Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Capcane și „căpcănele” în grilele de la Academie

Voi continua să prezint câteva dintre „capcanele” din grilele de la gramatică, oprindu-mă la cea cu numărul 29 /varianta B1.

În enunțul: „Îi respect pe cei care și-au înțeles menirea.”, cuvintele „cei”, „care”, „și-„, îndeplinesc, în ordine, următoarele funcții sintactice:
a) complement direct, subiect, complement indirect;
b) complement direct, subiect, atribut pronominal;
c) complement direct, atribut adjectival, atribut pronominal;
d) complement indirect, atribut pronominal, complement direct ;

Pentru stabilirea variantei corecte, candidații aveau de evitat câteva capcane:
1. enunțul este o frază, prin urmare, prima „măsură” consta în despărțirea acesteia în propoziții, mai ales că primele două cuvinte de analizat fac parte din propoziții diferite;
2. cuvântul „cei” poate fi confundat cu articolul demonstrativ, în realitate avem de-a face cu un pronume demonstrativ rezultat din căderea vocalei inițiale și a cele finale (aceia);
3. relativul „care” îndeplinește funcția sintactică de subiect în propoziția atributivă, din păcate însă se confundă deseori funcția sintactică cu felul subordonatei, adică se consideră că pronumele relativ are funcția de atribut pronominal ;
4. în ceea ce-l privește pe „și-„, trebuie să avem în vedere valorile morfologice ale acestuia (pronume reflexiv, cu și fără funcție sintactică, conjuncție sau adverb);
5. sublinierea de către autor a pronumelui „cei” fără morfemul „pe”, poate reprezenta o capcană pentru mulți candidați .

După parcurgerea aestor „etape”, ne va fi foarte ușor să stabilim varianta corectă, respectiv „b”.

PS. Iubiți-vă limba, că tare-i frumoasă!

prof. Vasile POP




Un geniu și un… Papă la Blaj (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Un geniu rămâne geniu chiar și la 16 ani, iar un bichir nu rămâne nici măcar bichirel la 50 de ani .

După moartea lui Aron Pumnul, în 1866, Eminescu se lasă de școală și pornește, pe jos, de la Cernăuți, pe drumul cel mare, împărătesc, spre capitala românismului, Blajul, cu gândul de a-și da examenele restante de clasa a III-a. În romanul autobiografic „Geniu pustiu”, relatează despre călătoria spre BLAJ, din vara lui 1866: „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui o legăturică, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc”.

Ajuns la marginea Blajului, pe dealul Hula, face un popas sub un tei pentru a admira panorama orașului. Entuziasmat, Eminescu exclamă: „TE SALUT DIN INIMĂ, ROMĂ MICĂ, ÎȚI MULȚUMESC, DUMNEZEULE, CĂ M-AI AJUTAT S-O POT VEDEA”.

Auzi, bichirelule, ce cuvinte ieșeau din gura unui adolescennt de 16 ani? Atunci tu, un „epigon”, de ce încerci să duci în derizoriu numele unui oraș pe care numai un geniu, ca Eminescu, îl putea numi „ROMĂ MICĂ” ?

Voi încerca, foarte pe scurt, să argumentez cum și de ce Blajul mai era numit MICA ROMĂ.

În anul 1855, Sfântul Scaun recunoaște Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj și întemeierea episcopiilor de Lugoj și Cluj-Gherla, prin 3 bule pontificale. Aceste documente creionează frontiera teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. În documentul pontifical de întemeiere a eparhiei Cluj-Gherla, se vorbește explicit despre „națiunea românilor transilvăneni”. Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuiește frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1 Decembrie 1918 și menționează printr-un document oficial existența credincioșilor de naționalitate română din Transilvania.

Începând cu anul 1853, în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice și cele 4 eparhii greco-catolice pentru credincioșii NAȚIUNII ROMÂNE DIN TRANSILVANIA.

