De obicei, lumea crede că natura luminii este o problemă eminamente fizică, dacă nu chiar exclusiv fizică, mai precis că fizica în calitate de știință a naturii și numai ea ar trebui să ne spună care este natura luminii, iar oamenii de știință ar trebui să se oprească aici. Restul ar fi doar simple metafore poetice sau expresii teologice, lipsite de consistență în planul cunoașterii obiective, care produc omului anumite trăiri afective și atât. După opinia noastră însă, noțiunea de „lumină” nu poate fi epuizată de cunoașterea fizică științifică, atâta timp cât însăși fizica în calitate de știință a naturii este produsul unei culturi – cultura creștină – care a valorizat intens semnificațiile metafizic-religioase și metaforice ale conceptului luminii.

Care ar fi, așadar, sensurile metafizice și/sau metaforice ale luminii? Simplificând, am putea spune că metafizicul, în sens literal, este demersul care desemnează un principiu, o realitate, care stă dincolo de universul „fizic” al naturii sensibile și care generează și întreține viața lumii[1]. Această realitate, odată postulată, poate fi abordată cu mijloace conceptuale, cu anumite „concepte fundamentale” – și atunci intrăm în zona metafizicii ca filosofie. Sau ar putea fi abordată cu un anumit gen de metaforă, metafora revelatoare în accepțiunea lui Lucian Blaga[2], sau cu acel mod de a înțelege poezia ca „deschidere luminatoare a Ființei”[3], cum o numește Heidegger  – și atunci ne situăm pe tărâmul poeziei.

Meta­fora în filosofia modernă în genere îndeplineşte o funcţie analoagă celei pe care o are mitul în filosofia platonică, adică o funcţie explicativă în care traiectul relaţiei cauzale nu se află pe tărâmul ferm al verifi­cabilului, ci dincolo de orice experimentare pozitivă, constituit fiind din elemente logico-asociative. Atît mitul cât şi metafora se servesc, în expunere, de ima­gini sensibile. Dar metafora, în raport cu mitul, poate prezenta avantajul evitării unor trimiteri arbitrare şi fanteziste, atunci când reprezintă o permanentă particularizare a conceptului prin caracterul concret al expresiei artistice, o exprimare a totalităţii conceptului prin individualul echivalentului metaforic.

Când vorbim de metaforă în filosofie, trebuie să plecăm de la caracterizarea aristotelică a metaforei, ca o „comparaţie între lucruri ne-asemenea” (Poetica, cap. XXI și XXII), o comparaţie eliptică sau o analogie implicită. Elipsa metaforei presupune deja o structură complexă, şi anume: (a) existenţa a doi termeni inseparabili între care se formează elipsa, termenul care se compară și termenul cu care se compară, lucrurile care se compară explicit sau implicit, asemănătorul şi non-asemănătorul; (b) o distanţă semantică de asemănare – neasemănare optimă între cei doi termeni, care nu pot fi nici total asemenea şi nici total ne-asemenea. Dacă termenii sunt în prea mare măsură asemenea, atunci avem o banalitate, o exprimare comună, o metaforă moartă, iar dacă sunt în prea mare măsură ne-asemenea avem o ratare a sensului, o rupere a legăturii eliptice, o enigmă totală, deci tot o metaforă moartă;  (c) o tensiune interioară optimă între termenii asemenea şi neasemenea, care să-i ţină legaţi laolaltă, care să permită simbolizarea şi chiar metabolizarea reciprocă a lui asemenea cu non-asemenea. La fel cum corpurile cerești sunt ținute laolaltă în sisteme planetare prin echilibrarea forțelor centrifuge cu cele centripete. În cazul nostru, am avea ca termeni ai metaforei (1) incognoscibila Ființă a lui Dumnezeu ca principiu metafizic și (2) lumina ca o serie de echivalente metaforice pentru Ființa lui Dumnezeu.

Lumina ca Epifanie

Ființare de ordinul Absolutului fiind, Dumnezeu nu poate fi definit în mod propriu, per esentia, adică prin gen proxim și diferență specifică dar, spre a satisface nevoia omului de raționalitate și raționalizare, Dumnezeu a fost gândit de obicei la modul ostensiv, prin epifaniile Sale, prin irumperea sacrului în profan, adică prin manifestărilor Sale în cuprinsul naturii fizice, manifestări care pot fi considerate, într-un fel, metafore ale lui Dumnezeu.      În creștinism există o binecunoscută epifanie zoomorfă (fără a fi și zoolatră), arătarea Persoanei Treimice a Sfântului Duh în chip de porumbel la Botezul lui Iisus în râul Iordan, eveniment narat ca atare în toate Evangheliile. În sens mai extins, însăși Nașterea lui Iisus Christos este tot o epifanie, adică arătarea lui Dumnezeu pentru noi în chip de om.

Dar pentru cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, având lumina ca termen metaforic, avem alte epifanii mai relevante în cuprinsul Vechiului Testament. Astfel, avem prima arătare a lui Dumnezeu lui Moise în pustie ca lumină, ca un rug aprins, care ardea cu flacără puternică însă fără să se mistuie (Ieșirea, III, 2-7), avem epifania lui Dumnezeu ca lumină auto-suficientă, care nu se epuizează prin combustia unui element material, rugul arzând fără să se mistuie. Și această lumină i-a vorbit lui Moise. Avem apoi, în sublima poezie a Psalmistului, metafora luminii ca manifestare exterioară, vizibilă și totdată invizibilă a lui Dumnezeu, „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Ps. 103,

Lumina ca expresie a infinitului însuși

În Crezul creștin a fost statornicită expresia „lumină din lumină” (fos ek fotos), pentru a prezenta nașterea Fiului lui Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl. Pare cumva natural, pentru că nu se putea găsi o altă expresie mai adecvată pentru a evidenția cum anume se poate naște dintr-o  ființă absolută o altă ființă absolută, fără ca prin aceasta ființa dintâi să sufere vreo scădere. Este numai în natura infinitului ca, dacă dintr-o mărime infinită scădem o altă mărime, finită sau nu, infinitul să nu scadă el însuși. Într-adevăr lumina, inclusiv lumina în sens fizic, așa cum este ea percepută empiric, are aparent această particularitate: de a se oferi tuturor fără să se epuizeze, „de a se dărui tuturor, fără să se împartă” (cum spunea Constantin Noica), de a se prezenta ca un izvor infinit de energie. Desigur, oamenii cunosc din cultura științifică faptul că, într-un viitor mai îndepărtat, de ordinul miliardelor de ani, soarele își va înceta complet emisia luminoasă pentru sistemul nostru planetar, dar aceasta nu este o problemă reală pentru noi. Este o chestiune care practic nu ne privește pe noi ca omenire, nimeni nu își face iluzii că omenirea va dura atâta, încât să se stingă ea însăși din cauza întunecării soarelui. Iar pe de altă parte, epuizarea emisiei luminoase a soarelui nu va însemna că nu vor mai exista alte corpuri cerești care să emită lumină altundeva în Univers.

