N-aș fi crezut niciodată ca, după 60 de ani, să retrăiesc același coșmar care mi-a bîntuit copilăria ani la rînd. Atunci era coșmarul războiului trecut, iar acum a celui prezent în toată lumea.

Copil fiind, posibilitățile de orice fel erau precare; fără curent, fără televizor, fără telefon. Singurul telefon era cel de la poșta din sat, unde erai anunțat că ai o convorbire la ce oră și în ce zi. Așteptam vești cu atîta înfrigurare, acel telefon era cam singura noastră conexiune cu alte lumi… Zilele treceau, dar serile, mai ales cele de iarnă, trebuiau umplute cu ceva. La țară, cel puțin, se organizau șezători, bineînțeles acolo unde exista cîte o lampă mare și petrol în ea, iar gazda avea provizii de lemne pentru a oferi condiții musafirilor. Mîinile harnice deabia atunci prindeau un pic de odihnă de la muncile cîmpului și se „delectau” cu alte îndeletniciri mai ușoare și creative. Se torcea, se puneau „teri” (războaie) se coseau cămăși, se făcea „ciur” (dantelă), bărbații încrustau fuse, fluiere, tilinci, cu care întrețineau mai apoi atmosfera. Noi, copiii, prin paturi, pe după perne, trăgeam cu ochiul și cu urechea la adunarea din casă, care trebuie să recunosc, la noi era deja o obișnuință. Printre sfîrîiturile de fuse, vocile molcome depănînd amintir sau „grozuri” din război mi-au rămas întipărite în minte, mă captivau și mă făceau curioasă nevoie mare. Ce desene animate pe aceea vreme, filme adevărate se derulau din gură în gură! Eu le vizualizam cu atîta implicare, mai ales cele legate de război, că nu puteam să adorm, aveam coșmaruri și nu de puține ori, mama era nevoită să mă trezească la realitate. Pe atunci nu era anunțul „interzis copiilor sub 12 ani”. Urmarea a fost că am rămas cu o sechelă, și anume nu era nimeni în stare să mă dezbrace de culcare de spaima începerii vreunui război! Cum să fug dezbrăcată? Tîrziu, în noapte, cînd mama considera că deja sunt adormită, mă dezbrăca.

… Sunt deja matură, dar sentimentul acela de nesiguranță se pare că nu a trecut. Lumea a avansat, dar din păcate în rău, a acumulat niște tare nevindecate, ținute în stare latentă și care încep să apară la suprafață asemeni unor izbucuri. Se cotropesc state pe state peste noapte, fără măcar un preaviz. Se iau copii de lîngă mame și-i duc ostatici, se răpesc tinere de lîngă iubiții lor, se măcelăresc frați între ei. Și toate acestea într-o frenezie de oameni bolnavi, fără nici o regulă de civilizație sau de război, doar pentru a-și satisface pofta de sînge și răzbunare. Întrebarea este: Cui folosește? Cine determină asemenea monstruozități și care e satisfacția? Degenerăm ca specie, ura e singurul catalizator în acest marș către autodistrugere? Să fie niște cicluri pe care omenirea trebuie să le parcurgă iar și iar? Dar de ce doar în rău? De ce nu vedem valuri de efuziune, între oameni, îmbrățișări colective, doar țăcănit de arme și strigăte de luptă?

Oare cine stă în spatele acestor orori și trage foloase și ne suflă în ceafă? Să fie doar vîntul?

Ileana PISUC

Sursa foto: Internet

Astăzi, Ucraina

Mamă, astăzi în loc de rochie de mireasă, am îmbrăcat uniformă militară. Și nu m-a durut să zâmbesc cu sufletul întreg și zdrobit prin dedesubturi reci
unde suntem ascunși, nici mucegaiul sau umezeala nu sunt tăioase. Nici măcar noroiul închegat cu sânge ca o năframă a unei văduve tinere, udată în lacrimi, scuipată și călcată în picioare. Dar știi, Dumnezeu va limpezi tot acest întuneric și va alege dragostea din pieptul celor mai fierbinți.
Grâul se va coace, raiul și cerul vor deveni unul singur peste imnul nostru, sfințit prin jertfa celor neprihăniți. Luptăm și ne rugăm, luptăm și plângem, cu o mână pe armă și cu alta în văzduhul altarului Celui Preaînalt.