Și acum, bichirei și bichirici, să-l ascultăm pe Mircea Eliade, care sintetiza poetic rolul esențial al ȘCOLILOR BLAJULUI pentru națiunea română: „Făclia aprinsă acum 200 de ani la Blaj, nu a mai putut fi stinsă de atunci și nici nu se va stinge vreodată. Această făclie, Inochenție Micu-Klein, Petru-Pavel Aron au încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat atunci în „Școalele Blajului”. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-au mai putut-o nimici. Limba, literatura, cultura modernă, poartă pecetea făurită la Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge, cu cât geniu, o știe numai istoricul care și-a închinat toată viața cercetând această epocă eroică. Asemenea creații spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuși geniul care le-a dat naștere”.

SFÂRȘITUL PĂRȚII A DOUA

prof. Vasile POP




Un papă în secuime (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Deși mai sunt vreo două luni până la vizita Papei Francisc în ROMÂNIA, apele au început să se agite, atât presa scrisă, cât mai ales televiziunile și radioul central, dezbat în diferite emisiuni momentul, care se vrea, cu adevărat, a fi unul istoric .

Desigur că organizarea unei asemenea vizite implică și niște măsuri cu totul excepționale. E bine că organele abilitate își fac treaba în liniște. În schimb presa, de toate orientările, începe să-și arate ”colții” mai mult sau mai puțin ascuțiți. Întâmplător, în după-amiaza acestei zile (duminică, 24.03.2019), am urmărit câteva fragmente dintr-o emisiune de la B1, emisiune moderată de domnul Bădin. La una dintre rubricile emisiunii, se prezenta vizita papei nu ca fiind efectuată în țărișoara noastră, ci la… secuii din Transilvania. Păi, domnule Bădin, vă știam un om echilibrat, cu capul pe umeri, dar de data aceasta, alături de domnul Bichir, mi-ați apărut ca ”doi Vadimi” în miniatură.

Vă reamintesc, domnilor, că papa efectuează o vizită în România, unde întâmplător, într-o anumită zonă a ei, există o populație de religie romano-catolică, iar Suveranul Pontif va oficia o liturghie, cu ocazia pelerinajului anual la statuia Sfintei Fecioare. Pelerinaje de asemenea proporții se mai organizează la Lourdes, în Franța sau la Fatima, în Portugalia.

Nu înțeleg de ce i-ați dat o conotație politico-naționalistă unui asemenea eveniment, pentru că, oricum, și fără vizita papei, de Rusalii, se organizează acest pelerinaj. Desigur că, dumneavoastră și invitații nu ați vrut să pierdeți ocazia de a-i avertiza pe români că Ungaria va invada Transilvania cu această ocazie.

Un alt lucru deranjant a fost și faptul că ați vorbit foarte puțin despre vizita papei la Iași și la Blaj, Domnul Bichir afirma că la Iași doar ceangăii sunt catolici , lucru total neadevărat, cât despre Blaj, același domn afirma că în Ardeal mai sunt doar vreo trei sute de mii de greco-catolici. Frumos, domnule Bichir, foarte frumos, că doar și minciuna-i vorbă, chiar prin omisiune. Nu cumva chiar biserica pe care o reprezentați și-a adus tainul, alături de comuniști, la suprimarea bisericii greco-catolice în 1948? Au ridicat reprezentanții cultului ortodox măcar un deget pentru a protesta împotriva arestării și apoi asasinării celor 7 episcopi greco-catolici, al căror nume vi-l prezint chiar acum:
1. Valeriu Traian-Frențiu
2. Vasile Aftenie
3. Ioan Suciu
4. Tit-Liviu Chinezu
5. Ioan Bălan
6. Alexandru Rusu
7. Iuliu Hossu

”Papa Francisc a semnat la data de 19 martie 2019 decretul de recunoaștere a martiriului celor 7 episcopi greco-catolici, servi ai lui Dumnezeu. Cei 7 episcopi au fost uciși din ura față de credință în diverse locuri din România între 1950-1970”.

