„De la scenariul cinematografic pe care l-am schiţat ca embrion al întregii lucrări şi până la punctul final pe care l-am pus opt ani mai târziu, romanul acesta m-a făcut să trăiesc una dintre cele mai bogate şi mai exaltante aventuri literare.” (Mario Vargas Llosa)
(sursa: https://humanitas.ro/humanitas/carte/războiul-sfârşitului-lumii)

Am citit acest roman la puţini ani după ce a fost publicat. L-am recitit anul acesta, cândva, pe la începutul primăverii. Şi cu decenii în urmă, şi acum, impresia pe care mi-a lăsat-o această capodoperă a scriitorului peruan e aceeaşi. „Războiul sfârşitului lumii”, publicat în 1981, care „are acțiunea localizată în Sertao, în Brazilia secolului al XIX-lea, și se bazează pe evenimente reale, rebeliunea Sebastianiștilor, o sectă millenaristă condusă de Antonio Conselheiro în Canudos”. (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mario_Vargas_Llosa), e mai mult decât un roman. L-aş considera o simfonie formată nu din sunete, ci din cuvinte. Dacă ar fi să fac un clasament al celor mai bune cărţi pe care viaţa mi-a dat oportunitatea să le citesc, romanul lui Llosa rămâne pe primul loc.

Mario Vargas Llosa construieşte nişte personaje care rămân în memoria cititorului. Firul narativ al romanului e lung, complicat, cu reveniri la acţiuni şi întâmplări care, la fel ca într-o lucrare simfonică, apar, revin în prim-plan, dispar sau au o acţiune discretă într-un peisaj dominat de alte personaje, totul culminând cu participarea tuturor părţilor la Marea Simfonie, sau, dacă reintru în spiritul romanului, la Marele Război al sfărşitului lumii.

Locul de desfăşurare al acţiunii este în Brazilia, la sfârşitul secolului al  XIX – lea, într-un „ţinut înconjurat de munţi stîncoşi, numit Canudos după numele pipelor din ţeava de trestie fumate odinioară de cei din partea locului, locul unde „negoţul se făcea cu monedele purtînd întipărită efigia împăratului Don Pedro sau a fiicei sale, Prinţesa Isabel, dar acestea fiind prea puţine s-a generalizat schimbul în produse şi în servicii. Se schimba zahăr pe sandale, găini pe leacuri din buruieni, făina pe potcoave, şindrile pe pînzeturi, hamace pe machetes, iar muncile, la semănături, case, ograde, erau plătite cu alte munci”.

Războiul este între o ceată de câteva mii de oameni extrem de simpli în gândire, care nu acceptă schimbarea regimului politic în Brazilia, adică trecerea de la monarhie la republică şi multe altele, asupra cărora voi reveni când voi aminti aici câteva din faptele şi ideile Sfătuitorului.

Personajele cele mai relevante ale romanului sunt: Sfătuitorul, Galileo Gall, Leul din Natuba. Desigur că personajele sunt mult mai multe. Armatele trimise împotriva rebelilor sunt învinse de câteva ori până când reuşesc să-i decimeze pe – cum am spune noi – oamenii săraci cu duhul.

Toată „ceata” de răzvrătiţi se adună în jurul unuia care ştia să predice, şi căruia i-au spus (şi al cărui nume l-am amintit deja) Sfătuitorul.

Aşadar, „Sfătuitorul îşi dădea sfaturile la ora cînd cerul nordului Braziliei, înainte de a se întuneca şi înstela, mai plimba limbi de foc printre scămoşii nori albi, cenuşii sau sinilii, cînd s-ar părea că acolo sus, peste imensitatea lumii, se consumă un uriaş foc de artificii”.

Adevăratul său nume era Antonio Vicente (numele de botez) Mendes Maciel (numele de familie). Sigur, informaţia nu e deloc relevantă, dar e de remarcat sonoritatea numelor braziliene pe care le inventează sau le foloseşte Llosa. Epaminondas Gonçalves, Joao Grande, Honorio şi Antonio Vilanova, Febronio de Brito, Joao Abade, Pajeu, Luis Viana Moreira Cesar, Jurema, Rufino, Olimpio de Castro, Salomao da Rocha, şi lista poate continua.

