Era o zi însorită, dar geroasă de iarnă.
Așa începeau compunerile senine din vremea școlii, dar vă asigur că a mea numai senină nu e. Prin urmare, dacă vă știți mai gingași sau suferinzi cu inima, nu o citiți. (în felul ăsta, o să găsesc un pretext demn pentru situația în care nu îmi va citi nimeni istorisirea).

Pe la orele amiezii, vecina în vârstă de la etajul 2 se afla deja la al patrulea „transfer” pe casa scării. Când zic „transfer”, mă refer la următoarele: la primele ore, începe cumpărăturile, care presupun târât cărucior (numit în continuare troller) pe scări, treaptă cu treaptă la coborâre, plecat la supermarketuri,  întors ṣi târât iar troller foarte greu și foarte zgomotos. Știu că e greu, fiindcă de câteva ori am ajutat-o și mi-am rupt spatele. I-am dus cumpărăturile în fața ușii în vreo trei tranșe și pot zice, chiar dacă o să fiu condamnată, că m-am lecuit de astfel de gesturi. Și știu că e zgomotos, fiindcă îl aud zi de zi, cum spuneam. Trăiește singură, e imposibil să aibă atâtea nevoi reale de a cumpăra ceva și totuși face asta de dimineață până seara, ca în transă, ca o jucărie stricată. Procedura din scară durează cam 10 minute la coborâre ṣi vreo 20, uneori chiar 30 la urcare. Zdrang-zdrang-zdrang la fiecare treaptă, un zgomot metalic, dar ṣi bufnit, repetitiv până la exasperare. Îmi dă fiori ce face, ṣtiu că nu e cu mintea limpede și evit să ies din casă când o aud, căci nu cred că mă sperie mai tare ceva decât genul ăsta de afecțiuni și manifestările lor. Cam pe când începea a cincea procedură a zilei, o sun pe maică-mea, care lipsea de acasă de ceva vreme și eram deja îngrijorată:
– Unde ești? o întreb.
– La piață, îmi răspunde. Te rog ia trollerul și hai să mă ajuți la cumpărături.

Foto & text: Rada Pavel

 
Rada Pavel este băimăreancă și scrie sincer, fără prețiozități, când îi vine, despre trei categorii de lucruri: care o enervează, care o sperie și care o emoționează. E adevărat că în ultima vreme scrie mai mult despre primele două. Odinioară, scria despre obiceiuri tradiționale, patrimoniu cultural material și turism, dar acum face o pauză, deși subiectele mai sus menționate au enervat-o, au emoționat-o și au speriat-o suficient cât să îi fi servit drept muză pentru o viață.

Maramureșul îl sărbătorește azi pe Vasile Oanea. Vasile Oanea din Breb. Care nu-i declarat oficial nici ambasador al turismului, nici tezaur uman viu, nici cetățean de onoare, dar pe care, cunoscându-l, știm și că ne reprezintă admirabil, și ce comori tezaurizează și că ne onorează. Am adunat aici, azi, când împlinește 70 de ani, câteva cuvinte sincere, de la câțiva prieteni, căci cuvintele, sinceritatea și prietenii contează cel mai mult pentru Vasile.

Teofil Ivanciuc:
„Vasile Oanea, cărturar, poet, fotograf, cameraman, tezauritor (deși acest termen nu e în DEX, este cel mai potrivit ce ar putea fi utilizat aici) neobosit al valorilor patrimoniale ale satului Breb, împlinește azi o frumoasă vârstă, intrând oficial de-acum, cum s-ar zice, în categoria seniorilor, deși în suflet rămâne veșnic tânăr.
De-a lungul ultimelor decenii, acesta a imortalizat în fotografii, film și pe coli albe de hârtie toate evenimentele notabile ale satului și practic pe toţi brebenii, care s-au născut, au crescut, trăit, împlinit și apoi unii s-au și petrecut din lumea aceasta sub ochii săi atenți.
Arhiva sa de fotografii şi însemnări se constituie într-un alt fel de cronică a satului, fără de care nu se mai poate scrie istoria Brebului. Vasile Oanea este un altfel de Stan Pătraş, care lucrează cu mijloace cărturăreşti și care diferă de artistul săpânţean prin sensibilitatea şi candoarea sa înnăscută.
Cu clopul maramureșean pe cap, imaginea lui Vasile ne-a reprezentat de nenumărate ori peste hotare, artiști de pe meleaguri mai apropiate ori îndepărtate dedicându-i și un album foto, și articole de revistă și filme documentare, el apărând până și pe cărți poștale…
Cu ușa, timpul și inima veșnic deschise și puse generos la dispoziția tututor, Vasile Oanea a făcut atât de multe pentru Breb și pentru Maramureș încât nu vor fi știute niciodată și oricum, nu ar putea fi amintite în câteva rânduri.
Să ne trăiești, prietene Vasile, te felicităm pentru tot ceea ce ai făcut și vei mai face, sperăm, pentru comunitate! Maramureșul îți mulțumește! La mulți ani!”

Pr. Vasile Marian Pop, familia și consătenii iubitori de frumos:
„Dacă sufletul e cel ce ține în viață trupul, desigur, pasiunea e cea care însuflețește un artist. Vasile Oanea e omul pasionat de frumos și artistul ce trăiește fiecare moment la maxim. Îi dorim ca mulți ani de acum, să exceleze în căutare frumosului în sufletele celor din jurul lui”.

Rada Pavel:
„Vasile Oanea e născut în Breb, trăiește în Breb, e una cu Brebul, dar, fără să fie nicio secundă rupt de realitate, cu toată luciditatea, respiră într-o lume a lui și simte cum nu se simte pe orice uliță a Brebului. Asta știe tot satul și de asta își dau seama sutele de vizitatori care l-au cunoscut la el acasă, de cum i-au trecut pragul. E o povară să fii diferit, neîmpăcat, incoruptibil, într-o comunitate încă visceral tradițională? De bună seamă că e. E o binecuvântare să fii diferit, sensibil, să observi în tot și în toți bunătatea și valoarea? De bună seamă că e.
Dragă Vasile, de 70 de ani, îți porți dârz pe umeri și povara, și binecuvântarea, iar noi nu ți-am mulțumit încă pentru ce ești, pentru cum slujești Maramureșul, pentru ușa pe care o ai veșnic deschisă, pentru cum dai și dai, fără să ceri și fără să primești niciodată nimic. Primește măcar urarea de azi: la mulți ani, sănătoși, cu inspirație, cu oameni buni în preajmă! Și fii mai blând cu tine!”