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

prof. Vasile POP

sursă foto: radioiasi.ro




Pi(ș)cătura de limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Când trece trenul printr-o… frază (II)

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Urcăm cu greu la punctul b), doar o să ajungem la fraza cu pricina. Da de unde! După cum erau ”așezate” cuvintele din ea, era cât pe ce să credem că e vorba de ”nenorocitele” alea de subordonate circumstanțiale de timp. Numai că având experiență cu anterioarele, am fost foarte vigilenți și am descoperit ”șmiculația”. Substantivul ”ziua” ne duce el cu gândul tot la timp, numai că aici e vorba de ”ziua” ca regent, NU al unei propoziții circumstanțiale de timp, ci al unei propoziții atributive determinative. În propoziția atributivă, ”când” îndeplinește funcția de complement circumstanțial de timp, iar substantivul ”ziua” rămâne în propoziția principală ca regent al unei propoziții atributive. Domnul care e autorul acestei fraze, a crezut că noi vom confunda aici ”aia” cu… prefectura. Pe deasupra, propoziția asta atributivă mai e și intercalată în regentă, mai pe românește ”și-o băgat nasul unde nu-i fierbe oala”.

Iată-ne, cu ajutorul domnului, la punctul a), unde musai trebuie să dăm peste comoară.
Aruncăm o privire generală asupra frazei, încercând să-i găsim ”firul miraculos”. Nu-i ușor deloc. Dacă în frazele anterioare ni se arunca o momeală – adverbul relativ ”când”- aici nici vorbă de așa ceva. Citim și recitim fraza. Evrika! ”După lupte seculare ”, descoperim ”descoperirea”, o locuțiune conjuncțională subordonatoare specializată numai pentru a introduce circumstanțiale de timp: ÎNAINTE CA SĂ (ÎNAINTE SĂ). Of !, numai că ”autorul a distrus” locuțiunea, trăgând trenul la peron tocmai prin ”inima” acesteia. Bine că ne-am prins și am descoperit subordonatele cu pricina. Totuși, ceva nu iese bine, a doua propoziție subordonată e introdusă, credem noi, prin conjuncția subordonatoare SĂ, conjuncție care nu introduce niciodată, singură, o subordonată circumstanțială de timp. ”Bâjbâim” încă prin ”meandrele” frazei și, deodată, o tresărire! Oare așa să fie? Oare să ne salveze ”piticul” de ȘI, o conjuncție care-i ”abuzată” toată ziulica, când în propoziție, când în frază? Trebuie să vedem ce rol are aici ”piticotul” de ȘI. Această conjuncție coordonatoare are mai multe drepturi decât altele, ea putând coordona atât propoziții principale, cât și subordonate de același fel. Oare ce vom face, cum ”vom mărita” subordonata introdusă prin SĂ și cum o vom putea coordona cu cea din fața sa? Tot cu ajutorul acestui ȘI care acceptă ca a doua subordonată să fie ”văduvită” de elementul subordonator al primei subordonate temporale ”înainte ca trenul să fie tras la peron”.

Și uite-așa am descoperit că fraza de la punctul a) conține numai propoziții circumstanțiale de timp.

PS. Dragi viitori polițiști, vă dau ca temă să precizați felul subordonatelor din fraza pe care am compus-o pentru voi: ”Înainte ca mașina să intre în casa cetățeanului, trebuia ca radarul să înregistreze viteza de 120 kilometri la oră.”

prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Când trece trenul printr-o… frază

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Fraze una și una, tocmai bune să-i deruteze pe viitorii apărători ai ordinii și siguranței publice. Nu degeaba numea Ion Creangă gramatica lui Măcărescu, „un cumplit meșteșug de tâmpenie”.

S-o luăm însă cu „ghinișorul”, de la coadă spre cap. Avem la punctul d) o frază „tentantă” din cale-afară, cu două elemente de relație, tocmai bune pentru a face o ciorbiță cu două propoziții circumstanțiale de timp. Oricât ar fi de tentantă alegerea, varianta d) este imposibilă. De ce? Pentru că regentul este o locuțiune verbală tranzitivă, numai bună pentru contextul „Cineva FACE ceva.”, adică în loc de CEVA se potrivesc două frumuseți de propoziții completive directe. Se mai poate greși la acest punct confundând felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului „când” din cele două completive directe.

Să trecem „cu voia d-voastră” la fraza de la punctul c). Aici, doamne ajută-i celui care a compus-o, nu a fost o bătaie de cap prea mare, doar propoziția a doua putea fi luată circumstanțială de timp din cauza elementului de relație, dacă se confunda felul subordonatei cu funcția sintactică a adverbului relativ „când”. În ceea ce privește a doua subordonată, lucrurile sunt simple, deoarece conjuncția subordonatoare „fiindcă” s-a specializat numai pentru cauzale. Nici regenta nu ne-a dat voie să considerăm propoziția a doua ca fiind circumstanțială de timp, întrucât predicatul său este „orfan”, pe deasupra mai este exprimat printr-un verb reflexiv impersonal, al cărui subiect este tocmai propoziția „înșelătoare”, introdusă prin adverbul „timpului”, „când”.