Expresia ca atare: „lumină din lumină” (fos ek fotos), adoptată de către Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, este departe de a fi fost o creație a teologilor din vremea creștinismului primar. Primul despre care se știe că ar fi folosit-o a fost un filosof de expresie greacă, care a trăit în întâiul veac creștin, Philon din Alexandria Egiptului (anul 10 î. H. – 54 d. H.). Acesta era un rabin din Alexandria, care era totodată și un profund cunoscător al filosofilor greci Pitagora și Platon. Potrivit celebrului istoric al antichității Josef Flavius[4], în jurul anului 40 după Hristos, Philon a fost trimis de către coreligionarii săi din Alexandria cu o ambasadă la Roma, la împăratul Caligula. După cum se știe, împărații romani au adoptat divinizarea lor în timpul vieții și, încă de pe vremea lui Tiberiu au impus, din motive politice, tuturor provinciilor cucerite cultul statuii împăratului, ca mijloc simbolic de menținere a unității Imperiului. Cei care s-au opus cu cea mai mare înverșunare la introducereea statuii împăratului în Templul și în sinagogile lor au fost evreii. Filosofului Philon din Alexandria i-a revenit dificila misiune de a explica lui Caligula, un împărat atotputernic și în același timp deosebit de crud și alienat mintal, cum anume poate fi conceput un zeu unic al iudeilor, care nu ar exclude zeii Romei, fără să fie reprezentat material sub forma unei statui. Este ca o „lumină care ar izvorî dintr-o altă lumină”, zicea învățatul către periculosul său auditor. Ideea i-a displăcut se pare lui Caligula, de vreme ce ambasadorul-filosof a fost expulzat din Roma, dar exprimarea ei ca „fos ek fotos” a rămas de-a lungul veacurilor, recitată fiind zilnic, de regulă fără o reflecție anume, de către sute de milioane de creștini din lumea întreagă.

Lumina ca expansiune a Divinului în lume

În Evanghelia după Ioan, chiar la început (In., I, 1-5), există o emoționantă pledoarie în favoarea luminii, ca semn al manifestării lui Dumnezeu în lume: „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In., I, 5). Aici lumina se află în legătură cu viața, dar nu cu viața ca manifestare biologică, ci cu Viața ca modalitate a omului de a exista în raport cu Dumnezeu și de a-și metaboliza acest raport. Există în aceste versete o densă și riguroasă dinamică conceptuală. „La început” (adică în veșnicia lui Dumnezeu anterioară creației) a fost Cuvântul (Logos), ca rațiune și temei al lucrurilor create ulterior. Dar Cuvântul era „către Dumnezeu” (în traducerea românească a Bibliei de la București de la anul 1688). Celelalte versiuni românești ale Bibliei traduc sintagma grecească pros ton Theon prin „la Dumnezeu”, dar cea mai fericită expresie este „către Dumnezeu”, deoarece sugerează mișcarea vie a Cuvântului și îndreptarea Lui spre Dumnezeu. Pentru ca, la finalul aceluiași verset, să se pună semnul egal între Cuvânt și Dumnezeu: kai Theos en o Logos. În Cuvânt rezidă viața, ca lumină care îi călăuzește pe oameni dar, pe de cealaltă parte, și lumina manifestată în lume devine un principiu al Vieții. „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu o cuprinde” – textul sugerează un univers al luminii fizice și morale în expansiune.

Principiile opuse, Lumina și Întunericul, nu se află în echilibru static, mort, nu își împart universul în mod mecanic în două părți, rămânând fiecare principiu cu partea lui,  atâta vreme cât se pune problema ca un principiu să-l „cuprindă” pe celălalt, atâta vreme cât întunericul caută să „cuprindă” lumina, fără a reuși însă. Dimpotrivă, avem implicată o dinamică a luminii în care lumina cuprinde întunericul și avem implicat un răspuns afirmativ, acela că lumina biruiește întunericul. Acolo unde există viață și atâta timp cât există viață, există și lumină, iar întunericul este risipit. Pe scurt, dinamica luminii stă la baza unei ontologii a umanului afirmativă și optimistă.

Lumina ca manifestare a libertății umane

Tot în Evanghelia după Ioan mai avem un verset de o mare greutate morală, care a fost prea puțin remarcat și comentat ca atare: „Iar judecata este aceasta: că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In., III, 19). În context, Iisus Christos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici noi am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, al al termenilor de „judecată” și „mântuire”.

În înțelesul cel mai propriu, non-figurat, restrâns la activitatea umană, „judecata” comportă două sensuri. (a) Din punct de vedere logic, judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, caracterizat prin afirmare sau negare și care are însușirea de a fi adevărat sau fals. Lucrul despre care se enunță este Subiectul judecății, iar însușirea afirmată sau negată constituie Predicatul judecății. Structura judecății logice este constituită din două noțiuni: S – P, respectiv Subiectul, Predicatul și elementul (copula) care face legătura, afirmativă sau negativă, între ele.  (b) Apoi mai avem „judecata” în sens etico-juridic. Aici avem o faptă, o acțiune umană, raportată afirmativ sau negativ la ideea de Bine, respectiv la ideea de Dreptate. În structură generală: F – N, adică Fapta, elementul de legătură și Norma, etică sau juridică. Judecata logică nu presupune sancțiuni, dar Judecata etico-juridică presupune și un sistem complex de recompense și sancțiuni, în funcție de conformitatea sau non-conformitatea faptei cu norma.

