de doi ani în Științele Mediului și a continuat cu doctoratul în Științe Atmosferice, la faimoasa EPFL (Ecole Polytechnique Federale de Lausanne). La Laussane s-a ocupat de poluarea aerului și de schimbările climatice fiind implicat pe această direcție încă din anul 1999, iar în 2004 a obținut titlul de doctor la EPFL în științele atmosferice. Teza lui s-a focalizat pe tehnica laser (LIDAR) de măsurare a atmosferei terestre și a fost implementată la cel mai înalt observator atmosferic din Europa, cel de la Jungraujoch la 3.600 m altitudine în Alpii elvețieni.

Fizicianul cu doctorat în științe tehnice lucrează deja de mai mulți ani în Elveția, acolo predă cursuri de fizică aplicată la Înalta Școală de Inginerie și Gestiune din cantonul Vaud (HEIG-VD), dar mai are și un business de succes, vechi de 12 ani, derulat prin firma EnviroScopY SA din Elvetia și SC EnviroScopY SRL din România (Iași). Ambele firme s-au focalizat pe diverse proiecte de cercetare și dezvoltare, dar oferă și o gamă largă de echipamente pentru monitorizarea mediului. Mai nou, firma lui Ioan Bălin și-a transferat filiala din România de la Iași la Ocna Șugatag și speră ca și Maramureșul să beneficieze de proiecte inovative în parteneriat public-privat.

La prima vedere, Ioan Bălin poate părea un om nemulțumit cu anumite aspecte din activitatea lui, dar, de fapt, așa l-am perceput, este doar încărcat cu foarte mult entuziasm și energie. Este o persoană, în mod sigur, în continuă căutare și “alergare”. Își dorește mai mult, cercetează, se întreabă, caută soluții pentru a face ceva și pentru Maramureș, pentru Sighet. Am stat de vorbă destul de mult timp și, la final, ne-am propus să demarăm împreună niște proiecte. Nu știu ce vom reuși, dar am mare încredere când tratez cu un absolvent eminent de… ”Dragoș Vodă”. Știu că suntem mici în lumea asta relativ imensă dar, fiecare acțiune, idee, pentru care luptăm și pe care ne dorim să o concretizăm e un pas pentru a mișca lucrurile, pentru a ne bucura de schimbări pozitive.

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Bălin, cum s-a întâmplat, cine v-a facilitat apropierea de fizică? A fost… dragoste la prima vedere?
Ioan Bălin (IB): E foarte clar că entuziasmul tânărului proaspăt numit profesor Ioan OPRIȘ a aprins flacăra interesului pentru fizică. Ambianța competitivă de studiu din acele vremuri și dorința unui copil de la Budești de a deveni „domn” au întreținut și ele focul pasiunii. Dragoste la prima vedere cu fizica nu știu, dar, sigur, de 30 de ani pare o căsnicie durabilă. 🙂

IM: Profesorul de fizică de la Liceul ”Dragoș Vodă”, dr. Ioan Opriș căruia i-ați fost elev, azi profesor universitar la Universitatea de Medicină Veterninară București și profesor asociat la Universitatea din Miami – USA, mi-a vorbit, în urmă cu câteva luni, deosebit de elogios despre dumneavoastră. Colaborați?
IB: După mulți ani ne-am revăzut la Lausanne, în 2018 și am depănat amintiri frumoase. Domeniile noastre sunt complementare, dar putem avea interese comune. Dânsul e în mod „turbo” în mediul academic și de cercetare în biofizică în timp ce eu în fizica aplicată și business pe mediu. Prof. Opriș circulă cu avionul pe tot globul, în timp ce eu cu mașina și doar în Europa. El merge cu viteză spre Nobel eu sunt cu „încet, dar sigur” în spirit de cetățean elvețian.

IM: Ați absolvit Liceul ”Dragoș Vodă” în anul 1987 și apoi ați ales Iașul. Nu era mai convenabil Clujul?
IB: Aici e o poveste mai lungă. De fapt, eu am picat la București în vară și cum erau rămase niște locuri pe toamnă la Iași am decis să merg la loterie (zeci de candidați pe loc). Culmea e că am reușit și atunci am realizat cât de important e să poți să te ridici din “groapă” și să continui lupta, că gropi viața îți pune destule la dispoziție.