„Urcușul” fiind greu, vom continua săptămâna viitoare.

prof. Vasile POP




Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Drumul spre… Academie poate fi uneori hazliu (partea a III-a)

Vă voi prezenta acum într-un ,,stil” puțin umoristic punctul 13/B1, pentru a ne destinde puțin, să nu ziceți că gramatica e ,,mai rigidă” decât matematica. Iată mai întâi comanda :

Cuvântul „a” din enunțul: „Miroase în toată casa a pâine caldă.”, este:
a) articol posesiv-genitival ;
b) verb auxiliar ;
c) prepoziție ;
d) interjecție;

Vă las, dragi prieteni, în compania acestui pricăjit de „a” să vă explice el „duios” cam cât e de valoros.

„Știu că atunci când vedeți cifra 13, vă trece un junghi prin șira spinării. Să știți că nici eu nu m-am simțit mai confortabil văzând unde am fost azvârlit de anumiți domni. Acei domni vă cer să precizați ce rol am eu în enunțul de mai sus. În primul rând, trebuie să știți că eu nu-s oricine, chiar dacă par pricăjit și amărât. Aflați, domnii mei, că eu am foarte multe valori și pot să vă încurc pe toți, profesori și candidați, de numai stele verzi vedeți.

Începem, ia să vedem dacă eu sunt sărăntoaca lumii sau nu. Ghiciți numai ce valoare am când mă blindez între niște ghilimele:

„A” este prima literă a alfabetului.

Ei, și când însoțesc substantive sau pronume în genitiv (cu excepția celui posesiv), ce valoare am căpătat? Una capitală, aceea de articol posesiv-genitival! Și apoi să vedeți minune, când însoțesc un substantiv, ce bătaie de cap vă mai dau,  pentru că eu nu mă acord cu oricine, nu, eu mă acord doar cu substantivul determinat, și NU cu substantivul sau pronumele în genitiv:
O fată a vecinului este studentă la medicină.
Livada de pomi a bunicilor…

Cea mai grea sarcină o am când intru în alcătuirea pronumelor și adjectivelor pronominale posesive, pentru că sunteți grei de cap și nu pricepeți că în exemple de tipul: „A mea este mai frumoasă.” „Cartea este a mea.”, nu indic cazul genitiv, ci nominativ.

Tot în calitate de articol posesiv, mă întreb ce s-ar face unele numerale ordinale fără mine:
M-am așezat în a doua dintre băncile de lângă geam.

Acum, cu voia d-voastră, să trecem la grăsanul ăsta de verb, îi cât un elefant, și tot nu-l satură Dumnezeu. După ce că-i obez, mă mai cheamă și pe mine să-l ajut. În ce calitate? Aceea de verb auxiliar, zice că n-are pe cine să pună la persoana a treia, singular, perfect compus:
El a recitat o poezie.

Stau apoi și mă întreb, ce-i mai trebuie și poporului ăstuia un viitor musai al lui, doar așa, să se fandosească? Bineînțeles că tot la mine o apelat:
Ana a cânta mâine la serbarea de sfârșit de an școlar.

Credeți că am scăpat? Nici vorbă!Până și țepenele astea de părți de vorbire neflexibile au alergat după mine. Prima a fost prepoziția, care nu-i stăpână să trăiască singură,  agățându-se ba de un substantiv, ba de un pronume, ba de un numeral sau verb. Uneori a reușit să încurce mai mult lucrurile. Că iată, vin cu exemple concrete. Unele numerale cardinale vor și ele să stea în fruntea mesei și o trebuit să li se ofere cazul genitiv. Și pe cine credeți că o găsit? Tomai pe mine, pricăjitul de „a”:
Cărțile a doi dintre colegi erau rupte.
Am discutat cu părinții a tustrei.