Irina Pocrișer & Radu Gadola:
„La mulți ani și mulțumiri pentru tot ceea ce reprezentați pentru satul nostru. Știm că de multe ori sufletul dumneavoastră se îndoiește de însemnătatea a ceea ce faceți, spuneți sau simțiți, însă să știți că sunt mulți oameni deschiși la suflet să primească toată înțelepciunea adunată în cei 70 de ani! Sănătate și inspirație, mulți ani de-acum încolo! Cu drag și respect, Irina & Radu!”

Dragoș Călin
„Domnule Vasile, am trecut din întâmplare prin sat. M-ați primit cu o pălincă, cu pisici și cu drag! Vă urez să vi se întoarcă înzecit, să vă găsesc mereu la fel de binevoios și zâmbitor!”

Alex Robciuc
„Astăzi, 20 Septembrie, este ziua de naștere a unui prieten drag, Vasile Oanea. Am fost rugat să scriu 2-3 rânduri. Un lucru aproape imposibil când vine vorba despre un om ca Vasile Oanea. Exemplul său ne arată că poți fi fericit cu orice stil de viață ai alege să ai, important e să faci lucruri din pasiune, nu din ambiție, să rămâi un prieten apropiat celor pe care i-ai cunoscut mai îndeaproape, chiar dacă îi vezi mai rar, să cauți să te simți împlinit cu realizările tale și să le împărtășești fără a te lăuda sau a ieși strident în evidență. Vasile Oanea, trăind astfel, a rămas un om cu suflet bun și asta se vede de când îl întâlnești prima dată. La mulți ani!”

Gabriel & Roxana Motica
„Om bun, cu sufletul curat, răbdător, plin de iubire si apreciere pentru cei care-l înconjoară, Vasile Oanea este recunoscut pentru aceste valori, destul de rar întâlnite în zilele noastre. Un om bogat prin toată zestrea sufletească strânsă de-a lungul timpului, pe care o împărtășește cu toți cei care îi intră pe poartă. Mulți ani înainte!”

Dia Somogyi:
„Tu, Vasile drag, cred că nici să îți fi dorit, nu puteai să vii pe lume într-o zi mai potrivită precum miezul toamnei! Tu și Toamna, simbolurile blândeții, armoniei, complexului profund. Și tu, și Toamna, deopotrivă aducători de emoții puternice și frumoase, miresme și arome particulare, embleme de nostalgii și iubiri simbolice! Îți doresc din inimă, dragă Vasile, să porți mereu în tine același „nu-știu-CE” și „nu-stiu-CUM” plin de blândețe, să-ți păstrezi mereu sufletul pur copilăros și mintea limpede, gura și degetele vesnic ticluite cu vorbe și rime potrivite! Te îmbrățișez spontan, puternic și cu mult drag, după obicei! La mulți ani plini de veșnicii! Ce bine că exiști, că avem șansa să fim contemporani cu tine!”

La mulți ani, cu tot ce-i bun și din partea redacției Salut, Sighet!

Salut, Sighet!

Foto reprez.: Alex Robciuc
Foto interior: Gabriel Motica

Poveștile vechilor biserici de lemn din Zona Codrului pot fi acum mai ușor aflate, plăcute, făcute cunoscute, fiindcă au fost adunate la un loc, pe un website al lor: www.codru.culturamm.ro

Personajele principale ale acestui website sunt 18 biserici codrenești din lemn, care s-au păstrat pe teritoriul județelor Maramureș, Sălaj și Satu Mare. Le veți afla descrise în cuvinte, prin sute de fotografii, prin tururi virtuale și scurte filme documentare. Toate sunt roadele proiectului Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și derulat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș (coordonator: Rada Pavel), instituție aflată în subordinea Consiliului Județean Maramureș, alături de parteneri din trei județe: Asociația ARHAIC (Sălaj), Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

Bisericuțe cu farmec

Ne-am străduit să aflăm cât mai multe informații despre aceste bisericuțe mult prea puțin cunoscute, unele neglijate și am aflat. Nu tot, firește, mai sunt multe lucruri de descoperit, dar ceea ce am descoperit, vă împărtășim acum, prin acest website dedicat lor. Nu veți afla acolo doar date, cifre și descrieri pur științifice, veți afla istorisiri spuse cu suflet, de oameni care îndrăgesc aceste biserici, fie că sunt doctori în istorie, arhitecți sau localnici care și-au legat cele mai emoționante momente ale existenței de bisericuța de lemn din satul lor.

Bogdan Ilieș, de la Asociația ARHAIC, partenerul sălăjean din proiect ne mărturisește: „Pentru noi, cei de la Asociația ARHAIC, dar și pentru mine personal, acest proiect a fost o mare oportunitate de a încerca să aducem în atenția publicului și de a pune în valoare câteva bisericuțe pe care le găsesc cu totul deosebite, dar care, în același timp, sunt aproape pierdute în uitare. Nu e ușor să faci o comparație între aceste biserici și vestitele bisericuțe din Maramureșul istoric. Cu toate acestea, biserile de lemn din Codru au partea lor de farmec și desigur, valoarea lor.”

Vârsta bisericilor

Șase din cele 18 biserici studiate (cele din Arduzel, Bicaz, Corund, Noțig, Orțița și Ulciug) au fost datate dendrocronologic, ceea ce-i mare lucru, fiindcă asemenea metode de datare sunt încă rar utilizate la noi în țară, deși informațiile pe care le dezvăluie sunt foarte valoroase, contribuind determinant nu doar la cunoașterea perioadei în care au fost edificate, ci și a etapelor constructive prin care au trecut. De asemenea, prin astfel de investigații dendrocronologice, pot fi confirmate sau infirmate anumite legende locale.

„Aici am fost botezat, aici m-am cununat”

Cu aceste cuvinte încep cele mai multe dintre poveștile de viață spuse de localnici în filmele documentare realizate prin acest proiect, cu scopul de a sensibiliza comunitățile privind valoarea bisericilor vechi din satele lor. Și sensibilizează, spunem noi. Dincolo de imaginile cu interioarele și exterioarele bisericilor, dincolo de descrierile făcute de specialiști, poveștile acestea, spuse, cu drag, de preoți și de bătrânii satului, nu de puține ori cu voce tremurată sunt cele care dau dimensiune afectivă acestor filme și acestor proiecte. Vă invităm să le urmăriți pe același website, pentru a desluși esența locurilor. Le aflați în secțiunea Biserici de lemn, în paginile dedicate bisericilor din Arduzel, Bicaz, Bolda, Bulgari, Buzești, Corund, Nadiș, Noțig și Orțița.