Pe de altă parte, putem admite și un sens figurat (oarecum metaforic) al Judecății, Judecata lui Dumnezeu, care are o semnificație ontologică la scara întregului univers. Mai întâi, avem Principiul, unitatea nediferențiată a Ființei și Neființei. Atâta vreme cât nu avem nimic diferențiat în sine, nu putem nici noi, oamenii, face nici o diferență, inclusiv nu avem nici diferența între Subiect și Predicat. Dar Scriptura (Fac., I, 1-3) ne spune că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” și că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină !”.  Avem așadar prima auto-diferențiere, Dumnezeu „iese din sine”, prin propria Sa voință absolută și pură, și crează cerul și pământul, „lumea” luminii în genere. Acuma avem totodată realizate și premisele unei „judecăți” ontologice absolute, avem Creatorul ca Subiect, Creația ca Predicat, precum și instrumentele cu care s-a realizat creația (Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul și Lumina) ca elemente de legătură între Subiect și Predicat. Aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, subîntinsă de timpul fizic și de lumină ca element fizic, de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii.

Dar această Judecată a lui Dumnezeu care, prin sciziunea subiect-obiect, stă și la baza judecății logice, nu este încă desăvârșită. Atâta vreme cât lumea încă mai există, procesul de judecare a lui Dumnezeu este încă în curs, și această „judecare” este de altfel chiar cursul lumii. Abia la „sfârșitul” lumii, atunci se va produce și săvârșirea lumii întru desăvârșirea lui Dumnezeu. Abia atunci lumea materială și morală, multiplă la infinit, va fi readusă la sine, la principiul său creator și cercul se va închide. Judecata lui Dumnezeu (Judecata de Apoi, Judecata din urmă, Judecata de obște, „Înfricoșătoarea” Judecată etc.) va însemna repararea sciziunii subiect-obiect, vindecarea  acestei „răni” și revenirea la unitatea originară nediferențiată de la începutul lumii. Atunci elementele Judecății, Subiectul și Predicatul vor fi legate din nou în mod absolut, prin intermediul luminii Spiritului, Subiectul și Predicatul vor redeveni identice, rezultând o splendidă și luminoasă „tautologie” divină.

În acest pasaj evenghelic (In., III, 16-19), Iisus Christos arată explicit că El nu a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea, în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se „mântuiască” prin intermediul Său, adică să le dea, celor care cred în El, posibilitatea de a accede prin această credință la „viața veșnică”, fiind salvați prin aceasta întru Lumina lui Dumnezeu, la „tautologia” Judecății de Apoi. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați (în sensul ratării, al pierderii vieții veșnice) întrucât, deși lumina a venit în lume, aceștia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină, capacitatea omului de a alege, prin forțele proprii, lumina sau întunericul, precum și responsabilitatea totală a lui pentru obținerea mântuirii sau ratarea voluntară a acesteia. Acesta este de altfel și sensul adjectival al Judecății de Apoi, atunci când aceasta este numită și  „înfricoșătoare”.  Omul ca individ poate să aleagă în orice moment lumina sau întunericul. Dacă a ales întunericul și a ratat mântuirea, atunci el rămâne pentru vecie în întuneric, sau mai bine-zis cu întunericul. „Înfricoșător” este aici caracterul absolut și ireversibil al alegerii, faptul că la Judecată omul nu mai are nici o șansă, în sensul că el nu mai primește o a doua viață  pe pământ, în care el să repare lucrurile din viața trecută și să aleagă lumina în locul întunericului.

Lumina ca percepere a Ființei

În legătură nemijlocită cu ochiul nostru se află nu numai lumina fizică, ci și cea metafizică. În sens fizic, ochiul nostru percepe doar o infimă parte a undelor electromagnetice, pe care le numim apoi „lumină”, respectiv senzații de culoare. După cum spun specialiștii în neurologie și psihologie, ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Numai aceste lungimi de undă afectează retina umană și produc senzații. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroșu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni, sau la ultraviolet, dacă lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni. Restul e nimic. Adică întuneric.

Numai că ceea ce noi numim lumină și întuneric în sens fizic se condiționează reciproc din punct de vedere logic. Fizicește, noi vedem ceva numai întrucât lumina noastră este determinată, delimitată de către întuneric –  și întunericul în care ne aflăm este determinat, biruit de către lumină. Filosoful G. W. F. Hegel este cel care a o expresie ilustră acestei realități deosebit de subtile. Noi, oamenii, echivalăm lumina cu Ființa, iar Întunericul cu Nimicul, fără să ne dăm seama că un element fără celălalt nu poate să existe. Extremele gândite aici sunt lumina pură și întunericul pur. Noi ne reprezentăm – spune Hegel – Ființa absolută „sub forma luminii pure, ca limpezime a vederii netulburate, iar neantul ni-l reprezentăm ca pe o noapte pură, asociind diferența dintre ființă și neființă cu această deosebire sensibilă și binecunoscută”[5]. Ar trebui însă să ne dăm seama – continuă filosoful – că în lumina absolută vedem tot așa de mult și tot așa de puțin ca și în întunericul absolut, că „lumina pură și întunericul pur sunt două viduri identice. (…), Abia în lumina determinată de către întuneric, deci în lumina tulburată, și în întunericul determinat de către lumină, în întunericul luminat, se poate distinge ceva, deoarece numai lumina tulburată și întunericul luminat posedă diferența și, prin aceasta, sunt ființă concretă.

1) Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, București, 2011.
2) Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.
3) Martin Heidegger, op. cit., p. 37.
4) Josef Flavius, Antichități iudaice, Cartea a XVIII-a, cap. 8.
5) G. W. F. Hegel, Știința Logicii,  traducere în românește de D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1966, p. 75.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… d-lui prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

* * *

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş) este licențiat în Filosofie al Universității din Bucureşti și doctor în Filosofie al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca (între 1998-2005), conferenţiar și profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (între 2002-2018). Este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române (din 2019), membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca și membru al UZPR.
A publicat peste o sută de eseuri și articole științifice în reviste din România, Austria, Anglia și SUA, precum și un număr de treizeci și una de cărți în domeniile filosofie, eseistică, memorialistică și istorie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă și internațională. La edituri din străinătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți au fost traduse și în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză și daneză.
Activitatea sa științifică și culturală a fost recunoscută și apreciată cu numeroase premii, distincții și medalii, dintre care amintim:  Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat pe 15 decembrie 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015;  Medalia „Distincția culturală”, conferită de Academia Română în anul 2019, pentru lucrările din domeniul Filosofiei;  Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 2019;  Crucea „Justinian Arhiepiscopul” conferită de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 2019; International Prize, Praga, 202. A mai primit premii și distincții din partea mai multor universități și institute de cercetare din țară și din străinătate. Este Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus și al municipiului Sighetu Marmației.

Filosoful Constantin Noica a facsimilat Manuscrisele lui Mihai Eminescu de la Biblioteca Academiei Române din București. Un profesor universitar din Sibiu, domnul prof. univ. dr. Ion Dur este în posesia unor CD-uri cu imaginile acestor manuscrise și se va afla zilele acestea într-o vizită la Sighet. Domnia sa a fost de acord să se întâlnească cu elevi de liceu din municipiul nostru, pentru a le vorbi despre această adevărată comoară culturală și despre alte subiecte din domeniul literaturii și filosofiei, în funcție de interesul participanților. Întâlnirea va avea loc luni, 11 mai 2026, ora 12.00 în Sala de festivități a Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, dar aici pot să participe nu doar elevi și cadre didactice, ci orice iubitori ai culturii române în general și ai poetului nostru național în particular.

Oaspetele va fi prezentat publicului de către un fost profesor al Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, dl. prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

Intrarea este liberă.

Salut, Sighet!

La Centrul Cultural din Sighet, vineri, 06 iunie 2025, filosoful și eseistul prof. univ. dr. Nicolae Iuga ne-a prezentat volumul „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă” (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2025), al treizecilea volum de autor al concitadinului nostru, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Un grup apreciabil de prieteni ai scrisului și cititului „clasic” și – nu în ultimul rând – prieteni ai filosofului Nicolae Iuga au ținut să fie prezenți la un eveniment „fierbinte” (la figurat dar și la propriu – a fost o zi toridă la Sighet), unde s-a discutat nu doar despre „tragedia antică” și evoluția filosofiei și literaturii pe parcursul celor douăzeci și cinci de secole „evaluate” (și evoluate) dar mai ales despre turbulențele produse de revoluțiile culturale din secolul XX. Un expert al discursului filosofic (cu nuanțe socio-politice), universitarul Nicolae Iuga a scris o carte interesantă, oferindu-ne o lectură nu tocmai simplă, cu multiple… înțelesuri.

A deschis seria discuțiilor managerul Centrului Cultural, Ileana Matus, iar în continuare și-au exprimat opiniile despre carte prof. Otilia Chindriș, preot paroh Gavriș Vancea, preot Iura Albiciuc, scriitorul Paul Romaniuc, prof. Horia Picu și… Ion Mariș (un „pic” și moderator).

Cu mulțumirile de rigoare adresate celor prezenți, Nicolae Iuga a oferit cu generozitate cărți și autografe, sugerându-ne aprofundarea eseului… „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă”.

Foto & text: Ion Mariș

Joi, 22 mai 2025, ora 12:00, domnul prof. univ dr. Nicolae IUGA va susține la Filiala din Cluj-Napoca a Uniunii Scriitorilor din România Conferința cu titlul „Revoluțiile culturale din ultimul secol”, avându-i ca invitați de onoare pe prof. univ. dr. Aurel Codoban, membru corespondent al Academiei Române și pe prof. univ. dr. Virgil Mihaiu, scriitor și diplomat român.

Obiectivul Profesorului Nicolae Iuga este acela de a circumscrie schimbările de paradigme culturale care s-au produs în SUA în ultimii ani și în acest sens, pentru definire, le raportează la celelalte „revoluții culturale” notorii care au avut loc în ultimul secol, și anume revoluția culturală proletcultistă din URSS (cu reverberații în România și Albania) și revoluția culturală maoistă din China. În esență, revoluțiile culturale sunt constructe ideologice impuse politic de sus în jos, în scopul manipulării maselor, și sunt fundamentate pe un delir de tip mesianic, pe cultul proletariatului, al dictatorilor politici sau al diverselor minorități.

Salut, Sighet!

Filosoful și eseistul prof. univ. dr. Nicolae Iuga ni se prezintă, iată, cu o nouă carte: „Literatura perennis și revoluțiile culturale ale veacului din urmă” (Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2025). O carte care, așa cum îi arată și titlul, este consacrată dimensiunilor perene ale literaturii și aplicării acestora la interogațiile  general umane, coextensive cu întreaga istorie a umanității, în comparație cu convulsiile spirituale agonice din ultimul secol, cunoscute sub numele de „revoluții culturale”.

Literatura poate fi numită și „știință”, desigur într-un sens figurat și stipulativ, atunci când e vorba de a cunoaște omul din totdeauna în profunzimea lui. Știința în general și în sensul propriu al termenului este un set de propoziții teoretice abstracte, legate coerent, cu funcție explicativă, cognitivă și predictivă, dar atunci când este vorba de a cunoaște sufletul omenesc de la banal la abisal, literatrura are o precădere evidentă în raport cu științele zise umaniste. Literatura singură poate fi și știința Răului nemotivat și radical din om (ca în cazul genului literar al tragediei), dar și știință a Binelui necondiționat  (în cazul personajelor exemplare etic). Poate fi și știință a fericirii, ca eudemonism, dar și „știință” a morții, ca imaginar care, alături de credința religioasă, ne poate purta dincolo de hotarele lumii fizice, acolo unde nici o experiență nu ne mai poate spune nimic. Literatura se exprimă prin metafore, care sunt în realitate drumul cel mai scurt de la lumea văzută la cea nevăzută.

