Un sprijin de nădejde! In memoriam profesor Eva Takacs (autor, Frankel Orly)

„Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora” (Mustafa Kemal Atatürk).

Când ne gândim la profesori ori învățători, o facem cu multă duioșie și nostalgie. Este, ce-i drept, cea mai nobilă dintre profesii. Iar dacă chiar ai norocul să rămâi în legătură măcar cu câțiva dintre ei, ți-ai câștigat cei mai de preț mentori ori îndrumători de suflet, pe viață. Sunt mulți aceia pe care îi port în suflet pentru deschiderea pentru cultură și iubirea pentru studiu la care au contribuit, dar și respectul pentru educație, pentru frumos și pentru arte pe care mi l-au insuflat prin propriul lor exemplu sacru. În cei aproape doisprezece ani de școală, am întâlnit mulți dascăli, însa doar o ființă îmi este dragă și are loc în loja întâi a sufletului meu: doamna Eva Takacs. Dânsa m-a făcut să înțeleg că școala nu e doar un loc unde pleci pentru câteva ore de acasă, că nu merg acolo pentru note și că nu trebuie să dovedesc nimănui – decât mie însămi- că pot fi cea mai bună. Sunt unii oameni care au o aură specială. Te fac să te simți mai bine numai privindu-i, au ceva al lor, nu aș ști să spun ce. Stau uneori și mă gândesc ce înseamnă viața, cât de scurtă și subțire își are linia și cât de neputincioși suntem pe cărarea ei. Astăzi suntem fericiți și împliniți, trăim și zâmbim iar mâine nu știm dacă mai existăm. Joi, 02 iulie 2020, s-a stins din viață un suflet important. O doamnă blândă cu caracter deosebit, bună la inimă și harnică, cu un umor deosebit… Își iubea familia, soțul, nepoții, mai mult decât orice, ar fi făcut orice pentru ei, și din toate bătăliile avute, ea a pierdut-o pe ultima. Am să vă arăt câteva dintre mesajele trimise, ca să vedeți și voi, cât este de iubită și cât de tare i se va simți lipsa:

„Ea a fost Eva Takacs, colega și prietena noastră la Colegiul Național Pedagogic! O femeie cu umor, vorbe inteligente, care ura minciunile și falsitatea unor oameni. Cu elevii în schimb era generoasă, cu sfaturi utile mereu, cu răbdare… și elevii o iubeau. O iubeam și eu alături de colegi, văzând-o atât de grijulie și de dedicată familiei și mai ales soțului! El o adoră și știu că-i va fi foarte, foarte, foarte greu fără ea! De câte ori mă voi apropia de poarta liceului unde te vedeam mereu la nelipsita țigară în câte o pauză, o să te caut cu privirea… Adio, suflet drag! Te-ai dus mult prea repede lăsând în urmă consternare, neputință, întrebări! În amintirea mea vei rămâne surâzătoare, elegantă, mereu tânără!” (prof. Rodica Gheorghiu)

„Elegantă și cochetă, veselă și protectivă, întotdeauna întâlnirea dintre noi era un mare motiv de bucurie. Vorbeam toată seara încercând să ne spunem atât de multe de frică că seara se termină foarte repede. Bucuria de pe chipul ei era de nedescris../../ Drum bun spre stele dragă Eva! Sper să ne luminezi de sus din ceruri cu bunătatea și altruismul tău! Să ne arăți cea mai bună cale pe care putem merge! Îți mulțumesc din suflet pentru prietenia ta. Îmi pare foarte rău și mi-e sufletul negru pentru că vorbesc de tine la trecut!” (Claudia Narcisa Funariu)

”Mă gândesc la Eva Takacs… un suflet minunat, un om cald, o colegă ,,acolo” când aveai nevoie ea… Îmi aduc aminte ultimele noastre discuții, despre Feri al ei… despre cum era capabilă să mute munții din loc pentru ca el să fie sănătos alături de ea. O iubire ca-n filme!! /…/ A plecat și nu mai pot să-i spun cât mi-a fost de dragă, cât îmi va lipsi zâmbetul ei, vorbele ei de duh, umorul ei reconfortant… Rămas bun, dragă Eva, /../, Feri, fii așa cum ea ar fi vrut să fii!!” (prof. Diana Pozman)

