Într-un Maramureș care se schimbă de la o zi la alta, nici rânduiala postului nu putea rămâne aceeași.

Mai demult, întreaga suflare a satului ținea tot Postul Mare, cât era el de aspru și de lung. Nu se mânca de dulce nici măcar duminica. Posteau și copiii, fiindcă nu se făcea altceva de mâncare, nu erau atâtea feluri de bucate, atâtea bunătăți. Ce se gătea, aia se mânca! Când începea Postul Mare, femeile făceau leșie de cenușă și cu ea spălau vasele, ca să nu mai rămână pe ele urmă de dulce. Și în prima săptămână din post, la fel ca în ultima, numai poame fierte se mâncau, nici tu mazăre, nici tu cartofi.

De câteva săptămâni, la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, adunăm de pe la femeile din satele Maramureșului, rețete de post. De fapt, nu atât rețete, nu vrem să știm gramaje precise și ingrediente atent descrise, ne-am dorit mai mult să aflăm cum văd oamenii de azi rânduiala postului, cum își amintesc de trecut, din perspectiva aceasta, care este memoria afectivă a mâncărurilor cu care se hrăneau în copilărie sau în tinerețe atunci când se postea.
Acum, unii nu mai postesc deloc. Găzdoaile cu care am vorbit postesc numai în unele zile, îndeosebi vinerea, uneori și lunea și miercurea. Cartofii și mazărea sunt încă „la bază”, dar alte mâncăruri au rămas doar amintire… Chiar și cele care erau considerate deliciu pe vremuri nu au prea trecut proba timpului și a modernizării…

Poame și-atât

„O fo greu…”, auzim nu de puține când se vorbeste despre cum era viața pe vremuri în satele noastre. O fost greu de lucru. Da și să ții post era mult mai greu decât în ziua de azi: ca să ai hrană de post, trebuia să trudești pentru ea, să te îngrijești să o asiguri din timp.
„Demult, femeile se pregăteau mai bine ca amu de post. Se pregăteau încă din timpul verii. Și bunica… punea pere la uscat în cuptior. După ce făcea pita, o scoté, era cuptioru cald și arunca acolo câte un cuptior de pere. Și-apoi de o grămadă de ori, tăt le băga, până erau uscate bine.
Apoi puné prune la uscat, să-nșirau poame, făceam poame, așa, de mere dulci, de mere de vară și le puneam la uscat și în timpu postului, sierbeam pere, prune, cu poame de măr. Se uscau hribe și să-nșirau ș-acele și pă ață, le uscai pe blodăr, pe unde puteai, le puneai într-o hârtie și le duceai în pod. Altfel erau pregătirile. Amu… îi mai simplu, că punem hribele la congelator, le luăm, le țâpăm într-o tigaie, punem un pic de oloi și una două-s gata”. (de la Lenuța Opriș din Breb)
Acuma, cu „marketurile” astea în care găsești de toate, îi lesne a posti, numa să vrei.

Picioci fripte în ler, cureti, ai și alte câteva

„Dimineața să mânca scrijele pă fiteu, adică pâine prăjită și dată cu on mniez de usturoi și cu ceai. Și ceapă friptă mâncam, da nu chiar de dimineață, mai târziu on pic” își amintește Reghina Cosma, din Rogoz. „Mai punéi câte-on mniez de cureti murat cu niște orez sau cu păsat. Tăieței cu picioici laolaltă, păstăi uscate de post, poame uscate, grăunță sierte. Pere, mere le puneau la uscat și făceau pă urmă un fel de compot. Mai puneau on pic de zahăr și ce bun era. Mai demult, oamenii foloseau 1 litru de ulei în tot postu Paștelui. Era on meceteu, o cârpă pusă într-on băț și cu aceie unjé lespidea. Era de sămânță de pepine uleiul. Făcém picioici fripte în ler. Spălam cartofii și îi băgam în ler și apoi mâncam cu on mnez de ai (usturoi) ori numa cu sare. Mai mâncam cureti murat cu oloi și cu pâine sau cu mălai. Și amu mâncăm. Îi cea mai bună murătură”.

Pui de mazăre (adică fasole) cu ceapă

Asta-i o mâncare tare-tare simplă de post, de care ne-a zis tot Lenuța lui Opriș din Breb. Da-i și tare-tare bună. „Se pune mazărea a sierbe (a fierbe). Când îi siartă, iei de-acolo vreo doi pui, demnici ceapă, pui un pic de oloi și o mănânci așa. Ce rămâne, o faci frecată și aduci o broazbă de curechi din cadă, o demnici, mai pui și pă ea un ptic de oloi și… îi tare bună de post, nu sîmțăști că ești flămând. O mănânci așa de bine, că ești mai sătul ca-n zi de dulce. Bei apă de numa după ea”.
Vai, ce bună-i fasolea așa, nici nu știți! Sau no, dacă vreți să știți, vă puteți face.

Sarmale cu ciuperci și păsat

Maria Buda din Ungureni (Țara Lăpușului) își amintește „Făceam cureti umplut cu ptitoance (ciuperci) și cu păsat. Le demnicam mânânțăl și puneam în păsat. Mai puneam 2-3 morcovi dați pân răzătoare, petrinjăl, ceapă friptă în oloi cu poprică și puneam pă păsat, nu făceam cu orez. Măcinam la moară păsat și îl făceam cu ciuru până nu rămânea nicio tărâță în el numa el mândru. Îl spălam bine cu apă, dacă mai rămânea on mniez de târâță se strânjea deasupra apei. Apoi îl strecuram pân strecurători. Așă făceam ptitoance cu cureti morat. Inima de la căpățâna de cureti o demnicam mânânțăl și o puneam în păsat. Era tare bun, cine-l știa face. Trebuia să pui tot feliu pă el ca să fie bun.”

Tisălița amintirilor

Tisălița se făcea demult. Prin unele „căsi” se făcea des tare, de oamenilor li s-a cam acrit de ea și nu își amintesc cu mare plăcere. În alte sate, nu s-o tare făcut. Pentru tisăliță circulă mai multe variante de rețete, noi v-o zicem pe cea culeasă de la Lenuța Opriș din Breb: „Străbunica me făcea, soacră-mea făcea… Se pune fărină de mălai, cu un pic de drojdie și vreo două tărâțe și apă caldă într-un borcan mare, așa cam de vreo 10 litri. Se pun acolo și se lasă să se acrească. Când îi acră, se străcură, să pune într-o oală pă foc, se face rântaș; la rântaș pui un pic de ulei, demnici un miez de ceapă, o lingură de fărină și un pic de boia. Stingi cu apă rece și pui pă zama ceie… Dacă ți se pare că-i prea acră, mai pui un pahar-două de apă. Și-aceie se mănâncă cu cartofi fripți în bloder. Se pune cimbru, sare, piper și apa… câtă s-o luat de acolo din borcan, iară se completează cu apa caldă…”

