În casa cu geamuri deschise (autor, Nicoleta Giurgi)

pruncul nostru infantil și stricat
își serbează ghemuit aniversarea
un an de când nimic nu are sens
prea mulți ani de când nimic nu are sens
locuiesc la 10 minute de graniță, față în față cu o altă eră
cu un alt capitol din cartea de istorie de unde nimeni nu a învățat nimic
unde mai-marii au fost corigenți și mai-marii au fost și sunt atât de mici
toți suntem atât de mici..
știrile ne sufocă. deschidem geamul pentru a simți puțină căldură, pentru a auzi sunete umane
și tot ce ne ciulește urechile sunt sirene și obuze
și fumul mult prea real și mult prea apropiat
pe geamul nostru se vede o întreagă carte de istorie
o istorie la care am rămas cu toții corigenți
spune-i pe nume: UCRAINA
spune-i pe nume: RUSIA
unde își găsesc locul metaforele și poezia când tot ce se întâmplă e complet real?
unde ne găsim noi locul când moartea e aproape,
când se moare în fuga justificată dinspre moarte?
(pe Tisa nu mai plutesc bărcuțe de hârtie iar pescarii nu-și mai tolănesc burta la soare de-un veac)
știrile vorbesc despre înec despre alegeri și frică
vom tăia ombilicul pruncului nostru sărbătorit
spune-i pe nume: RĂZBOI
și, așa mici cum suntem, vom auzi pe geamul încă deschis
cum la 10 minute de casa noastră se naște scâncetând copilul păcii
și-i vom tăia moțul și-i vom rupe turta: pruncul nostru cum nimeni nu a mai avut
din pântec arde cărțile de istorie și știe prea bine: totul e politică
(unde își sapă metaforele culcușul când tot ce trăim e real? spune-i pe nume!)

nu e ultima zi dar te rog spune-mi că mă iubești
în timp ce pământul se destramă sub tălpile noastre
spune-mi pe nume!

Nicoleta GIURGI




Lansarea proiectului Centrul de Integrare „MICT” (Maramureșul Istoric – Casa Ta)

Asociația SZMISZ se alătură eforturilor locale ce vin în sprijinul refugiaților ucrainieni și inaugurează Centrul unic de integrare şi asistenţă socială a refugiaţilor din Maramureșul Istoric, menit să identifice şi să rezolve problemele şi situaţiile reale pe care refugiaţii uncraineni le întâmpină. Scopul proiectului Centrul de Integrare – „MICT” Sighetu Marmației este de a realiza o coeziune socială, de a răspunde punctual nevoilor prin dezvoltarea unei activități care să faciliteze comunicarea şi să acopere necesităţile specifice ale refugiaţilor, respectiv înţelegerea nevoilor refugiaţilor de către comunitatea locală care îi găzduieşte.
Desfășurat pe o perioadă de 4 luni, proiectul MICT va consta în :
– infrastructură comunitară de sprijin pentru integrarea refugiaților
– activități sociale, culturale și recreaționale;
– activități educaționale – cursuri de limba română și engleză pentru copii și adulți, sesiuni de acomodare și orientare
– informare și consiliere juridică gratuită – cu privire la statutul legal în România;
– asistență socială și psihologică;
– sprijin în găsirea unui loc de muncă și realizarea de întâlniri cu potențiali angajatori;
– distribuirea de pachete grupurilor vulnerabile, inclusiv produse specifice bucătăriei ucrainene
– sprijin pentru echivalarea diplomelor, asigurarea de traduceri la documente
– acompaniere şi intermediere pentru accesare servicii în comunitate;
– posibilitatea de implicare în activități de voluntariat;

Centrul de integrare al refugiaților din Ucraina face parte din programul „Răspunsul de urgență la situația din Ucraina”, gestionat de Asociația Szmisz și este finanțat de Mercy Corps Global.

Asociația Szmisz este alături de familiile persoanelor refugiate încă din prima zi din care au ajuns pe teritoriul României, evaluând constant nevoile și oferind asistență umanitară.