„Ce veste cutremurătoare /../. Pentru mine, Eva și Feri erau imaginea unui cuplu aparte. Aveau acel ceva care-i făcea diferiți de noi restul! Bucuriile mărunte, dar și încercările vieții i-au unit mai mult ca orice! Am sentimentul că nici nu pot vorbi despre unul fără a-l aminti pe celălalt! Eva, ne vei lipsi! Timpul va așterne tăcerea peste urmele pașilor tăi, dar, undeva în sufletele noastre, vei rămâne vie. Rămas bun, dragă Eva!” (Anuța Rodica Ardelean)

Se spune că persoanele dragi care mor nu pleacă niciodată, ci merg alături de noi în fiecare zi. Nevăzuți, neauziți, dar mereu aproape. În continuare iubiți, în continuare cu dor, mereu foarte dragi. Îi vom păstra vie amintirea Evei, în suflete, și vom fi recunoscători pentru timpul petrecut împreună mulțumindu-i lui Dumnezeu că ne-a dăruit în viețile noastre o așa femeie.
Îmi veți lipsi foarte mult, doamna profesoară!
Odihnește-te în pace, suflet bun!

Frankel Orly

Clasa a XII – a
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației




Primăvară însingurată (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

În fiecare dimineață, cînd mă trezesc, vreau să-mi închipui că tot ce se întîmplă, nu e decît un vis urît, că va trece cu noaptea… Rutina zilnică, de care atîta ne plîngeam, acum o văd ca pe o dulce promisiune îndepărtată…
Cît eram de blazați, de siguri pe ceea ce urmează, toate își aveau cursurile lor, rostul lor, pînă ce, într-o zi…Stop! Și de la capăt! Pămîntul s-a dat peste cap, aruncîndu-ne pe toți într-o altă dimensiune, pentru care nu am fost pregătiți s-o înfruntăm.
Se scriu multe în aceste zile, unele menite să ne îngrijoreze, altele să ne liniștească.
Eu vreau să abordez acest subiect prin altă prismă, mai meditativă, asupra unor constatări proprii formate de-a lungul timpului…
Mă urmărește o constatare, făcută nu de mine, cum că, ochii sunt lumina sufletului. Eu aș mai completa, că mîinile sunt simbolul forței trupului.
De mică mă fascinau mîinile oamenilor; mîini frumoase, expresive, fremătînde, pline de neastîmpăr, delicate, cu degete alungite de pianist sau vînjoase, care completau tabloul persoanei pe care o studiam.
Rareori mă înșelam în studiul meu. Chipul celui studiat se plia perfect pe caracteristicile mîinilor…
Mîinile reprezintă simbolul puterii, atît ca dominație fizică, cît si ca o metaforă în plan sentimental.
Cu ele făurești lucruri, mîngîi, ștergi o lacrimă, îmbrățișezi, feliciți, aduci compasiune, aplauzi, saluți de bun venit, de rămas bun. Cu un cuvînt, sunt niște „instrumente” non-verbale, dar cu care te poți face înțeles. Făra aceste ,,instrumente” omul nu mai este Om.
De aceea, poate că atunci cînd omul moare, mîinile i se așează pe piept, încrucișate, semn că s-a ,,predat”, că și-a terminat misiunea pe pămînt.
La condamnați, încătușarea mîinilor reprezintă cel mai umilitor act cu putință. Cine l-a inventat, a știut bine unde să țintească.
Cine s-ar fi gîndit că vor veni aceste zile nefaste, de panică, de incertitudine, de război total atipic, în care agresorul e invizibil, dar pîndește la răspîntie.
Primele victime care sunt puse la pămînt sunt, culmea, Mîinile!
– N-ai voie să atingi!
– N-ai voie să îmbrățișezi!
– N-ai voie, n-ai voie, n-ai voie etc. Pentru că devin mai periculoase decît o armă cu piedica trasă…