IM: Domnule Ioan Bălin sunteți un om de… poveste. O televiziune din România v-a găsit în Elveția și v-a distribuit în “rolul principal”. Ce făceați acolo, în creierul munților?
IB: Da, era nu o televiziune din România, ci chiar Televiziunea Română, dra. Irina Nistor de la emisiunea „Cu ochii în 4” prin 2003. Eram, de fapt, la Observator, la 3.600 metri pe final de teză. Cameramanul era cel care a filmat în studioul 4 la revoluție. Eu am crezut că emisiunea va fi despre schimbări climatice. Până la urmă am jucat rolul, fără să realizez, unui bun român (super-maramureșeanul de pe acoperișul Europei), exemplu pentru migrația românească foarte blamată la acea vreme, înainte de intrarea României în EU. Cu toate acestea am reușit să transmitem încă de acum 15 ani de zile că plouă la 3.600 m, în anul 2003, și ghețarul Aletsch, cel mai lung din Europa, se topea în ritm accelerat!!!

IM: Sunteți specialist în schimbări climatice și poluarea aerului. Aveți un puternic background. Vă ajută asta în relația cu România?
IB: Da, dar de fapt e invers. Asta a ajutat România. Deși nu-mi place să mă laud, chiar detest, nu am cum să nu vă spun ca în anii de după teză am încercat și reușit să conving un grup de tineri cercetători ambițioși de la Măgurele (INOE) să se lanseze în cercetarea atmosferică și acum sunt lideri europeni și mondiali în ceea ce fac. Au obținut multe finanțări și mă mândresc cu realizările lor. Am avut și vreo 3-4 colaboratori pe care i-am îndrumat să ajungă și ei doctori în științe tehnice. În fine, prin implicarea în România în acest domeniu, am reușit să creez și să păstrez în acești 12 ani, în medie, vreo 10 locuri de muncă.

IM: Ați avut destul de multe proiecte implementate în România. În ce au constat acestea?…
IB: SC EnviroScopY SRL de prenume ESYRO, născută în 2006 la Iași, a avut proiecte de cercetare, dezvoltare, inovare, mai ales în partenariat public-privat. Am ales ca exemple primul și ultimul proiect. În 2007 am reușit să cartografiem cu înaltă precizie toată albia Dunării de la Drobeta la Tulcea. Un șantier faraonic cu două avioane și echipe la sol. Rezulatele sunt folosite de Ministerul Apelor pentru a identifica zonele inundabile și măsurile de protecție a populației și de reabilitare economică și ecologică a luncii Dunării (proeictul REELD).

În 2019, vom finaliza un proiect comercial privat mandatat de către ESA (European Space Agency). Este vorba de realizarea unui telescop zis „ Fly-Eye” (ochi de insectă), care trebuie să vadă o minge de tenis la 1.000 de km pentru a fi capabil să detecteze un asteroid de zeci de metri dimensiune cu 2-3 săptămâni înainte de a lovi planeta noastră. ESYRO a fost responsabilă de modulul opto-mecanic, oglinda principală, care este deja executată și livrată la partenerul italian. Multe din proiectele noastre pot fi consultate pe www.enviroscopy.ro.

IM: Cum a apărut ideea unui business în paralel, Elveția – România? Este totuși România atractivă?
IB: Da, a fost o perioadă intensă și încă mai este nevoie, mai ales în domeniul mediului, de multă tehnologie și know-how din Elveția spre România. Sigur că acum au apărut foarte multe firme pur comerciale concurente, unele chiar oportuniste. EnviroScopY combină cercetarea cu soluția. Diferența este exact ca între dispensar și spital. Dacă e serios și grav mergi la spital, adică vii la noi.

IM: În oferta firmei EnviroScopY se menționează că sunteți “activi în domeniul produselor și serviciilor de monitorizare a parametrilor de mediu”. Dați-ne mai multe detalii, vă rog!
IB: Sigur, adică monitorizarea elementelor de mediu aer – apă – sol. De exemplu, stații meteo sau de măsură a poluării aerului. Măsurători de radon (nu prea se știe), un gaz radioactiv cancerigen care se strecoară în casele oamenilor și soluții de a scăpa de el. Noi efectuăm și eșantionări și analize de apă și sol, iar o bună perioadă am fost lideri în bilanțuri de mediu și studii de impact.

