Debut sighetean – Pânzătura de toate zilele (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ




Decizii (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Se trezi. Ba nu, era iar visul în care se trezește dar e conștient că visează. Pentru a nu știu câta oară are în față ușa scorojită, veche de o sută de ani, forțată de vreun uriaș ori de soartă, întredeschisă, cu așchii și vopsea de un alb murdar pe prag. O împinge încet, ușa se deschide scârțâind multă vreme ca o respirație anevoioasă, ca un astmatic care are – paradoxal – prea mult aer în plămâni. Intră și cu respirația tăiată, ca de fiecare dată, speră că va găsi altceva înăuntru. Că visul se va sătura de repetiție și va inventa altceva. Un nou decor, alte personaje. Dar era de fiecare dată același lucru. El, sărind peste câțiva ani, destul de mulți, cu chipul melancolic și plin de riduri, cu părul prea lung și prea alb, ca un Rambo decăzut, stă în fața ferestrei prin care se poate distinge un stejar imens agățat de cer, sfidând orice lege a gravitației. Mai multe familii de ciori stau cu capul în jos pe crengile lui. Nu sunt agitate, nu croncăne, ascultă și ele muzica ce se revarsă prin toți porii casei. El e îmbrăcat ca un țăran simplu, ca tatăl său. Nici urmă de costumele la dungă pe care le poartă de obicei, de cravatele colorate si elegante, de pantofii lucitori. Camera o recunoaște ca fiind a lui din copilărie, camera din satul Breb, mirosind a busuioc și a mere, simplă, micuță, răcoroasă, cu un pat doar, o masă din lemn și dulapul mare care acoperă aproape în totalitate un perete. Icoana e la locul ei pe perete cu ștergarul cusut de mama lui atârnând de o parte și de alta. Nu se aude nimic în afară de muzica ce răsună strident, fără sursă, de parcă ar fi fost un sistem audio surround de ultimă generație ascuns în măruntaiele casei.

Ca de fiecare dată se opri în prag, mut, cu gura căscată, într-o poziție incomodă pe care încerca să o schimbe dar niciodată nu reușea. Începea tot timpul cu Rolling Stones, Paint it black. Apoi era Beach Boys. După nici 20 de secunde se auzea Stairway to heaven a lui Led Zeppelin, apoi se porneau acordurile de la Dream on, Aerosmith și tot timpul se încheia cu Forever and One de la Helloween, din ce în ce mai repede până ce stejarul începea să vibreze făcând cerul să tremure ca apa unui lac tulburat de o ploaie torențială. Nu mai ascultase muzică de ani buni, piesele astea le știa din adolescență, de pe vremea când avea tot timpul din lume dar în vis era ca și cum le ascultase în urmă cu doar câteva ore. Își amintea perfect versuri, emoții, tatăl lui spunându-i „Oprește muzica, ne asurzești și în plus nu tu plătești curentul!”, mama lui care îl privea cu tristețe atunci când el cerea orice sumă de bani, refuzându-l cu furie neputincioasă, își amintea cum se întreba de ce și-au dorit părinții lui copii din moment ce părea mai mult că îi încurcă decât că îi ajută, slab, bolnăvicios, incapabil să lucreze în gospodărie sau pe câmp, idealist și lipsit complet de simț practic. Își amintea perfect în vis și nu putea să scape. Moartea mamei, cearta cu tatăl lui la înmormântare, rușinea și refuzul de a se mai întoarce în sat, toate le retrăia cu ochii închiși în timp ce muzica răsuna. În momentul când se oprea, liniștea îi rănea urechile și făcea eforturi să se trezească însă doar când exploda totul reușea să deschidă ochii. Ciorile își pierdeau primele penele cuprinse brusc de o forță gravitațională isterică, apoi stejarul cădea din cer cu un bubuit înfricoșător după care totul exploda și dispărea luat de vânt, inclusiv casa, inclusiv el.