N-am visat vreodată ca la nunta mea vor cânta sirene. Că un sărut este la fel de real și în taina tranșeelor ca în orice casă în care se respiră iubire. Astăzi Ucraina, este despre dragoste în mijlocul furtunii, fluturii zboară și mor în aceeași zi, iar noi ne ridicăm deasupra beznei și învingem moartea cu mâinile goale.

Astăzi, am învățat că pot să iubesc la infinit dacă mi-am pus inima să păzească tot ceea ce îi este mai drag și mai sfânt.

***
Сьогодні, Україна

Антонія Луіза Дубович
перекладач Деніса-Мара Рус

Мамо, сьогодні замість весільної сукні я одягнула військову форму. І не завадило мені усміхнутися всією душею, розбитою, через холодні підвали, де ми сховані, де ні цвіль, ні вогкість не відчутні. Навіть згущена грязюка з кров’ю, як хустка молодої вдови, мокра від сліз, обпльована і потоптана ногами. Але знаєш, Бог очистить всю цю темряву і вибере любов із грудей найгарячіших.
Пшениця дозріє, рай і небо стануть воєдино над нашим гімном, освяченим жертвою невинних. Боремося і молимося, боремося і плачемо, однією рукою на зброї, а іншою – в повітрі біля вівтаря Всевишнього.

Не снилося мені ніколи, що на моєму весіллі співатимуть сирени. Що поцілунок є також справжній і в таємниці окопів, як і в будь-якій хаті, де дихає любов. Сьогодні Україна – це про любов посеред бурі, метелики літають і вмирають в той же день, а ми піднімаємося над темрявою і перемагаємо смерть голими руками.

Сьогодні я зрозуміла, що можу любити безмежно, якщо покладу своє серце щоб охороняло все, що для нього є найдорожчим і найсвятішим.

(Traducere în lb. ucraineană: Denisa-Mara RUS)

Sursă foto: https://www.stripes.com

Aceste zile reprezintă testul suprem pentru omenire și umanitate în general. Un test care ne-a trezit din starea de letargie și ne-a deschis ochii înspre aproapele nostru. Ne-am pus în locul celor forțați să-și părăsească casele și mai ales în locul celor ce au ales să rămână acolo, în mijlocul unui infern creat în mod artificial de niște invadatori care nu respectă niciun drept recunoscut astăzi de toate organismele și organizațiile mondiale. Am fost în urmă cu câțiva ani în Lviv (în vizită la rudele mele) iar acum refuz să cred cum splendoarea și frumusețea unor orașe cu arhitectură sublimă pot să dispară peste noapte în focul bombardamentelor alături de inimile multor eroi ce și-au sacrificat viața încercând să salveze libertatea din ghiarele celor ce o hăituiesc. Astăzi suntem chemați în cea mai nobilă misiune pe care o putem primi și anume să ne oprim puțin din alergarea noastră precum Samarineanul Milostiv și să ne oferim în primul rând inima celor ce caută o mângâiere.

În rândurile care urmează, avem mărturia despre cum este trăit pe viu un război în numele libertății de către un român stabilit în Ucraina, de peste trei decenii, este vorba de Prof. Univ. Dr. Ion Dubovici, aflat împreună cu familia sa (soția și trei copii în orașul Lviv).

Scurtă biografie: Ion Dubovici, născut în anul 1962 în comuna Remeți, județul Maramureș, este stabilit în orașul Lviv (Ucraina) din anul 1990. Este Profesor Universitar la Universitatea Națională de Silvicultură din Ucraina (orașul Lviv), doctor în științe geografice, jurist internațional, prodecan (2010-2015), șef al Departamentului de Ecologie Economică și afaceri (în engl. „Ecological economics and business”) iar din 2015 – prezent, membru corespondent al Academiei de Științe Forestiere din Ucraina, autor și coautor a peste 250 de lucrări științifice. Este căsătorit cu Olena Luțișin, doctor în științe filologice și cercetător științific al Institutului Ivan Franko din cadrul Academiei Naționale de Științe din Ucraina (orașul Lviv).