Turism și pentru Zona Codrului

O altă componentă a acestui proiect este conceperea, de către reprezentanții Asociației Ghizilor de Turism Maramureș, a unui program turistic, de tip circuit cultural al bisericilor de lemn codrenești, care va fi promovat în rândul specialiștilor în turism (ghizi și agenții) cu scopul de a fi preluat și dezvoltat de aceștia în perioada de post-implementare, contribuind astfel, la introducerea acestor obiective – în mare parte neglijate din punct de vedere turistic – pe harta turistică regională și națională.

Avem și printuri!

Pentru a face vizibil proiectul, am realizat și câteva mici tipărituri, pe care le vom distribui centrelor de informare turistică și parohiilor din cele 3 județe și care sperăm să ajungă la cât mai mulți vizitatori. Tipăriturile au pe ele inserat un cod QR care scanat, duce, firește, la același website: www.codru.culturamm.ro.

Ce ar putea urma

Proiectul „Biserici de lemn din Zona Codrului” a fost un prim pas în intenția de valorizare a patrimoniului cultural din această parte a Transilvaniei. Dar pași de făcut mai sunt. Sunt cazuri în care picturile bisericilor ar trebui să fie subiectul unor cercetări mai ample, ce nu au fost posibile în limitele unui astfel de proiect. Apoi multe dintre bisericuțe au nevoie de intervenții, de restaurări, altfel există riscul de a rămâne fără aceste bijuterii arhitecturale. De asemenea, despre o mare parte dintre ele nu știm când au fost înălțate, prin ce transformări au trecut, așa că datările dendrocronologice ar trebui să continue, așa cum ar fi bine să continue și asemenea parteneriate între instituții care au în mână soarta vechilor biserici de lemn, din Codru, sau din orice altă parte a țării.
Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a spus până acum povestea bisericilor vechi din patru zone etnografice (Zona Codrului fiind subiectul celui mai recent proiect dintr-o suită de proiecte derulate timp de 4 ani). Cine se încumetă să continue această poveste?

Text: Rada Pavel – manager proiect
CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Email: [email protected]
www.facebook.com/culturatraditionala

Cum o fost mersul la școală pe vremuri, în satele din Maramureș? În ce condiții se țineau orele, cu ce se îmbrăcau copiii, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? V-am istorisit zilele trecute amintiri din anii 50. Azi continuăm cu o seamă de povești din deceniile următoare.

Anii 60
Vasile Oanea, din Breb, ne spune așa:
„Mie mi-o plăcut școala… deși eram cam neîndemânatic. Îmi amintesc că în clasa I, pe „1” îl făceam întors. Eram vreo 25-30 într-un an și încă vreo 2-3 rămași repetenți din alt an.
Îmi păstrez caietele pe care le-am avut încă din clasa a III-a. Cine le mai păstrează? De o juma’ de secol. Ghiozdan n-am avut niciodată. Numa cu traistă mergeam.
Tare mă bucuram când primeam câte o carte. Îmi aduc aminte că aveam un dud și îi lăsam pe colegii mei de școală să se urce în dud dacă îmi dădeau câte o carte. Primeau cărțile atunci când scoteau mălai de la cooperativă. Pe mine, părinții m-o lăsat la școală până am terminat a 8-a, pe urmă nu m-o mai încurajat să merg mai departe. Și când nu m-au primit la liceu, mama și tata s-o bucurat, că o să mă ocup de agricultură, că aveam pământ mult. Io, în schimb, tare am suferit. Pentru mine ăla o fost baraju vieții”.

Vasile n-o mers mai departe cu școala, deși și-ar fi dorit mult asta. O ascultat de sfatu’ părinților și o rămas în sat să muncească pământul. Și totuși, trăiește de ani înconjurat de cărți, citește, scrie, recită și publică versuri, are un mare respect pentru oamenii de cultură.

Cu lăcriță, trăistucă și… trening

Ileana Șandor, de loc din Călinești, dăscăliță (acum pensionată) tare apreciată în sat, a făcut ciclul primar din 64 până în 68. „Am avut norocu’ că am mers deja într-o școală… ca școala, nu într-o casă improvizată, cum merseseră cei mai mari decât mine. Era o clădire frumoasă, cu patru săli de clasă și se mergea în două schimburi, că erau copii mulți. Cât am fost eu în ciclu’ primar, se construia școala nouă și uneori ne duceau să ajutăm și să dăm cărămidă din mână-n mână. Într-a cincea, am trecut în școala nouă. Așa emoții aveam cu câteva zile înainte de a începe școala, când ne pregăteau părinții rechizitele, ne cumpărau caietele de la cooperativă! Imaginea din prima zi de școală care mi-o rămas și acuma în minte îi cu curtea școlii. Acolo, cum pe timpul verii, nu umblau copiii, creștea un anumit fel de iarbă, o buruiană cu o tulpină lungă și cu frunze lunguiețe. Era plin de ea în prima zi de școală, da deja, în a doua nu mai era, că alergam noi, copiii, pe acolo și o bătuceam cu picioarele.
De îmbrăcat, ne îmbrăcam în trening, luat tot de la cooperativă, ăla era baza, să îl ai în prima zi de școală. Probabil atunci o apărut treningurile. Apoi ne duceam îmbrăcate într-o sumniță și o cămeșucă, cum doream noi. Cu trăistucă mai întâi, apoi o apărut ghiozdanele. Aveam ghiozdane de 11 lei. Un ghiozdănel de carton, cu ceva lipit păstă el… toți aveam același ghiozdan. Ne mai cumpăram lăcrițe, niște penare de lemn, în care ne puneam creioanele, n-aveam multe. Aveam toc și peniță, călimara cu cerneală, cu care umblam în fiecare zi, apoi de câte ori s-o vărsat aceie, era durere… Un ritual important era să ne învelim caietele și cărțile cu coală albastră, așa, ca o hârtie de împachetat, cumpărată tot de la cooperativă.
Învățătoare tare bună am avut, pe Valeria Huban, era preoteasă-n sat. Îi ziceam „tovarășa” pe-atunci, da’ era o doamnă, care știa să te ajute orice problemă aveai. Ea ne-o luat și niște cărțulii mici la toată clasa, din colecția „Biblioteca școlarului”, cu câte o poveste în ele. Îmi amintesc că o poveste pe care am tot citit-o și răscitit-o și eu, și toată clasa, și surorile mele o fost „Doi feți cu stea în frunte.” Am cam luat premii, da’ dintr-a cincea, mai mult II și III, că n-am reușit nicicum să-l înving pe un băiat din clasă. Temele le făceam singuri, da’ ne mai ajuta și mama, chiar de avea numai două clase, ne dădea mereu impresia că ea știe cum trebe făcută o problemă sau mai știu eu ce. O pus preț pe școală mama şi uite că trei din patru fete am ajuns învățătoare. Bine, să nu vă-nchipuiți că dacă învățam, nu mai aveam treabă cu mieii, cu găinile, cu puii, vara nu era vacanță, că era fânu’ de făcut. Da’ oricum, cine o vrut pe atunci să-nvețe, o-nvățat…”

Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!”