IM: Cum se împacă business-ul cu activitatea didactică, de cercetare și dezvoltare?
IB: Se împacă doar dacă lucrezi zi și noapte, inclusiv în week-end. E un avantaj, totuși, să fii la catedră și să dai studenților exemple reale pe care le-ai făcut tu. Eu, de fapt, am înțeles acum că la modul ideal, un profesor ar trebui întâi să activeze în economia reală și apoi să aibă pretenția că are ce sa învețe pe alții. Din păcate, școala e paralelă de multe ori cu viața economică, de unde ni se trag toate problemele social – economice. Noi avem, de exemplu, probleme de sănătate, economice, relaționale, societale, de minorități, educație civică, gestiunea informațională, de resurse energetice, climatice și de nutriție. Ori, noi facem zeci și sute de probleme de fizică, chimie, biologie, matematică etc., fără a explica de ce și motivația pentru ce!!!

IM: Schimbările climatice sunt chiar atât de… agresive în acest moment sau e vorba, mai mult de… prevenție?
IB: După mine, DA, e o problematică reală. În schimb, nu știu dacă prea-incriminatul CO2 este buba problemei. Eu consider că mai importantă este molecula de apă H2O și problematica perturbării ciclului apei în natură, care este capitală pentru că e non-lineară, mai complexă și mai palpabilă ca efect direct. De fapt, apa este o moleculă cu efect de seră și, cu cât e mai cald, cu atât avem mai multă apă în atmosferă, care generează căldura și tot așa un ciclu infernal. Acest ciclu numit și feedback pozitiv, în termeni științifici, duce la inundații și secete, adică la fenomenele extreme cu care ne confruntăm. De fapt, fenomenele extreme sunt de genul rar și rău. Asistăm la un fel de digitizare 0-1 a atmosferei. Ori murim de cald ori de frig, ori nu avem deloc zăpadă ori munți de aur alb, ori nu plouă deloc luni de zile, ba avem indundații severe etc. Unde sunt fenomenele soft de mică intensitate și mai dese? Ar mai fi doi alți parametrii de urmărit, ozonul (vara) și aerosolii (iarna), care afectează direct sănătatea oamenilor și care sunt exacerbați de schimbările climatice. Remarcați că eu folosesc termenii perturbare – schimbare și nu încălzire globală, după mine, un termen ”politiquement correct”, baza de lucru, aș zice, a unor secte de sorginte ecologică. Ca simplu observator pe o bază de timp de jumătate de secol, pare-mi-se că diversitatea climatică s-a redus simțitor, parcă cele patru anotimpuri au devenit două. Ghici ciupercă care sunt acestea?!

IM: Elveția mi se pare a fi o țară destul de reticentă cu străinii. Cum sunt priviți românii? Cum i-ați… “convins” pe elvețieni?
IB: În pofida unor idei preconcepute, Elveția nu este reticentă deloc pentru că, un sfert din elvețieni sunt străini sau foști străini deveniți cetățeni elvețieni după cam 10-12 ani de sejur. Deci, nu există nicio țară în lume mai primitoare ca Elveția. Aș înlocui termenul „reticență” cu „exigență”. Da, Elveția este extrem de exigentă cu respectarea legii și a regulilor de viață și de muncă. Comunitatea română din Elveția este în mare parte o elită (nu doar intelectuală) a diasporei românești și este foarte apreciată. Personal, nu știu dacă am convins, dar am încercat să respect regulile elvetice și am muncit foarte mult. A contat și faptul că din prima secundă m-am îndrăgostit de sistemul democratic și civic elvețian și de întreg setul de valori. Apropo, eu nu am să înțeleg niciodată de ce EU nu „plagiază” acest sistem de democrație directă participativă, de vot prin corespondență și de guvernare proporțională votului care excelează de la 1291 într-un mediu multietnic cum este Elveția?! Dar am putea vorbi mult despre acest model politic care, se pare că devine din ce în ce mai cerut pe piața democratică europeană.