Mai sever o fost postu ca amu…

„Eu îs sângură, n-am pă nimeni. Nici copii, nici bărbat, numa pă Dumnezău. Așa că în zâua de post, îmi curățăsc doi cartofi, îi prăjesc pă lespede, îmi aduc un pepine și mănânc. Pă altă zi, îmi fierb un pic de fasole. Îmi fac frecată… dacă o fac miercuri, îmi rămâne și pă vineri, dacă-s sângură”, ne zice mătușa Mărie din Bârsana. Tot ea ne mai spune:
„Și demult, tăt fasole frecată făceam, sau fasole cu zamă, da tăt de post. Cartofi în bloader, cu o broazbă de curechi mai mâncam. Mânca lumea pită de mălai, de i-o pârâit grumazu. Amu… numa cine are o poftă de pită de mălai mănâncă de-aceie… Nu era pită de grâu p-atunci. Numa dacă mereai în oraș și cumpărai. Amu videți că și cozonac se face de post. Mai greu o fost postu atunci ca amu. Și nu mâncau din Joia Mare până-n ziua de Paști. Și asta nu o fost așa pentru c-o fost sărăcie. C-o fo’ la oameni berbință cu brânză și-o fo berbință cu lapte. Da n-o mâncat. Așa o fost rânduiala. Amu… s-o mai depărtat un pic.”

Multiplele forme ale… mălaiului

Ileana Andreica, din Călinești, ne-a povestit, la rându-i despre postul copilăriei.
„Noi, dacă am fost familie mare, n-am avut grâu. Și ne făcea un cuptor de pită de mălai sâmbăta și de-aceie mâncam tătă săptămâna. Pâine de grâu aveam numa când dădea mama pită de mălai la schimb. Și când primea pâine de grâu, ne-o împărțea, ca pe o prăjitură.
Lictaru noi îl făceam numa din prune, fără nici un pic de zahăr. Se făcea atâta de tare, că nu puteai băga lingura în el, se tăia cu cuțâtu și se puné cu un pic de apă pe sobă și se mai serbè, să se subțieze. Apoi se punea în straturi cu tocană. Prima dată un strat de lictar și după aia tocană, iară lictar. Și-apoi din aia mâncam tăți. Unde-am stat eu, eram 15 prunci în 3 căsi… Amu nu-s atâția într-o clasă de pe tăt satu.
Când rămânea tocană de dimineață, o făcea cu ulei și o prăjea pe sobă. Și-apoi mâncam și de-aceie, tocană oloietă îi ziceam.
Fiecare găzdoaie ave cuptor și usca poame. Și apoi mama bătrână punea o oală de zece litări, punea poame în ea și umplea oala de apă. Și când erau serte, punea un pic de zahăr. Și-așe era de bună zama ceie de pă poame rece și tocana caldă”.

Ceva dulce care nu-i de dulce?

Tot Ileana Andreica, din Călinești, ne-a zis care erau câteva dintre versiunile de desert. Unele nu se mai fac azi, altele, în schimb, au și acum mare trecere:
„Prăjiturile erau mai mult apă, făină, un miez de zahăr, să fie un pic de dulce, să frământa c-un miez de drojdie și să tăia în mai multe forme și le cocea în bloader. Acele se chemau uscături. Erau ca un fel de cornuți. Ca să postim și să și mâncăm ceva dulce, din alea se făceau. Și la școală din alea ne puneau, uscături. Mai erau și unse cu lictar, numa murdăream cărțile. Acuma nu mai facem din astea. Nu că nu ne plăceau, dar, știți… tineretu s-o modernizat…”
Da, știm. Faptul că tineretul s-a modernizat e explicația universală pentru aproape orice schimbare a traiului din Maramureș. Mulțam Domnului, la scoverzele de post cu lictar (clătite cu magiun), nu s-a renunțat însă. Ba mai mult, am asistat la o sesiune în direct cu „facerea lor”. Le-am văzut cum se fac, le-am fotografiat și, desigur, le-am mâncat.
De fapt, scoverzele de post pe care ni le-a făcut mătușa Ileana nu-s chiar clătite din alea subțiri („ca la maternitate” le zice găzdoaia noastră), ci mai degrabă niște plăcințele, fiind mai pufoase.
Rețeta-i simplă: aluat din fărină, apă, sare, un pic de miere (zahăr), dar și niște mici exotisme ca vanilia și lămâia. Separat, într-o cănuță, apă călduță cu drojdie, care după ce crește, se adaugă aluatului, se frământă toate și se lasă la dospit cam o oră. Se pune lespedea pe șpor (mult mai fain decât aragazul, zicem noi) și în ea, un pic de ulei să se înfoace. Apoi se pune aluat în lespede, se întinde cu lingura cât să fie uniform, se prăjește pe-o parte pe alta și-s gata. După ce se adună câteva bunătăți din astea, se răstoarnă pe un fund de lemn. Apoi îți ungi scoverzele cu lictar adus din cămară, și desigur, le mănânci cu poftă, cum altfel?

Așa o fost. Așa îi acum. Mâncăruri mai sunt, desigur, nici pe departe nu le-am cules pe toate. Le mulțumim tuturor interlocutoarelor noastre, ale căror grai și înțelepciune dau… aromă oricăror amintiri, mai ales celor culinare. Vă dorim o Săptămână Mare cu cât mai puține păcate și Paști îmbelșugate!

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
https://www.facebook.com/culturatraditionala
Rețete culese de Rada Pavel și Mirela Poduț
Text și foto: Rada Pavel

Femei din Maramureș. Portrete povestite

„Io am lăut în vale, am spălat cânepă, am melițat, am tors, am făcut pânză. Tare greu o fost mai demult”, ne-a zis acum ceva vreme mătușa Floare Ciuc. Are aproape 90 de ani, dar la fel ne-ar spune multe femei din satele Maramureșului, chiar de-s cu 10, 20, 30 de ani mai tinere. O fost mai greu. Că totu se făcea de mână. Ce ai făcut, aia ai purtat, nu aveai de unde cumpăra. Și-apoi să hrănești o casă întreagă de oameni și de coconi, să faci curățenie, fără mașină de spălat, fără apă în casă! Și-apoi să te duci la fân, să te duci la sapă, să vii acasă, să faci oale după oale de mâncare. Greu. Și acuma? Acuma-i mai ușor? Îi mai ușor, zic ele, da nu stau nicio clipă. Și când se hodinesc lucră. Și când se uită la televizorul pe care nu-l aveau mai demult, fac câte ceva.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? Le-am întrebat și le-am ascultat.  Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis a fost adunat în câteva portrete video publicate pe pagina de facebook a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Liviu Borlan Maramureș, în cadrul unui mini-proiect numit Femei din Maramureș. Portrete povestite.

Vă spicuim aici câteva dintre poveștile adunate în astă lună a lui marte.

