Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

„Cu noi este Dumnezeu,
Înțelegeți neamuri și vă plecați
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziți toate neamurile,
Căci cu noi este Dumnezeu,”
(Chemarea Clopotului, cântec religios)

Cântecul acesta îl știu din copilărie, îmi place foarte mult și poate de aceea mi-a rămas în memorie. Pe atunci tot satul nostru avea cultul greco-catolic. Mai târziu, când a trebuit să mă despart de satul natal, așa cum o făceau toți cei ce voiau să se califice într-un fel, sau altul, am auzit mereu cântecul și niciodată nu m-am întrebat dacă este ortodox sau greco-catolic, pentru că l-am ascultat la manifestările religioase ale ambelor culte; de altfel, în cantec se zice: „Auziți toate neamurile.”

Despre ce VIS vreau să vă scriu? Despre „VISUL” unor credincioși greco-catolici din Săliștea de Sus, care își doreau și ei să aibă un lăcaș de cult al lor, așa cum au alte culte în localitate.

Parohia Greco-Catolică din Săliștea de Sus, Maramureș, funcționează legal, așa cum reiese din Atestarea Nr.129/16.02.1999 (de mai bine de 18 ani); dar nici până acum nu există o Biserică Greco-Catolică în localitate.

Problema aceasta există încă în multe localități din țară, dar eu mă refer la situația din orașul Săliștea de Sus, județul Maramureș. Înainte de 1948, în comună erau 4 familii de ortodocși și aveau o Biserică, iar ceilalți locuitori erau de cult Greco-Catolic și câteva familii de evrei.

Greco-Catolicii, acum în libertate și cu drepturile acordate pentru toate cultele, nu aveau biserică!

Vă mai aduc la cunoștință cu multă durere și tristețe că, dupa 1989, înainte ca Bisericile din Săliștea de Sus să devină «Muzee», nu s-a permis să se oficieze în ele serviciile cultului Greco-Catolic!

Vă rog să credeți că nu fac deosebire între culte și mergem la ambele biserici; ba mai mult, în America mergem la Bisericile Ortodoxe (2) Române deoarece nu există biserici Greco-Catolice decât la foarte mare depărtare.

Săliștenii mai bătrâni, dar și mulți tineri și-au dorit să aibă o Biserică a lor în credința părinților, bunicilor și a străbunicilor lor.

Acesta este «visul» despre care vreau să vă scriu!

După 1990 Parohia Greco Catolică nu a primit NIMIC din bunurile imobiliare ce le deținea înainte de actul nedrept, ilegal și abuziv, din 1948. De la Primărie li s-a spus că orașul nu are niciun teren care să îl atribuie Bisericii Greco-Catolice, în schimbul celor ce i-au fost confiscate, așa că singura posibilitate pentru a putea obține un teren, în vederea construirii Bisericii, era cumpărarea unui teren.

Cu amărăciune și tristețe, e greu să se recunoaască faptul că într-o localitate de talia Săliștei de Sus, acum oraș, Sfânta Liturghie se oficia într-o cameră mică a unei case modeste (casa are două camere mici, despărțite de un mic hol), având ca „mobilier” o masă mică drept Altar și 4 lavițe simple și câteva scaune pentru creștini, iar în cealaltă cameră locuiește Preotul Paroh.

Deși Săliștea a fost și este fruntașă în multe privințe, pentru care săliștenii se pot mândri pe bună dreptate, în acest domeniu important a fost depășită, toate localitățile din jur având Biserici (unele sunt în construcție) Greco-Catolice, deși localitățile respective au un potențial economic mai scăzut decât al orașului Săliște.

Nu ne pare rău că există Biserici Greco-Catolice în alte localități, ci ne pare rău că nu există și în Săliștea de Sus o Biserică Greco-Catolică…

Trebuie făcută mențiunea ca terenul nu se putea cumpăra decât numai prin donații, toate celelalte încercări fiind eșuate.

Puțini, foarte puțini erau cei ce credeau că «Visul» se va putea realiza. Cu siguranță că avea să fie greu, chiar foarte greu (unii ziceau că e imposibil), dar săliștenii, așa cum sunt ei foarte hotărâți, nu voiau să rămână în urma altora, ei fiind mereu apreciați prin ceea ce au făcut; așa că, deși puțini, greco-catolicii, n-au vrut să renunțe la ”Visul” lor!

«Înfrânt nu ești atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ți-s.
Adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis»
(Radu Gyr, ”Cântec de luptă”)

Și n-au renunțat!

S-a format un grup de inițiativă în care era și credincioasa Hojda Domnița, în a cărei casă s-au oficiat câțiva ani serviciile religioase ale Cultului Greco-Catolic și care s-a zbătut foarte mult pentru îndeplinirea «Visului»; păcat, mare păcat că acuma nu mai este în viață să se bucure de reușită. Cu siguranță că, de acolo de unde este, se bucură …

Grupul s-a deplasat la Preotul Protopop Codrea Vasile, Protopiatul Unit Iza-Vișeu, pentru a se sfătui ce trebuie și cum trebuie făcut, pentru reușită; tot timpul a dat sfaturi utile, ori de câte ori era nevoie și, ce este mai important, era optimist și transmitea acest sentiment și celorlalți, însoțit de încurajările, atât de necesare.

«Domnul o să ajute!» spunea mereu, când se ivea o problemă de rezolvat; fără dânsul nu s-ar fi reușit.

S-a făcut la tipografie un registru cartonat pentru donații și acolo s-au trecut toți cei ce au contribuit la acest demers. Acesta va rămâne la biserică peste vremi, pentru veșnica rugăciune și pomenirea tuturor donatorilor și a familiilor acestora, în vecii vecilor!

Donațiile au fost între 10 lei și 13.000 de lei, toate având la bază solidaritatea în dorința creștină de a ajuta, de a îndrepta măcar puțin din nedreptățile triste și dureroase făcute greco-catolicilor de vechiul regim ateu și nu numai.

Cine vrea să consulte registrul o să fie impresionat de contribuția celor cu venituri mici; un pensionar avea 600 lei pensia și a donat 500, alții au dat câte puțin, după posibilități, dar cu dorința de a mai contribui și au facut-o în mai multe tranșe. Au fost însă și alții «cu mari posibilități», patroni, alții în funcții publice sau aleși, care au promis că vor face donații, dar nu au făcut. E alegerea lor, (așa cum a fost și cea a celor cu venituri mici); eu cred că respectarea cuvântului dat, face mai mult decât promisiunea însăși.

ACUMA NU MAI CONTEAZĂ! S-A REUȘIT!

Au fost aproape 200 de donatori greco-catolici, ortodocși (în marea majoritate) din localitate, dar și din alte părți, care au dorit să contribuie la realizarea acestei Biserici, fiecare donație fiind «o cărămidă» la această necesară și dorită lucrare. Toți cei ce au făcut sau vor face donatii , vor forma o comuniune în reculegere și rugăciune, împreună cu cei ce se vor închina trecând prin fața Bisericii, în sunetul glasului de clopot. Multe mulțumiri tuturor donatorilor, BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ!

Dar s-a reușit: s-au adunat peste 20.000 de euro pentru achiziționarea terenului și altele.

Bunul DUMNEZEU ne-a ajutat: ”NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!”

Era abia începutul. Părintele Paroh Petreuș a avut foarte mult de «alergat» după diferite aprobări, schițe, proiecte, demolare, pregătirea terenului, găsirea de meșteri, licitații; în toate demersurile avându-l de mare ajutor pe Părintele Protopop Codrea Vasile. Au fost multe de rezolvat, care se făceau greu datorită birocrației și a altor piedici, dar Părintele le-a rezolvat pe toate; multe, multe mulțumiri. Părintele Petreuș a spus că a primit mult ajutor și de la economul eparhial Simon Mihai de la Episcopie căruia i se cuvin mulțumirile aferente.

Trebuie amintit cu adâncă plecăciune implicarea Preasfinției Sale Preotul Vasile, Episcopul greco-catolic la continuarea planului, care, cu multă milostivire, a găsit timp și resurse financiare (ceea ce nu e deloc ușor în multitudinea de probleme ce le are pentru păstorirea greco-catolicilor din Episcopia ce cu onoare o conduce și în perioada aceasta de criză). De la Episcopie s-au primit sume pentru construirea Capelei, peste care să se înalțe apoi Biserica, așa cum este în proiect.

Se cuvine a mulțumi Preasfinției Sale pentru interesul și grija cu care a ales Icoanele, Altarul, Iconostasul și alte obiecte de Cult necesare pentru Capelă, ceea ce a făcut ca totul să arate minunat, înălțător în ziua de 25 noiembrie 2018, când Preasfinția Sa cu un sobor de preoți greco-catolici a Sfințit Capela în prezența unei mulțimi de credincioși greco-catolici, dar și ortodocși din Săliștea de Sus, dar și din alte localități.

BUNUL DUMNEZEU SĂ-I RĂSPLĂTEASCĂ PE TOȚI CARE AU AJUTAT, într-un fel sau altul, la realizarea acestui crâmpei de VIS.

Mai sunt multe de făcut pentru realizarea VISULUI (a BISERICII), dar, așa cum spunea mereu Părintele Protopop Codrea, de acuma se va merge numai ÎNAINTE! Eu sunt optimistă și cred că se va reuși!

«CĂCI CU NOI ESTE DUMNEZEU!»

Prof. pensionar, Maria BĂRCAN