*Sediul centrului este în Sighetu Marmației, Piața 1 Decembrie 1918, nr. 29.
*Contact : 0749 494 084 – SAFAR ISTVAN (Vicepreședinte Asociația SZMISZ Sighetu Marmației)
0764 900 800

Comunicat de presă
Asociația SZMISZ




Memorialul Sighet – Concert pentru pace susținut de OXY MORE

Vara aceasta, OXY MORE va participa în primul său mini-turneu internațional în România la sala Capitol a Filarmonicii Banatul din Timișoara (17 august), la Festivalul Zilele Muzicii la Oravița (19 august), ultimul eveniment fiind Concertul pentru Pace de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței la Sighetul Marmației (21 august).

Cine sunt interpreții?

Philippe Boaron este un pianist elvețian cu origini românesti, născut în 1988 la Geneva (Elveția). Fiind format la Conservatorul de Muzică din Geneva, a urmat studiile superioare la Școala Superioară de Muzică din Sion, Lausanne (la clasa pianistului Pascal Godart), iar apoi la cea din Neuchâtel, cu renumitul pianist și pedagog Paul Coker. Ca solist și partener de muzică de cameră, Philippe a cântat pe scene importante din Elveția, precum Victoria Hall și sala Franz Liszt din Geneva. Recent, tânărul pianist a fost recompensat cu Premiul Excelențelor Italiene 2022 de către organizația SAIG din Geneva.

Dinu Mihailescu este un pianist român născut la Timișoara în 1988. A urmat studiile superioare la UNMB din București (la clasa renumitei pianiste Dana Borșan), iar din 2009 la Școala Superioară de Muzică din Geneva (Elveția), cu profesorii Dominique Weber si Cedric Pescia. Este câștigătorul concursului internațional de pian Béla Bartók de la Szeged, din anul 2017. În calitate de solist si de partener de muzică de cameră, Dinu a cântat pe scene importante din România și Elveția, precum sala Studio a Ateneului Român, Yehudi Menuhin Forum din Berna și Victoria Hall din Geneva.

Ce este OXY MORE? Acest concept cu elemente inovatoare în domeniul muzicii clasice, a fost lansat într-o primă apariție publică în anul 2020 la Geneva și constă în asocierea suprinzătoare a unor compozitori de perioade și stiluri diferite și a unor lucrări muzicale aparent incompatibile.

Vara aceasta, OXY MORE va participa în primul său Concert pentru Pace, eveniment care se va desfășura la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetul Marmației, pe data de 21 august 2022. Acest concert este co-produs de către organizația In Between Productions SA din Elveția și de Fundația Academia Civică din București, sub egida Ambasadei Elveției în România.

Concertul este construit pe un program muzical de 51 de minute, interpretat aproape fără întreruperi între piese. Acestui program i se adaugă o scenografie minimalistă, creată doar prin amplasarea unor lămpi cu lumină LED pe pupitrele pianelor, cei doi pianisti confundându-se cu cele două instrumente în decorul aproape obscur. Obiectivul principal al OXY MORE este stârnirea emoțiilor și favorizarea proximității între public și interpreți.

Acest tip de concert se adresează unui public curios, alternativ, de toate vârstele.

Vă așteptăm cu inimile și brațele deschise, pentru a trăi un moment plin de emoție, uniți în muzică!

Sursă text: Radio România Cultural




Paște printre înghițituri amare (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

A mai trecut încă un Paște… cu o vreme incertă, așa ca vremurile pe care le trăim. Vremuri de neliniști, de zăngănit de arme, de amenințări de război. Și toate astea se petrec în imediata vecinătate, dincolo de mejdă, cum se zice pe la noi.

Din biserici se aude până în stradă zvon de cîntări de bucurie, în timp ce la o aruncătură de băț de noi, se moare și se îngroapă de vii frați ai noștri.

Sintagma „iubiți frați întru Cristos” parcă își pierde din valoare în fața urii acerbe; frați care se ucid, se lasă să moară de foame și de sete. Să n-ai dreptul să scoți capul din catacombele în care te-ai refugiat de frica fratelui tău care-ți taie orice posibilitate de supraviețuire. Și astea în propria ta țară! Să n-ai nici măcar dreptul să fugi.