În condițiile în care am fost învățați să ne iubim, să fim solidari unii cu alții, să ne manifestăm sentimentele prin îmbrățișări, strîngeri de mînă, sărut, să fim împreuna în rugăciuni…
Acum ni se cere:
– Păstrați distanța!
– Nu vă atingeti!
– Nu vă îmbratișati!
– Nu vă rugați! (în biserici)!
Se produc niște mutații greu de înțeles în mentalul fiecăruia, declanșînd adevărate drame la nivel afectiv! Unii dintre noi, mai căliți, poate le luăm mai ușor, dar tinerii rămîn total descoperiți și debusolați.
Nu știu cum vor evolua lucrurile, dar Panica si Izolarea își cam dau mîna peste tot globul, peste mări și oceane. Natura umană e aceeași, indiferent de civilizația unui stat.
Acasă, orice criză, indiferent de natura ei, declanșează un mecanism de apărare prin umplerea coșurilor și devastarea rafturilor. Și aici e asemănător, dar ce mă înspăimîntă e că se stă la cozi la arme! Asta ce fel de reacție o fi?
Eu am căzut într-o capcană frumoasă ar zice mulți. Să mergi în America nu-i la îndemîna oricui!
În aceste zile mă simt încercuită de un zid, în care nu identific nici o breșă, prin care aș putea evada . Totul e blocat, n-ai cu ce să zbori, n-ai unde ateriza, toți și-au închis țările! Mă simt ca o pasăre sălbatică închisă într-o colivie, fie ea și aurită, tot colivie se numește.
Nu vreau să rămîn aici, nu vreau să mor aici, dar acum, cine să te mai asculte despre ce ai vrea tu!
Ordinul e scurt: – Stai în casă! Măcar că nu ești acasă!
Și ce e mai grav e, nu că stai, dar nu știi cît stai!
Am și eu o meteahnă cronicizată deja, oricît de mult mi-ar plăcea un loc, în momentul cînd mi s-ar spune că trebuie să stau pentru totdeauna acolo, acel loc mi s-ar părea iadul pe pămînt.
Dacă n-am rădăcini acolo, dacă nu-mi identific afinități față de acel loc, viața se transformă într-un calvar.
Nu pot trăi făra primăvara mea, unde fiecare copac are un rost al lui, fiecare pom înflorește la un anumit timp, face roade, unde toate au rînduiala lor bine înrădăcinată.
Începînd de la pufoșii mîțișori din lunci, corcodușii ce dau în floare, caișii, piersicii, cireșii, prunii, merii, perii, toți au programul lor! Înfloresc pentru ca mai tîrziu să ne bucure cu rodul lor.
Brîndușile, anglicii, cizma cucului, toporașii, ghioceii, lușcuțile, zambilele, toate la un semn, ies și se deschid, să-ți taie respirația cu atîta frumos…
Totul e peren…Ce computer fantastic le programează de nu uită an de an să răsară!
Aici văd copaci cu flori albe, roz, mov.
Se scutură florile, rămîne copacul sterp, fără roade. Sunt și aici păsări. Multe chiar cîntătoare, numai că și ele cîntă în limba lor. Cine să le înțeleagă?…
Izolarea e cam aceeași cu libera circulație. Oricum oamenii stau mai mult dosiți după jaluzele.
Străzile sunt pustii tot timpul. Dacă au închis Mollurile, a crescut traficul pe autostrăzi. Se plimbă cîte unul în mașină scăpînd de izolarea de acasă.
Se întîmplă și aici niște mutații în viața cotidiană și dorința cea mai mare este ca sfînta noastră Rutină, cea de toate zilele, să revină iar în viețile noastre! Să credem în Miracole!

Ileana PISUC
Richardson – Texas, USA




Facebook-ul: între moft și necesitate (autor, Ileana Pisuc)

Construirea bisericii

Oare pentru a cîta oară sunt nevoită să repet dictonul „niciodată să nu spui niciodată”…