Anii 70
Astea sunt amintirile din vremea școlii ale Elenei Opriș din Breb:
„În ’74 am mers în clasa I și în ’81 am terminat clasa a VIII-a. M-am înscris și la Ocna într-a noua, da’ numa un semestru m-am dus și în ’83 m-am măritat, când am avut 16 ani. Așa că multă școală n-am făcut. Noi ghiozdane n-am avut, numa trăistuță. Și când o umblat fata noastră la școală, tot cu trăistuță s-o dus și ea în primele clase. Abia după o vreme am avut rând să cumpărăm câte-un ghiozdan.
Caiete luam de la cooperativă. Mai cumpărau părinții și de la oraș, că mama se duce la ptiaț cu smântână, cu lapte, câte o dată pe săptămână. Noi n-am prea dat importanță școlii. Aveam și sfat de la părinți: să stăm acasă, să ne videm de treabă, să lucrăm pământu, nu era o bucurie pentru părinții care aveau copii ce învățau bine, că erau tare greu de susținut p-atunci prin școli. Și ai mei părinți, mai ales tata, o zis că cel mai bine îi să sii țăran, că n-ai niciun șef și-ți lucri lucru’ tău, așa că n-am prea pus preț pe școală. Am învățat și io de mijloc, corijentă n-am rămas, premiantă n-am fost, da’ o fost frumos, cu mulți coconi la școală. Cum veneam acasă, părinții ne ziceau „Duce-vi-ți la oi!” sau „Duce-vi-ți și aduceți apă din vale pentru vaci” sau frunze și pepini pentru porci sau câte trebuiau pe lângă casă de făcut, că era plin grajdu de animale, de-abia te așteptau părinții să vii de la școală să te trimeată pe oareunde.
Da’ poate că nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu doamnă, m-am învățat așa, cu munca, să am ce-mi trebe pe lângă casă… Io tare mă bucur când mă duc prin grădină și adun o poală de păstăi sau culeg o găleată de castraveți sau când adun cepele și văd că am 3-4 coșuri de cepe, când am de tăt felu… Nu-i rea nici școala, nici domnia, da’ nu tăt omu îi făcut pentru așa ceva…”

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Fotografie: școlari din satul Breb, de acum peste 40 de ani. Nu se știe precis cine a făcut-o, de primit, am primit-o de la Vasile Oanea.

Sunt câteva zile de când au revenit elevii în bănci (și toți sperăm să rămână acolo cât mai mult timp). A început școala cu multe emoții, cu pregătiri, rechizite proaspăt cumpărate, buchete de flori peste tot, haine noi, uneori chiar și cu clădiri noi, de-abia renovate (după buget). Într-un astfel de moment, ne-am întrebat cum mergeau copiii la școală la țară, în Maramureșul de acum mulți ani. În ce condiții țineau orele, cu ce se îmbrăcau, ce rechizite aveau, le plăcea să învețe? Așa că am făcut ce facem de obicei, am povestit cu prieteni de-ai noștri de prin sate și i-am îndemnat să depene amintiri de când erau școlari. De acum 50, 60 și chiar 70 de ani. Și-am încălecat pe un fus, să citiți ce ei ne-au spus:

Anii 50: Maria Șerba din Călinești

„Prin anul 1951 am început eu să merg la școală, acuma-s 70 de ani. Școala din sat era pe-atunci într-o casă veche de lemn, cu două săli de clasă, pentru clasele I-IV. Iarna, se încălzea cu o sobă de tuci, în care nu tare ținea focu’, da nici noi nu tare simțeam frigu’. Clasele V-VII se făceau, pe vremea aia, la Budești, cel mai aproape. Da’ puțini mergeau acolo, vreo 5-6 copii din tot Călineștiul. Mai târziu, s-au amenajat și la noi în sat spații pentru clasele a V-a, a VI-a și a VII-a, într-un conac boieresc, Casa Iurcoii i se zice. Cât am fost eu la școală, bibliotecă n-am avut, însă aveam un unchi care mergea la oraș și-mi aducea câte o carte și din acelea citeam.
Pentru noi, era o bucurie să mergem la școală, ne strângeam laolaltă și cu copiii din alte părți ale satului. Și de cum începea școala, așa, toamna, ne înțelegeam cum om mere la colindat de Crăciun. Purtam trăistuțe, făcute din lână sau din cânepă. În alea puneam cărțile, pe care le cumpăram de la cooperativă: manuale, caiete, radiere și creioane. Niciodată nu plecam de acasă fără să ne punem în trăistuță o bucată de pâine unsă cu lictar sau cu untură și un măr. Ne jucam, noi fetele, cu mingea, de-a brozbuțele, de-a caii prin poartă, om sărac-om sărac, nu era pauză să nu fie gălăgie și jocuri în curtea școlii.
Am avut dascăli care și-au pus amprenta pe viața mea: și pe cea viitoare, de profesoară, dar și pe viața mea de om. Gheorghe Ivanciuc, învățătorul meu din clasa a IV-a, vorbea cu noi de parcă am fi fost copiii dumnealui. Avea o voce blândă și ne-o dat tare multe lecții de viață. Învățătoru’ Andreica ne-o arătat cum să plantăm și să altoim pomi. Apoi, mi-l amintesc pe profesorul de biologie, Rădulea Petru, care ne învăța părțile plantelor, ducându-ne să cultivăm legume. Sau geometria, noi n-am făcut-o în clasă, ci afară. Mi-aduc aminte că profesoru de matematică mi-o dat o riglă de un metru și mi-o zis să măsor bradu’ din curtea școlii, făceam lecții practice.
Se aflau greu dascăli pe vremea aia. Aceia care aveau 7 clase erau considerați cu școală multă, cei mai pregătiți erau atunci dascălii cu școală pedagogică, nu aveam profesori cu facultăți.
Când am început eu clasa I, eram vreo 20 de copii, numai dintr-a II-a s-o introdus obligativitatea învățământului primar. Și atunci o venit mai mulți. Până într-a șaptea, am rămas însă doar 13. Renunțau la carte. După ce erau mai mari, pe mulți băieți îi trimiteau părinții la oi și nu se mai puteau ține de școală. Apoi fetele, când creșteau, trebuiau să rămână să aibă grijă de frații mai mici. Exista atunci o mentalitate la sate: „ș-așa nu ti-i face doamnă”, dar o fost și părinți pe care îi interesa școala”. (de la Maria Șerba, 76 ani)

