Experimentul poate fi deconcertant. Prozele scurte ale lui Nicolae Rădoi (din volumul Pustnicul, Ed. Limes, 2025) sunt, unele, într-adevăr scurte sau chiar foarte scurte, făcute aparent pe același calapod. O poveste de viață prescurtată, întinsă pe nu mai mult de una – două pagini, cu tragicul ei strunit până la banalizare și narată cu un patetism reținut, cunoaște uneori un deznodământ pur mitologic, prin explicații de ordin imaterial, prin recursul la cauze scoase din arsenalul vrăjitoriei străvechi și din eresuri autohtone uitate. Legătura dintre cauză și efect în sens fizic este bine escamotată, încât explicația prin farmece și practici de magie neagră, plătite cu faustica vânzare a sufletului către diavol, se impune de la sine ca fiind singura plauzibilă.
De exemplu, absolvenți de facultate care pe vremea comunismului au nimerit prin hazardul pur al repartiției guvernamentale în locuri necunoscute până atunci, un mariaj încheiat la repezeală, în stil proletar, la doar câteva săptămâni după ce viitorii soți au făcut cunoștință, pentru ca apoi să apară comportamente ciudate. Bărbatul poartă timp de mai multe luni același pulover, ziua și noaptea, pe care nu îl dezbracă niciodată și nici nu lasă să îi fie spălat, iar când în sfârșit îi este dat la spălat, el își ia lumea în cap și dispare pur și simplu. Femeia descoperă ascuns sub preșul de la intrarea în apartament un ciudat fir de ață, înnodat cu două capete, parcă pus înadins, poate cineva a făcut ceva farmece, dă foc la ața malefică și apoi află că fostul ei soț a murit la scurt timp după aceea. La fel s-au petrecut lucrurile și cu o cămașă blestemată (în povestirea Cămașa arsă).
Altundeva, (în Cuptiorul), structura narativă este ceva mai complexă și sofisticată. O femeie tânără se îmbolnăvește brusc de o boală rară și misterioasă, în față căreia somitățile medicale nu pot face nimic, nu pot nici să o diagnosticheze și nici să o trateze. Până la urmă vindecarea vine tot cu ajutorul unei ghicitoare dezlegătoare de farmece, de la aceasta se află că femeia bolnavă era arsă în efigie într-un banal cuptor de copt pâine în cel mai barbar stil medieval, iar descoperirea și recuperarea efigiei duce la grabnica însănătoșire a bolnavei, dar și la moartea subită și violentă a vrăjitoarei răufăcătoare, care arde de vie în casa care i-a fost incendiată de duhul rău căruia i-a fost vândut sufletul.
O dragoste neîmplinită și mistuitoare îl poate ține pe un bărbat abstras din timp zeci de ani (Din Caucaz). La fel ca în basmul românesc Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, tânărul român prizonier de război, își părăsește pentru un timp iubirea vieții lui din Caucaz, nu mai poate răbda de dorul părinților și se întoarce să-și mai vadă o dată satul său natal din munții Transilvaniei. Vin apoi peste el și ai lui vicisitudinile istoriei, care îl țin locului decenii de-a rândul. După care, cu ajutorul unui solomonar bătrân care vorbea cu lupii din pădure, la fel ca și Luparul lui Vasile Voiculescu din În mijlocul lupilor, este transmutat în lup, potrivit cu mitul ubicuu european al lycantropului și, însoțit de doi lupi care au venit după el tocmai din Caucaz, după două săptămâni de alergare ajunge din nou la femeia iubită, la celălalt capăt al lumii cunoscute.
Meritul incontestabil al prozelor lui Nicolae Rădoi este acela că forează adânc în puțin cunoscutul substrat al mitologiilor arhaice românești și proto-românești, al unor eresuri bogate în înțelesuri, care scapă mentalității pozitiviste contemporane. Aici autorul nostru sapă, conștient sau nu, după arhetipuri ale inconștientului colectiv, în înțelesul pe care îl are conceptul la C. G. Jung. După acest filosof al culturii, arhetipurile sunt imagini ale unor modele arhaice, care sintetizează experiențe originare ale umanității, depozitate în inconștientul colectiv al popoarelor și care influențează comportamentul indivizilor la modul inconștient, care sunt echivalentul eredității biologice din cultură, respectiv ceea ce numim noi ereditate culturală. Jung compară omul, sub raport psihologic, cu un copac care are trunchiul și frunzele afară, adică la lumina conștiinței, iar rădăcinile adânc înfipte în pământ, în inconștientul colectiv al poporului din care face parte.
Nicolae IUGA