IM: Cu puțin timp în urmă ați inaugurat sediul firmei de la Ocna Șugatag. Cum poate beneficia Maramureșul, Sighetul de know-how-ul dumneavoastră?
IB: În 2018 am mutat firma din Iași la Ocna Șugatag, chipurile, să moară acasă. Însă, eu sper că altfel n-o spovedește nimeni că e păcat mare să nu încercăm un nou ciclu și în Maramureș cu proiecte specifice zonei. În primul rând, am luat contact cu Universitatea de Nord din Baia-Mare și UBB din Cluj pe partea de cercetare – dezvoltare – inovare. Apoi, cred că mi-aș dori mult să ajutăm la relansarea învățământului profesional cu un proiect pilot în parteneriat cu un liceu din Sighet pe o meserie necesară și cerută pe piața muncii sau tradițională specifică. Apoi, sunt câteva urgențe: restaurarea – conservarea patrimoniului în lemn al Maramureșului, dezafectarea minelor, mai ales a celor radioactive (radonul) și a altor zone poluate, o stație de analiza calității aerului și apei și de meteorologie la Sighet și… de idei chiar nu duc lipsă, doar că nu mai am 25 ani.

Fizicianul doctor Ioan Bălin continuă să îmi vorbească foarte convingător despre perspectivele extraordinare pe care le are România, Sighetul. Oportunitățile trebuie… exploatate, mă avertizează cu o retorică tipică omului de afaceri, iar discuția noastră ar trebui – așa cădem de acord! – să aducă și rezultate extra jurnalistice. Continuăm în aceeași notă optimistă. Am devenit prieteni!

IM: După pasiunea ta extremă pentru fizică, ce urmează pe locul doi?
IB: Strict pe partea profesională și a centrelor de interes, eu sunt din fire foarte curios și deci, tot ce ține de fizica aplicată mai ales în domeniul mediului și al patrimoniului cultural, mă interesează. Deviza firmelor mele este, de altfel „Să construim viitorul, păstrând trecutul!”

IM: Care sunt atuurile unui cercetător?
IB: Un cercetător în domeniul cercetării aplicate trebuie în primul rând să fie capabil să identifice o problemă societală reală și să caute soluții. Dacă elaborarea soluțiilor e costisitoare, trebuie să fie capabil să obțină finanțări sau măcar co-finanțări, să facă parteneriate și să fie atent cu proprietatea intelectuală a rezultatelor cercetării. Trebuie să fie așa de pasionat încât să lucreze zi și noapte, pe ploaie și zăpadă, pe caniculă și în week-end și să reușească în aceste condiții să aibă și o viață de familie. Să știe să comunice, să publice și să vândă rezultatele și, ideal, să le aplice în produse și servicii cu parteneri industriali sau să lanseze un start-up care să valorizeze. În fine, ideal ar fi să fie cu adevărat inovativ (să rupă gura târgului de genul celor de la mărul mușcat) sau măcar să facă o treabă de tip 3A: Altfel – Altundeva – Altceva.

IM: Bugetul pentru R&D trebuie să fie… consistent?
IB: Din păcate, pentru cercetarea aplicată trebuie pe lângă pasiune, voință și idei, și materiale și echipamente. Oamenii trebuie să fie motivați și de salarii și trebuie să aibă „jucării performante” cu care să lucreze. Inovativ aici ar fi să poți face mult cu puțin, nu e exclus și ține de eficiență.

IM: Ești specialist LIDAR. Spune-ne mai simplu, despre ce este vorba?
IB: Văleu! Apoi LIDAR-ul ăsta e văr din frați cu RADAR-ul. Diferența e că tehnica Radar se folosește de micro și radio unde, în timp ce tehnica Lidar e pe bază de laser (adică, de lumină de fapt). Instrumentul are un emițător laser pulsat și ca receptor un telescop. Laserul trage într-o țintă sau în atmosferă, de exemplu, și telescopul recuperează ecoul/retro-difuzia. Aplicațiile Lidar sunt multiple. Se pot determina dimensiunile geometrice ale unui aerosol – cristal de gheață – nor, dar și proprietățile optice și concentrațiile lor. De exemplu, cu Lidar-ul folosit pe avionul din proiectul cu Dunărea, am reușit să facem topografia albiei, dar se poate determina și anvergura vegetației (biomasa). Practic, avionul tocmai sosea din Georgia unde a măsurat arborii dintr-o pădure. Dar nu cred că e nevoie în Maramureș de Lidar pentru păduri din motiv că se pot număra câți arbori au mai rămas și manual de către pădurarii noștri. (Râde)