Cartea mai prezintă în detaliu și formele degradate, degenerate ale culturii, manifestate ca „revoluții culturale” în ultimul secol: Revoluția culturală în URSS, Revoluția culturală din China, Revoluția culturală universală social-media și Revoluția culturală americană contemporană. Sunt analize incitante și instructive, extrem de interesante, care răsplătesc cu prisosință efortul de lectură al cititorului.

N.D. Tesalis

Miercuri, 29 noiembrie 2023, ora 16:00, la CD Retro Pub (Complexul Curtea Veche) va avea loc o… DUBLĂ LANSARE DE CARTE. Doi autori sigheteni se vor întâlni cu cititorii.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga, autorul cărții de eseuri „Maramureșul ca fenomen originar și cultura actuală” (Editura Limes) și prof. dr. Ioan Dorel Todea, autorul volumului de poezii „Neuitare” (Editura Valea Verde) își vor prezenta și analiza reciproc cărțile. Prognozăm pentru miercuri o atmosferă literară amicală, fără… turbulențe.

Salut, Sighet!

„Cu lanterna lui Diogene prin Facultatea de Filosofie” (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2023) este un volum care cuprinde secvențe (flash-uri) din amintirile prof. dr. Nicolae Iuga, din perioada studenției sale bucureștene a anilor ’70. Un volum plăcut de/la citit, alert, care include „crochiuri” literare, minimaliste, ale unor personalități discutate și/sau „discutabile” din secolul trecut (Ștefan Georgescu, Cătălin Zamfir, Mircea Flonta, Ion Ianoși, Alexandru Ivasiuc, Tudor Bugnariu, Paul Popescu – Neveanu, N. Tertulian etc).
La aproape jumătate de secol distanță de la „spumoasa” studenție bucureșteană filosoful Nicolae Iuga privește detașat anii pe care i-a parcurs în perioada „umanismului socialist”. Oamenii/ oamenii pe care-i evocă relaxat autorul sunt borne – martor autobiografice extrase selectiv din lumea tăcerii.

„Lanterna” scriitorului Nicolae Iuga luminează scintigrafic… fațetele timpului său.

            i.m.

În ultimul volum de autor, apărut în luna iulie a.c., Dimensiunea distructivă a revoluțiilor culturale din Antichitate până în SUA de azi (Editura Limes, 2020), prof. univ. dr. Nicolae Iuga analizează un fenomen pe care imperiile lumii l-au cultivat și întreținut din variate motive. Profesorul sighetean abordează mișcările de protest ale afro-americanilor din SUA în contextul evoluției acestui fenomen exacerbat de ideologiile care au întreținut – mai mult sau mai puțin voalat – furia distructivă vizavi de unele simboluri culturale considerate „brusc” retrograde.

Marile „realizări”, cu rezultate dezastruoase la nivel cultural, au fost revoluțiile secolului trecut prin care au trecut „fratele” de la răsărit, Uniunea Sovietică cu proletcultismul „inovator” și China popular – comunistă de pe vremea dictatorului Mao Zedong. Din păcate și România a beneficiat de „felia” distructivă de proletcultism importată prin intermediul ideologiei marxist – leniniste.

Azi avem parte de mișcarea „Black Lives Matter” din SUA tuturor posibilităților, pe care se focalizează volumul prof. Nicolae Iuga și care tratează fenomenul depășind – bine intenționat! – conceptul „political correctness”. Dacă revoluțiile culturale ale sec. XX aveau ținte precis nișate (burghezii, intelectualii etc.), actuala „revoluție” culturală occidentală extinde „lupta” împotriva multor secole de istorie și cultură și chiar împotriva… majorității.

Foarte pertinent observă dl. prof. Nicolae Iuga: aceste revoluții sunt niște evenimente bizare de mare anvergură, prin care state importante precum URSS, China sau SUA, distrugând valori de patrimoniu universal și-au făcut rău în primul rând lor înșile. Se confirmă și din acest punct de vedere opinia că marile imperii, aparent atotputernice și care nu pot fi cucerite din afară, se demolează singure din interior.

Volumul, care vizează un subiect foarte actual și foarte controversat, a stârnit interesul și pe plan internațional fiind tradus – până acum – în limbile engleză, franceză, italiană și japoneză.

Citiți cât mai mult (și de calitate!) ca să fiți bine ancorați în realitate… cultural!

Ion MARIȘ

Filosoful român Acad. Alexandru Surdu este un împătimit al Maramureșului. A descoperit această Țară mai întâi prin intermediul prietenilor săi, ambasadorul Ion Bălin și Acad. Valentin Ionel Vlad, fost președinte al Academiei Române, iar mai apoi și prin alți intelectuali originari din Maramureș. Apoi Acad. Alexandru Surdu a creat o Școală doctorală la Baia Mare, a venit frecvent în Maramureș și a fost fermentul unor evenimente academice de mare anvergură derulate aici, încât a părut ceva firesc ca să i se confere în timp titlul de cetățean de onoare al mai multor localități, precum și al județului Maramureș. De fiecare dată – fie că s-a aflat la Săliște, Dragomirești, Giulești sau Petrova – filosoful nostru și-a notat impresiile și reflecțiile, acestea constituind substanța unei cărți publicate recent, intitulată Ordinul Cavalerilor Marmațieni (Ed. Ardealul, Târgu Mureș, 2020).

De notat că, atunci când se referă la Maramureș și la maramureșeni, Acad. Alexandru Surdu preferă să folosească termenii mai vechi, de „Marmația” și respectiv „marmațieni”, ultimul poate uitat azi ca noțiune colectivă, dar în uz în documentele locale românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vicarul Maramureșului Tit Bud de exemplu își adresa „Circularele” sale către preoții „marmațieni”, nu maramureșeni.

Cele patrusprezece eseuri din cartea domnului Acad. Alexandru Surdu se referă cu precădere, așa cum se vede și din titlu, la Ordinul „Bogdan – Dragoș” al nobililor români din Maramureș. Asociația „Bogdan – Dragoș” a urmașilor familiilor nobile române din Maramureș a fost înființată în anul 2015, din inițiativa fostului președinte al Academiei Române, regretatul acad. Ionel-Valentin Vlad, originar din Maramureș. Această inițiativă a fost preluată și dusă mai departe de către vicepreședintele Academiei Române Acad. Alexandru Surdu, care este și Președintele de onoare al Asociației. Considerăm că, aici, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce este necesară în prezent o astfel de Asociație?