Juja

Pe Juja Hăiducean am aflat-o acasă, lucrând, ca întotdeauna.
Asta face de când se știe: muncește.
Dacă se simte obosită sau are vreo supărare, lucrează cu lâna sau pornește „mașâna”…
Acuma să nu vă închipuiți că se suie în mașină și se duce undeva să stea în povești, la o cafea. Nu, nici poveste! E vorba despre „mașâna” de dărăcit. Deci tot lucru cu lâna.
Ne zice că imediat vine cu noi în casă, numa să mulgă vaca, da nu ia mult. După aia dă de mâncare la oi, după aia aruncă vreo 2-3 videre de apă peste pănura din piuă și într-un sfârșit, se pune să tragă lâna prin hrebincă, în timp ce ne spune povestea așa…

Eu de când mă știu, mă știu lucrând cu animalele, făcând fân, lucrând lâna oilor. Mă simțesc tare bine lucrând cu lâna. Nu știu de ce… dacă mă simțesc obosită, când lucru cu ea, nu-s obosită. O, în vacanță n-am fost! Știți ce bine ne sâmțim la câmp când merem la fân? Ca-n vacanță! Lucrăm cât putem, stăm jos, suntem hodiniți, mai ales când îi cald, nu ne stresăm deloc, se uscă fânu, noi ne hodinim! Nici nu văd altă vacanță!

Ascultați povestea integrală aici.

Ileana

Ileana Andreica (a Nănașului) o prins și ea dragul lucrului cu lâna încă de mică. Nu-i învățată cu hodina. De puțină vreme, o terminat de țesut două covoare faine pentru biserică, da încă mai trebe să gate covorul numărul 3, care o să fie cel mai cel.
Când i-o fost mai greu? Când am fost pă Bărăgan dusă, s-aducem produse. Că la noi nu se fac numa cartofi, fân. Și-apoi meream la mălai, la cules și atuncea era greu. Că eram acolo la grămadă, durmeam pă unde puteam, mâncam ce ne da de la cantină. Atunci o fost mai greu, ne zice mătușa Ileana.

Ce ar fi vrut să facă în viață? Aș fi vrut și eu să fac școală mai multă, da de mult, coconii care o învățat, o făcut școli, care n-o învățat o făcut agricultură și lucru de mână. Care o fost deștepți, o făcut școli. Amu tătă lumea face școală. Atuncea nu.

Ascultați povestea integrală aici.

Lenuța
Zi-i Lenuței lui Opriș să îți vorbească despre satu’ de azi și de demult, despre cum se îmbrăcau femeile, despre cum se jucau coconii, despre obiceiuri de Paști și de Crăciun și îți povestește până mâine, fără să te adoarmă, cu mult haz și tâlc.
Pe mine nu mă doare gura, numa picioarele mă dor, zice tanti Lenuța și explică la fel de bine și cum se fac brozbuțele, și cum se făcea o sanie în trecut.
De data asta, am îmbiat-o să ne vorbească despre ea. Despre ea și viața ei, despre ce-i place și ce nu-i place. Și ne-a vorbit. În timp ce frământa aluatu pentru răsteuță, povestea călătorind în timp, de la copilărie la zilele noastre și înapoi la vremea când s-a măritat și iar în prezent.

N-o fost zî, nici când am fo copil la părinți, nici de când m-am căsătorit să n-ai ce pune pe masă. C-ai lucrat și ai avut de tăt felu. Ai avut picioci, ai avut mazăre, ai avut păstăi, câte doi-tri porci, câte patru-cinci vaci în grajd, 12-20 de oi, care după posibilitate, o fo brânză, o fo urdă, o fo de tăte, da cu banii o fost mai greu. Când ai vrut să faci oarice, să construiești, o fo greu de bani…

Ascultați povestea integrală aici.

Povești mai sunt, găzdoaie mândre mai avem, așa că am vrea ca în timp, să mai adăugăm portrete povestite în colecția creată anul acesta, odată cu Ziua Femeii.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

foto: Miya Kosei

Bine v-am găsit în luna lui mărțișor!

„Femei din Maramureș. Portrete povestite” este numele unui mini-primăvăratic proiect pus la cale de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, pentru a marca anul acesta Ziua Internațională a Femeii.

V-am obișnuit până acum cu obiceiuri și credințe populare, cu porți și biserici de lemn, descântece și hori. 8 martie sigur nu-i sărbătoare tradițională, dar e un prilej bun să aflăm mai multe despre viața femeii din satele încă tradiționale.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? S-au hodinit vreodată? Le-am întrebat și le-am ascultat. Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis puteți vedea și auzi în perioada 8-12 martie, pe pagina de facebook a centrului nostru: facebook.com/culturatraditionala.ro, dar și pe la prietenii de la „Salut Sighet!”.

Mulțumim că ne urmăriți.
O primăvară hireşă!

CJCPCT Liviu Borlan Maramureș
Email: [email protected]
www.culturatraditionala.ro
facebook.com/culturatraditionala.ro

Pe mătușa Floare Ciuc am cunoscut-o acum patru ani, când colindând ulițele satului Breb, am găsit-o prănicând în Breboaia. A fost prima și ultima oară când mi-a fost dat să văd o asemenea scenă aievea, nu în fotografii sau filme de arhivă. M-a chemat în casă la o vorbă și așa am aflat că-i o strașnică povestitoare. Nu știam pe atunci nici că e una dintre vedetele locale, nici că fusese personaj (performer) în cartea „Learn to sing, my mother said”, o culegere de lirică populară, cu cântece ale femeilor din Breb culese în anii 1970-1980 de Sanda Golopenția, autoarea cărții.

De pranicat, nu mai pranică acum. Nu-i stăpână pe picioare. Dar de horit, mai horește, îi stăpână și pe glas, și pe versuri: „Io tare mândre hore știu. Am horit tătă viața. Meream la oi și hoream să m-audă satu. Meream și a secera și-apoi atâta hoream și acolo.”

Mătușa Floare are 87 de ani, dar n-a luat toată viața nici un bumb: „Io n-am fo veci beteagă, mulțam Tatălui!” Viața nu i-a fost ușoară, totuși. A muncit mult, a făcut de tăte, a lucrat și pentru casă, și pentru bocotani: „Io am lăut în vale, am spălat cânepă, am melițat, am tors, am făcut pânză. Meream la făcut fân. Mă sculam la miez de noapte, făceam foc în cuptior și băgam ptita, pă când îi zâuă să fie coaptă și mâncarea făcută. Pe la 8 ceasuri trebuia să pun mâncarea-n coș și să merg până acolo sub Gutâi la bărbatu-mio care era acolo a cosî. Pe mine mă chemau femeile a lucra, a ajuta, la botegiuni, tăt felu am știut face”.

Se întreabă ce i-or da să lucre pă ceie lume. L-a întrebat și pe părintele din sat: „Domn preot, oare oi ști să fac ce mi-or da? Io zic să-mi puie nepoatele un sac de lână și un fus și de n-oi ști a face ce mi-or da de lucru, oi lucra de-aieste de-ale mele.”

Și în timp ce îmi zice asta, toarce.

Anu’ trecut a avut parte de o sperietură grozavă. „Eram pe grădină și săpam și deodată aud că vine… bum-bum-bum, o cioară pă sus! Era de-aceie care filmează, dronă, sau cum îi zice! Vai de mine, mi-i sparge capu! am zâs. Apăi mai aproape pă mine vine. Și mă-ntrebam: îi om acolo, în drona ceie ori nu-i om? Vai de mine, mi-i scoate ochii!… Io tot grăiam cu ie, am gândit că-i om acolo.”