Antonia Dubovici (A. D.): Sunt deja opt zile de când teritoriul Ucrainei este invadat de armata rusă. Cum au reușit ucrainenii să reziste în aceste zile?
Ion Dubovici (I. D.): Invazia armatei ruse pe teritoriul Ucrainei a început în 20 februarie 2014 în timpul anexării peninsulei Crimeea, precum și capturarea la 1 martie 2014 a unei părți din regiunile Donețk și Lugansk. Armata rusă a capturat peninsula Crimeea și o parte din regiunile Donețk și Lugansk fără ripostă din partea armatei ucrainene. La acea vreme, armata ucraineană nu era pregătită să riposteze armatei ruse. Ucraina nu avea armele corespunzătoare pentru a lupta cu una dintre cele mai puternice armate din lume, care are în dotare arme nucleare. În ceea ce privește atacul militar deschis al Rusiei asupra Ucrainei, care a început în 24 februarie 2022, aș dori să remarc că astăzi armata ucraineană este una dintre cele mai puternice, una dintre cele mai bine pregătite în lume. Astăzi armata ucraineană apără cu fidelitate independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Trebuie să recunoaștem că Ucraina a primit ajutoare semnificative cu arme moderne din partea Statelor Unite ale Americii și din partea altor țări. Acest ajutor cu arme militare a ajutat foarte mult Ucraina să poată rezista agresiunii ruse. De asemenea, trebuie să înțelegem că atunci când un stat se află în stare de război, un rol foarte important îl joacă președintele. În momentul de față, Ucraina are cel mai bun președinte care dispune de tehnici de organizare a unei cooperări eficiente cu lumea civilizată, știind cum să unească pe toți ucrainenii și să apere suveranitatea și independența Ucrainei. Îl consider pe președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, un erou al Ucrainei. Astăzi, mai mult ca niciodată, toți ucrainenii sunt uniți și puternici, uniți în spiritul de luptător al libertății.

A. D.: Ați primit nenumărate mesaje de încurajare din partea celor care vă cunosc (rude, cunoștințe, prieteni din România) în ceea ce privește posibilitatea de a veni în România, în calitate de refugiați. Ați primit cu recunoștință și gratitudine invitațiile celor apropiați dar totuși ați ramas în Ucraina. De ce ați ales să rămâneți în Ucraina și mai ales ce anume v-a determinat să luați această decizie?
I. D.: E adevărat, de când a izbucnit războiul în Ucraina, am primit mai multe oferte de la rude și prieteni din România, care ne-au oferit cazare, masă etc. pe teritoriul României. Sora mea, soțul ei, precum și nepoții mei m-au sunat și ne-au oferit cazare, masă și ajutor financiar. Aș dori să-i mulțumesc foarte mult domnului Nicolae-Miroslav Petrețchi, deputat în Parlamentul României, președintele Uniunii Ucrainenilor din România, care m-a sunat și ne-a oferit ajutor (cazare, masă etc.). Sincere mulțumiri rectorului Ioan Abrudan și decanului Lucian Kurtu de la Universitatea Transilvania din Brașov pentru sprijinul oferit familiei mele și colegilor mei de la Universitate. Propuneri de sprijin au venit și din partea altor prieteni din România. De ce am decis să rămânem în Ucraina? Am considerat că nu noi ar trebui să părăsim Ucraina, unde trăim și muncim, ci criminalii, teroriști ruși, care se află ilegal pe teritoriul Ucrainei, ucigând civili și distrugând infrastructura.

A. D.: Ce părere aveți despre solidaritatea și mobilizarea societății civile sighetene și nu numai, respectiv a asociațiilor și organizațiilor publice și private privind întâmpinarea nevoilor refugiaților și trimiterea de ajutoare peste graniță pentru cei rămași pe teritoriul ucrainean?
I. D.: Este minunat să vezi cum locuitorii din Sighetu Marmației și din alte regiuni îi ajută pe refugiații din Ucraina, nu doar pe cei care se află în România, ci și pe cei care au rămas în diferite regiuni ale Ucrainei, îndeosebi Transcarpatia, Ivano-Frankivsk, Cernăuți și alte regiuni. Cred că întreaga lumea se va mobiliza să-i ajute pe refugiați, care se află într-o situație extrem de dificilă. Trebuie să înțelegem că astăzi ucrainenii apără nu numai Ucraina, ci întreaga Europă, întreaga lume. Ucraina apără libertatea omului. Vreme de mulți ani, Rusia a încălcat drepturile internaționale și a stabilit reguli proprii, reguli care nu corespund celor internaționale. Apropo, Rusia nu este un stat recunoscut de ONU, cu atât mai mult un membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Această țară nu a trecut în 1991 procedura de recunoaștere a Federației Ruse ca stat ONU, așa cum au făcut toate republicile din fosta Uniune Sovietică. Sper că în viitorul apropiat se va cerceta această problemă și se vor lua decizii corespunzătoare.