În primul rând, este evident că Uniunea Europeană de azi este condusă la vedere de către birocrați obscuri și mediocri, numiți iar nu aleși, prizonieri mentali ai ceea ce se numește „political correctness”, nu de personalități politice puternice, exponente ale unor valori naționale și ale unor tradiții europene comune ale tuturor națiunilor care alcătuiesc Europa propriu-zisă. De aceea, există azi o nevoie reală de a ne întoarce (în plan imaginar desigur) spre Evul Mediu, spre unele valori comune anterioare apariției constelațiilor de valori naționale moderne, iar una dintre aceste valori comune medievale ar fi nobilitatea, caracterul nobil al elitelor conducătoare.
Multe personalități contemporane ridicate dintre diferitele popoare ale Europei își caută azi ascendențe nobiliare medievale, cu un sentiment justificat de mândrie, ca pe veritabile rădăcini identitare. Iar din acest punct de vedere noi, românii maramureșeni, nu suntem cu nimic mai prejos. Și noi avem o mulțime de familii nobile, recunoscute ca atare încă din timpurile vechi, din veacurile XIV – XV, recunoaștere făcută prin diplome nobiliare emise de către regii din dinastia de Anjou, mărturie în acest sens stând între altele prețioasa colecție de Diplome publicată de către Ioan Mihalyi la începutul secolului trecut.
O Asociație de acest fel are drept obiective precum: cunoașterea și aprofundarea istoriei medievale a Maramureșului, respectiv a Diplomelor Maramureșene, susținerea unei confrerii nobiliare bazată pe cultura nobililor români maramureșeni din Evul Mediu, educarea membrilor săi în spiritul valorilor nobiliare maramureșene, a onestității, a respectării cuvântului dat și a sacrificiului de sine pentru țară și pentru credință, realizarea unor publicații periodice referitoare la familiile nobile române etc. Trebuie avut în vedere că, la început de secol al XIV-lea, se știa că nobilii români din Maramureș erau mai vechi pe acest teritoriu decât locuitorii maghiari și că ei stăpâneau un număr de optzeci și patru de sate, în timp ce Regalitatea maghiară a înființat ulterior în Maramureș doar cinci localități, numite „orașe de oaspeți regali” (Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet). Apreciem că este cazul ca acest lucru să se cunoască documentat și ca nobilitatea românilor maramureșeni să fie acceptată alături de familiile de origine nobilă aparținând altor naționalități, de familiile nobile europene în genere.

În prezent Asociația „Bogdan-Dragoș”, în baza căreia ființează și Ordinul Cavalerilor Marmațieni, are o serie de participări notabile la multe activități de ordin cultural și academic, este implicată în organizarea de simpozioane, în editarea de reviste, în susținerea construirii unei biserici noi la Mănăstirea Dragomirești sau în ridicarea unei Cruci metalice de dimensiuni impresionante, luminată pe timp de noapte pe un deal din apropierea orașului Săliștea de Sus, un veritabil monument comparabil cu binecunoscuta Cruce a eroilor de pe Muntele Caraiman – toate acestea și multe altele fiind consemnate cu puternică dăruire afectivă în cartea de față a Acad. Alexandru Surdu, o veritabilă monografie a Ordinului de la înființare până în prezent. Scrisă de un om care (se vede clar din texte) iubește profund vechea Țară a Marmației, o Țară în care autorul mărturisește că și-a aflat partea sa de cer.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios

 1. Dezbinarea geopolitică

S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea [1].

Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu [2]. De exemplu se ia o ţară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanţează masiv o opoziţie bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul pleni-potenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”.

În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către SUA, au fost finanţate o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile” ( care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susţinând curentele naţionaliste ucrainiene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei ţări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer” [3], dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită” [4]. Este de înţeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.

După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice ruseşti, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație pentru înfometare,  în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui)  că Ucraina se va alia cândva cu noii naziști („America first!”) și că vor încerca să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.

2. Dezbinarea religioasă

Am făcut această foarte sumară schiță istorică doar cu scopul de a înțelege mai bine cum anume situația religioasă a Ucrainei contemporane se suprapune peste cea geopolitică. În Ucraina de azi este de presupus că putem întâlni statistici deformate interesat privind structura numerică a populației, în cifre absolute sau în procente, pe confesiuni religioase. Putem face, totuși, anumite aproximări destul de apropiate de realitate.

După cifrele oficiale disponibile pe internet, populația totală a Ucrainei era, la recensământul din 2001, 48,4 milioane locuitori, iar o estimare de dată mai recentă, din 2016 (fără Crimeea), ne dă 42,6 milioane total locuitori [5]. În ceea ce privește apartenența confesională, trebuie să avem în vedere eventualele fluctuații care vor apărea după evenimentul din 16 decembrie 2018, când a fost proclamată o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală, adică independentă de Patriarhia Moscovei, respectiv trecerea unor credincioși, de bună voie sau siliți, de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. De aceea nu vom utiliza estimări statistice actuale, care pot fi volatile, ci vom recurge la Rencesământul oficial al Ucrainei pe confesiuni religioase din anul 2003.

Potrivit Raportului din anul 2004 al acestui rencesământ oficial [6], situația este, în linii mari, următoarea. (1) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei): 52,2% din total populație, adică aprox. 25 milioane de credincioși, cifră pe care conducerea aceastei biserici o umflă în prezent, fără nici o bază, la 35 de milioane [7]. (2) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), adică Biserica transformată de către Patriarhul ecumenic în decembrie 2018 în Mitropolie subordonată Constantinopolului: 14,3% din total populație, aprox. 7 milioane, cifră pe care și această biserică o umflă exagerat, fără să dea însă nici o estimare mai precisă. (3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană: 4%. (4) Biserica Greco-Catolică Ucraineană: a treia forță confesională din Ucraina, aprox. 11%, 5,2 milioane credincioși localizați în vestul țării. Apoi ateii și așa-zișii neafiliați religios și neoprotestanții de diverse denominațiuni sunt disipați aleatoriu cam peste tot în teritoriu, dar bisericile ucrainiene tradiționale, ortodoxă și greco-catolică, evidențiază o anumită distribuție geografică relativ clară.