Cazul acuztiv nu l-am putut refuza pe motiv că-i cel mai sărac caz, nu are decât vreo două hectare de prepoziții:
În cameră miroase a busuioc.

Luptă grea a trebuit să duc și cu arțăgoasa de interjecție, șefa cu onomatopeele și cu toate țipetele animalelor și cu cotcodăcitul găinilor, cu ghiorțăitul mațelor după o ciorbă de fasole cu ciolan. Și iată-mă-s ajuns interjecție, responsabil ba cu nenorocirile, ba cu bucuriile, ba cu admirațiile:
A! ce nenorocire!
A! ce bine-mi pare!
A! ce frumoasă dirigintă avem!

P.S. Vă las pe d-voastră să alegeți soluția corectă.

prof. Vasile POP




Ciolpanul, Împărăteasa Roșie și cei doi… președinți! (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

La o oră târzie din noaptea de 5 februarie 1953, raportai, Ciolpanule, superiorilor tăi din capitală că ”În celula nr… s-a stins LUMINA. Da, avansatule în grad, în două rânduri, de către nepotul lui Vasili Ivanovici și ”crucificat” de către cel pe care l-au îngenuncheat ”structurile”, sunt sigur că acesta a fost momentul vieții tale. Ai scăpat țara de încă un ”burghezo-moșier”, ți-ai asigurat un loc la masa acelora care te-au numit comandant al acestei temute ”instituții de reeducare”. Cu toate acestea, te-ai lăudat că le asigurai celor aduși aici câte 4 mese pe zi, că hrana era foarte diversificată, iar caloriile depășeau cu mult numărul prescris.

Și totuși, Ciolpane, cum se face că după moartea SFINXULUI din Bădăcin i-ați ascuns trupul de nici în ziua de azi nu-i de găsit? Pentru a ne lămuri, trebuie să facem câțiva pași înapoi, în trecutul nu prea luminos al acestui ,,guguștiuc”comunist. Trimis pe front, în vara lui 1943, să lupte împotriva URSS, va cădea, un an mai târziu prizonier la Armata Roșie. Într-unul din lagărele sovietice are ocazia s-o cunoască pe viitoarea ”Împărăteasă Roșie”, Ana Pauker. Iată ce le spunea celor înscriși în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan” (al cărei membru ai fost, Ciolpanule): ”Vom face din soldați ofițeri, care vor fi la fel de buni ca cei de acum”. Atât divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, cât și ”Tudor Vladimirescu” nu reprezentau decât pepinierele viitoarelor cadre ale PCR.

Numai așa ne putem explica faptul că Ciolpanul a fost răsplătit pentru devotamentul său cu funcția de comandant al penitenciarului din Sighetul Marmației. Să credem că Ciolpănel a plecat la București, așa, de capul lui, iar după 5 luni s-a întors în uniforma cu petlițe albastre, primind și gradul de locotenent? Oare n-a fost mâna aceleia pe care bâlbâitul din Scornicești a reabilitat-o în 1965?

În sfârșit, vine și Marea Revoluție din Decembrie 1989. Speriați nițel la începutul ei, ”fostele organe” se regrupează în jurul ”emanatului-șef ” și câștigă la… puncte. Unii, care nu aveau voie să vorbească prea mult la vreo aniversare sau la vreo comemorare, au fost ”invitați” la centru și răsplătiți. Cine crede, în ziua de azi, că Ciolpanul n-a știut unde a fost înmormântat Iuliu Maniu? Crede cineva că dacă, într-adevăr, nu ar fi știut, ar fi fost avansat în grad, în două rânduri, de către însuși liber-cugetătorul nostru? În 1991 e avansat la gradul de căpitan, iar în 1995, a doua avansare, la gradul de maior, desigur, cu toate beneficiile ce au decurs de aici. Nimeni nu poate însă uita gestul fostului președinte Emil Constantinescu care, chiar la locul crimelor sale, i-a înmânat decorația CRUCEA COMEMORATIVĂ a CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Era ziua de 25 octombrie 1998!