Sfătuitorul era crezut de adepţii lui, oricât de mari bazaconii ar fi spus. Întrebat dacă lumea va ajunge în anul 1900, le spune că atunci „se vor stinge toate luminile şi va ploua cu stele. După aceste vorbe se lăsă o tăcere în care se auzeau trosnetul lemnelor pe foc şi sfârâitul gîzelor mistuite de flăcări, în timp ce sătenii, ţinîndu-şi răsuflarea, îşi încordau de pe acum memoria ca să-şi amintească viitorul. În 1896 mii de turme vor fugi de pe plajă spre serton şi marea va deveni serton iar sertonul, mare. În 1897 pustiul se va acoperi cu pajişti, păstorii şi turmele se vor contopi şi de atunci înainte vor fi o singură turmă şi un singur păstor. În 1898 se vor mări pălăriile şi se vor micşora capetele, iar în 1899 rîurile vor fi roşii şi o planetă nouă va brăzda văzduhul. Trebuia, deci, să fie pregătiţi”.

Tot Sfătuitorul, când„ a aflat că se decretase căsătoria civilă – de parcă o taină lăsată de Dumnezeu nu era îndeajuns – el a avut primul virtutea să spună cu glas tare, la ora împărţirii sfaturilor, ceea ce toţi gîndeau sau şuşoteau: că noua necuviinţă era lucrarea protestanţilor şi a masonilor. Ca şi, negreşit, celelalte hotărîri ciudate, îndoielnice, de care au auzit vorbindu-se prin sate: harta statistică, recensămîntul, sistemul metric zecimal. Sătenilor bănuitori care veneau să-l întrebe cam ce însemnau toate acestea, Sfătuitorul le explica amănunţit: voiau să ştie culoarea oamenilor pentru a reînfiinţa sclavia şi a-i putea trimite pe negri înapoi la stăpînii lor, şi erau curioşi să le afle credinţa pentru a-i recunoaşte pe catolici la ora începerii persecuţiilor. Fără să ridice tonul, îi povăţuia să nu răspundă la asemenea întrebări şi să nu folosească metrul şi centimetrul în locul împămîntenitelor cotul şi palma.”

Llosa găseşte explicaţia pentru care nevoiaşii din zonele sărace ale Braziliei îl urmează oriunde pe Sfătuitor şi-i ascultă „sfaturile”. „Aceste femei şi aceşti bărbaţi care fuseseră sute şi începeau să fie mii deveneau o singură fiinţă supusă şi devotată, gata să dea totul celui care fusese în stare să ajungă pînă la nemîngîierea lor, la foamea şi la păduchii lor, ca să le insufle nădejde şi să-i facă mîndri de destinul ce le era hărăzit”.

Sfătuitorul are o gardă personală care să-l apere. Membrii gărzii trebuiau să jure că nu sunt republicani, că nu recunosc izgonirea împăratului, că nu recunosc căsătoria civilă şi sistemul metric zecimal, că nu vor răspunde la întrebările recensământului.

Galileo Gall, un scoţian care ruga oamenii să-l lase să le pipăie capul, ghicindu-le astfel viitorul, „are o bărbuţă roşcată ca părul capului şi ochi foarte limpezi, pătrunzători; gura lată e încreţită cu îndîrjire, iar nările, foarte largi, par să soarbă mai mult aer decît au nevoie. Dormea tîrziu, dădea lecţii de limbi străine prin case, mergea neobosit prin tot oraşul, sau rămînea în hardughia lui de pod citind şi scriind”. Galileo Gall credea că „săracii vor zdrobi lanţurile exploatării şi ale obscurantismului numai pe calea violenţei”.

Leul din Natuba, alt personaj remarcabil al romanului, „în loc să umble în două picioare ca tot omul, el se tîra în patru labe, şi că tigva îi crescuse atît de mare încît părea cu neputinţă ca trupuşorul lui firav să poată duce o asemenea povară”. Se numea Felicio, „dar l-au poreclit Leul, probabil în bătaie de joc, […] poate, din cauza felului său animalic de a merge, sprijinindu-se în acelaşi timp pe picioare şi pe mîini (pe care şi le proteja cu nişte tălpi de piele în chip de copite), deşi aspectul lui în timpul mersului pe picioarele prea scurte şi pe braţele prea lungi – de care însă se ajuta doar uneori – ducea cu gîndul mai mult la familia maimuţelor decît la animalele de pradă”.

Leul din Natuba, care credea în Sfătuitor şi era tot timpul în preajma lui, ca un animal credincios stăpânului. „…dintr-o pornire necugetată, spusese deodată ceva ce nimeni nu-l mai auzise spunînd: „Eu nu cred în Dumnezeu nici în religie. Ci doar în tine, tată, pentru că tu mă faci să mă simt om”.