Deschide iar ochii. Stă cu ei deschiși, ațintiți dureros spre tavanul fals zugrăvit recent verde măr, cu irisul mărit de concentrare, teamă și nesiguranță. Așteaptă ușa dar cum ea nu se arată clipește repede ca pentru a alunga de pe retină orice urmă a visului și sare din pat aruncând plapuma. În fiecare dimineață are același ritual, cu minimum de gânduri: își pregătește freshul de portocale și cafeaua, face un duș, își calcă perfect cămașa întotdeauna albă, pune mâncare pisicii unduitoare și mieunătoare, urmărește păsările care dansează în fiecare dimineață în stoluri – mai puțin în zilele când plouă – își ia geanta și iese grăbit pe ușă. În fiecare dimineață, mai puțin în acea dimineață. Casa este prea tăcută, nici măcar frigiderul nu se mai aude iar pisica se ascunde pe undeva. Și în acea liniște țârâie indiscret telefonul iar el îl caută nemulțumit din priviri. Nu-i plac lucrurile neprevăzute. Mai ales în dimineți ciudate, cu vise nelămurite.

– Domnul Remus Popescu? îi silabisește numele în receptor o voce feminină, răgușită.
– Da, eu sunt. Riky.
– Riky, da, nu am vrut să par lipsită de respect. Eu sunt Carolina. Ne-am cunoscut mai demult prin Mihai, prietenul tău din copilărie, el mi-a dat numărul tău de telefon. Eu sunt iubita lui Mihai dar acum e plecat în Spania la muncă și eu am rămas în Breb să am grijă de gospodăria lui.
– Da, parcă îmi amintesc, spuse el vag iritat de conversația care se prelungea inutil și de faptul că, afectat probabil de visul repetitiv, simți cum i se strânge inima. Mihai împărțea cu el ciocolata pe care și-o cumpăra de la Abc-ul din sat, îi dădea adidașii care lui îi rămâneau mici, îi povestea despre cărți și muzică. Nu mai auzise nimic de el de ani buni.
– E vorba de tatăl tău, Riky, se auzi iar vocea după o scurtă pauză.
– Așa?
– Nu pot să-ți spun la telefon.
– A murit?
– Da.
– Aha. Vezi, nu era greu de spus la telefon.
– Mie mi s-a părut greu.
– E nevoie de bani, zise el repede trăgând aer în piept.
– Ar fi. Nu a mai rămas nimeni din familie. Nu ai timp să bem o cafea și să vorbim despre lucrurile astea? Pe acasă pe la tine s-au schimbat multe lucruri.
– Nu cred, la mine acasă totul e cum trebuie, spuse el privind în jur. Iar timpul nu-mi prisosește. Dă-mi te rog un număr de cont și azi depun banii. Chiar contul tău dacă vrei, nu mă deranjează.
– Riky, banii nu rezolvă chiar tot, trebuie ca cineva să umble să rezolve toate treburile astea, încerca vocea să se mențină calmă, tatăl tău a rămas complet singur în ultimii ani.
– Îți trimit oricât. Nu prea am văzut lucruri care să nu poată fi rezolvate cu bani.
– Eu zic că sunt. Hai să bem o cafea.
– Auzi….Carolina, parcă așa ai zis că te cheamă, timpul meu este extrem de prețios și în plus nu beau mai mult de o cafea pe zi. Pe care tocmai am băut-o. Deci nu cred că este posibil.
– Dar bine, a fost tatăl tău! izbucni pierzându-și calmul inițial vocea de la celălalt capăt al firului.
– Da, a fost, îmi găsești mailul pe site-ul companiei A-scenta. Scrie-mi contul. Îți trimit banii. Este tot ce pot să fac. La revedere.