Viața și moartea sunt pe muchie de cuțit. De ai minte și ai cuget, nu poți să te faci că nu-ți pasă, că nu te afectează. De la un timp resimt o durere aproape fizică la vederea atâtor orori chiar sub ochii noștri. Mi se spune să închid televizorul. Ușor de zis. Nu poți trăi într-o bulă de fericire ruptă de realitate în timp ce în vecini se moare și se moare atât de acerb!

Și peste toate, un om cere ajutor lumii întregi, cât pentru toți care auzim, vedem și ne vedem de viață.

Exact ca atunci când din coșurile camerelor de gazare se ridica un fum greu, înecăcios, de carne arsă și nimeni nu-și punea întrebarea „oare ce o fi acolo?”

Se lucrau pămînturile în jur, viața își urma cursul, dar întrebarea care-mi persistă în minte este: oare chiar nu se știa ce se întîmplă după gardurile de sârmă ghimpată, sau nici atunci nu interesa pe nimeni? Sau nu se voia să se intervină? Atunci se vorbea de o purificare rasială, despre o rasă pură, ariană, exterminând tot ce naziștii considerau că nu corespunde. Și atunci și acum, niște personaje nefaste și-au luat roluri de dumnezei pe pământ. Și atunci și acum, au fost luați la început în derâdere, că nu vor merge chiar așa departe în monstruozitatea acțiunilor lor.

Și au mers… Dar atâta timp cât nu suntem (încă!) în locul victimelor, până încă mai vorbim de crize de tot felul, până încă se vorbește de război, până încă bubuie difuzoarele în cluburi (de Paște), ni se pare că totul e normal că e totul sub control.

Și în tot acest timp Răul lucrează, exact ca în cazul unui vulcan. Adună magmă, provoacă cutremure, acumulează energie, iar în ziua cînd erupe, calcă totul în picioare, nimic nu-i scapă!

…Printre saluturi laconice de „Cristos a înviat!”, se moare la propriu într-un război absurd, se violează mame în fața copiilor, copii sub ochii mamelor, se schingiuiesc frați între frați. Și toate astea în sec. XXI, în plină democrație, cînd se consideră că „libertate, egalitate, fraternitate” nu sunt doar cuvinte, ci sunt niște drepturi cîștigate pe deplin.

Oare până când Pământul va mai fi sub blestemul crimei fratricide dintre Cain și Abel și cât va mai trebui să treacă pentru a fi spălat de sânge nevinovat care curge de la facerea lui? (cu puține intermitențe).

Această misivă a mea trebuia să fie una de bucurie, de exuberanță, dar nu cred că este cineva, care atunci când a ciocnit un ou roșu sau s-a bucurat că-și vede familia reunită, n-a avut o strîngere de inimă la gîndul că vecinul lui n-are șansa de a vedea măcar soarele, nicidecum de a sta la o masă, înghițind lacrimi amare în loc de pască și ouă roșii…

Cristos a înviat!

Ileana PISUC

Sursă foto: Pixabay




ВАШІ ПРАВА НА ТЕРИТОРІЇ ЄС / Informații despre drepturile refugiaților din Ucraina în UE

După intrarea pe teritoriul Uniunii Europene, refugiaților din Ucraina li se vor oferi mai multe posibilități, în funcție de situația personală. De exemplu:
– Li se poate acorda protecție temporară
– Pot solicita protecție internațională în țara în care au intrat prima dată
Punem la dispoziție o pagină cu întrebări și răspunsuri, inclusiv în limba ucraineană, disponibilă prin scanarea codurilor QR din această postare sau în link-ul din primul comentariu
https://ec.europa.eu/info/strategy/priorities-2019-2024/stronger-europe-world/eu-solidarity-ukraine/eu-assistance-ukraine/information-people-fleeing-war-ukraine_en

__________

ВАШІ ПРАВА НА ТЕРИТОРІЇ ЄС
Після перетину кордону Європейського Союзу, ви, залежно від особистих обставин, маєте низку варіантів дій. Органи влади поінформують про ваші права відповідно.
– Вам може бути надано тимчасовий захист
– Ви можете подати заяву на міжнародний захист у країні першого в’їзду
Інформація для людей, які тікають від війни в Україні

https://ec.europa.eu/info/strategy/priorities-2019-2024/stronger-europe-world/eu-solidarity-ukraine/eu-assistance-ukraine/information-people-fleeing-war-ukraine_uk