A. D.: Ce măsuri de siguranță s-au luat de către autoritățile ucrainene pentru a proteja securitatea persoanelor civile? Cum reușiți să vă desfășurați activitățile de zi cu zi (aprovizionare, muncă, activități profesionale și alte activități)?
I. D.: Ȋn Ucraina, în momentul de față se aplică un plan de acțiune bine organizat în ceea ce privește protejarea civililor în timpul războiului. Fiecare localitate a organizat apărarea teritorială, civilii împreună cu poliția și militari din cadrul armatei Ucrainei asigură ordinea publică, efectuând patrularea comună non-stop și verificând actele de identitate a persoanelor, respectiv vehiculele care se deplasează pe teritoriul localității etc. În fiecare localitate se aplică stări de urgenţă, ordonanţe militare. De exemplu în Kiev între orele 17:00 – 07:00, în Lviv între orele 22:00 – 06:00. Interdicția este stabilită de autoritățile locale. În această perioadă, civililor le este interzis să se afle pe stradă, se pot deplasa doar când sună sirenele, și numai în adăpost. În această perioadă se aplică restricții la circulația autovehiculelor proprii, cu excepția celor care au permise speciale. Din păcate, astăzi două sau trei localități din Ucraina sunt capturate de teroriști din Rusia, iar localnicii sunt luați ostatici. Sunt sigur că astăzi sau mâine aceste localități vor fi eliberate de armata ucraineană. În general, situația din Ucraina este foarte dificilă, mulți cetățeni ai Ucrainei sunt nevoiți să plece din Ucraina în alte țări, elevi si studenții au fost trimiși în vacanțe nevoite. Principalul lucru în condițiile actuale de război este să supraviețuiești. Autoritățile ucrainene fac tot posibilul pentru a proteja populația civilă. Autoritățile ucrainene au stabilit o cooperare cu multe țări în ceea ce privește primirea refugiaților din Ucraina.

A. D.: Care este situația de război în Lviv? Cum este atmosfera și suflul resimțit de locuitori? Ce spun rudele și cunoștințele voastre din alte localități de pe teritoriul Ucrainei?
I. D.: Situația de război în Lviv este tensionată, pentru că președintele nerecunoscut al Belarusiei Alexandru Lukașenko s-a unit cu teroriștii ruși și le oferă condiții pentru atac asupra Ucrainei. Iar distanța de la Lviv până la granița cu Belarusia este de aproximativ 200 km. Astăzi există informații că trupele militare belaruse au intrat pe teritoriul Ucrainei, adică militari belaruși sunt direct implicați în acest război, în această crimă teroristă. Dar oamenii din Lviv, cu spiritul lor de luptă, au organizat foarte bine punctele de control, apără bine orașul și nu vor permite inamicului să intre pe teritoriul orașului Lviv. De la începutul războiului în Ucraina (24 februarie 2022), locuitorii din Lviv primesc refugiați din Kiev, Harkov, Odesa și alte orașe ale Ucrainei unde situația este dezastruoasă. Rudele, cunoscuți care locuiesc în regiunile Ucrainei, unde inamicul omoară civilii, distruge infrastructura, ne transmit că trăiesc în adevărată groază. Din păcate sunt mari pierderi de vieți omenești. Dar noi credem în victoria Ucrainei.