Pățania ar putea fi cu haz, dacă n-ar fi tristă. Omu’ n-a venit să o liniştească, i-a explicat cineva din vecini ce s-a întâmplat, că s-au strâns sătenii auzind-o strigând. Da bine ar fi ca „oamenii din dronă” să nu mai sperie lumea și mai ales pe cei care nu știu ce-s drăcoveniile alea care zboară. Maramureșenii ca mătușa Floare îs valoroși și trebuie să fie ocrotiți și prețuiți, nu folosiți ca materie primă pentru amuzamentul turiștilor cu dispozitive șmechere.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea
Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Text și foto: Rada Pavel

Zicem des că s-au schimbat vremurile, că nu mai sunt oamenii cum o fost… că nici copiii nu-s ca odinioară. Pe vremuri, coconii se bucurau de nuci și mere când colindau, acum numai cu bani îi mulțumești. Își făceau păpuși din cârpe și săgeți din șindrile, acum se bucură doar de jucării șmechere și stau pe tablete și telefoane până „căptiază” cu totu.

Da parcă totuși, într-o privință lucrurile nu stau chiar așa. Măcar într-o privință.
Și ne referim la bucuria de a merge la săniuș. Aia o rămas.
Parcă se-ntâmplă ceva după prima ninsoare zdravănă. Se bucură și ăi mari, și ăi mici, ninge peste toate prăpastiile dintre generații și… hai afară, la săniuș!
Nu te mai poți da pe derdelușu’ de-altădată? Că-s mașini și uite, au pus și sare? Nu-i bai, un derdeluș tot se află. Și chiar dacă ești anti-sezon-hibernal, un Scrooge al zăpezii, parcă tot te bucuri când treci pe lângă copii care-s cu gura până la urechi pe săniuță. Și-ți fac poftă, așa-i?

Am întrebat câțiva maramureșeni mai puțin tinerei cum era săniușul copilăriei. Pe unde mergeau, cine le făcea săniuța, prin ce isprăvi au trecut. Și ne-au zis. Vi le povestim și vouă:

Cum ne-am aflat motiv să mergem la săniuță

„Am venit aicea de noră amu-s 38 de ani și aveam 16 ani numa și aveam cumnată, cu mine în casă, ea avea 17 ani. Și ne-am fi dusă la săniuță. Lu soțu nu i-o tare plăcut, de soră-sa nu l-o interesat, că era fată, dar io eram căsătorită și lui nu i-o plăcut nicării să să ducă, o fost om de casă, nu om de haimana. Io am fost așa, ca și cățelu, tăt dezlegat și apoi, măritându-mă, m-am simțit legată. Așa că, ne-am aflat motiv să mergem la săniuță și am zis că mergem la adăpat marhăle. Odată eram îmbrăcate amândouă și eram duse. Merem cu două zideri repede și dădeam apă la marhă, nu le întrebam: or be, n-or be, dă-i acolo repide și du-te vo câteva ture la sanie. Când vineam în casă, eram cu doi bujori, se vedea că nu am fost la adăpat marhăle. Da într-o sară, o fost un cui ieșit la săniuță și mi-am rupt stanu. „Da unde ți-ai rupt stanu?” zice bărbatu-mio, „prin grajd?” O știut el bugăt de bine că noi am fost la săniuță, da’ n-o vrut să să arete că știe”. (de la Elena Opriș, Breb)

Aveam săniuță de lemn mai lată, să încăpem tri pă ie

„Când eram noi micuțe, o fo tot de-un omăt, din octombrie, tătă iarna, până-n martie. Urnea și casele omătu, așa greu era. Noi meream la săniuș cu opinci și obdiele, nu ca acuma. Atunci n-ai avut televizor, asta ți-o fost distrarea. Aveam săniuță de lemn, apăi o făcut-o așa, mai lată, să încăpem tri pă ie. Api ne duceam, unu n-o vrut a o trage, celălalt zicea: api nu-i mai urca pă ie dacă nu o tragi și gata era scârba. Mergeam pe mocira șui Raitos, așa îi zicea și apăi era tăt un dâmb acolo, de săream așe, păstă tăte hacurile. Ne mai și loveam. Apăi meream pe ulița lui Duma și până-n râu săream cu sania. Câte unu mai pica în gheață și apoi aveai ce-ntinde de el. Când am putut scăpa de la părinți, fugeam la săniuță și stăteam vreo două ceasuri. „Numa un ptic lasă-mă”, le ziceam. No, demult am avut lucru-n casă. Fetele am avut de tors, n-ai stat un pic. Băieții umblau mai mult, da noi, fetile, n-am putut umbla. Amu n-am mai putea merge, n-avem picioare. Ni-i urât și-n mașină a mere”. (de la Ileana lu Baciu și Ileana Dunca, Budești)

Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate

„Meream la săniuș pe dincolo de Ionu’ lui Pojar, pă moinele cele, până-n vale. Da’ n-aveam săniucă de-asta mică, avea tata o săniucă de adus lemne din pădure, cu aia mergeam, cu soră-mea, Anuță. De-acolo de la Hrușca, mai veneau Ileana și Ioană. Puneam o scândură și încăpeam patru inși pe săniucă. Și-apoi veneam și pe sus săream, da ajungeam bine în vale. Dacă v-aș arăta pe unde am sărit, ați zice că nu se poate”. (de la Gavrilă Brândău a lu’ Porceanu, Ieud)

Supremația DÂMBULUI

„Unde-am copilărit acasă, aveam un dâmb, se cheamă Dâmbu Chițăscului. Acolo ne-adunam toți copiii din zona aia, da mai veneau și de prin sat, că acolo era DÂMBU. Că pă locu drept, nu merea sania. Mai era și ulița lui Barus, adică ulița care iese din sat în câmp. Și meream de pe uliță până-n râu cu săniile.” (de la Ileana Andreica a Nănașului, Călinești)

Cine făcea săniuțele?

„Erau couacii care le făceau, da mai mult, le făceau părinții”, ne zice Elena Opriș din Breb. „Tata, fie iertat, și el ne-o făcut o săniuță frumoasă, de lemn, iar pă talpă se punea un fier de făcut potcoave, se zicea șparing. Acela trebuia bătut și încălzit și pus pe talpa de la săniuță. Se făcea și cu vargă de coasă. Noi, când eram coconi, ziceam că o făcut tată-său „târloagă”, era micuță, încăpe numai un copil. Erau și săniuțe din magazin, făcute foarte frumos, da cred că numa doi copii din sat din 400 și ceva o avut bani să-și ia din acelea. Părinții le făceau. Și apoi depinde și părinții ce fel de gospodari erau. Dac-o fost bun gospodar, o făcut o săniuță frumoasă pentru copiii lui. Dac-o fost mai trăncălău, o făcut câte-o târloagă”.