Ing. dr. Radu BIG
Centrul EUROPE DIRECT Maramureș




Info PTF (Border Crossing Point) Sighet – Інформація ПТФ Сігет – 06 martie/ march 6/ 6 березня

Situația traficului prin PTF Sighetu Marmației:

În data de 06 martie 2022, în intervalul orar 00:00-23:59, au intrat în România, prin PTF Sighetu Marmației, 1.740 de persoane cu 289 autoturisme.
Din cele 1.740 de persoane, 1.504 sunt cetățeni ucraineni. De asemenea, tot în data de 6.03.2022, în același interval orar, au solicitat azil în PTF Sighetul Marmației, 28 de persoane.

 

Traffic situation through PTF Sighetu Marmației:

On March 6 of 2022, between 00:00-23:59, 1,740 people with 289 cars entered Romania through PTF Sighetu Marmației.
Of the 1,740 people, 1,504 are Ukrainian citizens. Also, on March 6 of 2022, in the same time slot, 28 people applied for asylum in PTF Sighetu Marmației.

 

Транспортна ситуація через ПТФ  Sighetu Marmației:

6 березень 2022 з 00:00 до 23:59 через PTF Sighetu Marmației до Румунії в’їхали 1740 осіб на 289 автомобілях.
З 1740 осіб 1504 є громадянами України. Крім того, 6.03.2022, у той самий проміжок часу, 28 осіб подали заяву про надання притулку в PTF Sighetu Marmației.

(Iulia Stan – purtător de cuvânt PTF; PTF spokesperson; Ппк Речник)

Foto: Ion Mariș




Cu noi cum rămâne? (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Mi-a rămas în minte o constatare întâlnită in mass-media că „a tăcea în aceste zile este echivalentul unei crime”.

Nu că aș putea eu răsuci mersul lucrurilor, dar o voce, până și a mea, care nu tace, poate va conta în noianul de voci care se ridică și se revoltă de cele ce se întîmplă sub ochii noștri. Am trăit atât de bazați ba chiar blazați în același timp, încredințați fiind, că avem spatele asigurat (apărat) de orice rele, care s-ar putea abate asupra noastră. Că suntem sub o Umbrelă atotapărătoare, că doar ne plătim siguranța și pacea cu doi la sută din PIB, bla, bla, bla…

Zilele acestea circulau pe Facebook adevărate propagande care preamăreau înzestrarea NATO în comparație cu Rusia, puterea de reacție, de contraofensivă, de dezamorsare a oricărui conflict apărut, de anihilare a oricărui focar de război etc, etc.  Au rămas toate aceste însușiri de „forțe” la nivel doar declarativ, în timp ce marele URS și-a pus planul diabolic în acțiune. Și-a activat mașinăria huruitoare de război și se pare că înaintează în viețile tuturor. Eu, cel puțin, am o frică aproape fizică de ceea ce se va întîmpla!

Mai ales că nu se întrevede o „minune” de a fi oprită din mărșăluirea mîrșavă (acum în Ucraina, dar cine știe încă pe unde…)
Ca oameni normali, noi, cei de pe margine, ce să credem? Că în sec. XXI nu mai contează nicio regulă, nicio alianță oricît de puternică ar fi ea? Că tratate de înțelegeri sunt călcate de bocanci cazoni rusești? Se invocă faptul că, dacă s-ar interveni, s-ar declanșa al 3-lea război mondial! Acesta ce este? Al 2-lea și jumătate? Există un prag de suportabilitate și un număr de morți calculate pentru a se interveni? Un singur OM care moare este de neînlocuit! Un singur COPIL ucis e prea mult pentru un întreg Pămînt! Ar trebui ca cei vinovați să aibă în față spaima morții de pe chipul unui copil care nu știe ce i se întîmplă! N-ar mai dormi niciodată!