E lucru verificat, cam la tot ce e nou, la început, apare o respingere, exact ca la un corp străin, dar daca stai bine cu anticorpii și ai un organism care să lupte cu infecția, se întrevăd oarece șanse de reușită. Așa a fost și în cazul meu la prima mea experiență cu facebookul și, în general, orice mijloc tehnic de comunicare, mi-a dat ceva bătaie de cap. Am învațat exersînd și atunci cînd am realizat în ce m-am băgat, am vrut să ies imediat! Am simțit că am pătruns într-o arenă cu lei, unde ești aruncat direct în colții lor, care de-abia așteaptă să te sfîșie și să te devoreze. O lume de atotcunoscători, de analiști specializați mai ales pe viețile altora. Iubirea și ura situîndu-se pe același palier, distanța fiind doar o muchie de cuțit. Se promovează și se desființează personaje cu o viteză amețitoare. Toate frustrările acumulate de unii și altii, sunt valorificate la greu, pentru fiecare găsindu-se adepți, sau dimpotrivă. Dacă nu faci parte dintr-o „parte”, ori ești din „ciuma roșie” ori din cea „galbenă”.

Eu sunt o fire expectativă, caut atît cât pot, să nu mă angrenez în dispute politice, sunt și postări de suflet din care ai ceva de meditat, sau anumite evenimente importante de ultimă oră. Îți trebuie multă „îndemînare a capului” ca să discerni din noianul de informații cam ce să selectezi, care sunt credibile și care nu. Plecată fiind din țară, pot să zic, că am fost conectată non-stop la mijloacele de informare în masă și că, facebookul mă ajută. Recunosc că, la început, cam după o lună, am vrut să-l desființez. Însă între a vrea și a putea, e o cale lungă! Calculînd „colateralele” pierdeam anumite facilități. Fiind împrăștiați pe trei continente, informația imediată, e vitală. Așa că, am învățat să mă „strunesc” singură, să nu comentez unde nu-mi fierbe oala și am ajuns la concluzia că poți să ai un rol fie și de moderator. Unde văd că-i vrajbă, să găsesc cuvintele potrivite s-o potolesc, unde-i prea mare îndărjirea să aduc argumente care să dea de gîndit.

E drept că mi-am auzit și anumite „corecturi” cu un limbaj, pe care eu nu credeam că l-ar tolera cineva, în comunicarea dintre oameni. Cîteodată parcă e nevoie de o anumită cenzură, bine stipulată, care să sancționeze derapajele în exprimare. Dar, eu zic, că fiecare se naște pe limba lui și așa și moare. Ești educat sau nu ești! Am învățat să selectez acele evenimente, care, chiar prezintă un interes.

Dacă m-ar pune cineva să definesc facebookul, așa cum îl văd eu, ca un om simplu, de la țară, i-aș răspunde că îl văd ca pe un „poduț” din fața porții, unde se adună vecinele și discută starea nației. După ce-s luate toate la puricat, spovedite și judecate, se retrag, pînă a doua zi, cu forțe și informații proaspete. „Oceanul nu se satură de apă și oamenii de bîrfă”. Sau i-aș răspunde indirect cu un banc de pe vremuri, atunci cînd Bulă a fost întrebat cum vede el comunismul: „Comunismu-i ca vaporu’. Merge înainte? Merge! Se clatină? Se clatină! Îți vine rău de mare? Îți vine! Dar poți să te dai jos? Nu!

Iluminarea mi-a venit de la fiica mea care nu vede în facebook un viciu în sine, zice ea, important e scopul și timpul dedicat lui. Exact ca și în cazul banilor, banii în sine nu sunt răi, ci dragostea de bani. Sunt mereu diferențe de făcut! Se zice că Dumnezeu ți se dezvăluie prin lucruri, fenomene, anumiți oameni…

S-a mediatizat în ultima perioadă cazul de discriminare al celor doi brutari din Sri Lanka izgoniți de un sat de creștini din Ditrău. Tot în această perioadă fiica mea, care locuiește în Africa, mi-a postat niște imagini cu ea și comunitatea în care trăiește, încercînd să implementeze anumite practici care să-i ajute și să le mai ușureze traiul.