prof., Vasile POP

PS1: Acum cred că ați înteles de ce nici în ziua de azi nu știm unde se află mormântul ÎNTREGITORULUI DE NEAM ȘI ȚARĂ.
PS2: Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață pentru înaltă trădare și abia în noiembrie 1998 Curtea Supremă a anulat sentința din 1947.
PS3: Conform DEX, cuvântul ,,CIOLPAN” înseamnă: a) trunchi de arbore fără crengi, rămas în pământ și b) arbore rupt de vânt.

sursă foto: www.memorialsighet.ro




O nouă generație de ”trădători” (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

În postările anterioare (n.r. pe facebook) am prezentat felul în care marile personalități ale unei școli de provincie, preoții greco-catolici, Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, au contribuit la ”deznaționalizarea și dezmembrarea românilor”. Totodată, am încercat să demonstrez cum toate acțiunile lor au fost ”un act de trădare alimentată de elemente destabilizatoare și vrăjmașe pentru poporul român și pentru biserica românească.”

Iată-ne la începutul secolului al XIX-lea, când o nouă generație de trădători și destabilizatori începe să se afirme. Cei mai mulți dintre ei au fost greco-catolici și s-au adăpat la ”fântânile darurilor” din capitala papistașă. Vă rog să le citiți numele și să nu-i uitați: Simion Bărnuțiu, consăteanul meu, George Barițiu, Andrei Mureșanu, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu Ilarian.

Gândiți-vă, dragi prieteni, că acești nerușinați de ”scârța, scârța” au avut curajul să continue ce-o început papistașii lor, așa-zișii ”școlari ardeleni”, creând ură și dezbinare, neîncredere între fiii aceluiași neam.
Știm că anul 1848 a fost un an tulbure în toată Europa și, bineînțeles, această tulburare o cuprins și provinciile românești. Nesimțiții pomeniți mai sus, s-au apucat să organizeze așa-zisele Adunări Naționale, de cum o dat colțul ierbii. Și unde credeți că o convocat aceste adunări? Cum unde? Pe-o câmpie, lângă capitala papistașă, și acolo, nerușinații, au manipulat poporul și l-au incitat să strige din toți rărunchii: ”NOI VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!”

Creierul și ideologul grupării de mai sus a fost, spre rușinea mea, consăteanul popă-papistaș, Simion al lui Bărnuț din Bocșa Română.Vă las pe d-voastră să citiți un fragment din bazaconiile pe care le-a rostit atât în biserica papistașă, cât și pe câmpia unde s-o dus să facă plajă și unde o reușit să adune vreo 50.000 de ardeleni de-ai noștri. Adunarea de aici i-o avut ca președinți pe Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna și pe cel greco-catolic, Ioan Lemeny.

Bărnuțiu: ”Care națiune de pe pământ nu s-ar ridica de la mic la mare când își vede numărate zilele vieții? Libertatea este bunul său cel mai de preț și naționalitatea e libertatea lui cea din urmă. Ce preț mai are viața lui după ce a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ?”

Bărnuțiu: ”Vedeți cum ne-am luptat noi pentru LIMBA ȘI ROMANITATEA noastră! Luptați-vă și le apărați ca lumina ochilor voștri!”

Bărnuțiu: ”Așa fraților! Aduceți-vă aminte atunci că vă vor striga din mormânt străbunii voștri: Fiilor! Noi încă am fost nu o dată în împrejurări grele, cum sunteți voi astăzi, noi încă am fost înconjurați de inamic în pământul nostru, cum sunteți voi astăzi; fost-am cu goții, dar nu ne-am făcut goți; fost-am cu hunii, dar nu ne-am hunit; fost-am cu avarii, dar nu ne-am avarit; fost-am cu bulgarii, dar nu ne-am bulgărit; cu rușii am fost, dar nu ne-am rușit; cu ungurii, dar nu ne-am ungurit, cu sașii, dar nu ne-am nemțit, ci ne-am luptat ca ROMÂNII pentru pământul și numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastră dulce ca cerul sub care s-a născut. Nu vă nemțiți, nu vă unguriți nici voi, rămâneți credincioși neamului și limbii voastre; apărați-vă ca frații cu puteri unite în pace și-n război; vedeți cum ne-am luptat noi pentru limba și romanitatea noastră; luptați-vă și voi și le apărați ca lumina ochilor voștri!”