Amintiri mai sunt. Nu-s astea toate. S-au strâns, că iernile erau lungi, iar coconii nu oboseau să se joace, erau neosteniți. Vorba Lenuței lui Opriș, „Io n-am văzut de-acela om care să zâcă că copilăria și tinerețea o fost urâte. Oricâtă sărăcie o fost în lume, și foamete, tinerețile-s frumoase. Nu ne interesa pe noi că nu-i curechi în cadă sau că nu este fărină, se interesau părinții de-astea și-atunci, cum tu nu ai avut nicio grijă, e clar că te-ai bucurat de tot ce-o mișcat”.

Tare-ar fi bine să ne bucurăm de tot ce mișcă și după ce creștem mai mărișori…

Centrul Județean pentru Conservarea
și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș

Cercetare & text: Rada Pavel
Foto: Mihai Ian Nedelcu

Un proiect cultural are laița din Maramureș ca personaj principal. Demarat în 2020 de Asociația Culori Unite, proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI” a adunat, de-a lungul unui an, câteva organizații și instituții partenere, dornice să se implice în activitatea de cercetare a acestei piese de mobilier țărănesc. De curând, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș s-a alăturat proiectului.

Pe vremuri, în casa țărănească din Maramureș, mobilierul era făcut numai din lemn și doar de meșterii satului. Printre piesele de mobilier, mult mai puțin diverse decât în zilele noastre, dar neîndoielnic mai trainice, LAVIȚA (sau laița, cum îi zic localnicii) avea locul ei cu greutate. Pe ce să stea oamenii, dacă nu pe laviță? că doar nu erau atâtea scaune cum sunt azi, de fotolii ce să mai vorbim… Ba mai mult, pentru unii slujea și la dormit, căci nici paturi nu erau atâtea.

Care era rolul laiței maramureșene de demult? Cine o făcea? Unde se așeza? Și ce loc ocupă ea în godpodăria de azi (căci har Domnului, nu s-au aruncat toate pe foc)? Cum ar putea fi încă pusă în valoare? Sunt întrebări la care urmărește să se răspundă prin proiectul „LAVIȚA – BANCA AMBASADOARE A MARAMUREȘULUI”, demarat la începutul anului 2020 de către Asociația Culori Unite, în parteneriat cu Editura Saga și Rosfera.

Susținut, inițial, de Municipiul Baia Mare, proiectului i s-au alăturat, cu timpul și alte instituții preocupate de zestrea maramureșeană. Așa se face că și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș a devenit unul dintre partenerii proiectului.
Ce se urmărește prin acest acord de parteneriat? Promovarea valorilor patrimoniului cultural al Maramureșului, creșterea conștientizării locuitorilor din Maramureș privind valorile culturale ale zonei și, nu în ultimul rând, interconectarea celor care activează în domenii ale industriilor creative în Maramureș, în speranța că generațiile actuale de creativi vor găsi inspirație în creativitatea maramureșenilor de altădată.

Lavița maramureșeană este o lume încărcată de simboluri încrestate în lemn, de povești, amintiri și pățanii. O piesă de mobilier aparent banală are un trecut și implicit, multe de istorisit. Proiectul „LAVIȚA – banca-ambasadoare a Maramureșului” dorește și să realizeze o colecție de asemenea istorisiri, un clasor cu amintiri de pe laiță. Aveți asemenea amintiri? De la vreo șezătoare, o sărbătoare sau dintr-o zi oarecare? Ați spus povești pe laiță? De-abia așteptăm să ni le spuneți și nouă.

Așteptăm amintiri și fotografii într-un mesaj privat trimis pe pagina www.facebook.com/banca.maramureseana sau www.facebook.com/culturatraditionala.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text: Rada Pavel

Foto: Miya Kosei

Nu doar anul s-a înnoit zilele trecute, ci și colecția „Memoria Ethnologica”, revista de patrimoniu ethnologic și memorie culturală, pe care Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș o publică încă din 2001.

Numărul 76 – 77 al revistei e proaspăt scos din „cuptorul” tipografiei și are în el de toate, așa cum îi șade bine unei reviste ajunse la maturitate: studii și articole, colecții de folclor și recenzii de carte, scrise în limbile română, engleză și germană.

Între mituri, superstiții și arhitectură sacrală

Lectura noului număr ne poartă de la mituri esențiale la un studiu despre unguente folosite ca leac în medicina tradițională, apoi la semiotica costumului popular românesc din zona Banatului și înapoi, la credințe, superstiți și legătura aparte om-animal în mentalitatea țărănească.

Ne întâlnim, în paginile următoare, cu un studiu al complexității semnificațiilor salciei în universul satului românesc și cu o cercetare care depășește granițele țării noastre, mergând pe urmele materiale și imateriale ale trecutului industrial dintr-o zonă a orașului Milano (autor Luca Rimoldi).

Dr. Livia Ardelean ne prezintă Maramureșul anilor 1767-1769 văzut prin ochii unui general topograf austriac, cu doar câteva pagini înainte ca etnologul Pamfil Bilțiu să analizeze pedepsele aspre, „șocante și fanteziste” care se aplicau pentru diferite încălcări ale legii sau ale moralei în orașul Baia Mare din vremea evului mediu, aducând, astfel, contribuții la un domeniu mai puțin cercetat, cel al etnologiei juridice.

Cum arăta biserica de lemn din Berbești? Arhitectul Alexandru Baboș reconstituie istoricul, trăsăturile și semnificația unei biserici care, deși a fost remarcată, cercetată, fotografiată de specialiști încă din secolul XIX, constituind un reper in studiul arhitecturii sacrale a zonei, a fost demolată în 1932, lăsând un gol de neînlocuit în patrimoniul nostru cultural.

După un periplu de aproape 150 de pagini prin subiecte diverse, care au debutat cu un articol dedicat miturilor esențiale, ne întoarcem, ciclic, la mituri ca limbaj fundamental al lumii moderne și ca temelie pentru solidaritatea comunităților umane (autor, prof. dr. Ștefan Mariș).

Colecțiile de folclor ale revistei ne introduc, ca de fiecare dată, în lumea tradițiilor, a credințelor și a ocupațiilor maramureșene de odinioară, culese de la localnici cu darul povestirii și cu memorie ageră: nunta de pe vremuri, claca, obiceiurile de la stână, obiceiurile la sărbătorile de iarnă, prelucratul cânepei, făcutul fânului, luatul laptelui și fata pădurii sunt câteva dintre temele care populează această lume în numărul actual al revistei.

Memoria Ethnologica și conservarea tradiției prin modernitate

Anul acesta, revista Memoria Ethnologica împlinește 20 de ani. Sunt, deci, 20 de ani de când această publicație a urmărit să fie o dovadă a ceea ce memoria culturală a Maramureșului păstrează din vechime și în același timp, o imagine a memoriei culturale prezente. Și a reușit acest lucru, dacă ascultăm/ citim opiniile unora dintre redactorii și colaboratorii „casei”: „Memoria Ethnologica este un excelent mod de conservare a tradiției prin modernitate – modernitatea cercetărilor, care face din această publicație un reper național și internațional”, ne spune conf. univ. dr. habil. Carmen Dărăbuș, unul dintre redactorii publicației.