„Oamenii se repezeau la el să-l atingă pe spinare, crezînd că o să le poarte noroc, şi-l disputau ca pe o paiaţă de cîrpă şi îl reţineau ore în şir prin casele lor punîndu-i întrebări despre Sfătuitor”.

Sunt multe alte personaje ale complexului roman scris de Mario Vargas Llosa. Mă limitez doar la cei amintiţi. Mai adaug că între rebelii conduşi de Sfătuitor şi autorităţile braziliene care au trimis corpuri de armată împotriva lor, s-au dus lupte crâncene, câştigate de rebeli, în afară de cea din urmă. Una din descrierile forţelor armate trimise să anihileze oastea zdrentăroasă, flămândă şi ignorantă a Sfătuitorului: „sînt mii de soldaţi, împărţiţi în nouă corpuri, înaintează cu mare anevoinţă din cauza greutăţii cu care îşi cară armele, harabalele, corturile, şi a frînii reprezentate pentru ei de un tun foarte lung, care se împotmoleşte mai tot timpul şi îi obligă să lărgească mult drumeagul. Numai la el sînt înhămaţi patruzeci de boi. Parcurg, cel mult, cinci leghe pe zi”.

Orice război are ororile lui. „Soldăţelul zace pe burtă, la mai puţin de un metru, delirînd, şi abia de-i aude spusele căci vorbeşte cu gura lipită de pămînt. „Ai apă?”, îl întreabă. Durerea i se înfige sergentului în creier ca un junghi de foc, închide ochii şi se sforţează să-şi domine frica. E rănit de glonţ? Unde? Cu o altă sforţare uriaşă se priveşte: din burta lui răsare ceva ca o rădăcină ascuţită. îşi dă seama cu întîrziere că suliţa încovoiată nu numai că îl străpunge dintr-o parte în cealaltă, dar îl mai şi fixează de pămînt. „Sînt tras în ţeapă, pironit”. Gîndeşte: „Or să-mi dea o decoraţie”. De ce nu îşi poate mişca mîinile, picioarele? Cum se face de l-au tras în frigare ca pe un pui de găină, fără ca el să vadă sau să simtă ceva? O fi pierdut mult sînge? Nu vrea să-şi mai privească burta. Se întoarce spre soldăţel: – Ajută-mă, ajută-mă – îl roagă, simţind că plesneşte.    Scoate asta din mine, dă-mi drumul. Trebuie să ne căţărăm pe malul acela, hai să ne ajutăm puţin”.

Din întregul roman se deprinde o idee a lui Galileo Gall, cel care pipăind craniile oamenilor pretindea că astfel ştie şi trecutul şi viitorul celui care accepta această manevră, că „ştiinţa este încă un opaiţ ce pîlpîie într-o uriaşă peşteră în beznă”.

Nu sunt destule argumente ca să pot susţine că nu-i aşa…

Horia Picu

DIN ROST ÎN ROST….

Adina CURTA

Nimic nu rămâne fără rost. Când nu mai are unul, apare altul…

Cine a citit Nouă vieți, prima carte a Crinei Voinaghi (2017), va regăsi în Schimbarea și alte povestiri (2020) confortul lecturii gratifiante, plăcerea incursiunii într-un obișnuit nebătător la ochi, dar cu potențial neprevăzut și  frisonul   contactului cu dimensiuni mai puțin accesibile.

Tonul, dat încă din titlu, pare să fie cel al schimbării care merge de la deplasare la întorsătură și transformare. Depinde de căutătura ochiului cititor…

Personaje naratoare în tot felul de ipostaze, persoane întâi masculine și feminine, mai tinere sau nu prea, cu sau fără soț/ie, persoane mai îndepărtate de vorbitor – de rangul trei al gramaticii – cu priviri băgărețe, toate puse pe povestit, adică pe descărcat. Că materia primă, respectiv viața cu ale ei, nu lipsește. Nici nu începe, nici nu se sfârșește, indiferent ce-ar spune sau ce-ar păți unul sau altul. Ea doar este. A nu se confunda cu realitatea care, în doză prea mare, poate deveni stresantă. Vezi 6.40. Caz în care,  reguli menite să țină haosul în frâu, pot fi temporar abandonate sau, culmea!, ca să nu dispară de tot, preluate pe nesimțite tocmai de inițial oponenți. Pentru că nimic nu trece fără a lăsa urme, și nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.  