Așa au fost și părinții doamnei Maria Șerba, i-a interesat ca fata lor să facă școală. Și pe ea a interesat-o, că altfel n-ar fi mers mai departe, la liceu, ba chiar și la facultate, pe timpuri în care acest lucru era încă o raritate. Și nici n-ar fi rămas 30 de ani la catedră, ca dascăl, să învețe carte generații și generații de copii. N-ar fi scris articole și cărți și poate, asta nu știm, nu ne-ar fi zis povești de ți-e mai mare dragu’ să le asculți.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel
Fotografie: Duccio Pugliese

Proiectul „Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi virtuale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, înaintează. După ce au început (și au avansat) cercetările, fotografierea, filmările vechilor biserici de lemn codrenești, zilele trecute a demarat și prelevarea de probe necesare pentru realizarea investigațiilor dendrocronologice la patru dintre aceste biserici, cele din Noțig, Ulciug, Orțâța și Bicaz. Urmează, în curând, Arduzel și Corund.

Pentru a determina științific anul construcției unei biserici de lemn, precum și pentru identificarea transformărilor suferite de un astfel de edificiu de-a lungul timpului, datarea pe baza inelelor anuale ale arborilor este cea mai exactă și mai la îndemână tehnică disponibilă. Din cele peste 1400 de biserici de lemn vechi ce încă se păstrează în România, mai puțin de 50 de astfel de edificii au fost investigate dendrocronologic. Așa că nici nu încercăm să ascundem satisfacția că șase dintre bisericile de lemn din Zona Codrului, despre care se știu mult prea puține lucruri, vor avea șansa de a fi datate prin această metodă precisă:

„Este prima oară când activitatea noastră implică cercetare dendrocronologică, deși proiecte dedicate bisericilor vechi de lemn am tot avut în ultimii ani. Așa că ne bucurăm că de data aceasta reușim să aducem un element de noutate în cercetare, capabil să scoată la iveală adevăruri valoroase despre patrimoniul nostru cultural”. (Rada Pavel – coordonator proiect, CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș)

„Sunt foarte încântată de faptul că pe lângă panoramele imersive, care constituie constanta proiectelor din seria Tururi Virtuale şi care ne permit să vedem pe îndelete interioarele bisericilor de multe ori inaccesibile în vizitele la faţa locului, partea de documentare s-a dezvoltat simţitor, adăugându-i valenţe de cercetare prin datările dendrocronologice ce sunt în curs de desfăşurare”. (arh. Laura Zaharia – președintele Asociației ROST)

„Au fost alese pentru datare acele biserici despre care tradiția reține că ar fi fost mutate din alte localități, cele care nu au o datare certă dată de o pisanie sau de alte documente provenite din arhive sau pentru care s-a simțit nevoia unei cunoașteri mai detaliate a evoluției lor constructive, trăsăturile arhitecturale respectiv decorurile pictate ale acestor edificii de cult indicând posibilitatea realizării lor de către aceiași meșteri dulgheri, respectiv meșteri zugravi”. (Bogdan Ilieș – doctor în istorie, vicepreședintele Asociației ARHAIC)

Reamintim că proiectul „Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale” se derulează în perioada august-noiembrie 2021 și urmărește cercetarea și promovarea a 18 biserici de lemn cu statut de monument istoric din Zona Codrului, aflate pe teritoriul a trei județe: Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Beneficiarul proiectului, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovara Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, se bucură de parteneriatul a opt instituții și organizații din trei județe:

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare
Asociația ARHAIC– coordonatoare a proiectului „Ambulanța pentru Monumente” în județul Sălaj
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș
Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș
Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale
Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest
Asociația Ghizilor de Turism Maramureș
Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest

La mijlocul lunii noiembrie 2021, informațiile obținute prin activitățile proiectului vor fi împachetate și prezentate prin intermediul website-ului www.culturamm.ro. Până atunci, puteți observa evoluția proiectului urmărind pagina www.facebook.com/culturatraditionala.

Vă mulțumim pentru interes și susținere.

Spor în toate,

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Colecția revistei Memoria Ethnologica, publicată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș la Editura Ethnologica, s-a mai înnoit cu un număr (78-79), care urmează să fie lansat marți, 17 august, 2021, începând cu ora 13:00, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Numărul este dedicat memoriei prof. dr. Ștefan Mariș.

O viață de revistă

Memoria Ethnologica a debutat în anul 2001 ca o revistă de etnologie, ce însuma colecțiile de folclor ale unor cunoscuți etnologi, folcloriști, cercetători și oameni de cultură. Publicația, avându-l drept coordonator, la acea vreme, pe regretatul etnolog Dumitru Iuga, reprezenta un mănunchi de obiceiuri calendaristice, rituri de prag, lirică populară, poezia obiceiurilor, proverbe și fotografii – document. Cu timpul, revista a evoluat, a pornit de la tradiție și a ajuns la modernitate, fiind în pas cu lumea contemporană. Din anul 2002, revista îl va avea coordonator, iar apoi, din 2005, redactor-șef, până în aprilie 2021, pe prof. dr. Ștefan Mariș, managerul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș. Începând cu anul 2005, revistele au cuprins două părți, prima parte formată din studii științifice, iar a doua parte cuprinzând Colecții de folclor. Câțiva ani mai târziu, revista a dobândit și a treia parte, ce conține recenzii de carte. Din 2008, începând cu numărul 28-29, revista Memoria Ethnologica devine un document științific, bine catalogat, atât în țară, cât și în străinătate, fiind evaluată de o bază științifică internațională. Fiecare studiu cuprinde cuvinte cheie și un rezumat în limbile română și engleză, precum și corpul studiului. Astfel, publicația a dobândit vizibilitate atât online cât și în formă tipărită, în mediul academic național și în cel internațional.