Influența spirituală este și aceasta exercitată teritorial, greografic. În vestul Ucrainei, Biserica Greco-Catolică este dominantă, se declară „pro-europeană” și este percepută ca atare. În timpul protestelor din iarna 2013-2014 din Piața centrală a Kievului împotriva președintelui ales Viktor Ianukovici, reprezentanți ai acestei biserici, a treia forță confesională a țării, cu aprobarea arhiepiscopului lor Sviatoslav Șevșciuk, au participat activ la proteste și au amenajat în Piață corturi destinate oficierii serviciilor religioase [8]. Dar această Biserică, în istoria ei, a mers și mai departe cu „pro-europenismul”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, naționaliștii ucrainieni organizați ca Armată Revoluționară Ucraineană erau conduși de către Stepan Bandera, fiul unui preot greco-catolic din Vestul Ucrainei, și au luptat alături de „europeanul” Hitler împotriva URSS. Pe 30 iunie 1941 a fost dată publicității o Declarație de constituire a unui stat ucrainean independent cu sprijinul lui Hitler, declarație semnată de către Stepan Bandera. Această Declarație „s-a bucurat de sprijinul imediat al mai multor lideri religioși ucraineni, printre ei numărându-se mitropolitul greco-catolic Andrei Șeptițki și episcopul greco-catolic Grigorii Homișin. Mitropolitul Șeptițki a scris și o scrisoare pastorală în care îndemna populația să sprijine noul guvern” [9]. În realitate, liderii Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene și credincioșii acestei Biserici au fost oameni de bună-credință, ei au crezut că Hitler se va ține de cuvânt și că va fi de acord cu edificarea unei Ucraine independente. Numai că, după evacuarea sovieticilor din Ucraina dincolo de Nipru, inclusiv cu ajutorul ucrainienilor lui Bandera, Hitler i-a tras pe sfoară, le-a desființat statul independent proaspăt proclamat și i-a arestat pe membrii guvernului, pe care i-a deportat în Germania.

În al doilea rând, zonele din Centrul și din Estul Ucrainei sunt ortodoxe, dar divizate între cele două biserici Ortodoxe, cea subordonată Patriarhiei Moscovei, recunoscută ca atare pe plan internațional, și cea subordonată unei autodeclarate Patriarhii a Kievului, care până de curând nu era recunoscută de nimeni. Am avea astfel o imagine a hărții unei țări, în care cele trei forțe religioase principale trag în trei direcții diferite: greco-catolicii spre Vest, Estul rusofon spre Est, spre Moscova, în timp ce zona centrală năzuiește spre recunoașterea internațională a unei Patriarhii ucrainiene proprii a Kievului.

Sigur, din punct de vedere geopolitic, într-o Ucraină independentă ar fi de dorit să fie eliminată influența spirituală a Federației Ruse, exercitată prin intermediul Patriarhiei de la Moscova, dar acest lucru nu este posibil în totalitate. În Estul rusofon această influență spirituală a Moscovei oricum nu va putea fi eliminată niciodată și nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă că va putea fi eliminată vreodată. În Ucraina de azi trăiesc aproximativ 9 milioane de cetățeni care se declară de etnie rusă [10], dar vorbitorii efectivi de limbă rusă în mod curent, rusofonii cum mai sunt numiți, sunt în număr de aprox. 15 milioane de suflete (29,6%), potrivit rencesământului din 2001, dintru-un total de 48,4 milioane [11]. Deci, în Mitropolia Ucraineană aflată sub ascultarea Moscovei există 15 milioane de rusofoni, dintr-un total de 25 de milioane de credincioși. Înființarea unei Biserici Autocefale Ucrainiene nu are cum să mizeze pe trecerea celor 15 milioane de rusofoni de la Mitropolia de sub ascultarea Moscovei la cea a Kievului, ci va fi o bătălie de durată și care foarte probabil va cunoaște și episoade violente, pentru cucerirea parțială a diferenței de maximum de 10 milioane de suflete, pe care în parte ar fi posibil să le piardă Moscova și, eventual, să le câștige Kievul. Peste conflictul militar și politic înghețat din Estul Ucrainei se va suprapune un conflict, de asemenea înghețat, de natură religioasă. Conflictul nu va fi unul propriu-zis religios, între dogme religioase și ascultări canonice între Moscova și Kiev, ci va privi o latură pur materială. Unele parohii și eparhii se vor diviza între Moscova și Kiev, și atunci vor începe polemicile și luptele pentru împărțirea patrimoniului, case parohiale, terenuri, sedii, mănăstiri etc., cam așa cum s-a întâmplat și în alte părți cu conflictele pentru moștenirea patrimoniului bisericesc între greco-catolici și ortodocși.

Cine ce pierde și cine ce câștigă?  Să le luăm pe rând. Mai întâi, Patriarhia Moscovei va pierde câteva milioane de credincioși, un număr imposibil de prevăzut cu exactitate, undeva între un minimum neglijabil și un maximum de zece milioane de credincioși, fără să câștige nimic în schimb, în afară de o slăbire și mai accentuată a Ucrainei inamice. Pierderea numerică nu este gravă pentru Patriarhia Moscovei, care este cea mai mare din lume, cu cei peste 150 milioane de credincioși ai săi [12], dar pierderea de ordin simbolic este mai importantă. Patriarhia Moscovei pierde în Ucraina o parte a teritoriului său canonic vechi de peste trei sute de ani, pierde influență geopolitică, prestigiu și putere simbolică.