… Slabă nădejde…
Au cu toții niște priviri de „pești morți”. Din ei a ieșit orice urme de umanitate. Sau să vadă un copil refugiat cum apucă un sandwich și-l mănîncă cu tot cu șervețel. Ne miram cînd, după revoluție, anumiți copii mîncau bananele sau portocalele cu tot cu coajă… Halal Umbrelă NATO! E plină de găuri, care nu-i bună la nimic, nici pe ploaie nici pe soare! Românul și, în general, omul de rând, s-au descurcat, căutându-și umbră sub primul copac, sau agățându-se de primul arin de pe mal în caz de inundație.

Exact ca și siguranța pe care ți-o dă un petec de hîrtie care pune interdicție unui agresor să se apropie de tine. Câte mame și femei, în general, nu au sfîrsit sub ochii îngroziți ai copiilor! Istoria e aceeași, numai că la o scară mai largă. Nu mai există onoare, măcar la nivel de epocă medievală, când taberele antagonice se organizau față în față și se respectau anumite reguli, exact ca pe o tablă de șah. Acum Nebunul a pus stăpînire pe joc, un joc diabolic, în care miza este însăși Ființa Umană. Existența ei!

Eu aș propune ca liderii puternici ai acestei lumi, să-și declare război unul altuia față în față (dacă sunt bărbați) să-și aleagă armele de duel și cel care va ieși învingător, a lui să fie victoria. E o mare lașitate să ameninți cu „butonul roșu” o lume întreagă!
Mori singur dacă ți-o dorești dar nu dispune și de viețile celor care aleg să trăiască!

Așa să le ajute Dumnezeu!

Autor, Ileana PISUC

Foto: Ion Mariș

 




Sunt mândru că sunt sighetean, sunt mândru că sunt ONG – ist! (autor, Ion Mariș)

Zilele războiului din Ucraina au adus numeroase provocări pe malul sighetean al Tisei!
De la primul semnal (24 februarie 2022), de la primele informații care menționau declanșarea războiului în țara vecină, concitadinii noștri au reacționat prompt. A fost momentul în care s-au făcut pași extrem de rapizi și voluntarii s-au prezentat încă din prima zi la… „datorie”. Nimeni nu le-a impus nimic, nimeni nu a „comandat”, nimeni nu a exagerat cu ceva, a fost un răspuns ad-hoc al sighetenilor. Am „văzut” mobilizarea încă din prima zi, am ascultat și înregistrat tot ce se întâmpla, nu mi s-a părut nimic defectuos, nimic fals.

Imediat după mobilizarea ONG – urilor locale – repet, din prima zi – am asistat la asumarea unui parteneriat tacit, normal, cu administrația publică; angajați de la primăria Sighet și din instituțiile din subordine dar și conducătorii autorităților locale au fost și ei prezenți pentru a da o mână de ajutor, pentru a se implica.
Totul funcționa, poate nu perfect, dar nimeni nu s-a plâns (în afară de chibiții de profesie); n-au fost sincope care să necesite intervenții „speciale”.

Sighetenii noștri – cei care s-au alăturat acțiunilor de ajutorare – erau și sunt extraordinari. S-a trecut peste toate animozitățile mai mult sau mai puțin reale, a fost amorsat un mecanism ce producea rezultate imediate și chiar cu efecte bune. S-au ridicat rapid corturile ONG – iste, au apărut proviziile, pe toate canalele s-au trimis informații de colaborare/ implicare spre prietenii din județ și din țară, s-au creat grupurile de acțiune pe rețelele sociale, telefoanele mobile sunau continuu… totul îmi amintea – cu mici nuanțe – de acel decembrie 1989 când populația s-a coalizat pentru un scop comun, unitar.

Primele zile de foc, până când s-au ajustat din mers și „procedurile” de lucru, mi-au amintit că oamenii susțin in corpore cauzele importante, scopurile nobile. Am reușit să vorbesc și eu cu foarte mulți voluntari prezenți, cu angajați din sectorul public, cu politicieni pașnici și să constat că zecile, sutele de refugiați erau primiți cu multă căldură și emoție; ONG -iștii și chiar (uneori criticații) reprezentanții „autorității”, delegați în zona punctului de trecere al frontierei, erau… empatici. Sighetul era în centrul atenției prin oamenii lui, prin faptele localnicilor: se dăruia fără echivoc, fără mercantilism. Au fost primele zile „romantice” ale colabărării „actorilor” locali.