IM: Te consideri un om împlinit?… În ce constă împlinirea individuală?
IB: Pe partea profesională cât de cât e OK. Deși aș fi vrut să fiu actor, oameni ca profesorii Opriș, Vișovan, Motogna, m-au plasat pe altă orbită. Nu-i bai! Sunt bucuros că am o mică familie și m-aș fi considerat împlinit cu adevărat dacă aș fi avut o șatră de plozi. Acuma am rezolvat oarecum partea cu “plozii”, că am avut mii de studenți atât în România, dar mai ales în Elveția, în cei 10 ani de catedră academică. Toți studenții mei sunt de fapt copiii mei, dar soția mea nu știe și nici ei. Pe frustrarea cu actoria mă duc la cursuri ca pe scenă. Atâta timp cât nu dă nimeni în mine cu ouă stricate sau ”porodici”, continui așa. Împlinirea individuală în viața în care nu am ales să venim și nici nu prea dorim să plecăm, oricum, e să ai un job care să-ți placă și să știi să-l faci bine, o familie cu urmași și cât mai multă lume care să te pomenească pentru lucrurile bune, pentru ajutor sau, pur și simplu, pentru că te-au cunoscut. Ideea e să lăsăm cât mai multe urme pozitive, materiale și imateriale, generațiilor viitoare.

IM: În ce țară ți-ai dori să te stabilești, la un moment dat, definitiv?
IB: Nu știu, pentru că eu sunt stabilit în Elveția, dar e dificil, pentru că eu, de fapt, încă nu cred că am plecat cu adevărat din România. E o stare de ambivalență pe care cred că cei din diaspora o cunosc: trăiesc în Elveția cu problemele din România!

IM: Ce gen de business ai iniția la Sighet – Ocna Șugatag, făcând abstracție de preocupările actuale?
IB: La Sighet, poate un birou de consultanță de mediu pentru privat și instituții publice sau/și un parteneriat public – privat cu un liceu pentru un proiect pilot de învățământ profesional. La Ocna, mai adecvat ar fi un micro-centru de sănătate pentru detoxifiere și prelungirea speranței de viață a maramureșenilor.

IM: Se spune că Maramureșul are un peisaj asemănător cu cel din Elveția. Adevăr sau… mit?
IB: Puțină geografie helvetică. Elveția are trei mari elemente geografice: Munții Jura (1.600-1.800 m max), Munții Alpi (peste 4.000 m) și între cele două lanțuri muntoase este Podișul Elvețian (400-800 m) care se întinde de la Geneva la Zürich. Maramureșul duce mult cu Jura. Ghiciți unde stau? La St-Croix (Sfânta Cruce), o localitate la 1.000-1.500 m în Jura (partea din canton Vaud) unde sunt și piste de ski de fond și alpin. Peisajele, vara, sunt verzi și toamna, adevărate acuarele. Deci, adevărat pentru Jura elvețiană și mit pentru Alpi, care sunt granitici, impresionanți, dar fără verdeață.

IM: Întreabă-te ceva… super interesant!… și răspunde!!
IB: De ce am răspuns la acest interviu?… De plăcere și din respect, în amintirea unor vremuri (adolescența) – locuri (Sighet) – oameni (dascălii mei de la ”Dragoș-Vodă”) care marchează o viață de om.

IM: Mulțumesc mult domnule Ioan Bălin pentru discuția deosebit de interesantă pe care ai… întreținut-o. Sper să reușim și să colaborăm cu diverse proiecte!
IB: Deja am început cu acest interviu! Vă doresc un 2019 fericit cu multă sănătate necesară punerii în fapte a multor gânduri bune și ”La mulți ani!” de Sf. Ioan la toți ionii pozitivi și negativi…

Numa’ bine, rău la nimé!

Ion MARIȘ