Patriarhia Kievului nu câștigă aproape nimic sigur, dar pierde perspectiva de a deveni în viitorul apropiat o patriarhie recunoscută pe plan internațional și a pierdut deja diaspora ucraineană în favoarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Inițial, patriarhul autoproclamat Filaret era mitropolit al Kievului și a candidat pentru funcția de patriarh al Moscovei, în 1990, dar a pierdut în fața Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea. Atunci, de supărare, Filaret a proclamat o Biserică Ortodoxă Ucraineană cu sediul la Kiev ca Patriarhie a Kievului, iar pe sine s-a proclamat patriarh, statut nerecunoscut de nimeni și, se înțelege, nici de către Constantinopol. După cum se știe, în vara anului 2016 a avut loc un Sinod Ortodox în  Creta, care ar fi putut să fie ecumenic dar a ratat această țintă, prin refuzul de a participa al Patriarhului Moscovei, reprezentatul majorității ortodocșilor pe plan mondial, 150 de milioane, dintr-un total de 274 milioane [13]. După acest Sinod, patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu a decis să intervină în problemele interne ale Patriarhiei Moscovei, respectiv în Ucraina, pentru a încuraja schisma, prin recunoașterea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, cu sediul la Kiev.

La Sinodul numit impropriu „de unificare” a bisericilor ortodoxe din Ucraina, ținut pe 14 decembrie 2018 în Catedrala Sf. Sofia din Kiev în prezența președintelui Ucrainei Petru Poroșenko, s-a derulat o confruntare surdă între felonia bizantină a patriarhului ecumenic Bartolomeu și viclenia asiatică a autointitulatului patriarh al Kievului Filaret Denisenko. A câștigat categoric patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta a prezidat Sinodul, a impus votul secret asupra unei liste pe care erau trecuți toți episcopii Bisericii, la care Mitropolitul Filaret ajuns deja la 89 de ani a pierdut încă o dată șansa de a deveni patriarh, în favoarea unei episcop foarte tânăr, Epifanie, de 39 de ani. Apoi, în ciuda faptului că le-a promis patriarhie, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat Sinodul că nu se pune problema ca la Kiev să se înființeze o Patriarhie Ortodoxă Ucraineană Autocefală, ci doar o Mitropolie subordonată Patriarhiei ecumenice, adică lui însuși, iar liderul acestei Biserici, foarte tânărul Epifanie, va purta titlul de Mitropoilit, nu de Patriarh, deși cu câteva luni mai înainte clerului și poporului ucrainean propaganda din toate părțile le-a spus clar că ar fi vorba de o Patriarhie a Kievului. Totodată, patriarhul ecumenic a mai anunțat că preia sub directa lui subordonare și pe ortodocșii ucrainieni din diasporă.

Astfel, Patriarhul ecumenic și-a adjudecat încă o Biserică de vreo zece milioane de credincioși, cu diasporă cu tot, intrată în subordinea Patriarhiei sale, deși se pare că nu a fost neapărat inițiava sa personală și că nici nu a fost cumpărat în acest sens de către președintele Poroșenko, așa cum a insinuat președintele rus Putin de curând. Ci mai degrabă „Sanctitatea sa” pur și simplu ar fi executat un ordin. Surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA, de exemplu fostul ambasador american Arthur H. Hughes, arată că Patriarhia ecumenică este prea importantă pentru a nu fi controlată informativ și financiar de către Israel și SUA. Finanțarea vine din SUA și „nivelul finanțării este legat direct de gradul în care patriarhia reușește să îndeplinească cu succes misiunile primite de la supervizorii săi americani” [14]. Iar în ceea ce privește provocarea în plus a unei falii inter-confesionale în Ucraina, sub pretextul cinic al „unificării”, putem spune că aceasta este o misiune pe care patriarhul Bartolomeu a îndeplinit-o cu succes.

Câștigat de aici a ieșit nu doar patriarhul Constantinopolului, care i-a păcălit pe ucrainieni la fel ca odinioară Hitler, ci și președintele Ucrainei Petru Poroșenko, care a marcat importante puncte electorale. Acesta din urmă a făcut personal demersuri și vizite la Constantinopol pentru înființarea unei patriarhii ucrainiene la Kiev. A fost nevoit să înghită pilula amară, aceea că nu este vorba de o Patriarhie ucraineană pe deplin independentă, ci numai de o nouă Mitropolie dependentă de Constantinopol, că nu s-a realizat altceva decât o schimbare de stăpân, că a luat o parte a Bisericii Ortodoxe de la Moscova și a predat-o SUA, prin intermediul Patriarhiei ecumenice. Poroșenko nu mai putea să dea înapoi, nu mai putea să protesteze, pentru că mașinăria de propagandă era demult pusă în mișcare în favoarea sa și el însuși, Poroșenko, a fost numit un eliberator al poporului de sub influența Moscovei și, în stilul unei demagogii deșănțate, a fost comparat cu Kneazul Vladimir, care i-a creștinat pe ruși și a fondat Rusia Kieveană în urmă cu mai bine de o mie de ani.

Singurul perdant sigur din afacerea asta este poporul ucrainean însuși, care trăiește tot mai prost, și țara Ucraina care, prin recentul Tomos din Fanar, a mai primit încă o tăietură în profunzime în unitatea sa spirituală. De aici înainte este posibil orice, inclusiv un conflict intern, fratricid, cu o motivație religioasă fanatizată, cum nu s-a mai văzut din Evul Mediu.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

sursă foto: adevarul.ro

[1] S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet, Bucureșști, 1999, p. 201.

[2] Vezi Nicolae Iuga,  Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.

[3] www.paulcraigroberts.org,

[4] www.informationclearinghouse.info/article37599.html

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[6] http://web.archive.org/web/20041204115821/www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Ucrainean%C4%83_(Patriarhia_Moscovei

[8] https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-biserica-greco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestare-proeuropene-11899383

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_Independen%C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941

[10] https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001.ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality

[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[12] https://moldova.europalibera.org/a/autocefalia-bisericii-ucrainene-%C8%99i-ce-%C3%AEnseamn%C4%83-asta-pentru-moldova/29540638.html

[13] Atlas of Global Christianity 1910-2010, Edinburgh University Press, 2009.

[14] http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/fost-ambasador-american-patriarhul-ecumenic-este-supervizat-de-serviciile-secrete-americane-sinodul-de-la-creta-realizat-la-presiunile-lobbyului-americano-israelian-si-a-cia