Bine zicea Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic. Dar una este să fii de acord cu o zicere celebră despre care auzi la cursul de literatură universală, și alta este s-o întorci pe dos în favoarea ta, cu larma de rigoare. La cursul de literatură universală unde proful tău preferat intră, într-o anumită dimineață, îmbrăcat cu o salopetă de zugrav albastră, pătată din loc în loc cu alb. Pentru că se consideră important, cel mai important, pentru că își permite să facă ce-i place (să zugrăvească, în cazul de față) și își apreciază într-atât viața personală încât nu lasă pe absolut nimeni să-l calce în picioare. (Proful meu preferat)

Atunci când te cheamă Adela, dar tu ești, de fapt, Melania și n-ai știut până la un moment dat…Atunci viața ta capătă, în răspăr, un sens pe care n-aveai cum să-l bănuiești. Porți numele Adela, da, dar asta nu înseamnă că exiști. Cel puțin, nu pentru mama ta. Pentru ea n-ai prea existat ca Adelă, atâta timp cât viața a ținut-o ocupată cu una, alta. Cât a distras-o. Când și-a retras distractorii – ca la testele cu alegere multiplă – mama s-a întors în punctul inițial. În preajma nașterii tale. Iar tu, care acum o îngrijești, ai impresia că ani de zile ai fost victima unei farse. O farsă în care ai început să joci în momentul în care, în loc să intri în lume cu numele pregătit și dorit de mama ta,  Melania, te alegi cu Adela,  nume  pus de Mișu, soțul mamei. N-am zis tata, am zis soțul mamei. Ești sau nu ești numele pe care îl porți. Putem spune și altfel: îți porți sau nu îți porți numele destinat. (Despre Adela)

Bunicii. Așa bătrâni cum sunt, au puteri miraculoase. O poți spune acum, retrospectiv, fără nicio ezitare, încredințat că totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Cât să găzduiască și bunici, și copii laolaltă. Și, cel mai important, telefoane care nu dau niciodată vești proaste. Veștile proaste există, de ce să nu recunoaștem, dar ele vin doar prin telefoane de adulți. Indiferent de brand. Și, evident, în case fără bunici. (Trei la masă)

Plăcerea de a savura, liniștit și cu multă poftă, un pahar cu apă, nu este de ici de acolo. Ea pare să vină în viața cuiva abia când începe să aibă timp… să viseze. Noaptea, de bună seamă. Nu pentru că ziua ar fi foarte ocupat, dimpotrivă. Are tot timpul posibil din momentul în care nu mai are nevoie de el, de timp adică, pentru nimic. Decât, eventual, pentru a face diferența dintre orez și cușcuș. Meniu tenace de…spital? (Schimbarea)

Uneori visezi că visezi. Vis în vis. Se întâmplă mai ales atunci când trecutul se ține scai de tine și se încăpățânează  să te rezolve. Vei fi sărit peste ceva fără să rumegi suficient amplitudinea contextului, crezând că poți pur și simplu să te rupi și să ignori ce-o fi fost. Nu funcționează. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, vei veni la întâlnirea esențială, de neevitat. (Decizii)

Când te joci, câștigi sau pierzi. Dacă jocul este unul de competiție, vorba lui Caillois. Că dacă-i de vertij, amețești. Dacă-i simulacru, intri în vreo piele străină, iar dacă-i de hazard, te abandonezi, nu prea știm exact cui. Când ajungi la 1,55 cu tocuri cu tot (pe care, oricum, nu le porți!), ești tunsă periuță și porți ochelari cu ramă violet, ascendentul tău asupra unei semene cățărate veșnic pe tocuri cui, cu părul lung  aranjat tot timpul ș.a.m.d. ar putea fi inteligența. Doar că IQ-ul nu prea are sex-appeal…(Jocul)

Ar fi de dorit să te ai bine cu tine. Nu de alta, dar nu întotdeauna ai șansa să dai peste cineva care să te salveze de tine însuți. Sau să vă salveze de voi înșivă, dacă sunteți doi. Că te poți plictisi de moarte și unul cu celălalt. Chiar dacă îți pasezi responsabilitățile și nefericirile mărunte. Ciudat cum te atrage viața (sau karma) în locuri în care nu-ți este bine. Unde pățești câte ceva, sau te întâlnești (uf!) cu câte cineva. Nu-i musai s-o pui pe seama karmei, poate fi doar un moment prost.  Sau mai multe momente proaste. Oare chiar contează?  (Ce noroc!)