O altă ambiție a revistei a fost aspectul ei multidisciplinar, în paginile „Memoriei” găsindu-și locul studii scrise de specialiști în diferite domenii științifice. Este un aspect pe care îl recunoaște și îl apreciază și Livia Ardelean, doctor în istorie, consilier superior la Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale și colaboratoare a revistei: „Memoria Ethnologica are un rol deosebit în păstrarea identității locale. Și cum identitatea și memoria etnologică, etnografică nu pot fi scoase din contextul evoluției evenimențiale, istorice, sociale, socotim că multidisciplinaritatea este plusul acestei reviste. Încă de la începutul colaborării noastre, devenită, în timp, una tradițională, am fost bucuroasă și încântată să descopăr că paginile revistei adăpostesc nu doar cercetări etnografice, etnologice, antropologice, ci și analize sociale ale unor fenomene istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii dezvoltări a comunităților din Maramureș, revista contribuind, astfel, la istoria locală și natală.”

Nelipsite din paginile revistei, încă de la „facerea” ei, sunt articolele profesorului Pamfil Bilţiu, membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, în opinia căruia, Memoria Ethnologica este cea mai bună revistă de profil din țară, evidențiindu-se datorită varietăţii conţinutului, care s-a diversificat şi se menţine constant, dar și datorită cooptării unui număr tot mai mare de specialişti din ţară şi de peste hotare: „Importanţa şi valoarea revistei ne sunt certificate de circulaţia tot mai intensă în rândul specialiştilor, dar şi al iubitorilor de cultură populară. Când am aflat că materialele publicate de noi în revistă au pătruns în peste 80 de ţări, am trăit momente de mare satisfacţie şi împlinire”. (prof. Pamfil Bilțiu)

„Memoria Ethnologica este o revistă științifică recunoscută internațional, fiind accesată de cititori din zeci de biblioteci universitare ale lumii, din China până în Statele Unite și din Australia până în Canada”, completează informațiile prof. dr. Ștefan Mariș, redactor-șef al revistei, confirmând, la rându-i, abordarea interdisciplinară și transdisciplinară a publicației, prin care „specialiști reputați (etnologi, antropologi, lingviști, filosofi, sociologi, istorici, teologi etc) contribuie la prezentarea unei viziuni holistice asupra realității, în încercarea (asumată) de a echilibra raționalitatea umană generică și unitatea biologică a omenirii, cu extraordinara diversitate naturală a formelor culturale.”

Vaccin anti-globalizare

Memoria Ethnologica este locul în care se întâlnesc, ca la o șezătoare, poveștile și credințele țăranilor de azi și de odinioară, hori și vechi colinde, descântece și magie, meșteșuguri dispărute sau care mai respiră încă, prin gospodării, obiceiurile zilelor de muncă și ale celor de sărbătoare, alături de lucrări de sinteză bine documentate și studii intelectuale temeinice. E podul casei în care găsești comori de mulți uitate, la care nu te așteptai, sau, pe care sperai să le descoperi și de care te bucuri cu nostalgie și mirare, recunoscător că ai găsit un refugiu care s-a ținut departe de globalizare.

Dacă doriți, la rândul vostru, o doză de vaccin anti-globalizare, vă poftim să achiziționați revista, în format tipărit, de la sediul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș (Baia Mare, str. Culturii 7A, tel 0262 211 560, email [email protected]) sau să cercetați online întreaga arhivă, cu toate cele 77 de numere adunate până acum, pe website-ul: www.memoria-ethnologica.ro.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text și fotografii: Rada Pavel

Se termină în câteva zile un an în care „masca” a fost unul dintre cuvintele cel mai des scrise și rostite în lume. Se apropie, deopotrivă, o perioadă în care în Maramureș, măștile populare obișnuiau să intre în scenă, sărbătorile de iarnă fiind „sezonul de vârf” al acestora.

Așa că e o vreme din an în care, dacă știi cine este cel mai faimos creator de măști din Maramureș, nu îi greu să te gândești la Vasile Șușca, meșterul din Săcel.

Ne-am gândit și noi la el și am schimbat câteva vorbe, să aflăm cum o mai duce cu sănătatea, cu munca, cu optimismul, cu masca!

Vasile Șușca s-a ocupat de fotografie (făcea fotografii încă de acum 45 de ani, când avea laboratorul lui foto, aparat de mărit, soluții, „nu ca acuma, când tăt coptilu știe a face poze”), de croitorie (a croit tot felu de haine, de la sacouri, la pardesie, haine de piele, „alain deloane” și altele), de pictură, de ceramică și alte câteva. Pe toate le-a făcut cu drag, dar, și nu știm dacă asta îi place sau nu, cel mai cunoscut, ca făcător de măști a rămas.

Măștile lui de draci sau de moșuleți, făcute din pănură, blană și coarne de berbec și de capră, au ajuns din Maramureș și din toate colțurile Europei până în Alaska și din Japonia până în Australia. Vasile Șușca lucrează la ele, dar se și joacă. Încă se simte cocon și se simte, în același timp, norocos că e printre puținii maramureșeni care poate spune că trăiește din artă.

Vasile Șușca zice despre el că e „un tip mai altfel”. Așa sunt și măștile lui, mai altfel. Și în multe locuri, în presă, cui l-a întrebat, i-a zis că măștile pe care le face el le cumpără doar oamenii cu veleități artistice, care au, totuși, un bănuț și de ce nu, să fie un pic duși de-acasă.

În prag de sărbători, am povestit, așadar, cu Vasile Șușca din Săcel, că vorba meșterului, poveștile nu costă și nici pierdere de vreme nu-s.

Cum se simte un meșter de măști la sfârșitul unui an în care s-a vorbit despre mască necontenit?
Vasile Șușca: Păi cum să mă simt, vedeți că masca asta pe care o fac eu este exact contrariul a ceea ce se promovează acuma. Masca mea e de râs, aialaltă îi de plâns. Masca mea e veselă, e hazlie. Dar amândouă protejează de rău. Și astea antivirus, și alea pe care le fac eu, știind că, din cele mai vechi timpuri, precreștine, oamenii se autosugestionau – sau poate chiar se întâmpla, asta nu pot să confirm eu – că masca i-ar proteja de duhurile necurate și de alte stihii.

Ați avut de suferit anul ăsta din cauza tuturor restricțiilor care au existat?
Vasile Șușca: Cu siguranță, am avut de suferit. Toată lumea suferă, vedeți dumneavoastră, este întoarsă lumea pe dos. Nu mai călătoresc oamenii ca altădată, turismul este la pământ, înainte eram căutat de mult mai multă lume, de când cu pandemia, au fost mult mai puțini iar eu am fost mult mai precaut.