Închise înainte să audă ce mai avea femeia de zis. De fapt nu conta. Întârzia la birou și compania nu funcționa fără el. Poate și pământul înceta să se învârtă fără el. Și-a încălțat pantofii eleganți din piele naturală și a ieșit aranjându-și pentru ultima oară părul din care nici un fir nu făcea ce voia el. Arăta bine, nimeni nu ar fi zis că se apropie de 40 de ani, nu-i dădeai în nici un caz mai mult de 32. Era înalt, bine proporționat, fără nici un gram de grăsime pe corp, fără nici un fir de păr alb, tot timpul aranjat și bine îmbrăcat. Programul lui zilnic era același cu mici excepții, nu renunța pentru nimic în lume la orele de sală sau de somn, nu fuma și nu consuma alcool decât în situații excepționale. Se apropia mult de a fi un mecanism bine pus la punct care își programează până și emoțiile plus că plătea câte o persoană pentru fiecare mică plăcere din viața lui fie că era vorba de sex, prietenie sau prăjituri. În rest trăia singur cu pisica lui și nu ar fi schimbat niciodată situația.

În drum spre parcare încercă să-și ordoneze gândurile: proiectul nou, videoconferința de la ora 10, cele 2 concedieri, espressorul de cafea din hol – de fapt era o mașinărie de făcut cafea cu care voia să-i dea pe spate pe angajați, acum, după Crăciun. Mănușile, și-a uitat mănușile maro din piele întoarsă, și le cumpărase din Barcelona când fusese cu Matei. Și volanul va fi rece, trebuia să și le pregătească mai din timp. Tatăl lui, omul simplu, țăranul încă autentic care i-a spus „Hai și ajută-mă mai bine decât să te îmbraci ca o muiere, atâtea creme și sprayuri nu a avut neam de neamul nostru.” Nu. Nu asta e ordinea gândurilor. Va trimite bani și totul se va rezolva. Oricum nu-și mai văzuse tatăl de vreo 10 ani, deci nu mai conta, pentru el murise atunci. În vis semăna mult cu el, de fapt și în realitate, genetica e așa cum e, nu putem perfecționa ceea ce nu putem schimba.

Urcă în mașina rece și porni căldura. „Să mă implic emoțional doar dacă obțin rezultate imediate”, își repetă ca o mantră. Acceleră rapid dar inutil, la prima intersecție trebui să oprească. Fusese un accident sau ceva asemănător și se formase un ambuteiaj. Nu prea avea de ales. Trebuia să aștepte. Începu să bată nervos din picior și se uita din 10 în 10 secunde la ceasul lucitor de pe bordul BMW-ului negru seria 8 Coupé. După vreo 5 minute, obosit și iritat de neprevăzut dădu drumul la radio. Se auzea „I see a red door and I want it painted back/ No colors anymore I want them to turn black” și s-a trezit că fredonează Rolling Stones din vis. Și apoi „I love the colorful clothes she wears/ And the way the sunlight plays upon her hair.” Beach Boys. Fir-ar. Ieși din mașină. Nu era stilul său să fie spontan, spontaneitatea aduce numai probleme dar se făcuse prea cald înăuntru și ambuteiajul nu părea să se rezolve. Bine că nu și-a luat mănușile. Mașinile claxonau și fumegau agitate, din când în când câte una își mai ambala motorul, dar de urnit din loc, nici vorbă. Merse până pe trotuar să aibă o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmpla în față dar nu văzu nimic în afara șirurilor interminabile de mașini. O secundă avu intenția să se întoarcă la mașină să pornească iar radioul dar se răzgândi. Trotuarul era plin de oameni. Se amestecă și el în mulțime atras de posibilitatea de a zări cauza ambuteiajului. Când văzu cele două mașini de salvare se opri.

– Ce te oprești așa, în mijlocul drumului? auzi o voce nervoasă de femeie trecută prin ce era mai rău în viață și care îl îmbrânci puțin risipind în jurul lui un parfum ieftin și dulceag.

Asta îi aduse aminte de mașină și începu să alerge în sens invers. Era multă lume și parcă toți se deplasau ordonat în afară de un băiat de vreo 8-9 ani care stătea în genunchi lângă o gură de canal. Avea părul cam lung și în dezordine, nu purta căciulă dar era îngrijit îmbrăcat cu o geacă verde, blugi și ghete maro. Deși cam prăfuit. Și el avea părul ciufulit când era copil, mama lui îi punea un scaun în mijlocul încăperii și-l obliga să stea la tuns. El făcea orice ca să scape pentru că întotdeauna după avea senzația că e un pui care tocmai și-a pierdut puful. Niciodată însă nu scăpa.