Unele sate au biserica în centru, eventual pe lângă școală, primărie etc. Altele, în mijloc. Pentru că sunt atât de mici încât n-au centru. Circulație restrânsă, limitată, dar zvonurile nu au nevoie de mijloace de transport. Tehnologia cu reprezentantul ei cel mai popular, internetul, îi ademenește pe copii, exploratori din fire. Dar laptopul cu filme porno – ce-or mai fi și alea? –  al lui moș Costel, este bine păzit de câini ciobănești. Nicio problemă! La toamnă mergem la liceu. (Satul)

Nici chiar așa! Doar n-ai vrea să-ți vezi iubita dansând pe Chop Suey! Nu, n-ai vrea. Nici ea nu vrea. Se ferește să vrea ceva. Îi place Nichita Stănescu, depozitează multe tristeți, absențele tatălui, furiile mamei. Nu-i plac gândurile, o sperie, le alungă cu ce poate: o relație, o pisică, niște tequila etc. Inerția este mare, învinge de fiecare dată. Schimbarea n-are nicio șansă, că bine zice tanti Dumitrița.  (Chop Suey)

De ce să nu-ți faci timp de o cafea cu o fostă colegă întâlnită după…..ani? Care te pune la curent cu actualitatea etichetelor. Cam nasoală, eticheta – curvă, dar asta-i viața! Nu, nu ea. Mădă! Ce bine că există câte-o Mădă care să servească drept ecran de proiecție. Este și acesta un mod în care viața îți oferă oglinda ajutătoare. Te poți vedea în ea, te pot vedea alții, te poate și se poate înțelege cititorul. Cam așa funcționează etichetele. (Revedere)

Revederea este una cu iz de rutină când se petrece programat, din 10 în 10 ani. O tradiție rutinată sau o rutină tradițională. Din care nu te scoate nici măcar spontaneitatea ultimului moment. Nostalgiile la ele acasă. V-ar plăcea să mai fiți în liceu? Variante posibile: cu sau fără mintea de acum. Variațiuni pe tema în chestiune. Până în momentul în care, ce să vezi?, back in time, pe bune.  Vrei în trecut? Hai în trecut! Un scurt cutremur și terasa zdruncinată te conectează. Din fericire, nu sunt victime. Nici ale cutremurului și nici (de acum înainte) ale trecutului. Lăsăm trecutul să rămână trecut. (După 20 de ani)

Proști și deștepți sau, în loc de proști, să zicem fraieri. Fraieri pentru că pierd vremea cu regrete. Ce rost are ? Niciunul. Atunci hai să fim deștepți, să bem niște beri bune și să ne bucurăm că viața este frumoasă. Chiar dacă afară este foarte cald și-am rămas fără bani de smântână. Supa de păstăi congelate pe care am plănuit-o nu mai are nevoie nici de smântână, nici de sare. S-a evaporat până la fum, în timp ce, manevrând telecomanda de pe canapea, probabil că am ațipit.  (Fără regrete)

Nu suntem singuri în univers. Nici măcar în cartier. Avem vecini. Atât de bine informați încât reușesc să ne-o ia înainte în propria noastră viață. Unii sunt chiar bine intenționați și ne susțin în planuri de viitor. Pe care, dacă nu le-am făcut încă, las’ că le fac ei! Și ce-i dacă timpul nu le dă dreptate? Noi să fim sănătoși! (Vecinul)

Se poate dormi și în pensiuni ieftine, cu servicii ok. Atâta cât te țin banii. Mai ales atunci când îți dorești să rămâi puțin singură. Nu, nu cu tine însăți, pentru că nu prea știi cine ești. Știi doar că ai 32 de ani și ești speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat. Te gândești la cum ar reacționa mama ta când i-ai spune că ești, probabil, blocată în timpul altcuiva. La fel ca individul care s-a așezat într-o zi lângă tine, pe banca de pe peronul gării. Nu chiar frumos, dar interesant sau, mai degrabă ciudat, poate chiar periculos? Mama l-ar fi detestat din prima, asta-i sigur. Madame Bovary, interesantă și instructivă carte, ce bine că am citit-o! (Tristețea ochilor albaștri)