A. D.: Poporul ucrainean este unit și neînfricat în rezistența în fața invadatorului. Ucraina în frunte cu președintele țării este apărată eroic de către numeroase personalități ucrainene cunoscute (din lumea sportului, culturii și artei etc.). Sunt soldați care au făcut sacrificiul suprem în numele libertății, stârnind admirație din partea întregii lumi. Apărarea Ucrainei se află în mâinile fiecărui locuitor al ei, potrivit citatului din opera lui Dumas „toți pentru unul și unul pentru toți”. De ce ucrainenii sunt atât de curajoși, neînfricați?
I. D.: Dacă pe timp de pace în Ucraina auzeam diferite opinii politice, atacul Rusiei asupra Ucrainei a unit toți ucrainenii, întărind spiritul ucrainean. Astăzi, nimeni nu se îndoiește că ucrainenii sunt o națiune, cu propria lor limbă, cultură, tradiții etc. Astăzi, propaganda falsă a Federației Ruse poate fi aruncată la gunoi. Întreaga lume civilizată și-a dat seama și a înțeles că Rusia este o țară teroristă condusă de Putin, care nu are nimic uman. Noi ne-am convins, că în ultimul timp reprezentanții statelor civilizate, democratice, nu mai vor să-i asculte pe reprezentanții ruși. De exemplu, marți (1 martie 2022) în cadrul unei ședințe a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, când ministrul de externe rus Lavrov și-a început discursul, peste 100 de diplomați, reprezentanți ai statelor civilizate, democratice, s-au ridicat și au părăsit sala. Asta înseamnă că lumea civilizată nu mai vrea să asculte minciunile unei țări teroriste. Eu cred că toți cei implicați în războiul împotriva Ucrainei, în această crimă cumplită, vor ajunge cu siguranță în fața Curții Penale Internaționale și vor fi trași la răspundere pentru fiecare crimă comisă. La întrebarea dumneavoastră „De ce ucraineni sunt atât de curajoși, neînfricați?”, răspund. Imperiul Rus a distrus și rusificat ucrainenii timp de 300-350 de ani. În toată această perioadă, ucrainenii au fost jefuiți și uciși. Potrivit surselor științifice, dacă nu era genocidul, exterminarea deliberată și sistematică intenționată asupra poporului ucrainean, Ucraina modernă ar fi numărat cel puțin 100 de milioane de oameni. Dacă luăm în considerare rusificarea ucrainenilor, numărul real al ucrainenilor în întreaga lume ar fi de aproximativ 150 de milioane. Astăzi în Ucraina locuiesc 42 milioane de ucraineni și aproximativ 20 milioane în alte state. Analizând crimele Imperiului Rus împotriva poporului ucrainean, înțelegând caracterul agresiv al rușilor, ucrainenii sunt nevoiți să se apere de teribilul lor dușman. Cum se explică că Ucraina, una dintre cele mai bogate țări din lume, se afla pe lista celor mai sărace din Europa? Rușii au jefuit Ucraina de sute de ani și chiar și după 1991, când Ucraina a devenit stat independent, rușii au afectat negativ dezvoltarea economică a Ucrainei, prin reprezentanții lor, care aveau sarcini clare în Ucraina, comiteau diverse acte criminale, organizau scheme de corupție etc. Ucrainenii înțeleg însemnătatea cuvintelor „acum ori niciodată” și sunt hotărâți să-și apere independența, suveranitatea și integritatea teritorială chiar și cu sacrificiul vieții, dorind să se separe definitiv de criminalii Imperiului Rus. Vreau să cred că acest război al Rusiei împotriva Ucrainei va pune capăt erei Imperiului Rus.

A. D.: Clopotele bisericilor și vuietul sirenelor răsună acum mai mult ca niciodată pe teritoriul ucrainean. Ce speranțe aveți și cum configurați viitorul Ucrainei?
I. D.: Din păcate, acest lucru este adevărat, sirenele sună acum mai mult ca niciodată în Ucraina. Închipuiți-vă cum trăiesc în această groază copiii, femeile, bătrânii… Eu întotdeauna am crezut într-un viitor strălucit al Ucrainei. Am spus mereu că Ucraina va deveni un stat european dezvoltat, civilizat, dar cu condiția să nu aibă relații de colaborare cu Rusia. Rusia este o piedică în dezvoltarea economică a Ucrainei, piedică în respectarea drepturilor omului și în integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană civilizată și NATO.

A. D.: Cum ar putea România și românii să ajute în continuare Ucraina și poporul ucrainean?
I. D.: În actuala stare de război, principalul ajutor din partea României și a românilor pentru Ucraina și poporul ucrainean poate fi acordat la nivel de stat între guvernul ucrainean și guvernul român, precum și la nivel regional între administrațiile regionale din Ucraina și prefecturile județene din România. Un ajutor semnificativ poporului ucrainean este oferit de Uniunea Ucrainenilor din România, condusă de Nicolae-Miroslav Petrețchi, deputat în Parlamentul României, președintele Uniunii Ucrainenilor din România, precum și diverse companii private și cetățeni ai României. Noi înțelegem că este foarte important pentru România, ca vecinii săi să fie parteneri de încredere și de perspectivă, motiv pentru care România trebuie să promoveze, să ajute și să sprijine aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană și NATO. Consider că este necesar să se stabilească relații interstatale româno-ucrainene apropiate, cu caracter de prietenie, reciproc avantajoase în toate domeniile de activitate.