Despre un 2021 cu schimbări și încercări

Numărul 78 – 79 al revistei ar fi trebuit să fie unul aniversar, festiv, publicația aflându-se la 20 de ani de existență. A fost, în schimb, un număr bulversant și încercat, întrucât Centrul Creației l-a pierdut pe cel care a fost aproape două decenii manager al instituției și mai bine de un deceniu coordonator, respectiv redactor-șef al Memoriei Ethnologica. „Dedicăm noul număr memoriei prof. dr. Ștefan Mariș, care ținea deosebit de mult la această revistă. Cu toate obstacolele, am reușit, să mergem mai departe, să păstrăm continuitatea publicației, să îi păstrăm consistența, complexitatea abordării, ba chiar să îi îmbunătățim aspectul, noul număr fiind primul care se bucură de fotografii color”. (Lucian Iluț – manager interimar CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș)

Viața și vremurile au făcut ca noul număr să aibă și un nou redactor-șef: Corina Isabella Csiszár, care de ani buni face parte din redacția Memoria Ethnologica, pe care o consideră o revistă de suflet: „Mă întorc în timp, la momentul în care unchiul meu îmi oferise cadou primul număr al revistei Memoria Ethnologica, editat în anul 2001! Cu emoție, interes, curiozitate și căldură, am citit, am răsfoit paginile revistei, admiram fotografiile și îndrăzneam să visez… Punând revista la piept, am exclamat: «Uite, eu aici aș vrea să lucrez! Asta m-ar împlini!» Amintirea mă emoționează și acum și mă trezesc după ani, ținând la piept revista cu același titlu, dar pentru care, începând cu acest număr 78-79, sunt redactor-șef. Acest titlu mă onorează, mă responsabilizează. Revista Memoria Ethnologica nu nu mai conține doar cultură tradițională, ci reprezintă o lucrare de studii culturale. Avem datoria morală de a ne face auziți în civilizația europeană și acest fapt se poate realiza doar prin redescoperirea istoriei și a culturii noastre populare”.

Despre amintiri, despre prezentul și despre viitorul unicei reviste de patrimoniu ethnologic și memorie culturală a județului se va vorbi și marți, 17 august, în Salonul Artelor de la Biblioteca Județeană din Baia Mare, în cadrul evenimentului de lansare a celui mai recent număr, eveniment la care vă invităm și pe dumneavoastră să participați.

*Accesul în sală se va face în limita a maximum 50 de persoane, cu obligativitatea purtării măștii de protecție.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
(foto: Rada Pavel)

Bisericile vechi de lemn din Zona Codrului vor deveni mai cunoscute și, sperăm noi, mai apreciate, fiindcă tocmai s-a aprobat finanțarea pentru un proiect cultural care le are în centrul atenței.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) „Liviu Borlan” Maramureș este una dintre organizațiile declarate câștigătoare de Administrația Fondului Cultural Național, pentru proiectul Biserici de lemn din Zona Codrului. Tururi Virtuale, clasat pe un onorant loc 3 în concursul de proiecte culturale propuse pentru aria Patrimoniu Cultural Material.

Proiectul urmărește cercetarea și promovarea bisericilor codrenești de lemn cu statut de monument istoric, care încă se păstrează într-o zonă etnografică întinsă pe suprafața județelor Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Cele 18 biserici avute în vedere de proiect (din localitățile Arduzel, Bicaz, Bolda, Bulgari, Buzești, Chieșd, Corund, Derșida, Doba, Horoatu Cehului, Lelei, Nadiș, Noțig, Orțâța, Someș-Uileac, Stâna, Ulciug și Ulmeni) vor fi cercetate, fotografiate, filmate, unele datate dendrocronologic, promovate, pentru fiecare dintre aceste monumente realizându-se tururi virtuale concretizate în minimum 72 panorame imersive.

Parteneri în proiect sunt instituții și organizații din cele trei județe care dețin câte un „fragment de Codru”:  Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Asociația ARHAIC (Sălaj), Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș, Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest și, desigur, beneficiarul proiectului -Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș.

Este al patrulea proiect implementat de instituția noastră, în patru ani consecutivi, care se dedică zestrei de biserici vechi din cele, tot patru, zone etnografice ale județului Maramureș. Activitățile vor demara la începutul lunii august, iar rezultatele au să devină vizibile din noiembrie 2021. Vom reveni cu noi informații odată ce se va da startul proiectului.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Rada Pavel
Consultant comunicare
Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
www.facebook.com/culturatraditionala

Sunt aproape zece ani de când, pe 24 iunie, de „Ziua Universală a Iei”, suflarea românească, îndeosebi cea femeiască, e cuprinsă de un soi de frenezIE și îmbracă ii și cămăși mai vechi sau mai noi, participă la manifestări dedicate bluzei românești, din drag de tradiție, de satul românesc, sau pur și simplu, din cochetărie feminină.

Sunt multe zeci de ani de când o seamă de femei din Maramureș nu numai că poartă cămeșile maramureșeane, fără un prilej anume, fără facebook și Instagram, dar și țes, croiesc și cos cu mâinile lor comori în absența cărora, sintagma de „port traditional” nici nu ar exista. La asemenea femei ne-am oprit azi gândul.

Maria Șerba și Ileana Șandor sunt două găzdoaie din Călinești, pentru care „cămeșă” înseamnă acasă, iar de cusutul ei își leagă toate etapele existenței. Au început să lucreze pe cămeși încă de mici, la lumina lămpii; s-au mândrit ca alte fete, atunci când prima cămeșă a ieșit din mâna lor, s-au bucurat pe măsură ce au devenit tot mai pricepute. Amândouă au fost cadre didactice peste 30 de ani și, cât au avut elevi, au încercat să le insufle și lor plăcerea de a petrece timpul cu „coselele”. Nu s-au lăsat nici după ce s-au pensionat. S-au apucat să cutreiere casele de pe Mara și Cosău, să stea de vorbă cu bătrânele satelor, să caute țesături-comori prin lăzile vechi, să le cerceteze, iar concluziile strânse de pe urma acestei documentări, le-au adunat în două cărți dedicate cămeșii: „Cămașa de sărbători” și Cămașa de gheme” (ambele publicate la Editura Valea Verde, în 2018). Maria Șerba și Ileana Șandor au fost colege cât au predat în școala din Călinești, au cusut împreună, au cercetat și au scris împreună, sunt prietene și, atunci când vorbesc una cu alta, simți o rară chimie. Plus că au un dar al povestitului pe care mulți oameni (cu doctorate și funcții de soi) și l-ar dori. Așa că am găsit că e firesc să le iau un interviu tot împreună. Un interviu despre credința în lucrul bine făcut și despre dragul de cusut cămeși.

Coseala trebuie să fie oglinda femeii,
așa cum femeia îi oglinda casei

Ce vă leagă de cămașa din Maramureș? Ce amintiri, ce sentimente?