15 povestiri vrednice de citit, cu miez, la sfârșitul cărora zăbovești admirativ preț de-un înțeles, de-o nedumerire, de-o descoperire…

Sursă articol: Revista Discobolul nr. 280-281-282

N. r. Schimbarea și alte povestiri, de Crina Voinaghi, poate fi achiziționată de aici: carturesti.ro

Citim tot mai puţin. Dar parcă mai selectiv. Fiecare caută „ceva” în cărţi: o lectură uşoară, o sursă de informaţie, un model de viaţă, o abordare deosebită a unei idei, un început de drum, un sfârşit de etapă, o surpriză sau o reconfirmare. Lectura (de timp liber) de calitate ar trebui să fie: iluminatoare, stimulatoare de minte şi de imaginaţie, plăcută şi… memorabilă.

În umbra lui Shakespeare – un roman istoric din Transilvania are câte un pic din toate aceste „ceva”- uri şi este din plin „de calitate”.

Walter Übelhart  împleteşte realitatea lumii noastre, a unui oraş prea puţin spectaculos al secolului al XXI-lea – Baia Mare, cu perioada în care Nagybánya (Frauenbach)  intra în secolul al XVII-lea. Mineritul ajutase la dezvoltarea zonei şi se puneau bazele unei instituţii de învăţământ superior în oraşul privilegiat de rege cu dreptul de a bate monedă proprie.  Toate acestea derulându-se pe fundalul acelei lumi medievale târzii  a misterelor, ocultismului, societăţilor secrete, a teatrului şi a familiilor  nobile.

Cartea incită prin jocul dintre lumină şi întuneric, dintre cunoaştere şi mister, prin reluarea unor întrebări ce au generat de-a lungul secolelor  ipoteze aproape incredibile şi, încă, disputate şi discutabile: Cine sunt autorii extraordinarei opere literare shakespeariene? Cine a fost William Shakespeare? Ce legătură ar putea fi între „Romeo şi Julieta”, Baia Mare şi alchimişti? Au existat solomonarii? Câte lumi mai există, în afară de lumea noastră?…

Dincolo de mister, conspiraţie şi superstiţie, În umbra lui Shakespeare este un roman bazat pe ani de documentare şi muncă, „muncă” ce a pornit de la o întâmplare absolut banală – o întâlnire şi o scurtă discuţie – din care a rezultat însă o poveste senzaţională. În care un autor celebru şi atât de iubit din spaţiul britanic, William Shakespeare, devine un simplu personaj, iar un personaj cvasi-necunoscut din spaţiul transilvan, Johannes Banfi Hunyades, devine autor.

Aşadar, aceasta carte ne prinde rapid prin subiectul său „fierbinte”, prin ritmul alert şi stilul modern. Ne lasă „cu gura căscată”, spectatori ai unei poveşti ce ne dezvăluie Baia Mare dintr-o perspectivă (să recunoaştem) prea puţin cunoscută.

Autor, Eliza Tudor

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.

„Indignare” (Indignation) este ecranizarea cărții cu același nume (autor, Philip Roth). Acțiunea filmului se petrece în anii ’50, pe fundalul Războiului din Coreea. Protagonistul, Marcus Messner, este un tânăr student de origine evreiască, singurul fiu dintr-o familie modestă, care își începe studiile universitare într-un cadru de învățământ rigid și conservator.

Marcus este înzestrat cu o minte sclipitoare, este bursier, lucrează ca bibliotecar în timpul liber și are doar 10 pe linie. Însă, așa cum îi este hărăzit unui spirit liber care îndrăznește să spună ceea ce crede, se lovește de zidurile unui sistem tradiționalist și învechit.

„Indignare” este un film despre rezistență intelectuală, despre argumentele aduse păstrării identității și a valorilor proprii, despre integritate nu doar ca și concept, dar mai ales ca un fel de a fi, o asumare și o putere de a te ridica deasupra turmei.

Cum poți să rămâi tu însuți, într-o lume care te vrea altfel, după un prototip limitat al individului care nu gândește, ci doar execută ordinele? Care ar fi costurile? La ce ai renunța pentru a rămâne pe drumul tău când împrejurările vieții nu coincid cu alegerile care te definesc și care-ți croiesc existența?

Un film bun, educativ și plin de substanță.

Antonia Luiza Dubovici

Vrei să citești o carte ?
Încearcă „Invenția lui Hugo Cabret”, de Brian Selznick!