Scutură nervos din cap ca și cum în acest fel ar fi reușit să pună capăt gândurilor pe care nu le mai avusese de ani buni. Pentru că, își spunea tot timpul, din momentul în care ai luat o decizie, totul devine clar. Poate nu chiar atât de clar, mormăi cu ciudă și se opri. Lumea trecea pe lângă copil ca și cum ar fi avut treburi importante de rezolvat și poate așa și era. Nimeni nu se oprea, nimeni nu se îndoia.

– Ce faci acolo? îl întrebă Riky. Ar fi vrut și el ca ceilalți să treacă mai departe pentru că, în mod cert, avea treburi importante de rezolvat. Dar nu mai era posibil.
– Aștept să iasă cățelul meu. A căzut în canal.
– Cum ar putea să iasă? E destul de puțin spațiu.
– E un cățel mic, domnule, e un pui, l-am găsit în fața grădiniței de lângă blocul meu. S-a speriat, precis, și a căzut în canal. Cred că pe aici va încerca să iasă. Atunci observă că are palmele julite și cam însângerate.
– Ce ai pățit la mâini? De ce nu ai căciulă? Și cum a căzut cățelul în canal?
– Așa fac animalele când sunt speriate, răspunse copilul privindu-l în ochi.
– De ce să fie speriat? L-a bătut cineva?
– S-a speriat de explozie. Eu eram cu el afară, ne jucam. A fugit în canal.
– De explozie?
– Da. A explodat apartamentul de la etajul 1. Noi stăm la 2.
– Și era cineva la voi acasă?
– Cred că da. Nu știu exact. Când am ieșit să mă joc cu câinele mama mea era în bucătărie și tatăl meu fuma o țigară pe scară.
– De aceea sunt mașinile de salvare?
– Cred că da. Nu știu exact. Eu am fugit.

„Nu te implica, nu te implica, ia rapid o decizie!” răsuna vocea dintotdeauna. S-a uitat în dreapta și în stânga, șirurile de mașini avansau ușor, se auzea un cor de claxoane mai încolo și începuse să fulguiască. Ceasul arămiu Meteoris de la Louis Moinet arăta ora 9 fix. Își verifică părul, îi păru iarăși rău că nu își luase mănușile, încercă să facă doi pași dar se întoarse.

– De ce nu porți căciulă pe vremea asta? îl întrebă pe băiat. E cam frig.
– Aveam căciulă… dar am pierdut-o.
– Hai! Căutăm un magazin și îți iau o căciulă. Sunt câteva mai mici în zonă.
– Nu se poate, domnule. Mama a zis să nu merg în nici un caz cu persoane necunoscute.
– Bine. Așteaptă-mă atunci aici.

Începu să alerge, trecu pe lângă mașina pe care o recunoscu ca fiind a lui, era greu să nu remarci Coupé-ul negru care încurca înfiorător traficul dezghețat între timp dar nu se urcă la volan să o mute din mijlocul drumului, îl ocoleau, asta e, îngreuna puțin circulația dar nimeni nu murea din asta. Trecu strada rapid și găsi după vreo 20 de metri un magazin de haine, o amintire a magazinelor comuniste de altădată, cu multe lucruri tricotate în vitrina mică, puse claie peste grămadă, rătăcit între un bar și o clădire care părea să se pregătească pentru demolare. Când intră se auzea de la un radio vechi portabil Led Zepellin, ajunsese la partea cu „To be a rock and not to roll.” Poate nu fusese o decizie chiar atât de bună.