Ileana Șandor: Noi, acasă, la părinți, am fost patru fete. Și mama n-o-nvins să ne coasă cămeși la toate. Și atunci, de micuțe, când ne cosea câte o cămeșă, zicea: „ni, trage tu, rupturița asta”, rupturița fiind un fel de cusătură destul de simplă, cât s-o facă și niște cocoane. Și cu cât făceam noi rupturița cee, cu atâta înainta mama în lucrarea cu cămeșa. Și pe măsură ce-am crescut, ne-o dat mai mult de făcut. Când am avut 10 ani, mi-o croit prima cămeșucă, pe care am cusut-o cum am vrut eu. Acolo am pus tăte punctele de cusătură pe care le-am știut: și punct înaintea acului, și în urma acului, și cruciulițe, și încrețituri. Mama m-o lăsat să pun ce-am vrut eu în ea, ca să-mi insufle dragostea de lucru, să mă bucur că am reușit să fac eu un obiect din mâinile mele. Sigur că pe când m-am făcut mai mare, și am început să înțeleg ce-i frumos și ce-i elegant (că și cămeșa tre să fie elegantă), mi-am dat seama ce prostioare am făcut la cămeșa cusută în copilărie. Da așa am prins dragu de cusut și dragu o crescut, am învățat și ce n-o apucat mama să îmi arate și mi-o rămas și azi dragu de cămeșă. Și ce am vrut mereu o fost să fac lucru bine. M-am gândit, tot timpu la vorbele mamei, care zicea că „coseala trebuie să fie oglinda femeii, așa cum femeia îi oglinda casei”.

Maria Șerba: Între mine și cămașa maramureșeană, există o legătură profundă. Am trăit aici în zonă, am cusut, am purtat și mi-o plăcut foarte mult cămașa. Când eram copilă, mama mi-o pus în mână o bucată de pânză, un ac și ață și m-o-nvățat să cos. Și mi-o spus așa: „Când îi ști bine să faci pene (ornamente), ți-oi croi o cămașă. Și așa o fost, după ce-am știut așa cum trebe, mi-o croit o cămașă. Nu vă dați seama ce sentiment de mândrie are fata atunci când îi terminată cămașa făcută de mâinile ei și merge îmbrăcată cu ea între alte fete. Toate se adună roată și zic: „vai ce frumos ai cusut asta, îmi dai și mie de formă?” Fiindcă asta se întâmpla între fete: un schimb de idei, de modele, de păreri. În trecut, fiecare fată își cosea singură cămașa. Era o rușine să porți cămașă cusută de altcineva. Apoi să vă zic și de femeile bătrâne, care din primăvară și până-n ceielaltă primăvară, aveau de lucru cu cânepa: de la semănat, la tors, la țesut, la cusut și așa mai departe. Când eram cocoană, la mine în casă am avut trei femei, care la lumina lămpii, coseau, țeseau, torceau, făceau tot ce trebuia pentru pânză și pentru a face cămăși. Soacră-mea, fie iertată, era singură și avea patru bărbați în casă și zicea: „tare bine trebe să mă port, ca pe primăvară, la toți bărbații să le fac două rânduri de haine”, asta însemnând cămașa și gatiile. Femeile munceau foarte mult, iar acum, cei care am trăit aceste lucruri, nu putem să le uităm.

Comori scoase din lada cea bătrână

Ați scris două cărți dedicate cămășilor maramureșene. Ce v-a mânat să le scrieți, ce v-ați dorit să se întâmple prin publicarea unor asemenea lucrări?

Ilena Șandor: Cărțile le-am scris din dorința de a transmite mai departe dragul de cămeși. Am considerat că-i nevoie de un fel de abecedar, de un îndrumător pentru începătoare, dar și de o sursă de inspirație pentru avansate. Pentru că noi, studiind cămeșile vechi, am scos la iveală lucruri de care trebuie să ții cont când coși o cămeșă și de care cele neinițiate nu știau încă.

Maria Șerba: Așa cum v-am zis, eu am trăit în casă cu multe femei. Mătușa mea avea în pod o ladă veche unde ținea de toate. După ce am cotrobăit prin lada asta veche, m-am sfătuit cu Ileana și am zis să mergem și la alte case și oriunde erau femei bătrâne, am găsit și lada cea bătrână. Am fost impresionate de mulțimea obiectelor pe care le păstraseră femeile. Cele mai multe erau cămăși. Și ne-am pus întrebarea: oare de ce? Noi am găsit și răspunsul. Ca să coși o cămașă de sărbători, trebuie să investești muncă multă, răbdare, dragoste, iar cine păstrează cămașa îți zice așa: „cămașa asta o fost a fetei mele de când o fost cocoană” sau „cu cămașa asta am fost io mireasă”, alta zice „asta o fost a mamii bătrâne, Dumnezeu s-o ierte”. Toate lucrurile astea sunt pentru gazda casei amintiri plăcute care merită să fie păstrate. Și prin păstrarea acestor obiecte vechi, se păstrează o legătură tainică dintre generații. Scriind cărțile astea, am vrut să scoatem aceste amintiri din lada cea bătrână și am zis să nu se piardă astfel de comori. Îi păcat să se piardă astfel de comori.

O legătură tainică dintre femeie
și cămașa cusută de ea

Se vorbește mult despre autentic și despre lipsa autenticului. Ce înseamnă o cămașă maramureșeană autentică și cât de mult contează autenticitatea?

Ileana Șandor: Îi foarte important să învățăm să recunoaștem autenticul. Așa cum în toate domeniile o intrat plasticul, tot așa o intrat fibrele sintetice și în materialele din care ne facem hainele. Or o cămeșă maramureșeană, ca să fie autentică, tre să fie cusută din pânză de cânepă, in, bumbac, sau iile din alte zone, pe mătase și borangic. Io când pun mâna pe pânză, o simt, dacă-i naturală 100% sau dacă are ceva sintetic în ea. Materialul din care-i făcută îi dă autenticitate, la fel și croiul, care-i specific unei anumite zone, dar asta nu înseamnă că nu poate să existe creativitate și inovație.

Maria Șerba: Pentru mine, o cămașă autentică înseamnă, în primul rând, să fie cusută manual. Atunci când fata sau femeia își coase cu mâna ei cămașa, se creează o legătură tainică între cusătoare și cămașa ei. Apoi, autentic înseamnă ornamentele tradiționale, tipurile de cusături. Am observat că prin cusutul la mașină, în locul încrețiturilor de la mânecă, se pune o bentiță brodată și se elimină trăsura, care este specifică zonei Maramureșului și noi nu vrem asta. Apoi s-o introdus pânza sintetică și cu asemenea material, cămașa nu mai arată a cămașă și așa, numai de autentic nu mai putem vorbi. Numai lucrând noi, manual, aceste comori, putem crea cămeși autentice.

Cămașa nu poate fi înlocuită
printr-o nicio altă piesă de port

De ceva vreme, 24 iunie este considerată Ziua Universală a Iei. (ia fiind un cuvânt generic pentru bluza tradițională românească). Ce părere aveți despre o asemenea zi? Era important să existe?

Ileana Șandor: La început, nu știu cât de mult mi-a plăcut ideea. Dar acum îmi place că măcar o dată pă an, toată țara, în tăte zonele, în tăte marile orașe, chiar și în afara țării, lumea își aduce aminte că purtăm ceva al nostru. Dacă reginele Elisabeta și Maria purtau ii, cum să nu purtăm noi?