Sunt idealistă și îmi place să cred că măcar o dată v-ați ascuns într-un loc liniștit (în cazul meu sub o pătură) cu o carte interesantă în mână și teama de a nu fi întrerupți. Pentru mine, această carte a fost ’’ Invenția lui Hugo Cabret ’’ de Brian Selznick .

Cum v-ați simți dacă ați fi orfani și singuri pe lume, ați locui într-un ceas din gară, ați avea o grămadă de lucru și v-ați bate capul și cu un bătrân morocănos? Răspunsul acestei întrebări ne duce cu gândul la viața lui Hugo .
’’Invenția lui Hugo Cabret’’ începe asemenea unui film. Ilustrațiile alb-negru te conduc într-o dimineață oarecare a Parisului și, mai apoi, într-o gară. Însă, în ciuda dimensiunilor e , o veți citi în maxim o zi și veți mai dori ca povestea să continue cu cel puțin… 500 de pagini. Totuși, motivul central pentru care am ales această carte a fost realitatea – prezentată cu toate părțile ei fie ele bune, fie ele rele. ’’Invenția lui Hugo Cabret’’ uimește prin întâmplări reale, dar uluitoare, nu prin făpturi mitice sau tărâmuri de poveste.

Citind această carte am crescut, am râs, am plâns și am trăit o mie și una de vieți alături de Hugo, Isabell, papa Georges și restul personajelor le veți afla evident – voi.

Iar acum, să vă spun adevărul… Hugo nu e nici cel mai bun, nici cel mai politicos, nici cel mai ascultător băiat (ba chiar este un mic hoț). Cine nu ar crede așa ceva când tatăl său a murit în urma unui incendiu și unchiul său, Claude, a căzut în patima băuturii? Totuși, Hugo e cel mai încrezător băiat pe care l-am cunoscu . Crezând că tatăl său i-a lăsat un mesaj transmis printr-un automat, a furat piese cât pentru o mașină ultramodernă de la prăvălia bătrânului morocănos. Dar , oricât încerca să-l repare, acesta nu fucționa fără o cheie; nu una oarecare, ci o cheie în formă de… inimă. Consider că cheia avea acea formă, deoarece creatorul său și-a pus tot sufletul în fabricarea acestuia. Pedeapsa cu munca în prăvălia cu jucării are și o parte bună numită Isabell – fina lui papa Georges. Alături de aceasta, descoperă pasiunea pentru film și pentru lectură (BINGO !!!! Avem primele două puncte comune.), bucuria și își aprofundează talentul (datorită căruia l-am numit ’’ Omul ceasurilor’).

Iar acum urmează partea cea mai interesantă. Pe lângă toată viața tumultoasă a lui Hugo – munca la prăvălie; fixarea ceasurilor; jocul ’’De-a v-ați ascunselea’’ cu Inspectorul Gării care dorea să-l trimită la orfelinat; procurarea hranei prin mijloace greșite – acesta se confruntă și cu redescoperirea lui papa Georges. Colac peste pupăză, cine credeți că este papa Georges? Este faimosul magician, iluzionist, visător, regizor Georges Méliès. Știați că acesta prefera să schițeze portretul profesorului său în loc să-l asculte? Georges Méliés a realizat 500 de filme, în carte fiind menționat ’’O călătorie către lună’’ – sursă de insprație pentru romanele lui Jules Verne și mesajul transmis de către automat.
Acum cred că ar trebui să termin cu dezvăluirile. Vă voi lăsa pe voi să citiți minunata carte a lui Brian Selznick – cunoscut autor și ilustrator de cărți pentru copiii în vârstă de 50 de ani – fiind și prima sa carte. Eu vă mai rog nu doar să o citiți, ci să o trăiți la fel ca mine: de la cuvânt la cuvânt, de la pagină la pagină, de la ilustrație la ilustrație. Un alt secret este că atât cartea cât și filmul au fost premiate cu câte 5 premii.

Îmi pare rău că nu vă pot dezvălui finalul , dar închei cu speranța că-l veți cit . Ce va face Hugo după ce fură cheia de la Isabell și cum se va sfârși totul veți afla doar citind. Însă, eu vă mai dau un motto care poate defini romanul „Înăuntrul tău tu ești un erou / Dacă vei cădea , te vei ridica din nou.’’ SPOR LA CITIT !!!!!!