N-aș vrea să supăr pe nimeni, nu vreau să ierarhizez, nu vreau să emit judecăți de valoare dar, (doar) câteva ONG -uri au fost din prima zi acolo: pe „frontul” de est al Sighetului. (Voi reveni cu povestea ONG-urilor prezente într-un articol viitor.) Toate erau „made” în Sighet.
Și-apoi… au început să funcționeze… orgoliile și… (se poate presupune!) luptele pe vizibilitate și pe… „brand”-uri.
După cinci zile în care sighetenii s-au descurcat chiar bine (nota bene: nu ne luăm după povești și fake-uri) a venit „ordin” ca o mare organizație mondială (v-ați dat seama, este vorba de Unicef) să preia „conducerea”. Probabil că așa era… procedura. Că așa este bine, să existe o comandă unică, nu este greșit dar… s-a făcut toul prea țâfnos… s-au dat ordine… nefirești…. să se retragă ONG-iștii (?!), localnicii, etc…. spulberând tendențios munca celor care din primele zile s-au dedicat voluntariatului. Să fie vorba și de bani aici, de fonduri importante pentru situațiile de urgență?!… de angajați „fixiști”.  Hmmm! Am avut și eu parte de o interferență cu o angajată care invoca regulamentul lor intern și care… trăia în altă lume, se manifesta „militărește”, probabil exact pe profilul postului pe care îl ocupa. Nu detailez, nu merită! Acum sunt detalii… colaterale.
Pentru mine este clar, nu cred (întotdeauna) în marile structuri birocratice, nu cred în mecanismele și „instrumentele” teoretice. Cred în Oameni (sunt foarte mulți), în oamenii simpli, dedicați, ei pot – când se coalizează – învinge orice obstacol.

Să nu uităm că fără localnici, fără ONG-urile noastre nu prea se pot descurca… birocrații de niciunde. Noi ne cunoaștem teritoriul, psihologia „dăruirii”, avem conexiuni regionale de urgență pe care le activăm în cazurile extreme, simțim mult mai bine pulsul evenimentelor locale.
Pot să spun, fără ezitare, că am văzut sigheteanul corect, dezinteresat în grupul celor care și-au asumat rolul de voluntar pe baricadele suferinței, în opoziție cu „voluntarii” de profesie.

Pentru cei care au fost și sunt – azi mai izolați și un pic marginalizați de către numele „mari” – aici, la frontieră, zi și noapte, vreau să le transmit că am simțit că există societatea civilă, o comunitate sigheteană puternică, de care sunt mândru.

Foto & text: Ion Mariș




Copii uniți pentru Ucraina! (autor, Camelia Pesek)

E război!
Aici!
Atât de aproape că îl simțim până în adâncul sufletului nostru!

Nu ar ajunge paginile pentru a explica nici un procent din ceea ce trăiesc zilele acestea ca și voluntar în găzduirea oaspeților refugiați și la fel ca mine sunt mii, sute și aș zice milioane! Toți cei care sunt alături de Ucraina în acest război atât de nedrept.

Azi e despre ei, despre copiii M. și E.: M. e din Ucraina și are șase ani. Stă de la începutul războiului împreună cu mama și bunicii în „casa din România”. E. e român, are 4 ani. Ieri pentru două ore M. a uitat de război, a stat cu noul său prieten român în cel mai frumos parc din Sighet, la Grădina Morii. S-au jucat, au alergat și în final s-au încălzit cu un ceai și o felie de pizza. Nu le era foame dar au fost… mă tem parcă să zic… Fericiți!

M. este fiecare copil, tânăr, mamă, tată, bunică sau bunic care Vrea Acasă!

Atât vor… Pace și să meargă Acasă!

Camelia Pesek




Drama refugiaților din cel De-al Doilea Război Mondial (autor, Marius Vișovan)

Imaginile tulburătoare – profund impresionante pentru orice om cu o minimă sensibilitate – a refugiaților din Ucraina, majoritatea femei și copii, care trec granița noastră, la Sighet și în alte părți, în speranța salvării de războiul ucigător care îi ajunge din urmă… trezesc în memorie experiențe din viața zbuciumată a familiilor noastre și a Maramureșului nostru frământat.