A. D.:  Ce mesaj transmiteți sighetenilor, ucrainenilor români, românilor de pretutindeni, respectiv lumii întregi?
I. D.: În primul rând, aș dori să mulțumesc tuturor locuitorilor din Sighetu Marmației, ucrainenilor din România și tuturor celor care ajută Ucraina și refugiații ucraineni în această perioadă extrem de dificilă. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei este o crimă împotriva umanității. Rog toți oamenii să nu fie indiferenți, să nu privească acest război, cu gândul „pe mine nu mă privește”. Indiferența oricărei persoane în stare de război este inacceptabilă. Întreaga lume trebuie să se unească împotriva teroriştilor, altfel acţiuni similare se pot repeta și în alte părţi ale lumii. Fiecare trebuie să facă tot ce poate pentru a preveni războiul. Într-un război nu există învingători, există doar consecințe teribile, mii de morți, infrastructură distrusă și așa mai departe. După părerea mea, există oameni cu o sănătate mintală îndoielnică care ajung la putere și doresc cu orice preț să intre în istorie, indiferent în ce postură, ca erou sau ca criminal, terorist. De exemplu, Hitler, Putin și alții. Consider că nu avem dreptul să privim cu pasivitate astfel de fapte criminale. Oamenii trebuie să facă tot posibilul pentru stoparea războiului.

*

În comunitatea de care aparțin (orașul Auburn și orașul Syracuse din statul NY), oamenii sunt uniți în solidaritate și oferirea de sprijin și suport financiar și material față de poporul ucrainean în frunte cu reprezentați ai bisericilor greco-catolice ucrainene (cu enoriași ucraineni, români și americani) din cadrul bisericii Sf. Petru și Pavel (Rev. Vasile Colopelnic) și bisericii Sf. Ioan Botezătorul (Rev. Mihai Dubovici), aceeași mobilizare am remarcat-o prin intermediul rețelelor de socializare în: Sighetu Marmației, Remeți și nenumărate localități din România. Cinste acestor oameni cu inimi cu adevărat bogate! Ne exprimăm întreaga noastră solidaritate și suntem alături de poporul ucrainean.

Corespondent diaspora: Antonia DUBOVICI (Auburn, NY, SUA)

A treia zi a războiului din Ucraina nu a generat încă un număr mare de refugiați la Punctul de Trecere al Frontierei din Sighet, dar în această noapte și în zilele următoare se așteaptă ca afluxul să crească. Întreaga zi, în Vama Sighet au fost prezente autoritățile, foarte multe ONG-uri (Crucea Roșie, Suntem Vocea Lor, Serviciul de Ajutor Maltez etc.), voluntari care, contrar unor afirmații ale unei televiziuni naționale, au oferit mâncare, hrană caldă, apă etc, în cantități suficiente. Pur și simplu, oferta gratuită de hrană din partea sighetenilor a fost constantă și fără niciun fel de probleme.

În așteptarea refugiaților, cuminți, pe margine, stăteau și tineri din alte orașe care își ofereau ajutorul umanitar.

Am văzut cum fiecare refugiat care ajungea în zona noastră era întâmpinat de către voluntari, cunoscători de limba ucraineană pentru cei care stăpâneau doar aaceastă limbă și erau îndrumați prompt spre locurile de cazare din Sighet sau împrejurimi.

Ca în zilele precedente au trecut frontiera în special femei însoțite de copii dar, surprinzător, mult mai puține persoane  comparativ cu zilele precedente. Ce se întâmplă dincolo, nu știm! Sunt zvonuri – sperăm neadevărate – care asociază aceste întârzieri cu binecuoscuta… „tradiție”.

De azi au început să fie livrate și diverse produse pentru cetățenii din Ucraina, care au solicitat în primul rând alimente, dar, în curând, se vor livra și medicamente, precum și alte produse care au început să fie solicitate de către cei aflați în mijlocul războiului.

S-au primit, pe diverse canale, oferte de sprijin și de la românii din diaspora, din Irlanda, Italia, Germania etc.