Mich Gabriela, elevă la
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, clasa a VIII-a A
Prof. Odarca Bout

Sursă foto: Florian Szabo

”Umbra  nu își împarte prada cu  nimeni”*

   Același discurs poetic de forță și acelaşi refuz al tentației confesiunii depline (cvasimistice). Echim Vancea ”merge” la sacrificiu. Un poet mult atent la construcția textului, la sincronizarea acestuia cu  scriitura literară “la zi”…

   Ar fi fost un poet senzorialist de excepţie (”o ploaie măruntă îmi biciuiește buzele/ precum o flacără albă” – Gânduri), un imagist febril, un poet al deplinei iubiri (fecioare şi bice – alătură el, de exemplu, în tandreţea lui), al clipei (”cîmpia plină de crengile verzi ale ninsorii/ înflorește în carnea de-o clipă a umbrei/ nici o scăpare nu-i/ nici un miracol” – Clipa), un nostalgic cuminte (“odată deschise pleoapele/ înspre toamnă/ nu ne mai putem aştepta la nimic/ de o bună bucată de vreme/ Moartea piere în vis – Ascultă), poet al Maramureşului magic… Ci, el a ales să fie poetul poemului alambicat. Premeditează disparențe absolut imprevizibile, cu efect contrastant (uneori comice sau de luare în derîdere). Un prestidigitator al polisemiilor – o îndeletnicire greu de controlat… Depoetizeză   sistematic, ca într-un un leitmotiv.

   De data asta, poetul accesează/…/ registrul tragicului – stăpân pe mijloacele sale, cu detaşare. Pentru că apa-i “zălăzită” şi ”umbra s-a așezat pe pagina de gardă a poemului” (Împotrivire).Năvălesc neantul, derizoriul, Nimenea: “ nimic nu mai seamănă cu revenirea celor morţi/ uşor de recunoscut după umbra în care stau înveliţi// şi în care se odihnesc păianjeni orbi” – Însingurare. Are loc ”retragerea stăpânilor de sănii” – Strigăt.Poetul caută un răstimp, un post-timp în care “caii îmbătrânesc pe cărări înzăpezite / cu pălăria călărețului trasă pe-o ureche”  (Elegie I) – o altă lumină.

   Observ că dozajul complicat de modestie şi vanitate, de umilitudine şi frondă specific artistului în general este respectat şi în cazul de faţă: fiecare titlu de poem începe cu o minusculă supradimensionată şi îşi rezervă o pagină întreagă. Tot astfel, Echim Vancea nu a oficiat încă nici o lansare de carte la Sighet. Mie mi-e dor să-l ascult citindu-ne nouă, sighetenilor.

Autor, Marin Slujeru

*   Editura Echim, 2016, cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureș. Celelalte volume de poezie: Fotografie  după un original pierdut Ed. Litera, 1990, Doctor fără arginţi – Ed. Dacia 1997, Abatere de la  dialog – Ed. Echim, 1998, Mâţa pe spini – Ed. Limes, 2001, Cititorul de drept comun – Ed. Timpul, 2002, Sehonnai költemények / Poeme de niciodată – Ed. Limes, 2003,  poezii traduse în l. maghiară de Fábri Sándor şi  Ioan J. Popescu, Ocupantul provinciei – Ed. USR-RPS, 2004, Ningă-l-ai – Ed. Limes, 2004, eu, celălalt – Ed. Fundaţiei Orient-Occident, 2005, defăimarea liniştii – Ed. Limes, 006, Domeniu public – Ed. Limes, 2007, Şearpele când îl doare capul –Ed. Axa, Botoşani, 2007, o fi şi cum zici d.ta – Ed. Junimea, 2007,  Surâsul călătorului, trad. în l. ucraineană de Paul Romaniuc – ed. Limes, 2007, portret restant , după o noapte albă – Ed. Eikon, Cluj, 2008, Titlul mai târziu – Ed. Junimea, 2009, Hramuri – Ed. Dacia XXI, 2010, Afară de unu singur – Ed. Limes, 2010, o noapte de umbre – Ed. TIPOMOLDOVA, 2011, să nu spui niciodată “noapte bună” – Ed. Limes, 2012, pricină şi martor absenţei – Ed. eLiteratura, 2013, Fiecare zi cu tăcerea ei anume –   Ed. Echim, 2014, precum – Ed. Echim, 2015, Neguţătorul de anotimpuri – Amanda Edit Verlag, ediţie bilingvă, în română-albaneză, trad. de Baki Ymeri.

Sursă foto: facebook