La ce lucrați acum?
Vasile Șușca: Lucrez la niște măști, pentru niște mici comenzi. Până acum câteva zile, am lucrat pentru niște copii de la Școala Arthis din Bruxelles. Practic, eu am început lucru, le-am trimis doar o singură mască terminată, restul a fost materia primă pe care am făcut-o pachet și am expediat-o în Belgia, iar copilașii de la școală au confecționat măști acolo. Cu siguranță s-au bucurat de ele. Știți cum e, masca și pe un matur îl transformă, darămite pe un copil. Când i-ai pus paravanu măștii pe față, deja are alte porniri, alte manifestări.

Le dați nume măștilor?
Vasile Șușca: Masca-i mască. Nu are nume. Nume aveau doar cele pe care le făceam pentru Viflaim, acolo-s personaje precum Belzebut, Scaraoschi. Astealalte sunt măști fără nume, deviate puțin de la masca populară tradițională, cât să le dau un plus artistic, pentru că nimeni nu a creat un șablon, un patent anume la măști. Masca populară e o creație, rezultatul a ceea ce i-a trecut prin minte cui a făcut-o. Cum se zice la țară, „după cum i-a tunat în cap” autorului, așa a făcut-o: îi punea niște dinți din fasole, îi punea în loc de nas, un cucuruz, în loc de ochi, niște nuci găurite, în loc de sprâncene, cârpe roșii. Masca pe care o fac eu e un moșuleț pe care numai eu îl fac în stilul ăsta, nu se poate confunda cu alte măști.

Au fost momente în viața dvs în care a trebuit să purtați mască? Adică să vă mai ascundeți trăirile, gândurile.
Vasile Șușca: Știți cum îi, de multe ori zâmbești de dragu celui din față, ca să-l binedispui. De bună samă, am mai ținut lucruri pentru mine, nu am zis tot timpul chiar tot cea am crezut, dar în general, sunt un om sincer și franc și de aia nu-s plăcut de mulți, fiindcă-s prea direct.

Credeți că Maramureșul se îndreaptă în direcția bună? Oamenii, valorile lor îs cum trebuie sau… s-au mai deteriorat pe drum?
Vasile Șușca: Acuma vedeți, cursu lucruilor nu prea-l putem opri. Autenicul popular se deformează. Portile de lemn, de exemplu, o-nceput să se aglomereze cu atâtea brizbrizuri și „virvicuri”, cum le zic eu. Liniștea în sat nu mai e aceeași. Știți ce liniște era la mine? Da acuma, cu mașinile, cu ATV-urile, cu motocicletele offroad, s-o dus, îi zgomot de s-o obișnuit și animalele pădurii cu ele. Mă bărbieream într-o zi și văd pe geam că se se mișca ceva și mi-am dat seama că nu-i câine, era vulpea printre case, s-o învățat cu zgomotu și până în curțile oamenilor o ajuns.
Pe de o parte, lumea satului, sub influență occidentală a evoluat, o mai ieșit din sărăcie, dar pe de altă parte, relațiile dintre oameni se răcesc. Omu, cum începe să aibă mai mult, te privește de sus. Eu am zis de mai multe ori: pune mâna pe o poartă simplă de lemn ca să vezi cum îl simți pe omu’ care o are. Și pune mâna pe alta, rece, din fier și vezi cum îi alt om.

Ar fi mai trist Maramureșul fără măștile dvs?
Vasile Șușca: Nu știu dacă ar fi mai trist, dar ar fi mai puțin colorat. Măștile mele-s o pată de culoare. Eu mă și mir de unde mă caută oamenii pentru ele. Înseamnă că-s plăcute. Dacă n-ar fi plăcute, nu m-ar căuta.

Dar Crăciunul de anul ăsta credeți că o să fie mai trist? Sau mai altfel?
Vasile Șușca: Sigur nu va fi ce a fost. Pentru că lumea este sub aspectul ăsta al fricii, al îndepărtării.

Ce le urați de Crăciun maramureșenilor?
Vasile Șușca: Să le dea Dumnezeu sănătate și ce-or gândi cu gândul să li se împlinească. Să aibă sănătate, că-i mai bună decât tăte. Așa să scrieți, „tăte”, nu toate.

Așa am scris, în anul marii pandemii. Vă urăm și noi sănătate. Și să dea Domnu ca la anu să auzim tot mai mult de măștile lui Șușca și tot mai puțin de celelalte, anti-virus.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu realizat de Rada Pavel

Foto: Gheorghe Petrilă

Prin câte transformări a trecut, de-a lungul secolelor, biserica de lemn din Breb?
Unde a fost ridicată inițial biserica de lemn din Strâmtura?
Care este singura biserică de lemn din Maramureș cu două turnuri clopotniță?
De unde a fost adusă biserica din Hoteni?

Sunt câteva dintre întrebările ale căror răspunsuri pot fi găsite în website-ul www.maramures.culturamm.ro, proaspăt lansat în cadrul proiectului „Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi virtuale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Informațiile sunt accesibile la pachet cu o plimbare virtuală prin 32 de biserici vechi de lemn din Maramureșul istoric.

Despre un proiect cultural al anului 2020

Proiectul „Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi virtuale”, dedicat patrimoniului cultural material al Maramureșului istoric, a demarat în 1 iulie 2020 și a fost implementat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, alături de opt parteneri: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Facultatea de Litere Baia Mare, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Asociația Valea Verde, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

32 de biserici de lemn cu statut de monument istoric din Țara Maramureșului au fost „personajele” principale ale acestui proiect, fiind vizitate, cercetate, fotografiate, (unele) filmate, pentru fiecare dintre aceste monumente realizându-se tururi virtuale cu 4-7 „puncte de staţie”, concretizate în 162 de panorame imersive.

Acum, la final de proiect, materialele adunate pot fi văzute prin intermediul portalului www.culturamm.ro, în secțiunea dedicată Țării Maramureșului. Această secțiune este o continuare, o îmbogățire „din sezonul” 2020 a colecțiilor de biserici care au constituit subiectul unor proiecte din anii precedenți, derulate tot din inițiativa CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș și co-finanțate, de asemenea, de Administrația Fondului Cultural Național: Biserici de lemn din Țara Lăpușului. Tururi Virtuale (2018) și Biserici din Țara Chioarului. Tururi Virtuale (2019).

La ce folosesc tururile virtuale?

Turul virtual este un instrument care îți permite să te plimbi online, interactiv, printr-un spațiu (în cazul de față, o biserică maramureșeană). „Utilizarea turului este facilă și intuitivă, nu sunt necesare cunoștințe sau programe suplimentare în folosirea dispozitivului (calculator sau telefon) când se accesează turul. Turul virtual este folositor atât specialiștilor, cât și celor fără pregătire specială în domeniul prezentat, privitorul alegându-și unghiul sau direcția de vizionare în funcție de interesul profesional sau curiozitate.” (Marin Giurgiu, realizator tururi virtuale)
Turul virtual poate fi, de asemenea, un important instrument educațional,  noile generații, puternic tehnologizate, fiind mult mai atrase de resursele interactive decât de modalitățile clasice de predare.