Subliniem că există suficiente spații de cazare la dispoziția celor care le solicită, din toată țara sunt trimise alimente neperisabile și ajutoare care sunt depozitate la Sala Polivalentă din Sighet sau duse direct la Frontieră. Deocamdată, nu sunt probleme în acest sens.

Reluăm numerele de urgență puse la dispoziție de către Primăria Sighet, disponibile 24 de ore din 24: 0262-312964, 0748-197771.

Pentru cei care sunt interesați, vă informăm că în vama Sighet sunt primiți toți cetățenii din Ucraina, chiar dacă unii dintre ei nu posedă documente. Nimeni nu este refuzat, important este să ajungă pe teritoriul românesc, în Sighet. Cei care nu posedă documente – într-adevăr – urmează alte proceduri.

Mai jos sunt câteva fragmente video, poate nu foarte „profesionist” filmate, care „surprind ” totuși tensiunea care se simte în zona noastră adusă de refugiații speriați de drama Ucrainei. În inima noastră, ucrainenii și-au făcut un loc special.

Ion Mariș & Brîndușa Oanță

Grele vremuri trăim: din 1944 încoace, războiul nu a mai fost atât de aproape de noi…
În jurul orei 8 AM, aeroportul din Ivano-Frankivsk din Ucraina, aflat la distanța de 125 km față de Sighetu Marmației, a fost lovit de cel puțin o rachetă de croazieră  rusească, alte lovituri fiind raportate în regiunile vestice Vijnița, Volynia, dar și la Odessa:
Video, aici: https://twitter.com/i/status/1496734064593674240

Să ne păstrăm calmul, din câte se știe, în imediata apropiere a Maramureșului nu există obiective militare sau strategice care să atragă încoace „câinii războiului”, iar umbrelele NATO și UE ne vor oferi protecția necesară.

Teofil Ivanciuc

În atmosfera de reculegere din preajma Luminației, amintirile despre cei dragi și plecați demult, ne năpădesc…

… 1944… Eram în refugiu la Socodor, în județul Arad, aproape de granița cu Ungaria… stăteam acolo de patru ani… din ’40, de la cedarea Ardealului de nord. Tata, învățătorul Ion Chindriș, ofițer în rezervă concentrat, a fost pe front în Rusia, apoi o vreme n-am mai avut nicio veste de la el. Eu, în vârstă de 11 ani și cei trei frați mai mici am rămas cu mama… La liceu la Beiuș (patronat de călugarițe greco-catolice) n-am mai mers din aprilie, fiind transformat în spital militar. La 23 august ne-am bucurat, ni s-a spus că e pace, deci tata va veni acasă; mai mult, noi refugiații speram că ne vom putea întoarce în Ardealul cedat…

Dar imediat armata maghiară ajutată de nemți ne-a atacat. Luptele erau inegale, frontul de vest nu era asigurat. Frontiera – la 12 km de Socodor – a devenit câmp de luptă. Nu știam ce se întamplă acolo dar căruțele cu răniți treceau zi și noapte prin fața școlii în drum spre spital. Erau elevii de la Școala de ofițeri din Ineu. Tunurile se auzeau fără întrerupere, lumea din sat încerca să plece înspăimântată. Eram și eu îngrozită. O imploram pe mama să plecăm și noi dar ea declara răspicat : “-Nu plec nicăieri! Am mai plecat o dată cu hainele de pe mine!”… De la tata, nicio veste.

După 20 de zile, în 10 septembrie un soldat ne bate la ușă. Se înserase deja. Era trimis de tata. “-Nu vă speriați! M-a trimis domnul locotenent Chindriș să vă duc cu primul tren la Vulcan, pe Valea Jiului. Nemții și ungurii au dus trupe noi, în 2-3 zile vor rupe frontul. Aveți încredere în mine. Eu sunt ordonanța dumnealui. Și eu sunt din Maramureș…” Mama a rămas fără grai. Noi copiii strigam de bucurie. Dezmeticită, mama își freca mâinile: “-Dar cum pot să împachetez așa de repede? N-am nici valize, nici lăzi… -Nimic, doamnă ! Am ordin să iau o valiză cu mâncare pe o zi și una cu haine de schimb. Atât. Cu mai mult nu vom putea urca în tren.” Mama a început să plângă în hohote că nu pleacă. Soldatul știa că a primit un ordin și că trebuia să-l execute…

A doua zi dimineața abia am reușit să urcăm în tren. Peronul gării era plin, trenul avea ciorchini de oameni și pe scări. Soldatul și-a făcut greu drum. Pe cei trei băieți i-a urcat pe fereastra vagonului și eu cu mama era să rămânem jos. Să știți că scenele din filme nu sunt deloc exagerări.