Am vrut să fac o paralelă între răutatea, fie ea și religioasă de pe chipurile sătenilor din Ditrău, adunați la Căminul cultural să-i judece pe cei doi că au pielea neagră, și iubirea față de semenul tău, fie el și alb. Cine oare poate să-i facă să înțeleagă că ura dezbină, iar Iubirea unește! Nu o să bat monedă pe acest adevăr, o să vă trimit doar o poză făcută în Africa, să vedeți cît poate spune o fotografie, unde apar doar chipuri negre și doar una albă (fiica mea), la un curs de inițiere cum să-și prepare detergenți pentru casă. Oare de ce unii pot, iar alții nu vor să poată? Dacă acel preot, care a aruncat sămînța discordiei și-ar fi luat rolul în serios de a fi moderator între oameni, evenimentul nu ar fi fost atît de virulent. Ne mai mirăm că apar boli necunoscute transmise de la animale la om. Dacă din Răutatea omenească s-ar declanșa un virus, s-ar termina cu Pămîntul, nu ne-ar salva decît Dumnezeu. Primim avertismente, dar nu le băgăm în seamă, pînă o dată….

Vă trimit și imagini cu construcția unei biserici, de cît de puțin e nevoie ca să atragi masele. Ar trebui să se înțeleagă că Biserica nu reprezintă doar ziduri, Biserica este Omul! Faceți o comparație între catedralele faraonice de la noi și austeritatea „corturilor” din Africa, unde însa se înghesuie sute de creștini. Oare ce-i mînă? Eu cred că doar cuvîntul lui Dumnezeu, de la inimă la inimă și nu de la culoare la culoare!

I-aș sugerez preotului din Ditrău să mediteze doar la două versuri din rugăciunea Sf. Francisc de Asissi: Doamne, fă din mine un instrument al împăcării dintre oameni!

Ileana PISUC
Dallas, SUA




[VIDEO] Sighet – Concert excepțional de Florii, dedicat memoriei celor șapte episcopi martiri greco-catolici

Corul Bisericii Greco-Catolice ”Cristos Rege”, dirijat de doamna profesor Rodica Gheorghiu, a susținut, duminică, 21 aprilie 2019, de la orele 19.00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, un emoționant concert dedicat celor șapte episcopi greco-catolici morți în închisorile comuniste, martiri ai neamului românesc, care vor fi beatificați de Papa Francisc în data de 2 iunie 2019, la Blaj.

La concert, au participat Episcopul greco-catolic de Maramureș, Vasile Bizău, preoți de la parohiile din zonă și un numeros public. Preoții Vasile Florea și Marius Vișovan au prezentat biografiile celor șapte episcopi-martiri.

Materialul video este doar o mică parte din concertul care a durat mai bine de o oră, la finalul căruia, Episcopul Vasile Bizău a adresat un scurt mesaj publicului prezent.

Salut, Sighet!




Corul „Cristos Rege” a adus sighetenilor bucuria colindului

O amosferă minunată aseară la Biserica Greco-Catolică din Sighet la concertul de colinzi al corului Cristos Rege dirijat de prof. Rodica Gheorghiu, în prezența a peste 500 de spectatori încântați de armoniile sonore, deveniți pe final co -participanti, când s-au unit în mărturisirea credinței și în spiritul tradiției aducând Vestea cea Minunată , care de la Viflaim se -arată….

Bucuria profundă a Nașterii Domnului a fost exprimată în mod emoționant în dulcele grai românesc și în limbile pământului, racordându-ne atât la trăirea autentică a străbunilor noștri cât și la bogăția culturii universale, corul Cristos Rege dovedind încă o dată nu doar pasiunea pentru muzică ci și o înaltă calitate profesională, capacitatea de a realiza performanța (recunoscută nu doar în Sighet ci peste tot unde se deplasează) ca urmare a multor eforturi și sacrificii oferite generos cu răbdare și dragoste.

Părintele paroh Onisim Filip a mulțumit corului și auditoriului subliniind necesitatea păstrării și promovării valorilor spirituale, a frumosului care înnobilează sufletul, a tot ce ne definește identitatea , Crăciunul fiind o minunată ocazie de a ne apropia de Dumnezeu și unii de alții cu bucurie.

preot prof. Marius VIȘOVAN




Corul Cristos Rege – concert de colinde la Biserica Greco-Catolică din Sighet

Duminică, 16 decembrie 2018, de la orele 19.00, Corul „Cristos Rege”, dirijat de doamna profesor Rodica Gheorghiu, susține tradiționalul concert de colinde la Biserica Greco-Catolică din Sighet.

Suntem așteptați cu drag pentru a ne apropia sufletește de marele moment al NAȘTERII MÂNTUITORULUI!