PS1. Îți cer iertare, Simion al lui Bărnuț din Bocșa Română, pentru jignirile pe care ți le aduc ție și tuturor acelora care nu și-au trădat limba și neamul.
PS2. Îi rog pe reprezentanții cultului ortodox și pe profesorii de religie ortodoxă să nu mai cultive, mai ales în sufletul adolescenților, idei precum ”Uniația a fost o tentativă de deznaționalizare și de dezmembrare a românilor” sau că ”Uniația a fost un act de trădare”.

prof. Vasile POP

sursă foto: wikipedia.org




Natio Romena (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Cât de dragi îmi sunt aceste două cuvinte scrise în limba-mamă a limbii mele materne! Mai știe cineva cui le datorăm? Unor îngeri ai neamului meu! Îți mulțumesc Inochentie Micu-Klein pentru ,,Lecțiunea” ta de acum câteva sute de ani. Afirmarea drepturilor națiunii valahe din Transilvania, în secolul al XVIII-lea, începe cu această ”Lecțiune” pe care ai oferit-o neamului tău, Preasfinția Ta!

Oare ce vei fi simțit, atunci când, aflându-te la studii, vei fi descoperit că acele populații de la sud și de la est de Carpați sunt de ACEEAȘI GINTĂ cu cei din Transilvania? Eu cred că o profundă emoție! Ceea ce trebuie să ne impresioneze pe noi toți este că Biserica Unită a avut o influență decisivă pentru afirmarea, evoluția și cristalizarea sintagmei de NATIO ROMENA pentru poulațiile românesti, majoritare în zonă. Aceasta s-a răspândit în popor, în primul rând, prin biserică și școală, ajungând să genereze o adevărată conștiință de apartenență la același neam, cu aceleași origini și aceeași limbă.

Ne îndreptăm acum pașii cu multă smerenie spre un alt episcop al bisericii unite, Petru Pavel Aron, care va continua calea dezvoltării conștiinței naționale. Cum va reuși, oare? Prin ȘCOALĂ, este răspunsul primit din partea acestui român sfânt! Iată-l pe acest arhiereu deschizând în anul 1754 ȘCOLILE BLAJULUI, adevărate catedrale ale sufletului neamului românesc. Școlile Blajului au reprezentat prima formă organizată de școlarizare gratuită în limba română pentru tineri de toate confesiunile.

VIRTUS ROMANA REDIVIVA va fi deviza iluștrilor corifei ai ȘCOLII ARDELENE, SAMUIL MICU, GHEORGHE ȘINCAI, PETRU MAIOR, ION BUDAI-DELEANU, toți absolvenți ai Școlilor Blajului și ai marilor universități europene. Ce vor redescoperi aceștia prin bibliotecile din Roma sau Viena? Nimic altceva decât LATINITATEA LIMBII ROMÂNE, LATINITATEA POPORULUI ROMÂN, CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN LA NORDUL DUNĂRII!

Ar fi foarte multe de spus. În încheiere, doresc să-i las pe alții să vă spună câte ceva.

CARDINAL IULIU HOSSU: ”DACĂ NU EXISTA UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700, NU ERA NICI ADUNAREA DE LA BLAJ DIN 3/15 MAI 1848 UNDE S-A STRIGAT ”VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!, NU ERA NICI UNIREA DIN 1918”.

ISTORICUL NICOLAE IORGA: ”ÎNTOARCEREA NOASTRĂ SPRE LATINITATE, SPRE ROMA, LA 1700, ESTE DE O IMPORTANȚĂ INEGALABILĂ… ORI DE CÂTE ORI FACEM UN POPAS ÎN ISTORIA UNIRII TRANSILVANIEI CU ȚARA, SE CUVINE SĂ ADUCEM UN OMAGIU BLAJULUI ȘI BISERICII UNITE CU ROMA, AI CĂREI OAMENI MARI AU FOST ”LUMINI ÎN NOAPTEA ISTORIEI NOASTRE, OAMENI DE ALEASĂ CULTURĂ ȘI NEÎNCETAT DEVOTAMENT PENTRU A-L SERVI PE DUMNEZEU ȘI PATRIA”.

PS. S-ar putea să existe și o parte a doua. Nu am urmărit nimic altceva decât să scriu câteva cuvinte despre ADEVĂR. Vă mulțumesc.

prof. Vasile POP

foto: ”Salut, Sighet!”