– Bună ziua, aș dori o căciulă pentru un băiat de vreo 8-9 ani, se adresă vânzătoarei cu o claie de păr roșcat și sprâncenele poate puțin prea evidente.
– Desigur, avem roșii, albe, galben cu roșu…
– De băieți, vă rog.
– Îmi pare rău, doar astea le mai am, spuse ea, înșirându-i pe tejghea 3 căciuli colorate.
– Oricare, vă rog, zise el și își scoase portofelul elegant să plătească.

Luă una mai mult de fete decât de băieți și ieși fugind din magazin. Piesa se terminase, nu voia să asculte ce mai urma.

Când ajunse la locul unde-l lăsase, cel cu gura de canal, băiatul nu mai era. Doar oameni care mergeau grăbiți încoace și încolo, strânși în paltoanele lor. Începu să alerge în direcția de unde se puneau în mișcare salvările simțind deja un firicel de transpirație cum îi curge pe spate riscând să-i păteze cămașa perfectă. Dar nu se opri. Pe când ajunse în locul cu pricina oamenii strânși la fața locului începeau să se împrăștie.

– Vă rog, se adresă unui bărbat cu barbă între două vârste, caut un băiat care locuiește în scara cu explozia, la etajul II, de vreo 8-9 ani, cu părul vâlvoi, fără căciulă pe frigul ăsta, nu l-ați văzut?
– Aaaa, probabil vorbiți de Mihăiță, îi spuse bărbatul gânditor. Deși are doar 5 ani, nu 8 cât ați zis. Eu stau în cealaltă scară la etajul II. Tocmai l-ați ratat, a plecat cu salvarea a doua, părinții lui au scăpat doar un picior rupt – tatăl lui – și o mână ruptă – mama lui – plus niște contuzii dar când ne gândim ce putea să se întâmple… avea și un cățel în brațe, tot ud de l-a udat și pe el, îi era frig și vecina de la III i-a dat jerseul ei de lână maro, arăta ciudat săracu îmbrăcat așa, a plâns de ni s-a rupt sufletul și l-au lăsat să meargă cu ei. Da dumneata cine ești?
– Dar nu avea căciulă… șopti el fără să răspundă la întrebare.

Era ora 10, trebuia să înceapă videoconferința însă lui nu-i mai păsa atât de tare. Strânse în mână căciula subțire de fetițe și trăgându-și nasul de la frig și fulgi răzleți se îndreptă spre mașină. Se urcă la volan într-un cor de huiduieli și claxoane. Nu porni. Își căută telefonul în buzunarul paltonului pe care uită să-l mai dezbrace și formă numărul de dimineață ignorând celelalte 53 de apeluri.

– Alo, Carolina, sărut mâna! Parcă acum aș bea o cafea dacă mai este valabilă invitația. Într-un loc cu muzică. Sunt sigur că va fi muzică bună.

prof. Crina VOINAGHI




6.40 (autor, Crina Voinaghi)

Crina Voinaghi

Când l-am cunoscut pe Alin, în urmă cu vreo 4 ani, nu părea un tip prea cool. Şi nici nu cred că era. Uneori mă scotea complet din sărite cu ideile lui de babalâc: să nu deschidem geamul peste zi, să ne descălţăm imediat ce intrăm în cameră, să ne spunem bună dimineaţa în dimineţi când eu aveam capul cât o baniţă, să ne schimbăm săptămânal aşternuturile. Plus că îşi atârna la uscat chiloţii deasupra duşului şi dacă te poziţionai greşit te picura în cap. Nu era prea înalt, purta cămăşi în pătrăţele din care avea toate combinaţiile de culori posibile şi avea ochelari. Nu era un tip după care fetele ar fi întors capul pe stradă dar era plăcut când avea chef de vorbă ceea ce, de altfel, se întâmpla destul de rar. Nu avea prieteni şi nici nu părea să-şi dorească, cât despre fete, ce să mai spun?! Era cu siguranţă un tip banal.