Drumul de la Socodor la Vulcan l-am făcut în 20 de ore, cu trei schimbări de tren. În Arad ne-a surprins o alarmă aeriană. De data aceasta erau avioane germane (cu câteva luni înainte fuseserăm bombardați de americani), dar au bombardat la mare distanță. Eram adormiți când am ajuns la Vulcan. Tata ne așteaptă în gară, nu-l mai văzusem de nouă luni. Primul lucru ce i l-a spus soldatului și mamei: “-Nemții au rupt frontul, astă seară au intrat în Socodor și Chișineu – Criș. Slavă Domnului că sunteți aici!” Bucuria noastră a fost imensă iar soldatul era fericit și mândru că își făcuse datoria.

Am rămas la Vulcan un an și trei luni… apoi războiul s-a terminat și ne-am întors la Sighet… și viața a mers mai departe și cu bune și cu multe necazuri… tatăl meu a făcut închisoare sub comuniști și apoi a murit tânăr, la 50 de ani… mai târziu a murit și mama și toți frații mei, am rămas doar eu…

Soldatul care ne-a salvat atunci se numea Petru Vașvari – nenea Petrică, cum a rămas de atunci în memoria noastră. S-a întors și el la Sighet unde a trăit până la adânci bătrânețe. L-am mai văzut de câteva ori și de fiecare dată bucuria a fost reciprocă, ne unea această amintire dramatică dar cu final fericit… Ultima dată l-am văzut în 2003, acasă la el pe strada Gheorghe Doja… apoi la scurtă vreme am aflat că trecuse la cele veșnice.

I-am căutat mormântul în cimitir, am aprins o lumânare și am spus o rugăciune. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți binefăcătorii noștri !

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: http://transilvaniareporter.ro

În singura frunză a copacului solitar de la capătul lumii se oglindeşte şi astăzi durerea pe care omenirea a simţit-o în repetate rânduri. Frunzele cad, timpul trece, iar oamenii mor. Iubirea rămâne atâta timp cât există cineva care să iubească, să iubească constant, fără frică, fără prejudecăţi şi cu mult dor. Pe temelia libertăţii şi a iubirii s-a clădit bucată cu bucată un pod din metalul rece al războiului, al violenţei şi al lacrimilor fierbinţi şi nevinovate ridicate către ceruri de miile de suflete inocente.

Cu frică, dar speranţă în gând, victimele războiului şi-au croit calea printre ramurile pline cu spini. Acestea au păşit cu încredere dincolo de covorul de frunze însângerate ce poartă amintirea sufletelor pustiite ale oamenilor ce încă străbat fără un ţel întinderea de copaci răvăşită de umbra morţii.

Cu timpul, omenirea a aruncat sub acest pod toate acele trăiri profunde şi asidue ce le-au fost împinse în suflet de mantia neagră a războiului. Nisipurile ruginii ale uitării au îngropat sub bolta podului şenilele infernale uscate de sânge care încă păstrează vie amintirea a tot ceea ce a fost odată…

Tancurile în ruine, armele atinse de decăderea toamnei şi căştile cândva pregătite pentru luptă încă încearcă să-şi arate faţa de sub vânturile nisipoase ale uitării. Acestea încă păstrează tremurul cuprins de nelinişte şi zgomotul plin de spaimă, sentimente şi sunete acum ascunse în tenebrele adânci ale pământului.

Speranţa a apărut dincolo de metalul rece al podului, unde se zăreşte roua caldă a renaşterii, verdele aprins al pădurii de brad veşnic tânără şi razele aurii ale soarelui ce îşi întoarce faţa către omenire, dincolo de liniile orizontului. Astăzi, covorul înflorit şi înmiresmat al libertăţii ne mângâie cu gingăşie tălpile, astăzi aşteptăm iubire şi bunătate, fără să ne gândim la cenuşa aruncată şi cuprinsă cu braţele deschise de hăul nemărginit al Tartarului.

Autor, Dana Berciu