Întoarceți-vă Acasă, Acasă, Acasă… (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

M-am născut acum o sută de ani, din părinți români, naș având un rege neamț, rege care m-a iubit ca pe propriul copil. Adevărul este că eram și tare frumoasă și ”DODOLOAȚĂ”.

Nu bine am început ”a umbla copăcel”, că s-a născut un partid monstru, numit comunist și care milita pentru dispariția mea de pe fața pământului, pe motiv că sunt imperialistă. Noroc că, aceia în grija cărora mă aflam, l-au scos în afara legii. Totuși, nu s-au liniștit și s-au dus la rude la Moscova, unde și-au ținut congresle, la cel de-al V-lea, au dat o declarație semnată printre alții de tovarășul Alexandru Iliescu, scumpul tătic al liber-cugetătorului nostru. Iată ce se spunea printre altele despre mine: ”România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”.

Nori negri se abat asupra Europei. Partide extremiste, de dreapta și de stânga, împânzesc Europa. Eram amenințată din toate părțile și nu numai eu, ci și altele ca mine.

Se produce ireversibilul. Războiul bate la ușă. Mi se smulge unul din brațe, iar la scurt timp, mi se smulge și o jumătate din inimă.

Se termină și războiul cu ale sale devastatoare consecințe. Pe lângă milioanele de morți, răniți, boli și sărăcie, un alt monstru amenință lumea: comunismul sovietic.

Pentru mine, urmările au fost inimaginabile. Mi-au alungat regele, mi-au aruncat părinții în temnițe sau i-au asasinat. Un regim criminal m-a luat în primire. După instalarea la putere, comuniștii mi-au terfelit actul de naștere, aproape toate simbolurile naționale mi-au fost pângărite. Mulți ani nu am avut voie să-mi arborez drapelul, nu a fost voie ca la 24 ianuarie, fiii mei să cânte sau să danseze ”Hora Unirii”.

Ce să vă spun de 1 Decembrie, ziua în care m-am născut. NU sărbătorirea, dar nici măcar amintirea acestei zile nu a fost posibilă. Abia în 1968, la 50 de ani de la nașterea mea, această zi, de 1 Decembrie a fost inclusă în rândul sărbătorilor naționale. Sigur, numai pentru unirea cu Transilvania, fără a pomeni de Basarabia și Bucovina.

Am devenit republică populară, apoi socialistă.

Jumătate de secol mi-au trăit fiii în întuneric și teroare. Abia în 1989, un regim barbar avea să-și dea obștescul sfârșit. Emanatul emanaților, pe nume Ion Iliescu, fiul aceluia care, în declarația semnată și de el, cerea ca eu să dispar de pe hartă. A reușit prin metode specifice să-i elimine pe reprezentanții partidelor istorice pe motiv că ”i-au băgat sula-n coaste”. Brațul său puternic, minerii! Prin vizitele lor la București l-au ajutat pe liber-cugetător să instaureze a sa democrație originală. După două mandate, s-a retras la Ninuța lui, nu înainte de a pregăti și infiltra în toate partidele oameni devotați dumnealui.

Iată-mă-s la o sută de ani, urâțită, sluțită, prădată, plânsă, stoarsă de orice vlagă, siluită, umilită. Dar fiii mei unde-or fi? De ce m-ați părăsit, fiii mei? Întoarceți-vă acasă, scumpii mei! Nu-i lăsați pe alții să-mi pângărească sufletul, să-mi otrăvească izvoarele, să-mi taie falnicile păduri! Întoarceți-vă ACASĂ, fiii mei iubiți! Nimeni nu va putea să vă iubească, cum vă iubesc eu! Prea mulți sunteți aceia care m-ați părăsit! ÎNTOARCEȚI-VĂ ACASĂ, ACASĂ, ACASĂ…

PS. VĂ MULȚUMESC TUTUROR ACELORA CARE DE 1 DECEMBRIE, DEȘI A FOST GER, AȚI IEȘIT ÎN STRADĂ SĂ-MI CÂNTAȚI, SĂ VĂ BUCURAȚI, SĂ-MI ARĂTAȚI DRAGOSTEA VOASTRĂ.

prof. Vasile POP