Și eu sunt fiu de refugiați….și părinții mei au cunoscut, la vârsta copilăriei, panica plecării intempestive pentru a scăpa de persecuție, tristețea dezrădăcinării, ani de cruntă sărăcie, dificultățile adaptării în locuri necunoscute (dar totuși în aceeași țară, cu aceeași limbă, ceea ce nu e puțin lucru), alte pericole și spaime care nu pot fi uitate…

În septembrie 1940, la scurtă vreme dupa cedarea Ardealului de nord, atât familia tatălui meu Aurel Vișovan (atunci în vârstă de 14 ani) cât și a mamei mele Aurelia Chindriș (atunci în vârstă de 7 ani) au părăsit Sighetul practic cu mâinile goale, pentru a relua viața de la zero – la Timișoara și respectiv Arad – asemenea altor sute de mii de ardeleni, basarabeni, bucovineni, herțeni și sud – dobrogeni în acel cataclismic an 1940, când România Mare s-a prăbușit…Situația familiei Chindriș era și mai gravă, având 3 copii mici și bunica gravidă cu al patrulea, iar bunicul – urmarit să fie arestat de noile autorități – s-a ascuns 2 săptămâni pe Solovan până în ziua plecării. În cazul familiei Vișovan, situația părea mai suportabilă, dar în gară la Sighet în așteptarea plecării trenului sora tatălui meu Viorica (atunci în vârstă de 18 ani) a fost arestată de paramilitari unguri fiindcă strigase ceva “incorect politic” în gară…A fost eliberată câteva ore mai târziu prin intervenția domnului Szekely de la Locul Târgului (un moșier maghiar foarte cumsecade care avea relații bune cu vecinii români) dar trenul plecase și Viorica și-a regăsit familia la Timișoara doar câteva zile mai târziu.

Odată ajunse la destinații, după câteva săptămâni de solutii provizorii, cele două familii au intrat destul de repede într-o relativă normalitate. Primirea, organizarea, repartizarea și ajutorarea refugiaților precum și găsirea rapidă a unor locuri de muncă pentru aceștia s-au desfășurat acceptabil, autoritățile române de atunci descurcându- se destul de bine într-un context foarte dificil (după abdicarea regelui Carol al doilea se formase recent un guvern de orientare naționalistă, Subsecretar de Stat pentru problemele refugiaților fiind Corneliu Georgescu). Și așa au trecut 4 ani…cele două familii împărtășind, cu un accent în plus, suferința întregului popor român pe timp de război.

Dar familia Chindriș avea să cunoască și al doilea refugiu, în septembrie 1944, când contraofensiva germano – maghiară a ocupat Aradul, iar bunica cu cei 4 copii s-au refugiat pe Valea Jiului unde se afla bunicul cu unitatea militară, la Vulcan. Atunci fuga s-a desfășurat în condiții apolicaliptice, artileria bătea zis și noapte, căruțele cu răniți treceau prin fața casei (tinerii elevi ofițeri de Ineu și apoi cei de la Radna au dat atunci niște jertfe impresionante), copiii nu au putut fi urcați în tren decât pe geam, ciorchini de călători disperați atârnau pe treptele trenului, au fost surprinși și de un bombardament aerian, dar din fericire bombele au căzut mai departe…
În 1945 războiul s-a terminat, refugiul s-a terminat, cele două familii s-au întors la Sighet, pentru a o lua din nou de la zero, dar cu speranța unei vieți normale acasă. Ceea ce urma însă era… comunismul! Nu mai puțin de șapte membri ai familiei mele au cunoscut ororile temnițelor comuniste: Vișovan Aurel (tatăl meu), Chindriș Ioan (bunicul matern), preot Bărdaș Ioan (soțul mătușii Viorica), Pop Arvinte (fratele bunicii paterne) și fiul său Pop Ioan Arvinte, precum și Iusco Dumitru și Iusco Simion (frații bunicii materne).

Să dea Dumnezeu pace în lume și să-i apere pe cei aflați în suferință!

preot prof. Marius Vișovan