Dar să încep cu începutul. În urmă cu 4 ani am intrat la facultatea de medicină din Cluj, lucru pentru care am învăţat ca nebunu’ în ultimii doi ani de liceu privându-mă de multe ori de nişte distracţii ca lumea. Dar nu, să nu vă faceţi o impresie greşită. M-am distrat şi am învăţat atât de mult încât uneori adormeam cu capul pe cartea de biologie. Însă nu m-am distrat cât aş fi vrut eu. În momentul când am reuşit –era o concurenţă care îţi tăia din prima avântul, vreo 7 pe un loc – m-am trezit din beţie după 3 zile spre disperarea maică-mii care ea vorbea, ea auzea, la orice îi răspundeam că eu sunt viitor medic. Mi-am completat cererea pentru cămin şi am aşteptat. Am prins loc în nişte cămine nou construite, foarte faine, 2 în cameră, baie privată, nu-mi puteam dori ceva mai bun. Şi aşa l-am cunoscut pe Alin, student în anul întâi si el la politehnică. În următorul minut după ce mi-a strâns mâna mi-a spus trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.

– Groaznic! Ce reguli? Sper că nu primesc o amendă dacă nu le respect, am spus eu cu un rânjet pe care nu te puteai baza.

El mi-a spus la fel de serios că nu e nimic groaznic şi că nu e un tip absurd, doar că are convingerea că viaţa funcţionează mai bine dacă există nişte reguli.

– Bine, am spus eu, dă-i drumul!

Şi aşa am început să duc o viaţă mai ordonată ca acasă. Camera era oaza mea, locul în care ştiam cu siguranţă că e linişte şi mă pot odihni. Plus o curăţenie exemplară, cred că nu era cameră mai curată ca a noastră în tot căminul. Adică în toate căminele din Cluj. În fiecare săptămână Alin ştergea, scutura, spăla geamurile şi frigiderul, dezinfecta baia iar dacă îl ajutam bine, dacă nu făcea totul singur fără să protesteze ori să-mi reproşeze mai târziu.

Aveam o viaţă destul de calmă. Alin era genul de om care nu prea îşi face simţită prezenţa. De obicei, când nu era la cursuri, îl găseam stând în pat cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. Singurul lucru care mă deranja era că în fiecare dimineaţă îi suna alarma la 6.40 şi avea o melodie atât de ciudată pentru asemenea moment încât trebuia să fiu frânt de oboseală ca să mai adorm după aceea. Cine se trezeşte cu Primăvara lui Vivaldi? În fiecare dimineaţă? Şi iarna? Cică aşa îşi limpezea el creierul! Alerga în fiecare zi câte o jumătate de oră iar când venea făcea duş alte 15 minute. Eu moţăiam sau stăteam în pat pur şi simplu, în majoritatea dimineţilor nu mai puteam dormi cu tot zgomotul apei din baie şi cu melodia idioată pe care o cânta sub duş. Era un la la la fără sens şi fără rost, era cu siguranţă anti talent. L-am rugat să-şi pună alarma doar pe vibraţii ca să nu mă trezească şi pe mine sau măcar să nu mai cânte aceeaşi piesă de fiecare dată când face duş dar m-a demontat rapid.

– Nu pot, dacă nu se aude tare alarma risc să nu mă trezesc şi atunci toată ziua mea e ruinată. Iar cât priveşte ce cânt, asta e, nu pot controla, e ca senzaţia de foame sau de sete.
-Dar în felul ăsta ziua mea e cea distrusă pentru că mă trezesc la 6.40 chiar dacă am cursuri de la 10. Şi la 12 deja pic de somn
-Hai şi aleargă cu mine, a spus el serios după un moment de gândire, îţi va prinde bine .
-Nu prea vreau să alerg, vreau să dorm.

A ridicat din umeri şi ceasul a continuat să-i sune în fiecare dimineaţă la 6.40. Uneori mă ridicam şi eu după 10 minute, alteori mă mai chinuiam să adorm simţindu-mi capul greu. Cu timpul m-am obişnuit, mi se părea normal să mă trezesc devreme.