„Menționăm, desigur, și avantajele pe care tururile virtuale le au în contextul pandemiei de coronavirus. Anul acesta, mulți oameni și-au anulat călătoriile, iar internetul a devenit o alternativă pentru o mulțime de activități, inclusiv pentru vizitarea de obiective turistice. Proiectul a fost conceput când o asemenea situație era greu de imaginat, însă iată că acum, putem să îi aflăm o utilitate nouă, de aceea am și numit, la un moment dat, aceste tururi: „tururi virtuale pentru vremuri actuale”. (Rada Pavel – CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș, coordonator proiect)

Celor care au emoții legate de faptul că asemenea tururi ar putea descuraja vizitatorii de a mai vedea bisericile „pe viu”, le spunem că nu au motive de neliniște, calitatea unei călătorii online va fi întotdeauna limitată de mijloacele tehnice iar un tur virtual nu poate substitui emoția unui tur real.

Bisericile Maramureșului sunt încă vii

Alexandru Baboș, arhitectul care a cercetat atent, timp de peste două decenii, comorile de lemn ale Maramureșului, a scris un text pentru acest website. Cităm aici un fragment: „Caracteristic bisericilor de lemn din Maramureș este gradul înalt de vitalitate în care au fost păstrate până acum, fiind căutate încă de credincioși, prevăzute cu mobilier specific, icoane, covoare, șterguri, cu câte un smoc de busuioc la o grindă și miros de tămâie de la cădelniță. Ele sunt încă vii, nu doar muzee ale vieții spirituale maramureșene. Putem adăuga, apoi, autenticitatea și integritatea arhitecturii, a zugrăvelilor interioare și a icoanelor de tot felul, din epoci și stiluri diferite, atâtea câte s-au mai păstrat. Remarcabile sunt picturile murale post bizantine de secol 18 și cele baroce de început de 19 ale bine cunoscuților zugravi locali sau stabiliți în zonă.” 
Textul poate fi citit în întregime aici: https://maramures.culturamm.ro/tara-maramuresului/

Parteneriat pentru redescoperirea valorii patrimoniului

O componentă importantă a acestui proiect a fost crearea unui parteneriat, în vederea cercetării inter-disciplinare a bisericilor-monument din Țara Maramureșului. Pentru munca de documentare s-au folosit informații din arhive, studii și articole scrise de specialiști consacrați în domeniile istoriei, artei și arhitecturii maramureșene, precum și expertiza celor nouă parteneri din proiect: instituții și organizații cu activitate în domeniul conservării patrimoniului cultural, al etnografiei, al arhitecturii, al educației, al dezvoltării durabile și promovării turistice. Rezultatele cercetării bibliografice și de teren se pot vedea în secțiunea Biserici de lemn a website-ului, sub forma unor descrieri narative, însoțite de imagini actuale și de arhivă. Sursele deosebit de valoroase, care au servit documentării, sunt menționate pe fiecare pagină dedicată, în parte, tuturor celor 32 de biserici cercetate.

Obstacole și provocări

„În munca de cercetare a arhivelor, a bibliografiei mai vechi sau recente despre bisericile de lemn, o adevărată provocare a fost aducerea la un numitor comun a legendelor, a datărilor corecte sau eronate ale inscripțiilor, precum şi a rezultatelor metodelor moderne de datare (studii dendrocronologice), care de multe ori păreau a fi, iar unele au şi rămas până la cercetări mai amănunțite, incompatibile”. (Aura Pintea – inspector superior Direcția Județeană de Cultură Maramureș, consultant în cadrul proiectului)

„2020 nu a fost un an ușor pentru nimeni. Am avut emoții că din cauza restricțiilor generate de pandemie, nu vom putea să facem toate deplasările în teren planificate. Până la urmă, am reușit să ducem proiectul la bun sfârșit. Am sacrificat doar conferința de final de proiect, care ar fi trebuit să aibă loc în luna noiembrie. Tot în luna noiembrie, am fi vrut să promovăm rezultatele proiectului la Târgul de Turism al României. Acest lucru nu va mai fi posibil. Am început, în schimb, să distribuim în diferite puncte cheie tipăriturile pregătite pentru a face proiectul mai vizibil și chiar dacă nu vor ajunge la prea mulți turiști anul acesta, sperăm să își atingă scopul anul viitor”. (Rada Pavel – CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș, coordonator proiect)

Ce ar trebui să urmeze?

„Se ştie că o casă fără stăpân se degradează vertiginos. De aceea cred că trebuie creionată o strategie prin care fiecare monument istoric să aibă un „gardian” care se ocupă de el, care îi ştie slăbiciunile, care îi ştie istoricul şi îl poate povesti vizitatorilor curioşi, şi care se luptă pentru obiectivul său atunci când acesta dă semne de slăbiciune. Cel mai bun „gardian” ar trebui să fie preotul din sat. Un „gardian” bun poate să fie şi un angajat al primăriei sau al parohiei. Tot în această direcţie, cred că este foarte necesar ca persoanele angajate la punctele turistice din proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord” sau cele organizate de primăriile locale să fie permanent monitorizate şi instruite.” (Laura Zaharia – arhitect, consultant în cadrul proiectului)
„Din păcate, în cazul bisericilor de lemn în general, problema majoră o reprezintă însăşi supraviețuirea. Ideal ar fi să se realizeze restaurarea completă şi profesionistă a fiecărei biserici de lemn monument istoric, să fie respectate strict normele de urbanism în zona de protecție a acesteia şi să fie puse în valoare pentru un turism responsabil.” (dr. Aura Pintea – inspector superior Direcția Județeană de Cultură Maramureș, consultant în cadrul proiectului)

„Am vrea să continuăm acest periplu al promovării bisericilor din patrimoniul cultural al Maramureșului cu Zona Codrului, este singura zonă etnografică a județului ale cărei biserici nu au fost încă incluse în suita noastră de proiecte co-finanțate de Administrația Fondului Cultural Național. De asemenea, am dori să sprijinim în viitor o cercetare mai aprofundată a acestor obiective și să ne implicăm inclusiv în proiecte care urmăresc datarea dendrocronologică a bisericilor care nu beneficiază încă de o datare certă.” (prof. dr. Ștefan Mariș – manager CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș)

Până atunci, cert este că s-a încheiat un proiect și s-a lansat un website nou dedicat bisericilor din Țara Maramureșului, pe care vă invităm să îl vizitați, accesând www.maramures.culturamm.ro!

Rada PAVEL
Coordonator proiect
CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș

Foto: Marin Giurgiu

Să ne spălăm de rele în natură,
Cu ierburi proaspete să ne tratăm
Și trupul slab și păcătoasa gură
Că, poate, niște virusuri fentăm.

Azi Domnul ne trimite un semnal
Ce-aduce curățenie-n planetă,
Este la mintea oricărora, banal:
Să “coborâm” urgent la bicicletă!

Natura este doctorul minune
Pe care-l respectăm destul de rar,
Când ne lovește, parcă spune:
Copii, viața voastră n-are… har!

Ras Publica

Foto: Rada Pavel