Maria Șerba: Mă gândesc că cei care au decis ca această piesă de port popular merită o zi de calendar, au considerat că ea merită o atenție deosebită. Cămașa nu poate fi înlocuită printr-o nicio altă piesă de port. La noi, zadiile pot fi înlocuite cu sumna, cojocul poate fi înlocuit cu pieptarul, lecricul poate fi înlocuit cu guba, opinca cu cizma, dar cămașa rămâne de neînlocuit. În momentul în care ai înlocuit cămașa, nu mai poți zice că ai îmbrăcat costum popular. Așadar, cei care s-o gândit să îi aloce o zi, s-o gândit foarte bine.

Să nu ne pierdem identitatea

Aveți un mesaj pentru cei tineri referitor la păstrarea portului popular?

Ileana Șandor: Le-aș zice ca atunci când își fac o piesă de costum, fie că-i ie sau cămeșă sau altceva, să se documenteze și să întrebe și să își facă ceva autentic.

Maria Șerba: Tinerilor le-aș spune să nu-și piardă niciodată identitatea, să-și păstreze cu sfințenie portul popular, autentic, care ne definește ca maramureșeni, cu o vechime de necontestat în această parte de lume.

Ce-i doriți cămășii tradiționale de ziua ei?

Ileana Șandor: Mi-ar plăcea să dăinuiască în timp și peste timp cămeșa noastră. Și să fie purtată de oameni sănătoși și frumoși. Asta ar fi tare bine. Da nu știu cum mere lumea, ce-om mai purta și cât om purta.
Maria Șerba: Să aibă o viață lungă și să se găsească tot mai mulți doritori de a o îmbrăca.

Le dorim și noi viață lungă atât cămășilor, cât și interlocutoarelor, că-s vrednice de bună samă, au tare multe să ne învețe, iar povestitul cu dumnealor e o încântare.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu și fotografii de Rada Pavel

Anul trecut, de Ziua Eroilor, anunțam lansarea albumului Monumente din județul Maramureș închinate Eroilor din Primul Război Mondial, o lucrare amplă, realizată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș și de Consiliul Județean Maramureș, finanțarea fiind asigurată de Ministerul Culturii, în cadrul Programului CENTENAR.

Anul acesta, de Ziua Eroilor, vă anunțăm, cu emoție, că lucrării noastre i-a fost acordat, de către Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”, „Marele Premiu Comandor Virgil Alexandru Dragalina”, în cadrul unei festivități de premiere ce a avut loc la București, marți, 8 iunie, 2021. Suntem deosebit de onorați de o asemenea recunoaștere și adresăm mulțumirile noastre celor care s-au implicat atât în realizarea acestei lucrări, cât și în promovarea și aprecierea ei la nivel național.

Dorim, în acest context, să vă propunem o întoarcere în timp, prezentându-vă un scurt istoric al acestui onorant premiu.

În anul 2018, când se aniversau 100 de ani de la Marea Unire, se năștea proiectul: „Eroii Maramureșului. Eroii României Mari”, implementat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș și finanțat de Ministerul Culturii, în cadrul Programului CENTENAR.

În 2019, prin acest proiect, s-a desfășurat o amplă cercetare de teren, menită să identifice, să inventarieze și să documenteze monumentele din județul Maramureș închinate Eroilor Marelui Război. Acțiunea de cercetare a fost coordonată de instituția noastră, demersul fiind sprijinit de o serie de instituții partenere (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare, Muzeul Maramureșean Sighetu Marmației) și colaboratori (primăriile din județ, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria” – filiala Maramureș, Serviciul Județean Maramureș al al Arhivelor Naționale).

Rezultatele acestei cercetări devin vizibile în mai 2020, când  se lansează (virtual) albumul Monumente din județul Maramureș închinate Eroilor din Primul Război Mondial. Cu un text introductiv semnat de regretatul prof. dr. Ștefan Mariș și un studiu realizat de Lucia Pop, muzeograf, albumul cuprinde 185 de pagini în care sunt descrise, prin text și imagine, 157 de monumente din 126 de localități ale județului. Volumul și-a propus să aducă în atenția noastră, a tuturor, monumentele Maramureșului care, deși au fost ridicate „întru amintire”, au căzut, nu de puține ori, în uitare.

La final de proiect, în vara lui 2020, se realiza un scurt film despre toate cele de mai sus: despre Eroii Primului Război Mondial, despre monumentele dedicate lor, despre album și despre proiect. Filmul poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=HL5Wf-OrxRU&t=670s

De asemenea, în aceeași perioadă, a fost lansat website-ul https://monumenteeroi.cultura-traditionala.ro/ , dedicat, și el, memoriei Eroilor.

Lucrarea noastră este selecționată pentru jurizare la ediția a VII-a – 2020 a premiilor anuale acordate de Asociația Cultul Eroilor „Regina Maria” celor mai bune lucrări având ca domeniu de cercetare participarea Armatei Române pe câmpurile de luptă ale războaielor din 1877-1878; 1913; 1916-1919; 1941-1945.

În primăvara anului 2021, juriul format din: general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion Neagoe (președinte), prof. univ. Dr. Ioan Scurtu, colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, colonel (rtf) prof. univ. Dr. Alexandru Oșca, colonel conf. Univ. Dr. Florin Șperlea, general de brigadă (rtr) Grigore Buciu și colonel (r) Dumitru Roman hotărăște ca Marele Premiu „Comandor Virgil Alexandru Dragalina”, în valoare de 1000 Dolari SUA, să se acorde volumelor Monumente din judeţul Maramureş închinate eroilor din Primul Război Mondial, ediţie coordonată de prof. dr. Ştefan Mariş, Editura  Ethnologica, Baia Mare, 2020 și Amintiri din război, Ediţie îngrijită de Eugen Negrici, Editura Humanitas, Bucureşti.

Marți, 8 iunie 2021, în cadrul Galei Premiilor „Cultul Eroilor”, organizată la Galeria Artelor a Cercului Militar Național din București, lucrarea noastră a fost prezentată publicului de către președintele juriului, general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion Neagoe. Premiul a fost înmânat dlui Florin Avram, referent în cadrul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș și reprezentantul instituției la această ceremonie.

Le mulțumim încă o dată tuturor celor care au făcut ca acest proiect, acest volum, iar apoi, acest premiu să existe. Ne exprimăm, de asemenea, cu acest prilej, respectul și recunoștința față de Eroii noștri.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
https://www.facebook.com/culturatraditionala
Rada Pavel