Colegii mei se amuzau şi de multe ori mă luau peste picior, cine a mai văzut ordine şi curăţenie într-o cameră de studenţi? Am încercat să-l iau cu mine la chefuri, mă gândeam că va fi şi el obosit şi mă va lăsa dimineaţa să dorm dar de fiecare dată îmi spunea:

– Astea nu-s de mine, e prea multă lume şi trebuie să te distrezi că vrei sau nu, e program impus.
-Bine, dar tu te distrezi vreodată? nu m-am putut eu abţine.
-Normal că mă distrez, orice om are nevoie de distracţie, doar că nu mă distrez bând bere şi agăţând fete.
-Dar cum? Parcă ai fi bunica.
-Cândva poate îţi voi spune. Dar acum plec, întârzii la cursuri.

Şi dus a fost. Eu mă gândeam ce distracţii poate avea un tip ca el, ce prieteni, ce familie. Nu vorbea prea mult, tot ce ştiam era că are o soră mai mică, îi place informatica şi ascultă post rock japonez. Şi Vivaldi, să nu uit. Într-o zi a apărut cu un tort de îngheţată pe jumătate topit în mână şi mi-a spus:

– Sunt foarte fericit azi. Am luat îngheţată să sărbătorim. Am luat un premiu de debut, unul foarte important pentru mine şi o mare editură îmi va publica poeziile.
-Tu scrii poezii? am întrebat eu cu toată stupoarea din lume.
-Scriu poezii, da, e o pasiune de-a mea mai veche.

Adică orice aş fi putut spune despre el dar nu că scrie poezii. Nu părea deloc genul.

-Felicitări, am mai reuşit să articulez.
-Merci, adu 2 linguri, hai s-o mâncăm până nu se topeşte de tot.

Asta a fost una. Apoi în altă zi a apărut cu o fată. I-a arătat nişte cărţi, i-a explicat ceva pe laptop în timp ce eu îi urmăream din patul meu, cuibărit ca un raton care aşteaptă venirea primăverii. S-a purtat ireproşabil iar la final a condus-o, parcă eram în plin secol XIX. Dar era ok cu toate ciudăţeniile lui.

Apoi într-o zi, prin anul III, a dispărut. Complet. Nimeni nu a auzit nimic de el. Cu greu am făcut rost de numărul lui de telefon de acasă, i-am sunat părinţii care au apărut la un moment dat la cămin. Mama lui era mică de înălţime şi necăjită, tot lăcrima şi îşi ştergea nasul, nu vorbea prea mult, tatăl lui a fost cel care mi-a pus câteva întrebări apoi au plecat lăsând toate lucrurile lui neatinse. Nici eu nu m-am atins de ele şi aşa a trecut tot anul. Nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a întrebat nimic de parcă nici n-ar fi existat. Eu eram destul de ocupat la facultate, i-am simţit la început lipsa după care am dus o viaţa mai mult decât destrăbălată. Toată camera era a mea, nu puteau pune pe altcineva pentru că el era tot acolo, din punctul de vedere al administraţiei nimic nu se schimbase. Am lăsat deoparte curăţenia, am dus diverse fete ba chiar am organizat câteva chefuri. Dar nu lăsam pe nimeni să atingă nimic din ce era a lui. Şi îmi lipsea dimineaţa când mă trezeam la 6.40 şi stăteam cu ochii în tavan nemaiputând să adorm.

A apărut în iunie când era sesiunea. Bronzat, cu hainele cam murdare şi cu barbă, putea foarte bine să fie confundat cu un vagabond, lucru ce mi s-a părut ciudat pentru că el era întotdeauna îngrijit şi curăţel. De îndată ce a deschis uşa a exclamat:

-Ce e cu haosul ăsta aici, au fost tătarii?

Eu îl priveam de parcă ar fi fost o fantomă. Nu avea bagaj, nu avea nimic, doar el şi barba lui.

– Unde ai fost?!
-La distracţie, zise el relaxat. Prin munţi, prin văi…
-Şi?
-Şi acum sunt mai bine. Îţi recomand şi ţie.
-Bine, dar mama ta…
-Dacă te îngrijeşti de toată lumea nu mai ajungi niciodată să ştii cine eşti. Tu, de exemplu, habar n-ai.

