Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

A consemnat Marius Vișovan

“…Munții Maramureșului gem / Blestem, de potop și de pară / Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară / Pe toate domniile cu sufletul de fiară…” ( Aurel Vișovan, Rapsodia Maramureșului)

Unul dintre centrele rezistenței anticomuniste din România, Maramureșul istoric a dat un important prinos de jertfe pe altarul valorilor creștine și al libertății naționale. Preoți și învățători, călugări și călugărițe, intelectuali, studenți și elevi, precum și mulți țărani luminați și dârji au luptat și suferit în munți, închisori și lagăre mărturisind credința în Dumnezeu și în destinul creștin al neamului românesc.

Numărul lor este probabil de ordinul miilor, dar dispariția fizică a multora înainte de 1989 cât și răspândirea în alte zone ale țării, face imposibilă o statistică exactă. Lor li s-au adăugat un mare număr de soții, mame, fiice, surori sau rudenii ale celor implicați direct în lupta anticomunistă care au fost prigonite prin arestări, anchete, bătăi, uneori detenție efectivă de câteva luni (fără judecată), pierderea locului de muncă, percheziții, presiuni și șicane, măsuri discriminatorii la adresa copiilor, etc. În afara celor direct persecutați, o mare parte a populației maramureșene a manifestat în măsuri diferite o rezistență pasivă, refuzând integrarea deplină în “noua ordine” comunistă, ceea ce a atras Maramureșului epitetul de “mic-burghez și contrarevoluționar” .

Momentele fierbinți ale rezistenței maramureșene au fost : lupta împotriva anexării la URSS ( dec.1944-apr.1945), prigoana împotriva membrilor partidelor istorice ( în special PNȚ) după falsificarea alegerilor din 1946, arestarea majorității membrilor Grupului Legionar Maramureș în august 1948, prigoana împotriva Bisericii Greco-Catolice (cultul majoritar atunci în Maramureș) începând cu octombrie 1948, rezistența din munți (1948-1953) în care s-au unit luptători de toate orientările, persecuția împotriva țăranilor care refuzau colectivizarea (până în 1962). Pe mai mulți dintre eroii maramureșeni îi regăsim în prima linie a rezistenței în mai multe din aceste prigoane, apărând toate valorile identitare sau civile (libertate și integritate națională, democrație, credință, proprietate) pe măsură ce acestea erau atacate.

Fără a avea pretenția exhaustivității sau a unor clasificări nepotrivite, din lista elitei rezistenței anticomuniste nu pot lipsi Ilie Lazăr, Ioan Bilțiu Dăncuș, preot Ioan Dunca Joldea, Aurel Vișovan, Vasile Popșa, Gheorghe Rednic, Ion Bohotici precum și multe alte nume mai puțin cunoscute dar care trebuie salvate de uitare și cinstite cel puțin pe plan local (în cele două lucrări ale mele pe acest subiect, “Mărturii ale rezistenței anticomuniste din Maramureș” și “Maramureșul în lupta anticomunistă” am reușit să conturez sumar câteva zeci de biografii ale eroilor maramureșeni, dar efortul de cercetare merită continuat). Și pentru toți cei trecuți la cele veșnice să înălțăm rugi fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu ca primindu-i în gloria Sa să-i facă mijlocitori cerești pentru maramureșenii de azi și pentru tot neamul românesc.

Mai avem printre noi 20 de seniori nonagenari și octogenari (dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă!) pe care-i respectăm și cu care ne mândrim (în paranteză localitatea de naștere și domiciliul actual): preot Ioan Bota (Rona de Jos – Cluj ), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța), Melania Rițiu (Săpânța – București), Maria Ionescu (Dragomirești), sora Pelagia Iusco (Ieud – Roman /Neamț), Grigore Șofron (Sighet – Cluj), Nistor Man (Șieu – Tg. Mureș), Grigore Hotico (Ieud – Baia Mare), Ioana Petrovan (Ieud – Dragomirești), Ioan Ilban (Dragomirești – Sighet), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet), Ioan Pop – Arvinte (Breb – Timișoara), Ion Bizău (Ieud – Blaj /Alba), Ioan Dunca (Ieud – Vișeu de Sus), Gheorghe Bărcan (Săliștea de Sus – Cluj), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA ).

Urmărind numele comunelor natale ale seniorilor pomeniți vedem că două localități se repetă mai des: Ieud și Dragomirești. Nu este o întâmplare. Dacă fiecare sat maramureșean și-a dat tributul său de luptă și suferință, focarul rezistenței anticomuniste a fost această axă Ieud-Dragomirești, pe valea Izei (cele două localități sunt foarte apropiate) unde populația s-a implicat masiv în sprijinirea acțiunilor de rezistență și de aici numărul mult mai mare de persoane arestate și condamnate. Explicația stă parțial în hotarul muntos al celor două comune situate la poalele Țibleșului, prielnic acțiunilor de partizani, dar există și aspecte mult mai profunde. Dragomireștiul era centrul de plasă al văii superioare a Izei cu pondere economică și administrativă, iar Ieudul un sat de mare tradiție spirituală (există și azi biserica de lemn de la 1364 !), renumit și prin familiile numeroase, dar și prin unitatea și dârzenia locuitorilor săi. Ambele localități au dat un număr mare de intelectuali care fac cinste Maramureșului și țării.
Și orașul Sighet a dat un număr important de luptători anticomuniști, dar aici se cuvine o precizare. Spre deosebire de satele maramureșene care (în ciuda secolelor de dominație străină) și-au păstrat caracterul predominant românesc, în Sighetul tradițional (situație valabilă până în anii ’60) românii nu erau majoritari (dintr-un complex de motive, discriminările din perioada austro-ungară fiind unul dintre ele). Grupul etnic cel mai numeros îl constituiau în perioada interbelică evreii (majoritatea stabiliți relativ recent, în a doua jumătate a sec. 19), care împreună cu maghiarii (stăpânii de până mai ieri) reprezentau circa 70% din populație. Centrul orașului era locuit masiv de alogeni (care dețineau comerțul și meșteșugurile), românii locuind la periferii, zona numită Locul Târgului fiind cartierul românesc cel mai important (capela greco-catolică care deservea zona fiind amenajată în casa eroului pașoptist Ioan Buteanu, unul din prefecții lui Avram Iancu). Aici au copilărit Aurel Vișovan, frații Vasile și Ion Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Ioan Rus, Mihai Vlad, Alexandru Fonta, etc. Practic, toți “frații de cruce” sigheteni locuiau la mai puțin de 1 km de Aurel Vișovan! Spune și asta ceva despre atmosfera locului și momentului…

Într-o Românie debusolată, Maramureșul (deși nu este un pol de putere politică sau economică) reprezintă un reper autentic. Există încă resurse de credință și jertfă, există încă români curați pentru care neamul românesc înseamnă ceva. Ceva sacru pentru care merită să lupți și să te sacrifici, pe temelia martirilor de ieri și cu speranța în Înviere !

Preot prof. Marius Vișovan