Am vrut să protestez că am o vagă idee dar mi-am dat seama că e în zadar.

-Hai să facem curăţenie! De fapt ştii ce, stai liniştit că fac eu, merci că ai avut grijă de lucrurile mele.
-Dar unde ai fost? am strigat eu mai tare decât aş fi intenţionat. Fără haine, fără bagaje? Ai lipsit 6 luni bune.
-Mda, poate aş mai fi avut nevoie de încă vreo două dar mă stresează realitatea. Am fost prin ţară.
-Cum? Cu ce?
-Ei, cum, cu ocazii, mi-am luat un cort pe care l-am cedat azi unui tip care într-adevăr părea să aibă nevoie de el, de fapt i-am cedat tot rucsacul.

Nu a mai vrut să-mi spună mare lucru, s-a închis în baie şi când a ieşit de acolo era cel mai aranjat tip din campus, după care totul şi-a reluat ritmul normal. Nu ştiu dacă l-au primit la examene dar nu prea cred, era mereu cu căştile pe urechi iar când îl întrebam ceva, nu-mi răspundea. Totuşi când ne-am despărţit mi-a spus „Ne vedem la anu!” şi am bănuit că trebuie să repete.

Apoi când am venit în anul IV nu l-am mai găsit. De data asta dispăruseră şi lucrurile lui iar colegul meu de cameră era un tip din anul II de la geografie şi turism care făcea nişte chefuri de mă durea capul. Asta aşa, vreo două săptămâni, după care i-am spus:

-Ascultă, trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.
Dar nu prea a ascultat şi îi plăceau foarte mult chefurile aşa că în mijlocul anului n-am mai avut ce face şi m-am mutat la o fată cu care aveam o legătură –zicea ea! – doar că nu eram prea serios şi mă enerva când îmi făcea program.

N-am rezistat mult nici la ea, m-am mutat după vreo 3 săptămâni cu un coleg de-al meu înapoi în cămin, nu era nici bine nici rău, nu se întâmpla niciodată nimic, totul se reducea la cursuri, practică, examene.

Am început să învăţ din greu, eram foarte ocupat şi nu mai aveam timp de chefuri şi fete. Apoi m-am apucat de alergat. În fiecare dimineaţă îmi puneam alarma la 6.40 şi nu am vrut să renunţ deşi colegul de cameră aproape că m-a implorat iar când a văzut că nu are şanse, şi-a făcut obiceiul de a dormi cu dopuri în urechi şi perna pe cap.

Asta e, uneori trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. A fost singurul lucru la care am ţinut cu încăpăţânare până la sfârşitul facultăţii. Tot restul, nu mă interesa şi nu prea conta. Nu l-am mai văzut niciodată pe Alin dar şi acum, când mai alerg prin parc, uneori singur alteori cu soţia mea, mi se pare că îl văd, că îi recunosc adidaşii sau căştile. Nu îl strig niciodată pentru că, dacă ar fi el, nu aş ştii ce să-i spun. Şi atunci alerg mult mai repede şi mă gândesc cât e de ciudat cum unele lucruri lasă urme şi nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.

Autor, Crina Voinaghi




Iarna se numără fulgii de zăpadă (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.

  • Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
  • Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
  • Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !

Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin  bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.

  • Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu  vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
  • Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.

Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.

S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.

  • Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
  • Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
  • Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
  • Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
  • Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.

Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.

  • Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
  • Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.

Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.

Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.

Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.

  • Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.

Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.

Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca  la locul ei,  ochelarii pe ochi,  niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.

Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu,  m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil –  pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.

În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.

  • Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
  • E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
  • Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
  • Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
  • Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
  • Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
  • Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
  • Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
  • Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
  • Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
  • N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.

Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi  m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul.      M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe  radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.

Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.

  • Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
  • Cât e ceasul ?
  • Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ?  Vei fi varză mâine.
  • Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
  • Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
  • Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
  • Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.

A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet